Mureşul, 1922 (Anul 1, nr. 1-9)

1922-11-02 / nr. 1

Organ POLITIC SĂTĂMÂNAL ~ REDACTAT DE UN COMITET - EDITOR ŞI GIRANT RESP.: nicolae vulcu Anul I, Nr. 1 — Tg.-Mureş, 2 Noemvrie 1922 ABONAMENTUL PE UN AN 50 L, PE JU­MĂTATE AN 25 LEI. REDACŢIA ŞI ADM. Piaţa REGELE FER­DINAND 38­­ ETAJI Drumul nostru. Cu cel mai curat gând, cu dra­gostea adevăraţilor oameni de fapte şi cu nădejdea, că jertfa noastră va fi primită cu aceleaşi sentimente, cu cari noi o aducem şi va fi în stare să servească de un razim modest, dar conştient în îndrumarea spre drumul cel drept, ce e che­mat să-l bată neamul nostru,­­ ho­­tărîtu-ne-am, să aprindem şi noi o schintea în acest centru , atât de strein şi inaccesibil sufletului ro­mânesc până mai ieri. Nu avem pretenţia de îndrumă­tori, nici nu ne vom însuşi rolul de bârfitori, căci ne dăm foarte bine seama, că de aceştia are din fericire destui neamul nostru, şi din nenorocire prea mulţi din cel de a doua speţă. Ne vom însuşi însă rolul unei sentinele credincioa­se, care hotărându-şi ea însăş locul de veghe, şi-l va păstra cu onoare, înfruntând ori­ce greutăţi, şi-şi va face datoria, chiar atunci, când va trebui să sacrifice dela locul său, pe ori­cine s’ar abate dela drumul cel drept. Ne-au impus această ţinută fie­ vorbă cuminte şi un sfat frăţesc? Ori credem noi, că prin procla­marea României Mari, toate sunt desăvârşite? Iar de nu, pentru ce nu ne întărim căsuţa noastră atât de derăpănată în acest ţinut? Orbecarea păturii mijlocii şi exploa­tarea ei în folosul intereselor con­trare celor­­ româneşti, ne poate fi indiferentă? Strigătul întunericului din Câmpie, zarenţuirea portului, limbii şi aproape a sufletului din şesul Mureşului n’avem urechi să-l auzim, dar înăbuşitul suspin al românilor azi muţi de pe valea Ni­­rajului în grija cui îl lăsăm? Iată, în loc de vorbe late şi umflate de program, cu prilejul acestor fel de începuturi, cu ce îndrăsnim noi să-i dăm drumul celui dintâiu număr al Mureşului! Cu întrebări, la cari am dori să le răspundă fapte! Cine e cinstit şi deci român, le­­pede-se de sine, nu se uite cine a ridicat steagul, nu scruteze că oare ce dedesupturi au iniţiatorii, căci neîncrederea ar cauza numai rău. Din moment ce scopul este unic şi mărturisit, orice minte, orice sfat, orice ajutor ne va apropia de Cronica politică. Situaţia politică internă pare a fi neschimbată. Dar, cu toate decla­raţiile energice ale şefului partidului liberal, cari nu servesc decât pentru mascarea realităţii, vieţuirea regimului liberal nu mai poate fi de lungă durată. Încoronarea, din cari liberalii sperau să-şi creieze un nou titlu de merite pa­triotice, care să le prelungească rămânerea la putere, prin felul cum a fost fă­cută, va contribui, din contră, la lichidarea cât mai­ grabnică a regimului li­beral. Absenţa partidului naţional de la încoronare, a fost un act pe cât de dureros, tot atât de instructiv pentru aceia cari susţineau că acest partid nu reprezintă de fapt poporul ardelean. Azi recunoaşte toată lumea că prin par­ticiparea partidului naţional, încoronarea se putea face între împrejurări incom­parabil mai înălţătoare şi nimeni n’ar fi putut întreba la Alba-Iulia: „Unde e poporul ? . . .“ „Guvernele nu cad decât prin greşelile lor proprii“ — a spus-o d-l Brătianu într’o cuvântare a d-sale ţinută zilele trecute. Foarte adevărat. Greşala partidului liberal de-a încerca să guverneze Ardealul fără ardeleni, deşi nu e unica, îi va fi însă în tot cazul fatală, în vederea schimbărilor ce se aşteaptă, urmează acum tratative de co­laborare între partidele de opoziţie. Partidul naţional care şi-a extins sfera de activitate şi în vechiul regat, continuă a trata cu partidul ţărănist şi sunt semne cari lasă să se întrevadă posibilitatea încheierii unui acord definitiv. * Parlamentul, din care au lipsit şi de data asta membrii partidului na­ţional şi ţărăniştii, după câteva zile de şedinţe, s’a închis din nou, iar domnii deputaţi şi senatori s’au reîntors la vetre spre a se reculege. Nu-i e de mirat că bieții oameni simt această necesitate, doar au votat în două-trei zile zeci de proecte de legi. Aşa activitate rodnică, mai rar... i­­­v în vârtejul acesta, indiferenţa în­seamnă o crimă. Pe toţi ne doare deopotrivă, toţi simţim la fel, că bătătorind acest drum şi pe mai departe, ne punem înşine în primejdie. Spre a evita acest drum, ni­ se cere. Sinceritatea de a recunoaşte pu­blice acest cioclu ce ne subsapă, voinţa de a-l opri şi delătura din cale şi lepădarea imediată! Este adevărată sau nu această consta­tare? Este adevărat, că pe lângă acest rău mare, numărul frumos în care ne aflăm, e o mustrare con­tinuă pentru orice român, când trebuie să înfrunte la fiecare pas strigătul publicaţiunilor de presă locale, cam­ bune-rele cum sunt, necontenit ast­pra tre­de bine, le deschidem modestele noastre coloane, cerând, din tot sufletul nostru, ajutorul lui D-zeu în drumul apucat. Comitetul de redacţie, pierdute. Faţă de această declaraţie provo­catoare, d-l ministru de externe Duca a anunţat zilele trecute în parlament că guvernul nostru va face un demers la Budapesta, cerând explicaţii de la gu­vernul maghiar­ al României l-a publicat în „ l­imes" cu ocazia încoronării. Scris cu o desăvârşită cunoştinţă de cauză, articolul de care vorbim este un aspru, dar just rechizitoriu al gre­șelilor de neiertat cari s’au făcut In noaptea aceasta. De Vasile Al-George. In noaptea aceasta crivăţul Vieţii Mi-a pustiit grădinile, tot parcul L-a desrădăcinat zvârlind copacii In sus cu rădăcinile spre nori. Şi mii de bube-au poposit pe casa Bătută de furtune şi de ploi, — Iar glasurile lor răsună trist, Pustii ecouri pribegesc departe Prin întunericul adâncei nopţi... Aripi de doliu fâlfâe’n odae­s­us căzând greoi,­­rpetuând ecoul, ştet­pan, n tălpi... ;nă, de ceară, n fuior de fum, pete de lumină... idi cu ochi sticloşi de aripi negre e aur... ungher un craniu cu­ orbite adânci, mult de cât era... să mă ’nfior, î, îl aud... izbeşte’n geamuri, zii »Pământ“, ce va istea. Un clocot viu de râs îmi umple casa, Un râs, din care pot să desluşesc Neînţelesul negrelor prăpăstii, Ce şi-au căscat adâncurile’n mine... . Ascult:... Dintr’un adânc de codru Porneşte-un vânt tulburător ca spaima..., Spre Miază-Noapte îşi îndreaptă r­­mersul,­ Şi tot mai tare bate către Pol: în drumul lui oţelul prinde viaţă,­­ Luceşte şi se mişcă, zăngăneşte Nenumărate braţe se ridică Şi ura scânteiază’n mii de ochi... Tot mai departe-şi bate-aripa vântul, O ia spre-Apus şi printre munţi de fer, Cotropitor ca ura, se tot duce, Trecând de Ţara Soarelui, departe... Pământu’ntreg e răscolit de el... Văzduhul fierbe’n urlete de tun, Pământul are brazde-adânci pe faţă, Şi-atâtea vase s’au pornit pe mări, Că până’n ceruri valurile saltă... Din două taberi, doi vrăşmaşi de­­moarte, I Doi uriaşi, Satan şi Dumnezeu. S-au încleştat în luptă... Trec, mugind, Obuzele prin aerul de flăcări Iar armele trosnesc Şi hohotesc mitralierele... Se ţes prin aer pânze de oţel Şi cerul se întunecă de fum, Izvoare calde înroşesc pământul, Pe care-l muşcă nevăzute guri... Prin stolurile corbilor, ce vin Cu ciocuri tari, cu ghiare ascuţite Spre leşurile, ce înalţă dealuri Pe câmpul de bătae, — Vin paseri cu aripi strălucitoare, De-abia le poţi zări, aşa’s de sus, — Şi lasă prin oraşe şi prin sate, Printre copii, printre femei­­şi moşi, Sămânţa morţii ce rodeşte’n plin... Mă uit la craniul din ungher din nou Tot mai năvalnic esc printre dinţi Al morţii râs... îmi vâjâe odaia Şi lumânarea ’ncearcă să se stingă... O străjuesc cu palmele zadarnic, Căci pâlpâe’n fuiorul gros de fum... Încerc să tălmăcesc al morţii râs Şi-acum mă văd plecând din satul meu, Lăsând în prag pe mama ’ncremenită... Plecase tata spre un vârf de munte Şi tot spre-acolo eu, dar pe alt drum.

Next