Mişcarea, octombrie 1909 (Anul 1, nr. 25-49)

1909-10-24 / nr. 44

&cdsi&*a ANUL I.­No. 44. 5 RA­N Redacţia şi administraţia Iaşi, Strada Săulescu 5. ABONAMENT« In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an ... 10 „ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 Iei Pe jumătate an ... 20 „ Pe trei luni .... 10 „ Preoţii şi Învăţă­torii 50% M fCr ilUd V SAMBATA 24 OCTOMBRE (6 NOEMV.) 1909. Q>*M1 (DIRECTOR POLITIC G. G. jWAí^ZESCÜ APABE «IEA’IE Anunciuri Comerciale Linia în pagina H-a . 1 lei­ Linia în pagina Ill-a- 50 bani Linia în pagina iyaii 40 bani TELEP ZIAE NATIONAL LIBERAL Calvarul sindicaliştilor Mişcarea sindicalista din capitala prezintă o deosebita faţă psiholo­gică, care merită a fi observata, nu atit din pricina importanţei acelei mişcări, cît mai ales pentru partea ei naivă şi caracteristică. O frămîntare pornita din intere­sele multiple fale muncitorimei nu poate exista la noi ca in Apus, în ţările industriale ca Germania, Fran­ţa sau Englitera, unde 50 la suta din populaţie sunt muncitori de fa­brică şi industriaşi. Noi avem aproape 80% din po­pulaţie mici agricultori, avem o cla­sa dirigenta şi ne lipseşte pătura de mijloc, intermediara fireasca in­­tr’un organism social complect. N’avem încă o industrie mare şi n’avem prin urmare proletari. Totuşi a răsărit şi la noi o miş­care exotica a proletariatului mun­citoresc venit de peste graniţe şi a cîtor­va disponibile elemente rom­â­­neşti, cam­ cine ştie din ce cauze nu-şi găsesc adăpost­uriairi, de­cît sub firma „României Muncitoare.“ Şi aceasta turma fara pastor a intrat cum era firesc sub conduce­rea celor întîi veniţi, cari aveau motivele lor proprii de a utiliza a­­ceasta dezorientata mişcare. Aici a intervenit un factor nou, a intervenit interesele Alianţei uni­versale izdraelite care de decenii urmăreşte cu perseverenţa distru­gerea articolului 7 din Constituţie şi în care scop o mişcare socialista e bine venita. Un al doilea interes în această mişcare l-au descoperit tachiştii şi numai foarte de curînd. Tachismul care a epuizat toate mijloacele de a se menţinea cu pre­tenţia de partid politic, pentru a-şi face o noua reclama şi a-şi altoi organismul istoric, a căutăt sa În­globeze mişcarea ce s’a pornit pen­tru d-rul Racovschi şi sâ-şi creeze astfel din lucruri făptuite simpatii noua. De aceia d. Eleva ar avea intenţia sa vorbească la prima În­trunire sindicalista, iar d. Disescu s’ar oferi bucuros să apere pe dr. Racovschi şi aceasta mai ales în cazul cînd opoziţia conservatorilor democraţi s’ar mai prelungi multa vreme, după cum e de aşteptat. Ca lucrurile stau ast­fel cum am spus, se indica campania ce o duc în serviciul mişcarei sindicaliste a­­narhice, ziarele tachiste ca „Opinia“ „Adevărul", „Dimineaţa", „Ordi­nea" etc., cum şi acţiunea jee . Încearcă doi deputaţi socialişti la Viena, cari cer intervenţia Austro- Ungariei, cu acest prilej, pentru a sili Romania sa dea drepturi poli­tice la cei 300 mii de evrei de la noi, cari reprezintă procentul cel mai mare din Europa, în raport cu poporaţia băştinaşă. Cei ce stau în fruntea acestei mişcări, uitlnd Insa superficialitatea ei, s’au înşelat singuri şi in aprin­derea demonstraţiilor de strada, au crezut că a sosit momentul sa în­­chege Intr’o grupare politica ele­mentele zvăpăiate şi disperate ale pretinsei mişcări socialiste. Aşa s’a intlmplat cu d. Miile ? D-sa ca cavaler medieval a ri­dicat sabia sa de şindrila şi a dat parola de ordin muncitorimei care a intrat in conflict cu poliţia. Vorbind cu un deosebit patos de demagog mincinos despre agitaţiile „Romîniei Muncitoare“ în potriva ordinei de stat şi a guvernului, d. Miile, declamă pe ultima notă la care a ajuns gama sa politica : „încă o lovitură ca aceasta, data de guvern şi cei zece mii de mun­citori (la manifestaţiile din Capi­tala au participat numai 500), gata de a da lupta decisiva pentru drep­tate şi adevăr, vor fi la postul lor de onoare“. O fraza mai bombastică şi mai declamatorie nu putea născoci d. Miile. De­sigur că prin acestea și-a jus­tificat titlul articolului de „Un par­tid nou", născut în numele dreptă­­ței si adevărului. Daca nu te-am fi prins de atî­­tea ori cu mîna în sac d-le Miile, mai ca te-am crede ? Ori si cum naivitatea d-lui Miile relevata cu aceasta ocazie, ne face sa-l credem mai puţin primejdios de cum fram crezut pentru ţara. Sindicalismul muncitoresc abia dâdea sâ se nascâ şi l’au şi spîr­­cuit pescuitorii de apă tulbure. Acesta e curat canibalism.... Multa paucis Damnal Gh. Ghibânescu, confecţionist de fon­duri la ziarul „Opinia“, are şi veleităţi de mare psieholog. Aşa, d-sa pretinde că poate ceti in sufletul d-lui C. Chirila. Nici nu-i contestăm . Mai cu seamă că e vorba de un... document chirilic. întrebare : Cu ce-aşi putea măsura capacitatea lui Cos­­tache ?­­• Răspunsi: Cu Cotu. Moto. Prezumţiosul logo­făt are toate îndrăznelile. El crede că are chemarea a se război cu bunul simţ, cu dreapta judecată şi cu ade­­devărul. Lascar Antoniu. Stai ! Te-am prins acu, tîlhare !­­Ași, el fuge groazuic... iar Pe cînd fuge strigă tare : „Puneţi mina pe Ulhar“! Citim în „Conservatorul“. La ziarul „Ordinea“ sau numit 7 directori. Distribuţia aj urmat nor­­■a: Cite un director de fiecare pantalon al şefului. Citim in „Evenimentul“... „...“ S­au mai bine sâ spunem adevărul... N'avem nimic de citit în „Evenimentul“. Cric-Crac „Opinia- Sindicaliştii şi fachiştii Dacă ar fi să dăm crezare istoricu­lui întimplărilor din Capitală, aşa cum este făcut de ziarul d-lui Miile, ar tre­bui să ne îngrozim de sălbătăcia poli­ţiei şi de despotismul guvernului. Ce nu s’a intimplat în Capitală cu prilejul în- trunirei şi manifestaţiunelor muncitori­lor sindicalişti . Capete sparte, urechi dezbîrnate, nasuri turtite, piei jupuite, păr smuls, beciuri ticsite, morman de victime...! Tablou înfiorător ! Tabloul pictorului rus: o movilă de cranii, de tibii, de oase iliace etc., de­asupra cărora ciu­peşte cu aripele întinse un corb ! Nici în timpul marii revoluţiuni fran­ceze, nici in timpul comunei, nici în timpul zaverei, nici în timpul răscoale­lor ţărăneşti nu s’au săvtrşit atîtea a­­trocităţi....! Crimele inutile ale d-lui Miile apar iarăşi pe tapet! Şi toate aceste pentru cine s’au întîmplat ? Pentru victima clericalismului spaniol Fr. Ferrer şi pentru victima cauzei so­ciale dr. Racovski! Nici mai mult, nici mai puțin, muncitorimea romînă s’a trecut cu firea, a suferit ca și Ferrer, torturile inchizițiunei, a suferit ca și Racovski în întunericul închisorilor, exi­lul poliţiei, pentru cauza mare a drep­­tăţei şi egalităţei eterne, a suferinţilor şi năzuinţelor poporului român, îngro­pate în şanţurile de la Montjuich sau expulzate, împreună cu dr. Racovski, pe teritorul celui mai mare duşman al poporului romînesc. Doamne ! Cit de ridicolă apare a­ceastă mişcare ! Cît de ridicol apare is­toricul de senzaţie a „Adevărulu“ care echivalează romanul de senzaţie, publi­cat în ajunul ascensiunei lui Blériot, în care cu litere mari de o şchioapă se anunţa: atentatul în potriva lui Blé­riot ! De­sigur, comercializarea sau, mai bine zis, cinci paralizarea presei, cu ne­cesitatea unui tiraj mare, singurul in stare de a scoate cheltuelile de tipar al unui ziar este cauza primordială, cauza generatrice, a tuturor istoriilor aceste fanteziste, de natură a impresiona masa mare a publicului accesibil din cauza inculturei lui unui gen propriu de litera­tură, pe care numai un N. D. Popescu a putut’o stăpîni. Dar, în definitiv, încăerările între mun­citori şi polţie au avut loc; arestări s’au săvirşit; delegaţiuni de muncitori s’au trimes la ministru de interne ; te­legrame de protestare iarăşi s’au expe­diat ; memorii iarăşi sau alcătuit; în­truniri iarăşi s’au organizat. Aceste sunt fapte concrete ce nu pot fi contes­tate. Iperbola este proprie gazetăriei ; nici nu se poate concepe gazetărie fără o exagerare a gîndirei, a expresiunelor şi a faptelor. Dar faptele există şi dacă gazetarul te măreşte este pentru ca ele să poată fi mai bine privite, mai bine studiate... gazeta trebue să fie microsco­pul opiniei publice. Să vedem şi noi ce putem constata, ce studii putem face, ce concluziuni putem trage din faptele astfel mărite de marile organ popular din capitală. In primul loc constatăm aceasta: mun­citorimea sindicalistă găsește un sprijin în toate manifestările și actele ei in gruparea cob­servator-democrată, care daca pe partea ei democrată îi este per­mis să fie mai zburdalnică, pe partea ei conservatoare ii este imperios impus să fie o grupare de ordine. La Iaşi un m­embru al redacţiei „Opiniei“ s'a pus în fruntea muncitorimei—muncitorimea acea adusa ae farTtMai băeţii de pră­vălie evrei, la Bucureşti „Adevărul“ şi „Ordinea“ au devenit organele munci­torilor sindicalişti şi d. Al. D. Cocea la „marea întrunire de aseară“—cum zice „Adevărul“—a citit—zice tot „Adevărul“ —un articol din ziarul „Ordinea“ în care se înfierează cu­ o deosebita vehe­menţă atitudinea d-lui Brătianu în chestia Racovschi. Num­ai este, deci, de contestat atitu­dinea grupărei tachiste. Gruparea ta­­chistă nici nu-şi putea găsi un alt spri­jin în straturile de jos ale societăţei, de cit­ire acele straturi în care domneşte un spirit cosmopolit, în acele straturi ale muncitorimei cari în acţiunea ei este condusă de un bulgar, urmat de masa mare a evreilor. „ Viitorul 11 in numărul de ieri arată cine au fost tulbură­torii ordinei publice în capitală. Luni seara, un mozaic de bulgari, greci şi evrei. La Iaşi ştim din cine s-a compus azistenţa. In al doilea loc constatăm­­ că în nici o întrunire a acestor muncitori, zişi sindicalişti, nu s’a formulat nici-o revandicare muncitorească, că ei s’au aratat prea puţin preocupaţi de nevoile reale ale muncitorimei şi mai mult pre­ocupaţi de tulburarea ordinei publice. Căci nimene nu va putea susţine aceas­tă absurditate că d-rul Racovschi este o revendicare muncitorească, că fără d-rul Racovschi ţara piere şi muncitorimea se îneacă in mizerie şi suferinţi. O astfel de muncitorime, necârmuită de nici un ideal, legată în acţiunea ei de persoana unui strein, aţiţată pe de­­desupt de cea mai detestabilă grupare, politică, care refuză una din revandi­­cările vitale ale muncitorimei reale, vo­tul obştesc, nu poate avea nici un inte­res, nu poate inspira nici o încredere nimărui şi e menită să piară în orga­nizarea ei ca toate asociaţiunele de in­terese şi de patimi­­sale nu mai rămaseră totdeauna absolute; iar cu trecerea vremii, micul Dumnezeu de altădată, învăţă să’şi plece fruntea, făcînd închipuitei sate personalităţi, reduceri cît mai multe şi mai simţitoare, ca să poată trăi şi răsbate prin luptă, prin vajnica lup­tă pe care n’o cunoscuse altădată. încet cu ’ncetul, fostul învingător deveni un Învins, te’şi strecura prin lume, doar nu­mai umbra celuia ce nădăjduise să ajungă. Nici nu putea să fie altfel. Eea mai ero­nată educaţie ce se face sufletului nostru, este aceia care’l lasă să crească in păreri greşite şi exagerate despre el însuşi, să se creadă mai tare de cît este Intr’adevăr, şi mai „ales“, de cit i-a hotârît soarta să fie. Cu asemenea educaţie se produc „învinşi“,­­ căci e o depărtare nestrăbătută Intre ceia ce ne’nchipuim că este lumea şi ceia ce cu­noaştem într’adevăr că este, mai tîrziu. Dar cu tineretul nostru, se face astăzi la noi în ţară tocmai acest lucru. Datorită u­­nei greşite înţelegeri a naţionalismului şi a patriotismului, se cultivă în sufletul acestei tinerim­i, tot soiul de idei şi de porniri gre­şite, la care, odată ajunsă la maturitate, va fi silită să renunţe. Insa asemenea renun­ţări, slăbesc inimele şi ie ’ncovoaie, In loc să le întărească şi să le dea putere de re­zistenţa in luptă. Dacă tînărul are veleităţi de scriitor ori de artist, va găsi totdeana ziare şi reviste ce se zic naţionale romîneşti, care ii va a­­precia de bune Încercările numai prin făp­tui că sunt semnate de vre-un Popescu ori Va­silescu oare­care. Şi tînărul, va continua a scrie, încurajat şi’n dauna lui proprie, şi’n dauna ţării sale, de cumva, (ceia ce nu rare ori se’ntimpla) ar fi cu totul lipsit de talent; inteligenţilor mediocre, li se atribue spi­rit ; spiritului ii se atribue geniu. Se exa­gerează merite şi se creiază calităţi, se năs­cocesc valori şi se face o prisoselnică lau­dă de tot ce este romînesc, nu fiindcă este bun, dar fiindcă este romînesc. Din toate aceste rezultă mai cu samă, o nevolnică e­ducaţie ce se face bunului simţ naţional, şi mai cu samă tineretului, din care isbuti­se- ţi va a se­creta o generaţie de rataţi a inte­ligenţii şi ai sentimentului moral. E lesne de închipuit că bogată în aseme­nea vlăstare, anevoie va păşi ţara spre pro­gres,—­de nu cumva se va întoarce îndărăt, pierzînd şi din cete cîştigate pănă acuma. Ar fi mai prudent şi mai patriotic socoa­­tem, să înceteze ooa la extazul acesta silit şi fals in faţa a tot ce se zice naţional. Ceia ce este prost şi urit sa fie socotit urît şi prost, chiar dacă este al nostru. Prin a­­ceastă conştiinţă exacta a lucrurilor s’ar is­­buti a se face primul pas spre îndreptarea lor; pe cită vreme necunoscîndu-le, vom trăi laşindu-le să sporească şi sporul lor, ne va întuneca mai mult şi puterea şi dreptul de a trăi mai departe. Că nu se mai spuie tineretului nostru, că românul e aruncat cu hîrzobul din cer şi că unica destinare a universului întreg, este fiinţa ţării noastre. Se formează prin asta o mentalitate naţională, care ne-ar putea duce cind­va la gesturi nepotrivite nici cu ceia ce suntem, nici cu ceia ce-am fi meniţi să fim pe iunie. Să i se spună din potrivă, că suntem pe fiartă o ţărişoară mica şi nu atlt de soco­tită încă, pe cîte supra-omeneşti sforţări au făcut străbunii noştri, ca sâ ne iese neatin­sa moştenirea primita de la părinţii lor. O, aceia n’au trăit bucium­ind­u-şi merite în­chipuite. Ei au răsbit tot­ inainte prin vea­curi, muncind din greu şi sbătîndu-se cînd adăpostiţi prin munţi cînd năvălind la şe­­son, cu ochiul pururea ager şi cu braţul veşnic întins, ca să păstreze hotareie, înlă­­untrul cărora ne lăsam astăzi adormiţi de închipuiri deşarte. Sa ne'nvăţâm tineretul a se cunoaşte, căci nu exista in istorie nici un popor care sa fi putut trăi nesocotind adevăratul adevăr asupra firei sale. Harold- DIN ZBORUL VREMII patriotismul i­ostru. Am cunoscut odată un copil răsfățat că­ruia, la el acasă, nu i se refuzase mai nici­odată nimic. I se acorda tot ce cerea ; tot ce spunea el, era frumos ; tot ce făcea el era bine ; in sfîrșit, crescuse sărbătorit în­­tr’atît, incit ajunsese să se creadă el însu­şi ceia ce-l credeau ai săi: un mic Dumnezeu căruia nimic nu i-ar fi putut sta împotrivă. Dar vremea trecu şi copilul răsfăţat tre­bui să-şi facă drum în iunie. Inchipuiască-şi ori­cine cite decepţii şi cîte amăgiri n’avu de îndurat bietul răsfăţat copil, de pe urma educaţiei sale. Lumea străină fiu fu totdea­una dispusă să’i accepte voinţa ; părerile X­.sr Febra tifoida in Iaşi de d. dr. Bacaloglu, profesor universitar. Chestiunea febrei tifoide fiind de o tristă actualitate in Iaşi, interesînd de­o potrivă toate straturile socielaţei şi fră­­mintind atit de mult lumea medicală în cercetarea cauzelor ei şi a mijloacelor de combatere, am cerut avizul unuia din distinşii medici ai Iaşului d. dr. Bacalo­­glu, profesor agregat de patologia inter­na la facultatea de medicina din Iaşi, care a bine­voit a raspundea cererei noa­stre prin articolul ce ne grăbim a-l pu­blica mai jos. Nici­odată chestiunea febrei tifoide nu a prezentat un­ interes mai mare pentru Iaşi ca astâzi. Pentru luni de zile încă, se vor înregistra sute de cazuri şi nu­mai tirziu cînd bine-cuvintata apă a Ti­­mişeştilor vă pătrunde pretutindeni, în­cetul, cu încetul numărul cazurilor va descreşte. Şi aceasta o repet, încetul cu încetul, de­oare­ce vor râmine multe focare, permanente, In jurul ultimilor ti­flei şi în jurul puţurilor, dupa cum şi in Bucureşti sa Înregistrează anual ci­­teva sute de cazuri, cu toate ca capitala poseda acuma apa de la Bragadiru. Dar până atunci, păna In anul viitor, situaţiunea Iaşilor este foarte critică şi aceasta o dovedeşte cu prisosinţă nu­mărul cazurilor care In loc să descrea­­scă, din potrivă se înmulţesc. Trebue dar sa vedem care sunt cauzele acestui număr aşa de mare, peste 250 de ca­zuri noui in răstimpul de la 1—20 Oc­tombrie ! Asupra originei epidemiei actuale s’a scris şi s’a vorbit mult şi pe lingă ra­poartele oficiale, ale inspectorilor sani­tari, pe lingâ numeroasele analize făcu­te—de cei mai competing bacteriologi — vom cita ultimul articol bine documen­tat, publicat în „Viaţa Rominească“ de profesorul Manicatide. D-sa acuză In pri­mul rînd apa din conducta principală și cu toate desinfecţiunele făcute, cu toate că s’a suprimat o parte din debitul ei din regiunea probabil cea mai contami­nată (de la Aroneanu) In ziua de 6 Au­gust, d-sa a găsit baccilul tific, la o probă de apă luată din strada Gindu. Dar pe lingă această sursă importantă conducta principală—oare cine îşi face iluziuni asupra apei din păturile mărgi­naşe, vecine cu locuinţele, cu privăţile adese­ori, şi pe care profesorul Manica­tide ie absolvă până la un oare­care punct ? Din rapoartele bacteriologice prece­dente, din constatările serviciului sani­tar al comunei, se credea că conducta principală nu ar fi fost factorul princi­pal de diseminare, da oare­ce nimeni a­­fară de prof. Manicatide nu a putut di­­cela barilul lui Eberth. D-sa îl găsește dar și în conducta principala, în ziua de 5 August. Pe de altă parte marea ma­joritate a puţurilor conţine după justa expresiune a unui inspector sanitar „ex­tracte de latrină “.Izolarea insă a baci­­lului tific a fost şi este încă dificilă şi în multe epidemii, cu toate mijloacele bacteriologice, cele mai minuţioase, nu îl putem separa de ceilalţi microbi care există în cantitate enormă şi mai ales de cei mai apropiaţi, de grupul coli, a că­ror afinitate şi apropiată rudenie cu ba­­c­tul lui Eberth, e încă discutată. In definitiv, apa din conducta princi­pală, apa din puţuri, putem spune apa actuală a Iaşilor nu trebue să inspire nici cea mai mică încredere. Nimeni dar nu îşi face iluziune asupra acestei ape poluate şi cu drept cuvînt se recoman­dă ferberea ei înainte de întrebuinţare. Intru cit priveşte săpăturile canaturi­lor, nimeni nu crede in influenţa lor ti­­rogenă şi mai puţin facă în mijlocul pro­filactic al stropirei pământului cu lapte de var ! Cauza primordiala a epidemiei este apa pe care populaţiunea a fost silită să o bea, şi o bea încă. Căci este foarte uşor a spu­ne : să se bea apă fiartă, or sâ se bea ape minerale. Aceasta îmi a­­duce aminte exclamaţiunea acelei con­tese căreia spuindu-se că poporul nu are pline replică , atunci să minunce cozo­nac. Pentru a avea ape minerale trebue ca cine­va sâ aibă un buget mai bogat; şi chiar pentru a fierbe apa e nevoie de un supliment de combustibil pe care po­­pulaţiunea sărmană de multe ori nu e în stare sa să şi-l procure. Bine Înţeles chiar apa cu care se spală alimentele, apa cu care oamenii se spală pe faţă şi mai ales acea cu care Îşi clăteşte cavi­tatea buccală, trebuie sâ fie fiartă. Am văzut un bolnav care bea în a­­devăăr apă fiartă, dar apa de spalat o aducea de la un puţ din apropriere şi o Întrebuinţa direct punind-o şi păstrind-o mai multe zile intr’un rezervoriu de la lavabou. Intru cit priveşte apa din puţurile că­rora s’a adăogat de autoritatea comu­nală ţiţei, mi s’a comunicat de mai mulţi sacagii, cu care am vorbit mai mult fără sâ ştie că sunt medic, că locuitorii in mai multe locuri au sleit puţul scoţin­­du-i apa cu păcură de mai multe ori şi în urmă au continuat sâ se servească de acele puţuri condamnate. (Ţicăul de jos, Albineţ). Astăzi nu mai încape îndoială că apa Iaşilor a fost şi este deplorabilă, atit apa din conducta principală, cit și acea de prin puțurile vecine cu latrinele. Ba- 0

Next