Mişcarea, decembrie 1909 (Anul 1, nr. 74-98)

1909-12-04 / nr. 77

ANUL­L-No. 77. B­AN­­ Redacţia şi Administrația Iaşi, Strada Săulescu 5. ABONA mfrEVr ft In ţară pe un an . . 20 lei Pe jumătate an . . . 10 „ Pe trei luni .... 5 „ In străinătate pe un an 40 lei Pe jumătate an ... 20 „ Pe trei luni .... 10 „ Preoţii şi învăţătorii 50°/o AREA ZIAE KATXOITAII­ XilBEIbAla VINERI 4 (17) DECEMVRIE 1909 .BA­N­­IDIRECTOR POLITIC C. G. MARZESCU d­'UIE A1L.MC Anunciu­ri Comerciale Linia în pagina II-a . 1 leu Linia In pagina 111-a 60 bani Linia în pagina IV-a 40 bani TELEFON 121­ ­v FLAŞNETARUL Pe uliţele lăturalnice ale Iaşului, ca şi in pieţile publice ale acestui o­­raş, în zile de serbatoare, ca şi in zile de tîrg, trecătorii au văzut pe un biet „dresor“ de paseri, cu o caterinca legată de gît, smetlind un nenoro­cit papagal, care în sunetul hodo­rogit al instrumentului şi la coman­­dele grave ale stapînului se chinu­­eşte să scoata dintr’o cutiuţa de ti­nichea „zodia“ naivului care ii da cîţiva gologani. Sunt ani de zile de cînd dresorul muzicant contribue la estetica şi la veselia acestui oraş; sunt ani de zile, de cînd aceiaşi caterinca ho­dorogita scoate acelaşi suspin ră­guşit, de cînd acelaşi flaşnetar plin de gravitate, învîrteşte cu un aier de profunda cunoştinţa, manivela instrumentului îmbatrînit, care din zece note de abea suspina doua — şi acelea false. E un spectacol în jurul caruia slujnicele care vin în piaţă, găsesc motivul de a se face aşteptate de stapînii de acasa şi e una din dis­tracţiile alese pentru copilaşii de mahala cari se ţin droaie de flaş­netarul cu papagal şi cu minareta. Nu ştim de ce şi nu am putut pătrunde încă misterul unei aseme­nea ciudate asociaţii de idei, dar icoana acestui spectacol, şi trist şi ridicol, ne vine în minte ori de cite ori vedem cite o noua isbucnire a acelui mare farsor naţional, care vorbeşte de toate şi nu spune ni­mic, care se plinge de toate şi nu-l doare nimic, care iubeşte pe toţi şi nu simte pentru nimeni, care de un sfert de veac tulbura viaţa publica a acestei ţari cu acelaşi cîntec fals şi sgomotos, care de o jumătate de veac colindă toate uliţele şi se ex­hibează in toate pieţele vieţei poli­tice romîneşti. In dresorul cu minarelă vedem silueta d-lui N. Fleva. Nu credem sa fi fost mulţi oa­meni politici în ţara romînească, în jurul carora sa se fi făcut atita sgo­­mot cit s’a făcut în jurul d-lui N. Fleva. Ce n’a facut d. Fleva, unde nu m am văzut şi despre ce nu a vor­bit ? Cînd te întrebi însă, ce rămîne din tot sbuciumul acestui om îmbă­­trînit în viaţa politica, vezi specta­colul pe care îl găsim în jurul flaş­netarului cu papagal... Citiţi ultimul discurs rostit la ca­meră cu prilejul discuţiei răspunsu­lui la Mesaj. Ce potop de clişee u­zate şi de ce aier de parlamentar de suburbie, e învăluit discursul u­­nui om care are experienţa unui sfert de veac de activitate politica, care a fost ministru în ţara romî­nească şi care cu siguranţa, mînat de aceiaşi iluzie dulce, s’a angajat în întreprinderea d-lui Tache Ionescu. Intr’un asemenea discurs un bar­bat politic pune tot ce mintea lui are mai luminat şi tot ce în inima lui vibrează mai puternic. Ce alta ceva a pus d. Fleva în discursul seu de cît a scos eterna marota a descentralizărei administrative căl­cata în picioare, languroasa fan­toma a libertaţei cetăţeneşti ultra­giate şi ridicolele clişee ale acuza­­ţiunilor de instigaţii şi anarhism aduse partidului liberal, care în trea­căt fie zis, au fost formulate de alţii cu mult înaintea d-sale, cu mai mult meşteşug, dacă nu cu mai mult talent ? Dar de un­ sfert de veac ce altă ceva face d. Fleva ? Despre ce alta ceva vorbeşte d-sa şi pe ce altă temă se agită ? Aceleaşi vorbe sforăitoare, dar de­şarte, acelaşi sbucium vecinic ne­­potolit, dar fara nici un senz —a­­celaşi scincet de caterinca hodoro­gita. Şi omul acesta care nu a fost de cît aşa cum l’am aratat, a avut odata cuminţenia sa înţeleagă că viaţa politica pentru dinsul e ispră­vita ; s’a părut atunci ca flaşnetarul sgomotos de odinioară va da ţarei romîneşti liniştea de care avea ne­­voe pentru aşi vedea în tihna de treburile şi de greutăţile ei de toata ziua. Şi a urmat un răstimp de ră­suflu şi de uşurare, cînd se credea ca asemenea figuri de „tribuni“ de opereta, vor trece în domeniul is­toriei, ca mărturie eloquentă a ca­ricaturilor, şi comice şi triste, la care poate da naştere viaţa poli­tica a unei ţari în epoca de forma­ţiune a acestei vieţi. Dar „tribunul“ s’a întors de la Roma; a părăsit farmecul acelei vieţi de senin şi de poesie, pentru ca reintoreîndu-se în ţară, să intre in slujba întreprinderei tachiste și să-și atirne din nou flaşneta de gît pentru a reîncepe cîntecele cu care decenii întregi a asurzit urechile pu­blicului romînesc, lntr’o grupare care e mîndra de „popularitatea“ alcoolica a unui Iancu Bratescu, reîntoarcerea d-lui Fleva a putut constitui un eveniment, iar oratoria tribunului îmbatrînit poate fi o podoaba adorată. in viaţa politică de asta­zi a ţarei romîneşti insa, d. Fleva face cea mai jalnică figura ce s’a văzut vre-o data, iar ultimele sale tentative o­­ratorice fac impresia cîntecului de flașneta ale cărei clape dau să a­­muţească. Să nădăjduim ca acesta va fi ul­timul flaşnetar naţional şi că dema­gogia romînească va înţelege că tre­­bue să îmbrace o haină mai mo­dernă şi mai conformă cu condi­­ţiunile vieţei politice de astăzi.... POLITICE Ca o dovadă că d. Bădărău nu vede cu ochi rei amestecul prea viu al d-lui Fleva în afacerile interne ale partidului conservator-democrat, „Ordinea“ citează cele spuse de fostul ministru de justiție la banchetul takist din Birlad, că d-sa este acel care a inzistat din răsputeri pe lingă dl. Tache Ionescu pentru adu­cerea în partid a „tribunului“. Inzistenţa cu care d. Bădărău a vor­bit în trastul său despre inzistenţa ce a trebuit s’o depună pînă ce a reuşit să’l convingă pe dl. Take Ionescu, că tri­bunul ’i mai poate fi de oare­ care utilitate, este de o perfidie foarte puţin subtilă. D-l Take Ionescu nu o va gusta, în schimb o va înţelege d-l Fleva. * In timp ce Ordinea,—chiar ea, cea mai devotată gazetă a d lui Bădărău —nu s’a putut opri de a nu recunoaşte succesul d-lui deputat I. G. Duca în discursul d-sale de polemică cu d-n­ii paralelişti Tache Ionescu şi N. Filipescu.— „Opinia­ 1, care face şi ea pe devotata d-lui Bădărău, are o deosebită plăcere a afirma că dl. Duca a fost „obraznic“. In schimb discursul d-lui Fleva şi T. Ionescu însamnă pentru „Opinia“ o „te­ribilă executare“.* In ultimul moment aflăm că iapa des­pre care vorbeşte «Opinia» nu e iapă, ci cal. Domnul G. Şerban, fost prim e­­for al Spiridoniei ii cunoaşte foarte bine, căci l-a cumpărat tocmai în calitate de prim efor. Ziarul „Opinia“ să întrebe pe dl. Şerban despre acel cal, şi se va pu­tea convinge că calul—scuzaţi cacofonia— este intr’adevăr cai, și nu iapă. ia&ii G ie ia SeSSSiB^ÄÄB!B« t Multa paucis Epitaf Doamie-aici in pace-an­âuea, Doam­iu somu greoi Ut sliucă Gheorghe Lascar. Trecător­ui ţi-a ’xin­epliuit orgoliu : Soarta­­ ude Ti veci fotoliu Mult visai... Ue senator, Cric-Crac , Opinia“ a luat apărarea unei epe iapa-i foarte mulţumită !... Cunoscuţii scriitori Caiman, HoUiuu 51 alţii Sini deja aparatori. S. P. A. va da un premiu Celula ce cu d­eUiuţa Ştiu să apere o iapa,— Premiu no recunoştinţa. Dar pe cauUnlalul Lascar, Cei cu barba cam baiaic, Cine-i apara­t căci dăusu-i Calul nostru de bătaie. Ivan Turbincă. I fiecursul d-lui JLian­u După d. Duca, a venit ringul d­-luî Banu, ca sa polemizeze cu toţi „paraieliştii" de pe banca opoziţiei, cari s au simţit datori a lua cuvin­tul in discuţia de răspuns la me­sagiu, care pană astazi a ocupat Camera timp de şasă zile. paea discursurile rostite de către d-nii Tache Ionescu, M. FUipescu şi chiar aie d-lui N. Tieva, insamna pentru ziarele tachiste şi cele conservatoare—ziare care uzează pe aceleaş... păraiele—o „straşnica execuţie“, răspunsurile d­-lor Duca şi Banu nu sunt de­cit lecţiuni de politica date opoziţiei, şi data cu documentari de acele caii nu pot ridica obiecţiuni. vî. Banu a fost pe cit de eloquent pe a­­tita de crud: o cruzime care distruge şi care pune in evidenţă a acea sforţare a o­­poziţiei concentrate. Această cruzime a d-lui Banu a fost ironia. Pentru fie-care din aceşti opozanţi d-l Banu a găsit nota justă a situaţiei. Au rîs majorităţile, au rîs şi... minorită­ţile, şi toată Camera a putut aplauda o ar­gumentaţie solidă, întemeiată pe fapte so­lide­, ceia-ce a făcut ca oratorul să cu­cerească aplauze unanime, şi bine-meritate- Cinematograful meu Carpiştii, cantacuziniştii, filipeseiştii, bădărăniştii, tachiştii, fleviştii, jeante­­haşiiar eseiştii scriu in gazetele lor, şi vorbesc în întrunirile publice, despre in­stigatorii răsvrâtirii din 1907. Aceşti in­stigatori, zic ei, sunt liberalii. Hoţul are un singur păcat, acela că a furat ceva; păgubaşul însă are mai multe, pentru că bănuiala lui se întinde, de obiceiu, asupra mai multor nevi­novaţi. Pentru a se încredinţa singur despre adevăraţii instigatori, subsemnatul a în­treprins o vastă anchetă, ale cărei re­zultate te publică mai la vale. Lăsând de-o parte ori­ce modestie, tre­­bue să mărturisesc că ancheta mea este foarte complectă, avînd la dispoziţie pe toţi ţăranii din ţara Românească, trans­formaţi cu acest prilej in detectivi pri­vaţi. De­sigur, trebue să ai multe însuşiri speciale pentru a te ocupa cu meseria de detectiv , insă trebue să mărturisesc că toţi ţăranii, — recte toţi detectivii mei— au fost la înălţime, şi şi-au îndeplinit cu sfinţenie însărcinarea care le-am dat-o. Deşi oameni fără cultură, detec­tivii mei au dat dovadă de o pricepere şi de o bună-voinţă considerabilă. In mai puţin de o lună am primit sute de mii şi milioane de răspunsuri. Este aproape o imposibilitate să se pu­blice procesele verbale, ca să zic aşa ele tuturor detectivilor. Extra­ordinar de curios însă este fap­tul ca toţi mi-au comunicat că au pus mâna pe instigator. Se înţelege că bu­curia mea a fost destul de mare, pentru că ceia ce n’au putut face autorităţile, am făcut eu, un singur om. Sunt gata să denunţ deci pe marele instigator. El este pămintul ! Carpiştii, tachiştii, lascarantoniştii etc. pot cere de acum arestarea, marelui, uni­cului, genialului, fenomenalului, neru­șinatului instigator ■ pămîntul. l­ada casei. c­m ■ SPRE DEipiîiSl D. I. Gr. Păucescu, unul din foştii directori ai ziarului „Ordinea11—ziar de la care a fost silit să se retragă spre a face loc unor pene pe cît de puţin ta­lentate pe atît de... democrate—a scos o revistă politică socială întitulată „1907“ —titlul pus ast­fel în scop ca *să în­semne o dată din istoria ţarei*. Această dată—inclusiv noua publica­­ţiune a d-lui Păucescu—«este răspîntia între ceia-ce a fost şi ce va fi.* IVe oprim la „ceia-ce a fost“ pentru că aceasta e partea pe care o cunoaş­tem cu toţii, fără a mai fi nevoie să ne mai amintim de regimul de tristă me­morie a d lui Cantacuzino. Dl. Păucescu,— care a scăpat de de­mocratismul d-lui Bădărău,—se poate pronunţa,—în noua publicaţiune care pare cu totul independentă—în toată sinceritatea, şi de aceia reţinem cîte­va cugetări din primul d-sale articol pe care îl semnează : - - „Pe baza ideilor democratice de or­dine, solidaritate şi dreptate, de aproape o jumătate de veac partidele de guver­nământ la noi în ţară s’au desvoltat, au trăit şi au guvernat“. Cu aceste cuvinte introductive începe să discute principiile democratice, cu care ocaziune d. Păucescu ,constată că guvernul liberal a îndeplinit o ser­ie de reforme pur democrate, intre care cea mai bună,de acea a Casei Rurale. Dl. Păucescu,­debarasat de acel fals democratism în care a stat înlănțuit atita timp, la „Ordinea“, a făcut un pas înainte spre democratism. De aceia în „prolegomena“ d-sale din primul număr al revistei de curind apărute, d-sa înclină a pune în discuţie princi­piile cu adevarat democratice, pe care, o recunoaşte, le găseşte în partidul na­­ţional-liberal. faci aceasta, să tremuri de frig la începu­tul lunei Marte, ca să’ţi poţi îngădui luxul de-a putea anina o floare, in bucle adorate? Iată o serie de’ntrebari ce-ar trebui să dea de gîndit, admiratorilor muzei lui Gh. Asachi:—de nu cumva e vorba numai de simple moravuri, căci aşa numita noastră maturitate literară, nu ne mai poate îngă­dui naivităţile din trecut. E povestea vorbei lui Rollet­t : „Timpul, schimbînd toate, pe noi ne schimbâ’n cale Şi ori­ce virstă’şi are moravurile sale. .. DIN ZBORUL VREMII îţadu îţoseiii şi Gheorghe A­sach­i Acel încremenit în marmora albă, din faţa şcoalei primare de lingă Trei-Erarhi, batrînul Gheorghe Asachi, a avut in tine­­reţa sa multe în­timplări galante. Despre ună din ele, ne vorbeşte aleasa revistă literară „ Cumpăna“:­­ „Cetitorii cari nu cunosc poeziile sarbede ale lui Gheorghe Asachi, nu vor fi ştiind nimic nici despre Leuca, sau Lefca cea fru­moasă, care i-a inspirat poetului faimosul „Ciutic Petrarcesc“. Ei bine, această Lefcă se numia în realitate Bianca Milesi şi a fost o jună italiană de toată frumuseţea şi cu mult talent la pictură şi la scris. Ea a fost muza lui Asachi şi primul lui amor,—„fu ia mia Musa ed il primo amor“—în anii 1809—1812, petrecuţi împreună la Roma, în acelaş atelier de pictură. D-l dr. C. Istrati, într’o broşură cu multe amănunte şi fru­moase ilustraţii, ne dă acum o duioasă i­­coană a acestei prietenii cu totul platonice. Titlurile de cărţi dăruite reciproc, scurte a­­m­ntiri şi notiţe în treacăt ne vorbesc de le­gătura dintre cei doi amici. Găsim printre ele şi notiţe ca aceasta: „In zori de zi am prezintat Biancăi Milesi un coş făcut de mine, plin cu urdă, însoţit de un sonet“... Urdă, însoţită de un sonet, ca dar de dimi­neaţă Muzei iubite! Ce vremi patriarhale, ce idile nevinovate! Involuntar ne aducem aminte de poezia noastră populară, în care mai găsim situaţii de aceeaş naivă concep­­ţiune: Foaie verde arţăraş Aşi iubi un ciobănaş. Că mi-aduce seara caş, Dimineaţa urdă dulce; Ma sărută şi se duce... Tot român, sărmanul Asachi! Originea lui de ciobănaş din ţara lui Traian şi-a Dodn­ei, el nu putea s’o uite nici ia relaţiile lui cu „nobila Bianca Milesi“. Da, Cumpăna are dreptate. Au apucat şi barzii noştri vremi cu adevărat patriarhale şi de fericire. Ele trecură însă prea curînd, şi cîntâreţii noştrii de astă­zi schimbară cu totul tonul. Aşa fu locul lui Gh. Asachi care visa la Roma, încunun­îndu-şi iubita cu cîntece şi urdă, ori a lui Alexandri ce-şi primbla pe Niniţa’n gon­doletă la Veneţia, vremurile mai noi, silesc pe poetul Radu Rosetti să cânte: Ca un poet ce se respectă Mi-am pus paltonul amanet Şi am plecat uşor şi vesel Să duc iubitei un buchet. Cînd era oare mai mult avint, atunci ori acum ? Şi care e situaţia mai cu adevărat poe­tică. Să rătăceşti’cu iubita pe lagunele „Ce­­taţii moarte“,—ori, ne-avînd posibilitatea să „RAPSODII ŞI BALADE* Poetul Ion Bîrseanul.— Influenţa lui Coş­­buc ş’a lui Goga.—Reminiscenţa din Petöfi.—Poesie de.... şcoală.—Poesia dragostei.—Constatări. Intr’un volum de aproape două sute de pagini editura „Minerva“ ne oferă o serie din poesiile poetului Ion Bîrsea­nul apărute în ultimul timp prin di­feritele noastre publicaţiuni literare. Vo­lumul e împărţit în „cinci cărţi“ şi se presintă cu o copertă artistică—cum sunt de obicei îmbrăcate operele apărute în editura „Minervei“—ceia­ ce ar putea inspira d-lui Eugen Lovinescu o fru­moasă critică impresionistă. Poetul Ion Bărseanul este influenţat de Coşbuc, dar mai mult de Goga—ju­decind după prima poesie Intitulată „Zbucium“, in care găsim următoarele strofe : „Ce dar de lacrimi şi cuvinte Mărturisiri şi jurăminte,— Străin de-al vreunei vifor greu, Voi zmulge sufletului meu, O sfint Părinte ! In evului meu ar geme glia Gonind de-a pururi veselia Şi tihna celui mai păgin , Simţind în trudnicul ei săn Crescind inin­a.“ In ceea ce priveşte balada propriu zisă, poetul Bărseanul îşi dă toată silinţa ca să exprime cu toată puterea caracterul acestui gen pe care timpurile par a’l fi demodat in poesie. Fără a se înălţa la acea profundă cu­getare ce o întâlnim In baladele lui Coş­buc,­ca „Moartea lui Fulger“, «Caste­lanul» ş. a. Ion Bărseanul reuşeşte to­tuşi a impresiona pe cetitor prin versu­rile sale pe care le scrie într’o limbă in care adesea se resimte dialectul ardele­nesc. In «Vrăjmaşul» d-sa atinge oare­cum o notă revoluţionară,—nu atît de accen­tuată ca aceia din „Noi vrem pâmînt“. Reţinem finalul acestei poesi, care sună astfel : „Şi iată’l ia! croindu-şi drum Nâprasub­ răul e acum Cu bubuiri de tunet spart Şi cu mânni ce-acum se’ntart’ Talazuri mari, viind pe sus, Măreţ palat isbesc nespus, Strigînd de-alungul şi de-a latul : «Bogatul ! Jos bogatul !» Unele versuri din „Rapsodiile şi Bala­dele“ poetului Bărseanul sunt idile u­­şoare, exprimate în versuri şi mai u­­şoare,—cum e de pildă «Roibul Mirei»— care însă nu dovedesc acea originalitate puternică care constitue temperamentul unei puteri noui. So­­lonBărseanul n’ar fi scos nici „balade“ nici alt­­ versuri pe cari le numeşte rap­sodii, dacă marele poet năsăudean n’ar fi făcut ceia­ ce se numeşte in lumea li­terară, şcoală, el aparţine în mare parte şcoalei poetice a lui Coşbuc şi cu mici reminiscenţe nouei şcoli a poetului Oc­tavian Goga. Poesia „Pe cale“ care începe astfel: „Doi veneau pe cale ’ngustă Jos e cerul peste pustă; Noaptea negre aripi lasă Peste dorul lor de casă. Ci veneau din cătănie Ca doi vulturi din cîmpie Către streaşină de cetini Unde munţii li’s prietini“. Ne aminteşte oare­cum de formna li­terară—populară a poetului ungur Petöfi şi a poetului nostru St. O. Iosif, care are şi el o mică parte în volume de po­­esii al lui Ion Bărseanul. In acest geo.

Next