Magazin, iulie-decembrie 2015 (Anul 58, nr. 26-52)

2015-07-02 / nr. 26

magazin. Spectacolul C­LIN­ DEIS ceru în toate oceanele și în unele mări se formează, în adâncuri, valuri uriașe. Cercetătorii, care nu dețin multe informații legate de modul în care se formează și despre evoluția lor, au elaborat un scenariu pe baza observațiilor din sateliți, a datelor furnizate de instru­mente de măsură scufunda­te pe cabluri la adâncimi de până la 3.500 de metri și a simulărilor informatice.­ enomenul a fost resimțit pentru pri­ma oară la începutul secolului al XX-lea de exploratorul norve­gian Fridtjof Nansen care, în timp ce naviga pe Marea Tasmaniei, nu înțelegea de ce valul înainta cu difi­cultate. A presupus Misterul valurilor submarine ce este vorba de un fe­nomen subacvatic perturbator, gene­rat de curenți. La începutul seco­lului al XXI-lea s-au făcut pri­mele cerce­tări subacva­tice care au pus in evi­dență valuri uriașe (denu­mite și unde sau rilor de suprafața, generate, în cea mai mare parte, de vânt. Se consideră că valurile și învolburările create în adâncimi au un impact major asupra circulației generale a apelor oceanelor, asupra biologiei locale, bulversând ecosistemele. In timp ce traversează adâncurile mărilor și oceanelor, ridică și amestecă nutrimente (fito­­plancton), substanțe și gaze precum azotul și fosforul care ajung la suprafață. Fitoplanctonul, care reprezintă prima verigă a lanțului alimen­tar oceanic, produce 50%­­ din oxigenul pe care îl respirăm. Pe de altă parte, are un rol impor­tant în absorbția emisiilor de bioxid de carbon ale oceanelor. Valurile sunt generate de interac­țiunea dintre stratu­rile oceanice de mare adâncime cu presiuni și temperaturi diferite și de factori încă ne­identificați. Când întâl­nesc obstacole majore - un munte submarin, de pildă - se separă, evo­luând la diverse adân­cimi. Pe planșeul mării Tasmaniei, de pildă, la sud­­vest de Noua Zeelandă se află un lanț de munți cu o înălțime maximă de peste 4.500 de metri de care valurile se izbesc. 60 de cercetători americani și australieni îmbarcați pe două nave oceanografice au efec­tuat în aceasta primăvară cercetări submarine în Marea Tasmaniei (se află între Australia și No­ua Zeelandă) și în Strâmtoarea Gibraltar pentru a studia acest fenomen. Au plecat din Hobart, capitala insulei Tas­mania, cunoscutâ și sub denumirea de „cimi­tirul valurilor”, unde uriașii submarini se izbesc de coaste. Odată ajunși în Marea Tasmaniei cercetătorii nu s-au lăsat înșelați de calmul mării, știind că mase uriașe de apă cu o înălțime maximă de 300 de metri se deplasau pe o dis­tanță de sute de kilometri, degajând o formi­dabilă cantitate de energie. Rezultatele cercetă­rilor vor fi comunicate în această vară. Pe baza informațiilor furnizate de sateliți, un fenomen mai puțin obișnuit legat de evoluția acestor valuri uriașe a fost pus în evidență de oceanografi din Țările de Jos în Groapa Ro­manche, din Oceanul Atlantic, la o adâncime de 4.450 metri, unde au fost identificate aproxi­mativ 250 de valuri care se deplasau cu viteze diferite, spărgându-se în urma coliziunilor din­tre ele. Ce se întâmplă practic( maree interne), a căror evoluție este mai complexa decât cea a valu­ A ieșit din hibernare Vă întrebați, probabil, ce mai face eroul spațial european, robotul­­laborator Philae, care a rămas de câteva luni fără energie solară și al cărui destin e periclitat de tempe­raturile care îl vor dezintegra când cometa Ciuriumov, aflată la 500 mili­oane de kilometri de Terra, se va apropia de Soare. De 6 luni, panou­rile sale solare au captat foarte puțină energie, neaflân­­du-se în bătaia as­trului, energie care nu i-a permis robo­tului nici măcar să transmită semnale sondei spațiale. Sâmbătă, 13 iu­nie, sonda spațială europeană Rosetta, cea care l-a depus pe solul cometei, a transmis Centrului de operațiuni spațiale din Darmstadt, Ger­mania, din cadrul CNES, semnale emise de robot, timp de 2 minute și 40 de secunde, din care reieșea faptul că acesta s-a... trezit, după ce cometa a ieșit din „conul de umbră” (pe cometă, ziua durează 12 ore). A doua zi a transmis semnale de calitate infe­rioară iar în ulti­mele zile, semnale cu întreruperi frecvente. Cercetătorii așteaptă noi informații, precise, sperând ca energia captată de cele 4 panouri solare să-i permită și continuarea misiunii. După ce vor fi transmise, le vom semnala, in cel mai scurt timp posibil, în această pagină. Nr. 26 (3002) din 2 iulie 2015 ■ [UNK]Străbunica” zburătoare F­osile bine conservate ale două păsări - oase și pene­­ aparținând speciei Archaeomitura neemannae, din care au derivat toate speciile de păsări având caracteristici comune cu aceasta, au fost descoperite de paleontologi într-un sit din nord-estul Chinei. Sunt cele mai vechi fosile desco­perite - 130 mi­lioane de ani - aparținând acestei specii. Paleontologii chinezi au ajuns la concluzia că pasărea, cam de mărimea unei vrăbii, înzestrată cu o mare diversitate de tipuri de pene, trăia într-un mediu semiacvatic. Se presupune că strămoșii acestei specii ar fi apărut pe scara evoluției în urmă cu 160-170 milioane de ani, cu mult timp înainte de apariția celebrei păsări-reptilă Archaeopteryx (cele mai vechi fosile având o vechime de 150 milioane de ani). Deocamdată, este imposibil să se stabilească o eventuală legătură de rudenie între cele două specii. Minirobot origami Chiar și James Bond ar fi încântat să ur­mărească evoluția robotului-spion miniatu­rizat, cu o anvergură de 1, 7 centimetri și o greutate de 0,3 grame, realizat de cercetă­tori de la Massachusetts Institute of Technology și de la Universitatea din Mün­chen. Și să intre in posesia unor exemplare, dar după ce va fi perfecționat prototipul. Evident, dacă vor fi agreate de scenariști... E constituit din două foi de polistiren, care se pliază și se desfășoară in funcție de situații, între care se află un magnet, capta­tori și patru bobine electromagnetice. Se deplasează cu ușurință, urmând tra­see prestabilite, chiar și cu un minuscul ba­gaj atașat pe spate cu o greutate maximă de 0,6 grame, inclusiv pe terenuri accidentate, poate înota și ocoli obstacole și, dacă e ca­zul, se autodistruge, deschizând micul re­zervor cu acetonă care topește po­stirenul. Deocamdată nu se poate deplasa decât pe o suprafață încălzită supusă unui câmp magnetic. Următorul prototip va fi realizat într-o nouă formulă tehnologică care să-i permită să devină operațional, evident, în cadrul unor misiuni militare. Imprimantă 3D ultrarapidă inspirându-se­ dintr-o secvență a filmului. Termi­nator 2” în care un robot lichefiat revine­ la „viață”, o echipă de cercetători americani din cadrul societății Car­­bon 3D — Carolina de Nord — a realizat o imprimantă de­numită 3D-25 care funcționează de 100 de ori mai rapid decât cele mai performante modele. Imprimarea nu se face prin adăugare de materie, strat cu strat, ci continuu. Cercetătorii au aplicat așa-numitul principiu al foto­polimeri­­zării care se bazează pe particularitatea unor rășini de a se solidifică rapid în contact cu lumina, oxigenul și căldura.

Next