Neamul Românesc, noiembrie 1918 (Anul 13, nr. 302-330)

1918-11-25 / nr. 326

Ardealul, Banatul, Ținuturile ungurești fac parte astăzi a România Întregită în margenile neamului. Mii și mii de țerani au aclamat cea mai mare faptă din ată viața neamului nostru, și pe locul unde Mihai Viteazul a acut un triumf, iar mucenicii țărani de peste munți au zăcut temniță, sa proclamat prin glasul unanim al tuturor clasei Romînimii până acum robite Ungurilor voința ei nezguduită a trăi Împreună cu noi. Pentru unii e un vis nebun care se Îndeplinește. Pentru noi e o necesitate istorică ajunși la recunoaștere e o suferință mîngîiată, o muncă ce-și găsește răsplata. Și, astfel, avem dreptul de a crede acest fapt definstiv și ern. Cealaltă Germanie Cele mui noul știri din izvor­­ran­­d despre ceia ce se petrece, în ijlocul tînguirilor lui Ebert cel nou ale lui Solf cel vechi și, în Germa­­n republicani, care-și caută o Cons uție, cu totul deosebită, pentru cine ea și creadă, de ceia ce a fost, amaleazi începutul unei operații de a facere. In zădar socialiștii stăpînitori vorbesc­­ necesitatea acelei unități politice­­, de care germanismul nu și-ar i­ea îndeplini rolul pe lume. Con­­stuanta despre a cărți apropiată lunare se vorbește va putea să tot urme acest principiu unitar și hărțile ar întinde aceiași culoare de la Rm­­ină în punctul unde începe nația elonă, cu drepturile și cu puterea ei. ar, afară numai dacă puteri infer­ate, de o neașteptată apariție, ar­ice să iasă din castelul lui olandes pe filhelm cel de pe urmă, ca să reapară e scena istoriei, pătată așa de darnic­u sîngele omenirii întregi, grandioasa aricatură a lui Lohengrin, afară, zic­­e acest singur ca?, Germania uni­­tră, care a fost, acela nu va mai fi iciodată. Și întrebarea e, poate fi altă Ger­­manie unitară, fără păcatele acelei are s’a prăbușit în mijlocul triumfu­­lor ei criminale? Cine urmărește desvoltarea popo­ului german în secolul trecut ajunge I o părere puțintet deosebită de aceia compilatorilor de manuale patriotice,­­ ce privește felul cum s’a îndeplinit pera politici de la 1870 și, deci, și iteresul care i se poate atribui. Intimu, acest popor a urmat txem­­lul altora căutînd să-și realiseze u uitate de care, în ticnita viață, sa­­tisă și răbdătoare, a provinciilor sale, e părea totuși că ar putea și se psească, petreceri modeste, succese terare,—mîndrii locale înlocuind ceia Ma alții se căpăta prin sforțările e ale tuturor grăitorilor aceleiași imbi și părtașilor aceluiași suflet. Oricum, nu se va putea spune, de aceia ari s’au dus de-a dreptul la izvoare , au urmărit lucrurile în ele însele, ei pe la 1800 30 era la München, la Stuttgart, la Dresda, la Weimar o pa­timă nestinsă de a confunda deosebitele regate, mari­ ducate, ducate și princi­pate în aceiași formă, cu aceiași adu­nare și supt același Suveran, purtător și păzitor al unui Stat unic. Pentru a scăpa de Napoleon, Germanii mul­tiplelor "seminții" se luptaseră im­preuni, ca străbunii lor din Pădurea euteoburgică împotriva predecesorului roman al împăratului frances, August, dar, cît despre aceia, ei se gîn­­diau tot așa de puțin ca dînșii la desființarea granițelor lăuntrice, la amestecul tuturora în aceiași alcătuire de Stat Ea poate că, dușmanul invins represintînd o mare unitate politică, orice unitate politică ajungea să li fie urîți celor scăpați de supt jug. Revoluționarii germani de la 1848 au vrut o Germanie, una singură, dar nu în dauna acelei vieți locale, așa de plăcută tuturora, așa de legată de gusturile, ca și de tradițiile și de in­teresele fiecăruia. Și, cînd ei n’au izbutit a o face pe base federale, singurele în adevăr po­trivite cu istoria și cu caracterul na­țiunii, a venit Prusia, care a închis nația întreagă în aceiași temniță, de asupra căreia a ridicat steagul, cu totul anacronic, al Sfîntului Imperiu roman de nație germanică, din evul mediu. Iar în această temniță de robi s’a format, ca odinioară în temnița tur­cească a Sultanilor din sîngele lui Osman, o școală a robiei pentru alte neamuri. Cum din cămările Seraiu­lui, care închideau miile de copii fu­rate de la părinți, se formau Agalele, Ienicerii și Spahiii, răpeziți la cuce­rirea lumii întregi, astfel în vastele încăperi, de o perfectă aranjare teh­nică, ale împărăției lui Bismarck uni­cul s’au disciplinat pentru Welthert­schaft, pentru dominația asupra tutu­ror țerilor și niiților, bandele lui Hin­­denburg, Ludendorff și Mackensen. In acest fel însă nu se întemeiază cu adevărat unitatea unui popor, care, aceasta, cere, nu soliditatea ma­terială pentru a profita, ci solidari­tatea morală, pentru a jertfi. Aceasta însă s-a dovedit inexis­tentă după jumătatea de veac a du­ratei Imperiului bismarckian. Dacă mi­lioanele au răbdat de foame și de frig patru ani de zile, a fost numai pentru că, totuși, la capăt era asigu­rarea de biruință din partea puterii pe care toți erau deprinși so asculte. Cînd aceasta s’a dovedit cu nepu­tință, exiluzindu­se prin condițiile în f­rin­ger li chiar perspectiva unei re­vanșe, totul se schimbă. Pe cînd so­cialismul serbează victoria sa asupra buncăților, separatismul ridică pretu­tindeni capul. Astfel ni se anunță că e vorba de o părăsire definitivă a prusianismu­lui, de o afurisire a Berlinului vino­vat, de alegerea ca viitoare Capitală pentru o adevărată confederație, a Er­furtului, orașul central de unde asu­pra Germaniei întregi s’a întins, a­cum patru sute de ani, propaganda lui Luther. Și, între Statele care vreau altă viață decât cea necontenit umilită de până acum, nu e numit Bavaria, Sa­xonia, Württembergul, Badenul, ci și puterea care odată avea tot Vestul germanic și, mult timp unită dinastic cu Anglia, sfida ambiția prusiană,— acea Hanovră învinsă și anexată de Prusia la 1866 și a cării Casă rege­li n’a abdicat niciodată pretențiile sale. Nu putem spune întru­cît na­ția germană ar fi împiedecată astfel în viața ei cea formală, dar pentru viața normală a vecinilor ar fi sin­gura asigurare. N. IORGA I­ar prin­curie — Părintele C. Morariu — La Chișinău, în marea întru­nire de acum cîteva zile, în care Ardelenii, gata de plecare către locurile lor, acum liberate, au ținut să se mai facă, în chiar ziua unirii Bucovinei cu Ro­mânia, încă o manifestare a tu­turor Romînilor pentru scopul firesc al silinților lor convergente, de atîtea veacuri, a vorbit și preotul bucovinean Constantin Morariu. Intre cei cari au lucrat politic, în ultimul timp, pentru refacerea Moldovei de odinioară prin ali­pirea Ținuturilor ei de Miază­noapte, — un Iancu Flondor, un Iancu Nistor, un Sextil Pușcariu— nu a fost, prin opreliștea împre­jurărilor, și acest venerabil preot. Dar aceasta nu înseamnă că in actul de astăzi nu întră așa de mult din fapta, deci și din su­fletul său, din marele său suflet senin și bun, ca al oamenilor curați, credincioși, lipsiți de orice interes personal, din alte tim­puri. Parohul din Pătrăuții Sucevei lucrează, în adevăr, de aproape jumătate de veac la îndoita sar­cină , de a hrăni cu cunoștință despre ei înșii ca și cu știința trebuitoare omului modern pe frații săi bucovineni și, al doi­lea, de a-l pune în legătură, deschis, curagios, fără reserve mentale și gesturi ipocrite, pe acești Romîni, de mai bine de un veac înstrăinați, cu viața noastră din România, cu toate forțele morale ce au lucrat în­­tr'însa. Nu se cunoaște la noi mai de loc scrisul părintelui Morariu. In alcătuirea cărților de școală el a avut un rost deosebit de harnic, și atîtea generații s’au hrănit din manualele lui. In presa bucovineană și a avut partea din b­elșug. Iar curiositatea lui pioasă de cercetător istoric a străbătut toate colțurile modes­tei vieți pe care a dus o nea­mul nostru după anexare în a­­ceastă Bucovină a sa, unde noua Cîrmuire austriacă n'a cruțat niciun mijloc pentru a-l desnaționaliza, cît mai repede și cît mai deplin. E cu neputință să se scrie despre veacul de ro­bie al acestor Ținuturi fără a recurge la cărticelele, așa de în­grijite, ale vrednicului citric. In ultimele timpuri, de­și păstra interes pentru viața politică, din nenorocire sfîșiată de luptele par­adelor, dar numai cît, intîmplă­­tor, în ele putea fi vorba și de interesul național, părintele Mo­rariu, un om de biserică mai presus de toate, își dăduse ca scop principal pentru bâ­­trînețele sale punerea Bibliei ro­mânești la îndemîna neamului său. Războiul l-a smins din pri­mitoarea casă parohială de la Pătrăuți, aruncîndu-l cu toată familia sa, afară de fiii prinși în oastea străină, pe drumurile exilului. Ele i-au plăcut mai mult decît rămînerea în biata țară mică asupra căreia se răs­­tia cu sabia urgiei generalul de jandarmi Fischer. L-am văzut aci la Iași, păs­­trînd în mijlocul catastrofei a­­ceiași lumină de nesfirșită blin­­deță în ochi, împăcat cu tot ce-i poate da soarta. Și această soartă

Next