Neamul Românesc, noiembrie 1918 (Anul 13, nr. 302-330)
1918-11-25 / nr. 326
Ardealul, Banatul, Ținuturile ungurești fac parte astăzi a România Întregită în margenile neamului. Mii și mii de țerani au aclamat cea mai mare faptă din ată viața neamului nostru, și pe locul unde Mihai Viteazul a acut un triumf, iar mucenicii țărani de peste munți au zăcut temniță, sa proclamat prin glasul unanim al tuturor clasei Romînimii până acum robite Ungurilor voința ei nezguduită a trăi Împreună cu noi. Pentru unii e un vis nebun care se Îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunși la recunoaștere e o suferință mîngîiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și, astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definstiv și ern. Cealaltă Germanie Cele mui noul știri din izvorrand despre ceia ce se petrece, în ijlocul tînguirilor lui Ebert cel nou ale lui Solf cel vechi și, în German republicani, care-și caută o Cons uție, cu totul deosebită, pentru cine ea și creadă, de ceia ce a fost, amaleazi începutul unei operații de a facere. In zădar socialiștii stăpînitori vorbesc necesitatea acelei unități politice, de care germanismul nu și-ar iea îndeplini rolul pe lume. Constuanta despre a cărți apropiată lunare se vorbește va putea să tot urme acest principiu unitar și hărțile ar întinde aceiași culoare de la Rmină în punctul unde începe nația elonă, cu drepturile și cu puterea ei. ar, afară numai dacă puteri inferate, de o neașteptată apariție, arice să iasă din castelul lui olandes pe filhelm cel de pe urmă, ca să reapară e scena istoriei, pătată așa de darnicu sîngele omenirii întregi, grandioasa aricatură a lui Lohengrin, afară, zice acest singur ca?, Germania unitră, care a fost, acela nu va mai fi iciodată. Și întrebarea e, poate fi altă Germanie unitară, fără păcatele acelei are s’a prăbușit în mijlocul triumfulor ei criminale? Cine urmărește desvoltarea popoului german în secolul trecut ajunge I o părere puțintet deosebită de aceia compilatorilor de manuale patriotice, ce privește felul cum s’a îndeplinit pera politici de la 1870 și, deci, și iteresul care i se poate atribui. Intimu, acest popor a urmat txemlul altora căutînd să-și realiseze u uitate de care, în ticnita viață, satisă și răbdătoare, a provinciilor sale, e părea totuși că ar putea și se psească, petreceri modeste, succese terare,—mîndrii locale înlocuind ceia Ma alții se căpăta prin sforțările e ale tuturor grăitorilor aceleiași imbi și părtașilor aceluiași suflet. Oricum, nu se va putea spune, de aceia ari s’au dus de-a dreptul la izvoare , au urmărit lucrurile în ele însele, ei pe la 1800 30 era la München, la Stuttgart, la Dresda, la Weimar o patimă nestinsă de a confunda deosebitele regate, mari ducate, ducate și principate în aceiași formă, cu aceiași adunare și supt același Suveran, purtător și păzitor al unui Stat unic. Pentru a scăpa de Napoleon, Germanii multiplelor "seminții" se luptaseră impreuni, ca străbunii lor din Pădurea euteoburgică împotriva predecesorului roman al împăratului frances, August, dar, cît despre aceia, ei se gîndiau tot așa de puțin ca dînșii la desființarea granițelor lăuntrice, la amestecul tuturora în aceiași alcătuire de Stat Ea poate că, dușmanul invins represintînd o mare unitate politică, orice unitate politică ajungea să li fie urîți celor scăpați de supt jug. Revoluționarii germani de la 1848 au vrut o Germanie, una singură, dar nu în dauna acelei vieți locale, așa de plăcută tuturora, așa de legată de gusturile, ca și de tradițiile și de interesele fiecăruia. Și, cînd ei n’au izbutit a o face pe base federale, singurele în adevăr potrivite cu istoria și cu caracterul națiunii, a venit Prusia, care a închis nația întreagă în aceiași temniță, de asupra căreia a ridicat steagul, cu totul anacronic, al Sfîntului Imperiu roman de nație germanică, din evul mediu. Iar în această temniță de robi s’a format, ca odinioară în temnița turcească a Sultanilor din sîngele lui Osman, o școală a robiei pentru alte neamuri. Cum din cămările Seraiului, care închideau miile de copii furate de la părinți, se formau Agalele, Ienicerii și Spahiii, răpeziți la cucerirea lumii întregi, astfel în vastele încăperi, de o perfectă aranjare tehnică, ale împărăției lui Bismarck unicul s’au disciplinat pentru Welthertschaft, pentru dominația asupra tuturor țerilor și niiților, bandele lui Hindenburg, Ludendorff și Mackensen. In acest fel însă nu se întemeiază cu adevărat unitatea unui popor, care, aceasta, cere, nu soliditatea materială pentru a profita, ci solidaritatea morală, pentru a jertfi. Aceasta însă s-a dovedit inexistentă după jumătatea de veac a duratei Imperiului bismarckian. Dacă milioanele au răbdat de foame și de frig patru ani de zile, a fost numai pentru că, totuși, la capăt era asigurarea de biruință din partea puterii pe care toți erau deprinși so asculte. Cînd aceasta s’a dovedit cu neputință, exiluzinduse prin condițiile în fringer li chiar perspectiva unei revanșe, totul se schimbă. Pe cînd socialismul serbează victoria sa asupra buncăților, separatismul ridică pretutindeni capul. Astfel ni se anunță că e vorba de o părăsire definitivă a prusianismului, de o afurisire a Berlinului vinovat, de alegerea ca viitoare Capitală pentru o adevărată confederație, a Erfurtului, orașul central de unde asupra Germaniei întregi s’a întins, acum patru sute de ani, propaganda lui Luther. Și, între Statele care vreau altă viață decât cea necontenit umilită de până acum, nu e numit Bavaria, Saxonia, Württembergul, Badenul, ci și puterea care odată avea tot Vestul germanic și, mult timp unită dinastic cu Anglia, sfida ambiția prusiană,— acea Hanovră învinsă și anexată de Prusia la 1866 și a cării Casă regeli n’a abdicat niciodată pretențiile sale. Nu putem spune întrucît nația germană ar fi împiedecată astfel în viața ei cea formală, dar pentru viața normală a vecinilor ar fi singura asigurare. N. IORGA Iar princurie — Părintele C. Morariu — La Chișinău, în marea întrunire de acum cîteva zile, în care Ardelenii, gata de plecare către locurile lor, acum liberate, au ținut să se mai facă, în chiar ziua unirii Bucovinei cu România, încă o manifestare a tuturor Romînilor pentru scopul firesc al silinților lor convergente, de atîtea veacuri, a vorbit și preotul bucovinean Constantin Morariu. Intre cei cari au lucrat politic, în ultimul timp, pentru refacerea Moldovei de odinioară prin alipirea Ținuturilor ei de Miazănoapte, — un Iancu Flondor, un Iancu Nistor, un Sextil Pușcariu— nu a fost, prin opreliștea împrejurărilor, și acest venerabil preot. Dar aceasta nu înseamnă că in actul de astăzi nu întră așa de mult din fapta, deci și din sufletul său, din marele său suflet senin și bun, ca al oamenilor curați, credincioși, lipsiți de orice interes personal, din alte timpuri. Parohul din Pătrăuții Sucevei lucrează, în adevăr, de aproape jumătate de veac la îndoita sarcină , de a hrăni cu cunoștință despre ei înșii ca și cu știința trebuitoare omului modern pe frații săi bucovineni și, al doilea, de a-l pune în legătură, deschis, curagios, fără reserve mentale și gesturi ipocrite, pe acești Romîni, de mai bine de un veac înstrăinați, cu viața noastră din România, cu toate forțele morale ce au lucrat într'însa. Nu se cunoaște la noi mai de loc scrisul părintelui Morariu. In alcătuirea cărților de școală el a avut un rost deosebit de harnic, și atîtea generații s’au hrănit din manualele lui. In presa bucovineană și a avut partea din belșug. Iar curiositatea lui pioasă de cercetător istoric a străbătut toate colțurile modestei vieți pe care a dus o neamul nostru după anexare în această Bucovină a sa, unde noua Cîrmuire austriacă n'a cruțat niciun mijloc pentru a-l desnaționaliza, cît mai repede și cît mai deplin. E cu neputință să se scrie despre veacul de robie al acestor Ținuturi fără a recurge la cărticelele, așa de îngrijite, ale vrednicului citric. In ultimele timpuri, deși păstra interes pentru viața politică, din nenorocire sfîșiată de luptele paradelor, dar numai cît, intîmplător, în ele putea fi vorba și de interesul național, părintele Morariu, un om de biserică mai presus de toate, își dăduse ca scop principal pentru bâtrînețele sale punerea Bibliei românești la îndemîna neamului său. Războiul l-a smins din primitoarea casă parohială de la Pătrăuți, aruncîndu-l cu toată familia sa, afară de fiii prinși în oastea străină, pe drumurile exilului. Ele i-au plăcut mai mult decît rămînerea în biata țară mică asupra căreia se răstia cu sabia urgiei generalul de jandarmi Fischer. L-am văzut aci la Iași, păstrînd în mijlocul catastrofei aceiași lumină de nesfirșită blindeță în ochi, împăcat cu tot ce-i poate da soarta. Și această soartă