Mişcarea, octombrie 1909 (Anul 1, nr. 25-49)
1909-10-24 / nr. 44
&cdsi&*a ANUL I.No. 44. 5 RAN Redacţia şi administraţia Iaşi, Strada Săulescu 5. ABONAMENT« In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an ... 10 „ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an ... 20 „ Pe trei luni .... 10 „ Preoţii şi Învăţătorii 50% M fCr ilUd V SAMBATA 24 OCTOMBRE (6 NOEMV.) 1909. Q>*M1 (DIRECTOR POLITIC G. G. jWAí^ZESCÜ APABE «IEA’IE Anunciuri Comerciale Linia în pagina H-a . 1 lei Linia în pagina Ill-a- 50 bani Linia în pagina iyaii 40 bani TELEP ZIAE NATIONAL LIBERAL Calvarul sindicaliştilor Mişcarea sindicalista din capitala prezintă o deosebita faţă psihologică, care merită a fi observata, nu atit din pricina importanţei acelei mişcări, cît mai ales pentru partea ei naivă şi caracteristică. O frămîntare pornita din interesele multiple fale muncitorimei nu poate exista la noi ca in Apus, în ţările industriale ca Germania, Franţa sau Englitera, unde 50 la suta din populaţie sunt muncitori de fabrică şi industriaşi. Noi avem aproape 80% din populaţie mici agricultori, avem o clasa dirigenta şi ne lipseşte pătura de mijloc, intermediara fireasca intr’un organism social complect. N’avem încă o industrie mare şi n’avem prin urmare proletari. Totuşi a răsărit şi la noi o mişcare exotica a proletariatului muncitoresc venit de peste graniţe şi a cîtorva disponibile elemente româneşti, cam cine ştie din ce cauze nu-şi găsesc adăposturiairi, decît sub firma „României Muncitoare.“ Şi aceasta turma fara pastor a intrat cum era firesc sub conducerea celor întîi veniţi, cari aveau motivele lor proprii de a utiliza aceasta dezorientata mişcare. Aici a intervenit un factor nou, a intervenit interesele Alianţei universale izdraelite care de decenii urmăreşte cu perseverenţa distrugerea articolului 7 din Constituţie şi în care scop o mişcare socialista e bine venita. Un al doilea interes în această mişcare l-au descoperit tachiştii şi numai foarte de curînd. Tachismul care a epuizat toate mijloacele de a se menţinea cu pretenţia de partid politic, pentru a-şi face o noua reclama şi a-şi altoi organismul istoric, a căutăt sa Înglobeze mişcarea ce s’a pornit pentru d-rul Racovschi şi sâ-şi creeze astfel din lucruri făptuite simpatii noua. De aceia d. Eleva ar avea intenţia sa vorbească la prima Întrunire sindicalista, iar d. Disescu s’ar oferi bucuros să apere pe dr. Racovschi şi aceasta mai ales în cazul cînd opoziţia conservatorilor democraţi s’ar mai prelungi multa vreme, după cum e de aşteptat. Ca lucrurile stau astfel cum am spus, se indica campania ce o duc în serviciul mişcarei sindicaliste anarhice, ziarele tachiste ca „Opinia“ „Adevărul", „Dimineaţa", „Ordinea" etc., cum şi acţiunea jee . Încearcă doi deputaţi socialişti la Viena, cari cer intervenţia Austro- Ungariei, cu acest prilej, pentru a sili Romania sa dea drepturi politice la cei 300 mii de evrei de la noi, cari reprezintă procentul cel mai mare din Europa, în raport cu poporaţia băştinaşă. Cei ce stau în fruntea acestei mişcări, uitlnd Insa superficialitatea ei, s’au înşelat singuri şi in aprinderea demonstraţiilor de strada, au crezut că a sosit momentul sa închege Intr’o grupare politica elementele zvăpăiate şi disperate ale pretinsei mişcări socialiste. Aşa s’a intlmplat cu d. Miile ? D-sa ca cavaler medieval a ridicat sabia sa de şindrila şi a dat parola de ordin muncitorimei care a intrat in conflict cu poliţia. Vorbind cu un deosebit patos de demagog mincinos despre agitaţiile „Romîniei Muncitoare“ în potriva ordinei de stat şi a guvernului, d. Miile, declamă pe ultima notă la care a ajuns gama sa politica : „încă o lovitură ca aceasta, data de guvern şi cei zece mii de muncitori (la manifestaţiile din Capitala au participat numai 500), gata de a da lupta decisiva pentru dreptate şi adevăr, vor fi la postul lor de onoare“. O fraza mai bombastică şi mai declamatorie nu putea născoci d. Miile. Desigur că prin acestea și-a justificat titlul articolului de „Un partid nou", născut în numele dreptăței si adevărului. Daca nu te-am fi prins de atîtea ori cu mîna în sac d-le Miile, mai ca te-am crede ? Ori si cum naivitatea d-lui Miile relevata cu aceasta ocazie, ne face sa-l credem mai puţin primejdios de cum fram crezut pentru ţara. Sindicalismul muncitoresc abia dâdea sâ se nascâ şi l’au şi spîrcuit pescuitorii de apă tulbure. Acesta e curat canibalism.... Multa paucis Damnal Gh. Ghibânescu, confecţionist de fonduri la ziarul „Opinia“, are şi veleităţi de mare psieholog. Aşa, d-sa pretinde că poate ceti in sufletul d-lui C. Chirila. Nici nu-i contestăm . Mai cu seamă că e vorba de un... document chirilic. întrebare : Cu ce-aşi putea măsura capacitatea lui Costache ?• Răspunsi: Cu Cotu. Moto. Prezumţiosul logofăt are toate îndrăznelile. El crede că are chemarea a se război cu bunul simţ, cu dreapta judecată şi cu adedevărul. Lascar Antoniu. Stai ! Te-am prins acu, tîlhare !Ași, el fuge groazuic... iar Pe cînd fuge strigă tare : „Puneţi mina pe Ulhar“! Citim în „Conservatorul“. La ziarul „Ordinea“ sau numit 7 directori. Distribuţia aj urmat nor■a: Cite un director de fiecare pantalon al şefului. Citim in „Evenimentul“... „...“ Sau mai bine sâ spunem adevărul... N'avem nimic de citit în „Evenimentul“. Cric-Crac „Opinia- Sindicaliştii şi fachiştii Dacă ar fi să dăm crezare istoricului întimplărilor din Capitală, aşa cum este făcut de ziarul d-lui Miile, ar trebui să ne îngrozim de sălbătăcia poliţiei şi de despotismul guvernului. Ce nu s’a intimplat în Capitală cu prilejul în- trunirei şi manifestaţiunelor muncitorilor sindicalişti . Capete sparte, urechi dezbîrnate, nasuri turtite, piei jupuite, păr smuls, beciuri ticsite, morman de victime...! Tablou înfiorător ! Tabloul pictorului rus: o movilă de cranii, de tibii, de oase iliace etc., deasupra cărora ciupeşte cu aripele întinse un corb ! Nici în timpul marii revoluţiuni franceze, nici in timpul comunei, nici în timpul zaverei, nici în timpul răscoalelor ţărăneşti nu s’au săvtrşit atîtea atrocităţi....! Crimele inutile ale d-lui Miile apar iarăşi pe tapet! Şi toate aceste pentru cine s’au întîmplat ? Pentru victima clericalismului spaniol Fr. Ferrer şi pentru victima cauzei sociale dr. Racovski! Nici mai mult, nici mai puțin, muncitorimea romînă s’a trecut cu firea, a suferit ca și Ferrer, torturile inchizițiunei, a suferit ca și Racovski în întunericul închisorilor, exilul poliţiei, pentru cauza mare a dreptăţei şi egalităţei eterne, a suferinţilor şi năzuinţelor poporului român, îngropate în şanţurile de la Montjuich sau expulzate, împreună cu dr. Racovski, pe teritorul celui mai mare duşman al poporului romînesc. Doamne ! Cit de ridicolă apare această mişcare ! Cît de ridicol apare istoricul de senzaţie a „Adevărulu“ care echivalează romanul de senzaţie, publicat în ajunul ascensiunei lui Blériot, în care cu litere mari de o şchioapă se anunţa: atentatul în potriva lui Blériot ! Desigur, comercializarea sau, mai bine zis, cinci paralizarea presei, cu necesitatea unui tiraj mare, singurul in stare de a scoate cheltuelile de tipar al unui ziar este cauza primordială, cauza generatrice, a tuturor istoriilor aceste fanteziste, de natură a impresiona masa mare a publicului accesibil din cauza inculturei lui unui gen propriu de literatură, pe care numai un N. D. Popescu a putut’o stăpîni. Dar, în definitiv, încăerările între muncitori şi polţie au avut loc; arestări s’au săvirşit; delegaţiuni de muncitori s’au trimes la ministru de interne ; telegrame de protestare iarăşi s’au expediat ; memorii iarăşi sau alcătuit; întruniri iarăşi s’au organizat. Aceste sunt fapte concrete ce nu pot fi contestate. Iperbola este proprie gazetăriei ; nici nu se poate concepe gazetărie fără o exagerare a gîndirei, a expresiunelor şi a faptelor. Dar faptele există şi dacă gazetarul te măreşte este pentru ca ele să poată fi mai bine privite, mai bine studiate... gazeta trebue să fie microscopul opiniei publice. Să vedem şi noi ce putem constata, ce studii putem face, ce concluziuni putem trage din faptele astfel mărite de marile organ popular din capitală. In primul loc constatăm aceasta: muncitorimea sindicalistă găsește un sprijin în toate manifestările și actele ei in gruparea cobservator-democrată, care daca pe partea ei democrată îi este permis să fie mai zburdalnică, pe partea ei conservatoare ii este imperios impus să fie o grupare de ordine. La Iaşi un membru al redacţiei „Opiniei“ s'a pus în fruntea muncitorimei—muncitorimea acea adusa ae farTtMai băeţii de prăvălie evrei, la Bucureşti „Adevărul“ şi „Ordinea“ au devenit organele muncitorilor sindicalişti şi d. Al. D. Cocea la „marea întrunire de aseară“—cum zice „Adevărul“—a citit—zice tot „Adevărul“ —un articol din ziarul „Ordinea“ în care se înfierează cu o deosebita vehemenţă atitudinea d-lui Brătianu în chestia Racovschi. Numai este, deci, de contestat atitudinea grupărei tachiste. Gruparea tachistă nici nu-şi putea găsi un alt sprijin în straturile de jos ale societăţei, de citire acele straturi în care domneşte un spirit cosmopolit, în acele straturi ale muncitorimei cari în acţiunea ei este condusă de un bulgar, urmat de masa mare a evreilor. „ Viitorul 11 in numărul de ieri arată cine au fost tulburătorii ordinei publice în capitală. Luni seara, un mozaic de bulgari, greci şi evrei. La Iaşi ştim din cine s-a compus azistenţa. In al doilea loc constatăm că în nici o întrunire a acestor muncitori, zişi sindicalişti, nu s’a formulat nici-o revandicare muncitorească, că ei s’au aratat prea puţin preocupaţi de nevoile reale ale muncitorimei şi mai mult preocupaţi de tulburarea ordinei publice. Căci nimene nu va putea susţine această absurditate că d-rul Racovschi este o revendicare muncitorească, că fără d-rul Racovschi ţara piere şi muncitorimea se îneacă in mizerie şi suferinţi. O astfel de muncitorime, necârmuită de nici un ideal, legată în acţiunea ei de persoana unui strein, aţiţată pe dedesupt de cea mai detestabilă grupare, politică, care refuză una din revandicările vitale ale muncitorimei reale, votul obştesc, nu poate avea nici un interes, nu poate inspira nici o încredere nimărui şi e menită să piară în organizarea ei ca toate asociaţiunele de interese şi de patimisale nu mai rămaseră totdeauna absolute; iar cu trecerea vremii, micul Dumnezeu de altădată, învăţă să’şi plece fruntea, făcînd închipuitei sate personalităţi, reduceri cît mai multe şi mai simţitoare, ca să poată trăi şi răsbate prin luptă, prin vajnica luptă pe care n’o cunoscuse altădată. încet cu ’ncetul, fostul învingător deveni un Învins, te’şi strecura prin lume, doar numai umbra celuia ce nădăjduise să ajungă. Nici nu putea să fie altfel. Eea mai eronată educaţie ce se face sufletului nostru, este aceia care’l lasă să crească in păreri greşite şi exagerate despre el însuşi, să se creadă mai tare de cît este Intr’adevăr, şi mai „ales“, de cit i-a hotârît soarta să fie. Cu asemenea educaţie se produc „învinşi“, căci e o depărtare nestrăbătută Intre ceia ce ne’nchipuim că este lumea şi ceia ce cunoaştem într’adevăr că este, mai tîrziu. Dar cu tineretul nostru, se face astăzi la noi în ţară tocmai acest lucru. Datorită unei greşite înţelegeri a naţionalismului şi a patriotismului, se cultivă în sufletul acestei tinerimi, tot soiul de idei şi de porniri greşite, la care, odată ajunsă la maturitate, va fi silită să renunţe. Insa asemenea renunţări, slăbesc inimele şi ie ’ncovoaie, In loc să le întărească şi să le dea putere de rezistenţa in luptă. Dacă tînărul are veleităţi de scriitor ori de artist, va găsi totdeana ziare şi reviste ce se zic naţionale romîneşti, care ii va aprecia de bune Încercările numai prin făptui că sunt semnate de vre-un Popescu ori Vasilescu oarecare. Şi tînărul, va continua a scrie, încurajat şi’n dauna lui proprie, şi’n dauna ţării sale, de cumva, (ceia ce nu rare ori se’ntimpla) ar fi cu totul lipsit de talent; inteligenţilor mediocre, li se atribue spirit ; spiritului ii se atribue geniu. Se exagerează merite şi se creiază calităţi, se născocesc valori şi se face o prisoselnică laudă de tot ce este romînesc, nu fiindcă este bun, dar fiindcă este romînesc. Din toate aceste rezultă mai cu samă, o nevolnică educaţie ce se face bunului simţ naţional, şi mai cu samă tineretului, din care isbutise- ţi va a secreta o generaţie de rataţi a inteligenţii şi ai sentimentului moral. E lesne de închipuit că bogată în asemenea vlăstare, anevoie va păşi ţara spre progres,—de nu cumva se va întoarce îndărăt, pierzînd şi din cete cîştigate pănă acuma. Ar fi mai prudent şi mai patriotic socoatem, să înceteze ooa la extazul acesta silit şi fals in faţa a tot ce se zice naţional. Ceia ce este prost şi urit sa fie socotit urît şi prost, chiar dacă este al nostru. Prin această conştiinţă exacta a lucrurilor s’ar isbuti a se face primul pas spre îndreptarea lor; pe cită vreme necunoscîndu-le, vom trăi laşindu-le să sporească şi sporul lor, ne va întuneca mai mult şi puterea şi dreptul de a trăi mai departe. Că nu se mai spuie tineretului nostru, că românul e aruncat cu hîrzobul din cer şi că unica destinare a universului întreg, este fiinţa ţării noastre. Se formează prin asta o mentalitate naţională, care ne-ar putea duce cindva la gesturi nepotrivite nici cu ceia ce suntem, nici cu ceia ce-am fi meniţi să fim pe iunie. Să i se spună din potrivă, că suntem pe fiartă o ţărişoară mica şi nu atlt de socotită încă, pe cîte supra-omeneşti sforţări au făcut străbunii noştri, ca sâ ne iese neatinsa moştenirea primita de la părinţii lor. O, aceia n’au trăit buciumindu-şi merite închipuite. Ei au răsbit tot inainte prin veacuri, muncind din greu şi sbătîndu-se cînd adăpostiţi prin munţi cînd năvălind la şeson, cu ochiul pururea ager şi cu braţul veşnic întins, ca să păstreze hotareie, înlăuntrul cărora ne lăsam astăzi adormiţi de închipuiri deşarte. Sa ne'nvăţâm tineretul a se cunoaşte, căci nu exista in istorie nici un popor care sa fi putut trăi nesocotind adevăratul adevăr asupra firei sale. Harold- DIN ZBORUL VREMII patriotismul iostru. Am cunoscut odată un copil răsfățat căruia, la el acasă, nu i se refuzase mai niciodată nimic. I se acorda tot ce cerea ; tot ce spunea el, era frumos ; tot ce făcea el era bine ; in sfîrșit, crescuse sărbătorit într’atît, incit ajunsese să se creadă el însuşi ceia ce-l credeau ai săi: un mic Dumnezeu căruia nimic nu i-ar fi putut sta împotrivă. Dar vremea trecu şi copilul răsfăţat trebui să-şi facă drum în iunie. Inchipuiască-şi oricine cite decepţii şi cîte amăgiri n’avu de îndurat bietul răsfăţat copil, de pe urma educaţiei sale. Lumea străină fiu fu totdeauna dispusă să’i accepte voinţa ; părerile X.sr Febra tifoida in Iaşi de d. dr. Bacaloglu, profesor universitar. Chestiunea febrei tifoide fiind de o tristă actualitate in Iaşi, interesînd deo potrivă toate straturile socielaţei şi frămintind atit de mult lumea medicală în cercetarea cauzelor ei şi a mijloacelor de combatere, am cerut avizul unuia din distinşii medici ai Iaşului d. dr. Bacaloglu, profesor agregat de patologia interna la facultatea de medicina din Iaşi, care a binevoit a raspundea cererei noastre prin articolul ce ne grăbim a-l publica mai jos. Niciodată chestiunea febrei tifoide nu a prezentat un interes mai mare pentru Iaşi ca astâzi. Pentru luni de zile încă, se vor înregistra sute de cazuri şi numai tirziu cînd bine-cuvintata apă a Timişeştilor vă pătrunde pretutindeni, încetul, cu încetul numărul cazurilor va descreşte. Şi aceasta o repet, încetul cu încetul, deoarece vor râmine multe focare, permanente, In jurul ultimilor tiflei şi în jurul puţurilor, dupa cum şi in Bucureşti sa Înregistrează anual citeva sute de cazuri, cu toate ca capitala poseda acuma apa de la Bragadiru. Dar până atunci, păna In anul viitor, situaţiunea Iaşilor este foarte critică şi aceasta o dovedeşte cu prisosinţă numărul cazurilor care In loc să descrească, din potrivă se înmulţesc. Trebue dar sa vedem care sunt cauzele acestui număr aşa de mare, peste 250 de cazuri noui in răstimpul de la 1—20 Octombrie ! Asupra originei epidemiei actuale s’a scris şi s’a vorbit mult şi pe lingă rapoartele oficiale, ale inspectorilor sanitari, pe lingâ numeroasele analize făcute—de cei mai competing bacteriologi — vom cita ultimul articol bine documentat, publicat în „Viaţa Rominească“ de profesorul Manicatide. D-sa acuză In primul rînd apa din conducta principală și cu toate desinfecţiunele făcute, cu toate că s’a suprimat o parte din debitul ei din regiunea probabil cea mai contaminată (de la Aroneanu) In ziua de 6 August, d-sa a găsit baccilul tific, la o probă de apă luată din strada Gindu. Dar pe lingă această sursă importantă conducta principală—oare cine îşi face iluziuni asupra apei din păturile mărginaşe, vecine cu locuinţele, cu privăţile adeseori, şi pe care profesorul Manicatide ie absolvă până la un oarecare punct ? Din rapoartele bacteriologice precedente, din constatările serviciului sanitar al comunei, se credea că conducta principală nu ar fi fost factorul principal de diseminare, da oarece nimeni afară de prof. Manicatide nu a putut dicela barilul lui Eberth. D-sa îl găsește dar și în conducta principala, în ziua de 5 August. Pe de altă parte marea majoritate a puţurilor conţine după justa expresiune a unui inspector sanitar „extracte de latrină “.Izolarea insă a bacilului tific a fost şi este încă dificilă şi în multe epidemii, cu toate mijloacele bacteriologice, cele mai minuţioase, nu îl putem separa de ceilalţi microbi care există în cantitate enormă şi mai ales de cei mai apropiaţi, de grupul coli, a căror afinitate şi apropiată rudenie cu bactul lui Eberth, e încă discutată. In definitiv, apa din conducta principală, apa din puţuri, putem spune apa actuală a Iaşilor nu trebue să inspire nici cea mai mică încredere. Nimeni dar nu îşi face iluziune asupra acestei ape poluate şi cu drept cuvînt se recomandă ferberea ei înainte de întrebuinţare. Intru cit priveşte săpăturile canaturilor, nimeni nu crede in influenţa lor tirogenă şi mai puţin facă în mijlocul profilactic al stropirei pământului cu lapte de var ! Cauza primordiala a epidemiei este apa pe care populaţiunea a fost silită să o bea, şi o bea încă. Căci este foarte uşor a spune : să se bea apă fiartă, or sâ se bea ape minerale. Aceasta îmi aduce aminte exclamaţiunea acelei contese căreia spuindu-se că poporul nu are pline replică , atunci să minunce cozonac. Pentru a avea ape minerale trebue ca cineva sâ aibă un buget mai bogat; şi chiar pentru a fierbe apa e nevoie de un supliment de combustibil pe care populaţiunea sărmană de multe ori nu e în stare sa să şi-l procure. Bine Înţeles chiar apa cu care se spală alimentele, apa cu care oamenii se spală pe faţă şi mai ales acea cu care Îşi clăteşte cavitatea buccală, trebuie sâ fie fiartă. Am văzut un bolnav care bea în adevăăr apă fiartă, dar apa de spalat o aducea de la un puţ din apropriere şi o Întrebuinţa direct punind-o şi păstrind-o mai multe zile intr’un rezervoriu de la lavabou. Intru cit priveşte apa din puţurile cărora s’a adăogat de autoritatea comunală ţiţei, mi s’a comunicat de mai mulţi sacagii, cu care am vorbit mai mult fără sâ ştie că sunt medic, că locuitorii in mai multe locuri au sleit puţul scoţindu-i apa cu păcură de mai multe ori şi în urmă au continuat sâ se servească de acele puţuri condamnate. (Ţicăul de jos, Albineţ). Astăzi nu mai încape îndoială că apa Iaşilor a fost şi este deplorabilă, atit apa din conducta principală, cit și acea de prin puțurile vecine cu latrinele. Ba- 0