Munca, iulie 1956 (Anul 12, nr. 2704-2729)

1956-07-01 / nr. 2704

pag. 2 Marca fabricii - mîndria colectivului Nu de mult, într-un articol de fond apărut în ziarul „Munca”, întreprinderea noastră, fabrica textilă „Constantin Ivănuş” din Brăneşti, era dată ca exemplu negativ în ceea ce priveşte preocuparea pentru îmbunătăţirea calităţii produselor. Pentru prima oară, după mult timp, colectivul nostru de muncă s-a simţit oarecum nedreptăţit de critica făcută. Şi aceasta nu fiindcă nu mai avem lipsuri. Ar fi greşit să facem o asemenea afirmaţie. Dar în ultimul timp noi am înregistrat progrese atît de importante în ceea ce priveşte îmbunătăţirea calităţii produselor, încît este evident că numai preocuparea de zi cu zi faţă de această problemă a putut duce la acest rezultat. Multă vreme, întreprinderea noastră era considerată pe bună dreptate codaşă, din cauza calităţii necorespunzătoare a produselor livrate Ţesăturile noastre erau deseori respinse de beneficiari. Aşa fiind, desigur că marca de fabricaţie avea un prost renume şi, eram des criticaţi. Putem spune însă că, departe de a ne descuraja, critica ne-a ajutat să ne mobilizăm forţele pentru lichidarea lipsurilor. Şi iată că astăzi am ajuns să ne putem mîndri cu produsele noastre, care sînt tot mai mult apreciate de consumatori Dar cum am reuşit să facem acest salt calitativ? începutul îmbunătăţirii activităţii întreprinderii coincide cu perioada premergătoare Congresului al 11-lea al partidului, cînd colectivul nostru a pornit întrecerea închinată acestui eveniment. Apoi, Directivele Congresului au constituit pentru noi un preţios îndreptar în muncă şi un imbold pentru intensificarea luptei în vederea îmbunătăţirii calităţii produselor şi reducerii preţului de cost. Am putea împărţi în trei categorii măsurile luate în acest scop de conducerea tehnico-administrativă a întreprinderii în colaborare cu comitetul de întreprindere, sub îndrumarea organizaţiei de partid. Acestea se refereau la creşterea exigenţei faţă de calitatea materiei prime şi materialelor auxiliare ce ne soseau de la furnizori, la îmbunătăţirea calităţii reparaţiilor utilajului, la ridicarea calificării muncitorilor. Toate măsurile au avut la bază sugestiile şi propunerile făcute de muncitori şi tehnicieni în adunările sindicale, încă din trimestrul III/1955 au fost organizate în întreprindere comisii de recepţie formate din oamenii cei mai competenţi, care aveau sarcina de a nu mai permite intrarea în procesul de fabricaţie a materiei prime şi materialelor auxiliare necorespunzătoare. Voiam să curmăm în acest fel tendinţa destul de veche spre îndeplinirea „cu orice chip” — chiar în dauna calităţii — a planului de producţie. Drept urmare, în trimestrul amintit a fost respinsă cantitatea de 9.196 kg fir nr 50/1, livrată de filatura „Olga Bande” din Pucioasa, din cauza neregularităţilor foarte frecvente şi a rezistenţei slabe. De asemenea, am respins 1909 kg fir hr. 34/1 de la uzinele textile „Moldova” din Botoşani, din cauza torsiunii prea mari şi a impurităţilor firului Ulterior, am constatat că trăsurile luate de noi au constituit de fapt un ajutor dat filaturilor pentru remedierea propriilor lor deficienţe. Dovadă din trimestrul următor am fost în situaţia de a respinge numai 183 kg fire necorespunzătoare. O atitudine asemănătoare am adoptat şi faţă de întreprinderile care ne livrează chimicale şi coloranţi înainte, se întîmpla adeseori ca observaţiile şi reclamaţiile noastre cu privire la calitatea slabă a unor coloranţi (cum a fost cazul coloranţilor galben şi verde de sulf) să fie tratate cu multă uşurinţă de către întreprinderea „Spic” din Bucureşti. Chiar Centrul coloristic al Ministerului Industriei Chimice căuta să ne convingă că coloranţii ar fi buni, deşi probele făcute de el au dovedit contrariul. Pînă la urmă poziţia noastră intransigentă în această chestiune a dus la îmbunătăţirea calităţii coloranţilor amintiţi. O altă problemă care a stat în centrul preocupărilor noastre a fost asigurarea funcţionării ireproşabile a utilajului Noi ne-am putut da seama că acest lucru, pe lîngă că duce la creşterea productivităţii muncii, determină în acelaşi timp calitatea superioară a produselor. Nu odată muncitorii şi tehnicienii au vorbit în adunările sindicale despre starea proastă a maşinilor, arătînd consecinţele defavorabile ce le are acest lucru asupra calităţii produselor. Ei indicau totodată şi măsurile ce trebuie luate în vederea bunei întreţineri a utilajului şi prevenirii degradării lui. O problemă importantă a fost aceea a procurării pieselor de schimb. Graţie eforturilor depuse de serviciul nostru de aprovizionare, noi am reuşit să ne procurăm majoritatea pieselor de care am avut nevoie. Concomitent au fost organizate 7 echipe de reparaţii capitale şi mijlocii, formate din lăcătuşi cu experienţă şi întărite cu ajutori de maiştri şi maiştri ţesători. Drept rezultat planul de reparaţii a început să fie îndeplinit cu regularitate, ceea ce a făcut să crească randamentul utilajului, să sporească productivitatea muncii (în 1955 cu 4%, iar în 1956 cu 10,5%), creîndu-se totodată premisele pentru îmbunătăţirea calităţii produselor. O contribuţie foarte importantă la îmbunătăţirea calităţii produselor au adus-o ridicarea calificării muncitorilor şi tehnicienilor şi extinderea metodelor avansate de muncă. Ne-am îngrijit ca noile angajate să capete chiar de la început cunoştinţe temeinice în meseria respectivă. Pregătirea lor a fost încredinţată unei echipe de trei instructoare provenite din ţesătoarele cele mai bune. Noile angajate erau trecute treptat pe la fazele de pregătire a materiei prime, învăţau să năvădească diferite articole, să execute corect nodul ţesătorului. Numai după aceea le repartizam ţesătoarelor fruntaşe, cu experienţă, care se ocupau în continuare de instruirea lor. Sistemul acesta s-a dovedit foarte bun. Astfel, numeroase muncitoare, ca, de pildă, Ioana Buzea, care a fost instruită de FI. Popescu, sau Ioana Grigore şi Niculina Andrei, care au fost instruite de Reva Vişan, încă înainte de terminarea perioadei de instruire depăşeau normele cu 6,7% şi dădeau produse de bună calitate. Paralel cu pregătirea muncitoarelor noi, am organizat ridicarea calificării profesionale şi a celorlalte muncitoare, mai ales prin extinderea iniţiativei grupei sindicale nr. 19 de la uzinele „21 Decembrie”, de ajutorare a celor rămaşi în urmă. La această acţiune şi-a adus contribuţia şi cabinetul tehnic care, în colaborare cu comitetul de întreprindere, a organizat o serie de instructaje cu ţesătoarele şi firăresele, privitor la felul cum trebuie năvădite şi reparate greşelile de ţesut. Tot la cabinetul tehnic s-au dat, sub îndrumarea tehnicianului H. Prasse, consultaţii tehnice pentru ajutorii de maiştri, în scopul îmbogăţirii cunoştinţelor lor profesionale. Consultaţiile au fost urmate de lecţii practice la războaiele de ţesut. Trebuie subliniat aportul pe care l-a adus la îmbunătăţirea calităţii produselor extinderea în toate secţiile de ţesătorie a metodei Ilicev-Vlasov, de şablonare a urzelilor, fapt ce a determinat o reducere simţitoare a ruperilor de fire De asemenea, punerea la punct a tuturor regulatoarelor de la războaie a făcut să fie eliminate in proporţie de circa 80 la sută defecţiunile dăunătoare aspectului ţesăturilor, cum sunt răriturile şi desimile. Calitatea produselor a devenit aşadar problema de frunte a întreprinderii noastre. Aceasta se vede din felul cum s-au mobilizat la rezolvarea ei factorii de răspundere din fabrică, reiese din preocuparea ce se vădeşte la fiecare muncitor şi tehnician. Iată un exemplu semnificativ: la secţia vopsitorie, realizarea în bune conctiţiuni a unor sortimente noi, ca clandina mercerizată, în diferite nuanţe de culori, depăşea nivelul de calificare a muncitorilor de aici. Atunci, vopsitorii Timoftei Milea şi Petre Titirigă au propus să se organizeze un curs pentru ridicarea calificării. Cu ajutorul comitetului de întreprindere şi cu aportul direct al inginerilor Arno Biemel şi Ştefania Drăgan, această propunere a căpătat viaţă. Astfel, 36 muncitori şi 9 ajutori de maiştri vopsitori, albitori şi apretori, şi-au ridicat calificarea , reuşind să facă faţă sarcinilor noi de producţie. Mai poate fi amintită acţiunea iniţiată de comitetul de întreprindere, de a se organiza la cabinetul tehnic, prin rotaţie, cu fiecare grupă sindicală, discutarea pe concret, a problemelor legate de calitatea produselor muncitoarelor respective; de asemenea, sprijinul pe care-l dau în această privinţă cele două brigăzi de agitaţie din fabrica noastră, prin criticarea ascuţită a lipsurilor şi prin popularizarea fruntaşilor în lupta pentru calitate. , Despre îmbunătăţirea calităţii vorbesc de altfel cifrele. Faţă de situaţia dinainte, cînd îndeplineam indicele de calitate doar în proporţie de 96—98 la sută, în trimestrul 1/1956 l-am îndeplinit cu 102,1 la sută, iar în luna aprilie cu 103,2 la sută. Despre acest lucru vorbesc şi aprecierile făcute de beneficiarii noştri. Marca fabricii a devenit o chestiune de onoare pentru colectivul nostru. Astăzi, ea este un motiv de mîndrie pentru noi. Noi vom persevera pentru a obţine noi succese în lupta pentru îmbunătăţirea calităţii proselor. PETRE PIBACU diretor LUDOVIC NASCH inginer şef GHEORGHE GIUVELEA preşedintele comitetului de întreprindere al fabricii textile „Constantin Ivănuş” Brăneşti ★ Deunăzi, fără să vreau, am asistat la o convorbire tare ciudată. Glasuri subţirele, ce veneau de undeva de aproape, discutau foarte aprins. Undeva aproape, dar unde? Mă uitai în dreapta, în stingă, nimic. In preajmă-mi nu era nimeni. Deşi nu-i frumos să tragi cu urechea, totuşi curiozitatea a învins. Fiind mai atentă, mi-am dat seama că discuţia se ţinea într-un... sertar (!) Da, da, într-un sertar! Trăsei binişor cutia, şi ce să vezi ! Propunerile muncitorilor, cuprinse în procesele verbale, încheiate în urma consfătuirilor de producţie ţinute în sectorul mecanic al uzinelor „Mao Tze-dun“ ţineau... şedinţă. Cele mai vorbăreţe erau procesele verbale întocmite în ultima consfătuire de producţie şi cele din adunările de grupă sindicală. Veniseră cu toate la şedinţă şi acum... Dar mai bine să vă redau cele auzite. Luă cuvîntul cineva — dar cine, n-am putut auzi prea bine, că se produsese zgomot în sală (scuzați-mă, în sertar). — Fraților, eu nu lipsesc din nici un proces verbal! Chiar ele pot să vă confirme acest lucru. Apoi, întorcîndu-se către acestea le întrebă : Așa este ? — Așa este — răspunseră în cor procesele verbale. — Despre mine nu se spun prea multe E de-ajuns ca un strungar să se ridice şi să spună : „povestea ceasului“ şi toţi ştiu despre ce e vorba, continuă aceeaşi voce. „Povestea ceasului“, mă minunai eu de puterea acestor cuvinte magice. Dar imediat îmi adusei aminte despre ce era vorba. Ceasul ăsta, care-şi are povestea de mai bine de şapte luni, e veşnic în centrul discuţiei strungarilor. Ei cer un ceas mare, montat pe un perete al halei, care să arate în cît timp pot executa anumite piese, ca ei să-şi coordoneze mai bine munca. Cei care sînt în drept să satisfacă cererea muncitorilor le-au răspuns de fiecare dată că trebuie să mai aştepte, că ceasul pe care-1 vor ei, nu-i un simplu ceas deşteptător ca să fie procurat cu una cu două. Pe semne că şi acum mai chibzuiesc ce fel de ceas să dea strungarilor, pătrat sau rotund, cu cuc sau fără. Intr-adevăr, o chibzuială serioasă ! — Dragă, barem tot e mai bine că ți-au promis ceva. Te vor rezolva pînă la urmă. Dar cu mine ce-i de făcut ? — sări dintr-un proces verbal propunerea cu menghinele (în atelierul de strugărie sînt prea puține menghine, și acelea intr-o stare nu prea bună). Sîntem doar de aceeași vîrstă — continuă ea. încă din luna martie strungarii trebuiau să aibă menghine, dar nici în ziua de azi ele nu au fost aduse, iar eu mă aflu încă printre voi. — Dacă și pe mine mă vor „rezolva" ca pe tine, atunci m-ara lămurit. Voi mai îmbătrîni cu cîteva luni — adăugă „povestea ceasului“. — Dar eu ? Dar eu ? Alte şi alte propuneri doreau nerăbdătoare să se înscrie la cuvînt. — Linişte, vă rog ! Păstraţi disciplina Se făcu linişte şi luă cuvîntul altcineva — Suratelor, nu că mă laud, dar eu sînt o propunere foarte importantă... Este vorba de masa muncitorilor. Portia de mîncare este insuficientă. De bună, n-a zis nimeni că nu-i bună, însă cantitatea... Bucăţelele de carne trebuiesc privite uneori la microscop, și poate că doar atunci vor putea fi luate în furculiţă. — Și eu am ceva de spus ! Sînt propunerea muncitorilor cu privire la amenajarea unui vestiar. Dacă s-ar socoti care dintre noi a fost făcută mai întîi, apoi eu aş fi cea mai bătrînă. Degeaba discută muncitorii problema utilizării maşinilor dacă eu nu sînt aproape de ei. La aceste cuvinte am făcut ochii mari. Ce importanţă are în producţie apropierea vestiarului de secţia strungărie ? Ascultînd însă mai departe, m-am lămurit. Să vedeţi cum stă treaba cu vestiarul strungarilor de la „Mao Tze-dun“. Dimineaţa, la începutul lucrului strungarii vin să ponteze în hala cea nouă (că trebuie să ştiţi — asta am aflat-o tot din „şedinţă“— că s-au mutat de vreun an de zile într-o hală nouă) merg apoi în hala cea veche care este departe, tocmai în celălalt capăt al curţii uzinei, se dezbracă acolo, căci acolo se află vestiarul, şi la fel cum s-au dezbrăcat în tihnă — că doar nu-i zoreşte nimeni — aşa şi vin înapoi. — Situaţia asta nu mai poate dura ! Trebuie să-i punem odată capăt. Nu-i aşa — întrebă cea cu vestiarul pe celelalte propuneri. — Aşa-i ! sună răspunsul. — Şi ce propuneţi ? Trebuie să facem doar ceva. — Ar trebui ca cei din comitetul de întreprindere să manifeste mai mult interes faţă de propunerile muncitorilor — spuse propunerea cu ceasul. — Şi cei de la administraţie, în special tovarăşul V. Niculescu, şeful serviciului administrativ, să dea dovadă de mai puţină nepăsare faţă de propunerile muncitorilor — vorbi propunerea cu menghinele. — Just ! — Sîntem de acord ! — Bravo ! Am închis uşurel sertarul. Ar fi fost bine să fi fost de faţă şi tovarăşul Vlad, preşedintele comitetului de întreprindere, tovarăşul V. Severineanu, şeful cantinei, şi tovarăşul V. Niculescu. Să vadă că sînt oameni cunoscuţi, că propunerile, discută despre ei în loc ca ei să se preocupe de ele. Poate de discutat or fi discutat ei, dar de făcut... Dar pentru că nu au fost acolo, am scris rîndurile de mai sus ca să vadă şi ei ce şedinţă au ţinut propunerile şi ce au discutat ele, şi poate că în felul acesta o să se ocupe mai mult de soarta lor. MARIA DUŢA 55şedință“ într-un sertar MUNKA Turneul Teatrului Academic de Artă al U.R.S.S. şiROADELE ÎNVĂŢĂTURII"un spectacol clasic Im comedia satirică „Roadele învăţăturii“ Tolstoi demască parazitismul clasei moşierilor, nulitatea lor morală, pseudo-cultura lor ridicolă, antagonismul ireductibil dintre boier şi ţăran. Măiestria marelui dramaturg rus în îngrădirea sufletului de ţăran, a feluui în care el priveşte viaţa se reflectă şi în însăşi metoda de creaţie utilizată în această comedie. Lumea boierilor din „Roadele învăţăturii“ — şiasta sporeşte savoarea şi ascuţirea satirică a piesei — este privită cu ochii a trei ţărani şi ai unor servitori (bucătăreasa, bucătarul, fata din casă etc). In speţă este vorba de trei ţărani, pe care obştea din sat îi ■ trimite să cumpere nişte pămînt de la moşierul Zvezdnnţev, stăpînul satului lor. Acesta însă nu e dispus să primească plata în rate, fiind pe de altă parte absorbit total de preocupările sale „ştiinţifice” în legătură cu spiritismul. Batjocoriţi de familia Zvezdrnţev şi tîrîţi de colo pînă colo ca nişte ciumaţi (soţia moşierului îi consideră un focar de microbi), ei izbutesc cu chiu cu vai să bea un ceai și să se aciueze pentru o noapte în bucătărie. Ei ar pleca fără nici un folos dacă Tania cea isteață — fata din casă — (rol excepțional jucat de T. A. Zabrodina), îndrăgostită de feciorul unuia dintre ei, nu s-ar pricepe cum să întoarcă pînă la urmă „spiritele” în favoarea lor. Apucăturile, comportarea, viaţa absurdă şi parazitară a Zvezdinievilor — şi a celor de-o seamă cu ei — sunt comentate şi criticate cu mare haz, înţelepciune şi umor, de aceşti obidiţi, dragi lui Tolstoi, prin gura cărora este amplificat şi mai mult rechizitoriul adresat de autor claselor dominante. Măiestria artistică cu care a fost realizată scenic capodopera lui Tolstoi, urmărită tot timpul în ideile sale mari, pe care ultimul şi cel mai mărunt detaliu era menit să le pună şi mai bine în valoare, echilibrul compoziţiei de ansamblu, al întregului spectacol şi al fiecărei scene în parte, realismul, expresivitatea şi profunzimea caracterelor, ne permit să afirmăm că ne aflăm în faţa unui spectacol clasic. E un spectacol şcoală, a cărui regie o semnează M. N. Kedrov, artist al poporului din U.RS.S., N. N. Litovteva, artistă a poporului a R.S.F.S.R., şi P. V. Lesli. Trebuie spus de la bun început că simpatizanţii unei regii care să-şi afirme cu ostentaţie prezenţa printr-o mişcare scenică alambicată, „variată”, voit originală, cu actori „traşi pe sfoară” (şi la propriu şi la figurat) în numele unor epatante „viziuni” regizorale, ţinuţi cîte zece minute cu spatele la public etc., nu vor fi satisfăcuţi. Regia în acest spectacol se ascunde îndărătul adevărului vieţii, pe care îl creează. Nu-L simţi meşteşugul şi efortul aşa cum nu simţi în curgerea vie a dialogului, migala cu care Tolstoi ştergea, refăcea, sau adăuga ani în şir la o singură piesă, replici, fraze sau scene întregi. Aici regia este prezentă pas cu pas în jocul actorului, în relaţiile organice create între parteneri, în acea infinitate de detalii ale comportării scenice care alcătuiesc pînă la urmă caracterul unui personaj. Regia şi-a pus o pecete temeinică, pe felul diferit în care cele 33 de personaje intră şi ies din scenă, în felul în care actorii în actul al patrulea pur şi simplu urcînd sau coborînd o scară, demască o lume şi nişte caractere. Cei trei ţărani, aduşi permanent în grup geometric, om lîngă om, avînd parcă nevoia instinctivă să-şi simtă cotul, în acest continent străin care e casa luî Zvezdinţev, sînt individualităţi puternice cu particularităţi proprii fiecăruia dintre ei. Aceste particularităţi se simt în diversitatea atitudinilor şi a expresiei chiar şi atunci cînd stau unul lîngă altul la aceeaşi maisă; chiar şi atunci cînd vorbind aproape într-un glas invită pe vreunul din servitorii casei să ia cu el o ceaşcă de ceai, într-un cor general plin de farmec, de căldură şi bunătate, în care recunoaştem, intrată în sîngele lor, tradiţionala ospitalitate a ţăranului rus. In acest minunat act al doilea este realizată o perfectă teză şi antiteză artistică prin contrastul dintre omenescul, umorul şi înţelepciunea acuzatoare a celor trei ţărani pe de-o parte (A. N. Gribov, artist al poporului din U.R.S.S., A- V. Jilţov, artist al poporului al R.S.F.S.R., şi A. N. Pokrovski), iar pe de altă parte cortegiul grotesc, dar atît de realist, al invitaţilor în plină demonstraţie spiritistă, precedat de haluci- nantul dans — de un comic irezistibil ! — al lui Grossman, legat la ochi, în interpretarea lui B. I. Petker, artist al poporului al R.S.F.S.R. Sîntem recunoscători regiei că nu s-a sfiit cîtuşi de puţin — fără să-şi dezmintă o secundă realismul — să dea comediei ce e al comediei. Impresia năucitoare pe care o produce asupra celor trei ţărani treziţi din somn mişcarea între- gului grup de invitaţi şi îndeosebi e- voluţia stranie a lui Grossman îşi află un punct culminant, pe linia comicu- 1ului, în căderea de pe cuptor a celui de-al doilea ţăran, urmată de acele multe cruci însăilate rapid între ele pentru alungarea necuratului. De asemenea trebuie menţionat hazul extraordinar al lui V. A. Popov, artist al poporului al R.S.F.S.R., în rolul bătrînului bucătar de pe cuptor, căzut în patima beţiei, gama de tonuri cu care cere un păhărel, de la implorarea suavă pînă la tonul acela surd, disperat şi solemn de ameninţare, bucăţica de perdea înflorată asupra căreia îşi varsă mînia, mototolind-o în semn de suprem protest că nu i se mai dă un păhărel. Umorul gras al actorului nu lezează cîtuşi de puţin asupra complexităţii personajului, în care simţim foarte bine cît de greu atîrnă bătrîneţea sa umilită, revolta şi durerea, îndrăzneala şi a regiei şi a interpreţilor, constă în originalitatea mijloacelor actoriceşti utilizate în realizarea unor caractere. De altfel, spectacolul, şi din acest punct de vedere, ne oferă o largă desfăşurare de demonstraţii ale măiestriei artistice. Artistul poporului al R.S.F.S.R., P. V. Massalski, recurge pentru a exprima stupiditatea pe alocuri infantilă a personajului Vasili Leonidîci la o fredonare şi un dans, care îi împănează replicile, totul scăldat într-o perfectă candoare — ceea ce n-are nimic comun cu clişeele la care s-ar putea recurge, şi s-a recurs de atîtea ori la noi, cînd era vorba de prezentarea odraslelor de exploatatori bogaţi. A. I. Stepanova, artistă a poporului a R.S.F.S.R., merge cu Betsi (sora lui Vasili Leonidîci) spre o satisfacţie aproape cretină a presonajului pentru tot ce l-ar putea amuza. Personajul rîde tot timpul strident şi ţopăie prin scenă, nearmonic, dezaxat, ca şi cum ar avea o leziune la creierul mic, şi te întrebi cu uimire cum e posibil ca acest moment al prostiei omeneşti să fie interpretat de o actriţă care în seara următoare va juca Irina în ,,Trei surori”. A. M. Kommissarov, artist al poporului al R.S.F.S.R., compune pentru personajul său, a cărui inteligenţă s-a transformat într-un aparat care produce calambururi, o mişcare de marionetă, la fel de schematică ca şi mintea sa intepenita în nişte forme rigide şi anormale. In schimb, V. V. Belokurov, artist al poporului al R.S.F.S.R., al cărui erou Grigori, aparţine unei clase plină de vitalitate, dă personajului o vigoare, o perseverenţă în urmărirea scopului său egoist (cucerirea Taniei), o ferocitate profund dramatică. După cum spuneam „Roadele învăţăturii” e un spectacol clasic, un spectacol şcoală. Lecţia şi amintirea sa se vor şterge greu din inimile spectatorilor. GEORGE RAFAEL regizor in Prin grija partidului şi guvernului, care stimulează activitatea ştiinţifică în toate domeniile, şi în urma propunerilor Academiei R.P.R. din Bucureşti, în anul 1951 a fost înfiinţată la Timişoara o Bază de Cercetări Ştiinţifice care cuprindea printre alte colective de cercetare şi unul de chimie. Acest colectiv care nu de mult s-a transformat în secţie de chimie, activează sub conducerea prof. dr. Coriolan Drăgulescu, membru corespondent al Academiei R.P.R., locţiitor al ministrului Invăţămîntului. Aici lucrează în prezent 15 colaboratori ştiinţifici de diferite grade.Activitatea sec- Prof. dr. I. REICHEL şeful sectorului coloranţi din secţia de chimie a Bazei de Cercetări Ştiinţifice Timişoara a Academiei R.P.R. ţiei este profilată de doi ani pe linia de cercetări în domeniul coloranţilor organici, sectorul de coloranţi fiind sub conducerea mea. Pînă în 1955, acest sector s-a ocupat, în afara cercetărilor teoretice, de o serie de probleme tehnologice. Rezultatele lucrărilor de verificare şi de punere la punct a unor procese tehnologice au fost puse la dispoziţia diferitelor ministere interesate şi mai cu seamă a Ministerului Industriei Chimice, sub formă de protocoale. Procesul tehnologic de obţinere a colorantului „albastru de cerneală“, elaborat de acest sector, a şi fost pus în aplicare şi se speră că fabrica de coloranţi „Spic“ din Bucureşti va începe încă în anul acesta fabricarea respectivului produs, fiind astfel scutiţi de un import masiv din străinătate. Actualmente în sectorul nostru se cercetează două probleme originale. Prima urmăreşte clarificarea unor chestiuni de ordin teoretic, privind componenta de separare în sinteză a coloranţilor organici, care se pare că pe alte căi nu pot fi cercetate. Se speră că studiile teoretice vor duce la obţinerea sintezei unor coloranţi de nuanţă verde, cu proprietăţi tinctoriale bune şi cu rezistenţă satisfăcătoare la acţiunea diferiţilor agenţi exteriori, prin amestecare într-o singură moleculă a unor componente galbene şi albastre potrivite. Rezultatele de pînă acum sunt promiţătoare. In legătură cu cealaltă problemă se urmăreşte o modificare a unei metode de condensare, cu scopul de a clarifica mecanismul de reacţie şi de a obţine produse noi intermediare pentru sinteza unor coloranţi de înaltă calitate, uşurînd şi simplcînd procesele tehnologice existente. Şi în acest domeniu, rezultatele de pînă acum, comunicate în parte la sesiunile Academiei, sînt favorabile. 11 Pe lîngă activitatea de cercetare, în secţia de chimie există tendinţa de colaborare cu producţia, fie pe luni unor consfătuiri, cum a fost de pilda, consfătuirea pe ţară la fabrica de coloranţi din Codlea, fie pe linia executări unor lucrări împreună cu mainerii şi tehnicienii din producţie. S«H torul de coloranţi a colaborat str^t cu Fabrica Chimică din Vasiova p^B tru rezolvarea unor probleme ^B,j... stnt : separarea antracenului bri^B'* a ni raaai pur şi carbazol purificat,H terii prime pentru obţinerea unor ^Bh ranţi de cadă şi de sulf de cea^B înaltă calitate, precum şi pentru pavarea unui insecticid valoros; s^B extragerea bazelor piridinice din dronul de huilă de la Vasiova, materii prime pentru obţinerea unui preparat medicamentos preţios (hidrazidul acidului izonicotinic) şi a unor produse auxiliare în industria textilă I Sectorul de chimie analitică colaborează cu laboratorul analitic ^B Combinatului Metalurgic Reşiţa. iH lingă acestea există numeroase exerple de asistenţă tehnică şi de convenţii de colaborare cu diferite uzine de regiune şi din ţară. H Activitatea de cercetare a secţH de chimie în toate sectoarele ei, desfăşoară pe baza unei planificări BB perspectivă şi anuală care se coordonează de către forurile superioare alei Academiei R.P.R. în colaborare cui ministerele de resort. 1 In cadrul secţiei de chimie lucreau pe lingă cercetători cu experienţă Hdelungată, care sunt responsabili problemă, un număr de cercetător^B . neri care se formează în acest de^| niu de activitate. Secţia de chimie a Bazei Timişo^B a Academiei R.P.R. reprezintă un fH tor ştiinţific important în viaţa reH nii noastre. Ea caută să-şi aducă ^fl| tribuţia la desvoltarea socialistă aH|| rii, la îndeplinirea grandioaselor HB cinî ale celui de al doilea cincinal, M sate de Congresul al Il-lea al paH dului , H. Ce e nou în tehnică Cercetări ştiinţifice originale domeniul coloranţilor organici1 Preocupare pentru lărgirea cunoştinţelor Intr-unul din laboratoarele Fabricii chimice Nr. 2, din Iaşi, dr. Constantin Tudose, reîntors călătorie de studii, împărtăşeşte colaboratorilor săi Teodor Gheorghiu şi Lucreţia Bereanu, date noi studiul tulpinei producătoare de penicilină, dintr-o despre împodobit cu numeroase steguleţe multicolore, vaporul „Republica" se pregătea să părăsească portul Brăila. Pe bordul navei se găseau peste şase sute de studenţi bucureşteni, plecaţi in excursie de documentare in Delta Dunării. Nici unul din pasagerii de pe bord nu-şi putea închipui cum arăta acest vas în urmă cu două săptămini... •.. se făcuseră unele amenajări și urma să i se facă ultima și cea mai însemnată: înlocuirea axului de la aparatul climei. Dar pentru a se scoate pana climei trebuia mai întîi să fie tăiat capătul rupt al axului, jos, sub apă. Aci trebuia să intervină scafandrii. Nu-i treabă uşoară nici să tai in atelier cu fierăstrăul, la bancul de lucru, milimetru cu milimetru, un ax de oţel cu diametru de opt centimetri. Dar mi-te să faci acest lucru sub apă, îmbrăcat in costumul greoi de scafandrul Şi totuşi, lucrind cu abnegaţie, maistrul scafandru Ion Sirbu a reuşit să execute operaţia in două zile. Odată tăiat axul, pana cîrmei a putut fi scoasă. După cîteva zile a fost montat axul nou. Trebuia montată şi pana cîrmei. Scafandrii Ion Sîrbu şi Neculai Stroe au coborît iar sub apă. In vreme ce acesta din urmă mînuia „baianul" (ciocan mare şi greu), primul făcea nituirea „la rece" a spirntului de siguranţă care uneşte axul cu pana cîrmei. Mulţumită şi acestor oameni, lucrările de reparare a vaporului „Republica" au fost terminate înainte de timpul fixat şi astfel vasul şi-a putut relua cursele... In acele zile, mi-am dat seama odată mai mult, că munca scafandrilor nu-i de loc uşoară. Mulţi dintre noi ştim foarte puţine lucruri despre aceşti oameni, deoarece — se pare — pe cei mai mulţi dintre ei ii uneşte o trăsătură de caracter comună: modestia. După multe insistenţe, maistrul scafandru Ion Sirbu, decorat cu Medalia Muncii, ne-a împărtăşit unele întîmplări din „viaţa de sub apă".. — Hitleriştii — povesteşte el — scufundaseră în bazinul docurilor din Galaţi o macara enormă care împiedeca folosirea integrală a bazinului, neputînd fi scoasă din cauza dimensiunilor, in anul 1950 am făcut-o bucăţi, folosind explosibil. Anul acesta, pe la începutul lunii aprilie, lucram sub apă, în cabinele de la pupa unei epave care urma să fie „ranfluată“ (scoasă la suprafaţă). Din cauza presiunii apei, deşi numai la o adîncime de 8—9 metri, saujm care-mi ţinea fixate pe pie]e plăcile de plumb în greutaX de 30 kilograme, s-a na^B Urma să fiu proiectat în lipit de plafonul cabinei — Dîndu-mi seama de situaţia gravă în care mă aflam, am ţinut cu na*dejde greutăţile cu o mină. Menţinînd deschis butonul supapei, am lăsat să iasă aproape tot aerul din costum. Bineînţeles că respiraţia mi s-a îngreunat pînă aproape de sufocare, dar reuşind să micşorez volumul costumului, am izbutit să mă menţin „intre ape“, să găsesc ieşirea din cabina epavei şi să urc la suprafaţă. In cei aproape douăzeci de ani de meserie, Ion Sirbu, a fost solicitat la toate lucrările grele din porturile Giurgiu, Galaţi, Constanţa, etc. El a instruit şi continuă să instruiască numeroase cadre. Tinerii Dumitru Hiijeu, Constantin Feştilă, Qumitru Răceanu şi Ion Davidescu sunt numai ciţiva dintre acei care vorbesc cu mult respect despre acest om, ce i-a ajutat să pătrundă tainele profesiei de scafandru. De altfel îi este uşor lui Ion Sîrbu să se ocupe de calificarea tinerilor. Condiţiile de muncă şi viaţă ale scafandrilor sunt acum permanent îmbunătăţite: utilaj şi costume de calitate, confecţionate după ultima expresie a tehnicii, alocaţie suplimentară de hrană, prime de producţie etc. De, curînd, prin Hotărlrea Consiliului de Miniştri privitor la reducerea duratei zilei de lucru pentru unei categorii profesionale, ziua de muncă pentru scafandri se fixează între 4—6 ore, în funcţie de curentul apei, adîncimea ei, anotimp şi natura lucrului efectuate ! Este încă o dovadă grăitoare a grijii pe care partidul şi guvernul nostru o poartă şi scafandrilor, oameni care prin munca lor de scoatere la suprafaţă a epavelor, de construire a picioarelor de poduri, de construire şi consolidare a cheiurilor şi alte lucrări hidrotehnice, aduc o contribuţie însemnată la mersul nostru înainte. Căpitan fluvial D. Pascu (Material primit în cadrul concursului „Pentru cea mai bună corespondență“). Duminică 1 Iulie 19156 SCRISOARE CĂTRE „MUNCA“ Lipsa unor materiale care împiedica realizarea planului Colectivul minei Petrila întîmpină o serie de greutăți, cauzate de lipsa șuruburilor. Astfel în numeroase locuri de muncă nu există aer comprimat datorită imposibilității de a se prelungi conductele pneumatice. De asemenea, tot din lipsa şuruburilor se produc mari pierderi de aer comprimat pe reţea: flanşele sunt legate superficial cu cîte două şuruburi în loc de 6—8. Pierderea aerului comprimat la mina Petrila duce la scăderea randamentului şi creşterea nejustificată a preţului de cost al cărbunelui extras. Deoarece mina Petrila primeşte numai prin întreprinderea de aprovizionare a Văii Jiului acest material şi deci nu poate remedia singură deficienţa amintită, colectivul nostru cere Direcţiei Generale de aprovizionare şi desfacere din Ministerul Minelor să acorde un sprijin mai susţinut în această direcţie, cere să fie aprovizionat operativ cu : şuruburi de dimensiunile 5/8”, 1/2”, 3/8” şi cu plăci de cauciuc pentru garnituri şi nisip. Butuza Gheorghe mecanic şi Sidorov Vasile miner mina Petrila .