Neamul Românesc, aprilie 1924 (Anul 19, nr. 73-95)

1924-04-02 / nr. 73

Frunză Intre multele întruniri care se țin și încă mai multele inter­­viewuri care se dau astăzi în Rusia s’a relevat manifestarea recentă a șefului statului-major sovietist. că el a crezut cu cale să vor­bească, denunțind pregătirile de războiu ale altora și pretinzînd că, la o întîmplare, țara sa n’ar face decît să se apere, e încă una din curiositațile pe care re­voluția rusească le-a introdus în viata lumii. Știam că până acum alții vorbiau, iar șefii de stat-major executau; acuma, și acolo, șeful de stat-major vor­bește, dar mă întreb cine ar fi să execute. Acela care s’a înțepenit în picioare ca să arunce, odată cu un clinchet de pinteni, întregii «burghesii» sfidarea sa, sigură de biruință, întrebuințînd «ches­tia», inventată, a Basarabiei pentru aceasta, este el un Mus­cal de viță veche, un represin­­tant autentic al rasei ori măcar un urmaș al acelora cari la 1812 puneau mina pe cîteva mii de Moldoveni, «capete de boi», ca să crească încă hotarele unei împărății care nu-și mai încă­pea în piele? Nu, însuși numele-i arată sîn­­gele. Cu acel nume de «frunza verde», care trezește icoane de codru plin și de duios cîntec, avem a face cu un Român, cu un Român din Basarabia, căruia i s-ar încredința sarcina, nobila sarcină de a răpi a treia oară țara sa neamului său. Generalul Frunză, șeful de stat-major al armatei sovietice, e Moldovean de baștină. Dar peste toată moștenirea sa alt­ceva s'a așternut, așa-numita cultură ruseasca, înțeleg cea ofi­cială, vrednică de ură, căci pen­tru cealaltă, ca orice om de cul­tură, am tot respectul cuvenit. Sînt culturi care păstrează pe oricine în ce datorește părinților cari hau născut. Sînt altele care prefac pe Cineva în altă ființă etnică, alipindu-i sincer și du­rabil de alt popor. Dar țarismul a creat oameni cari nu sînt ai niciunui popor, cari sînt ai unei organisații, de pe urma căreia se înnalță și profită. Un exemplu este și Basara­beanul Frunză. Ei pot fi supuși, pot fi harnici, pot fi capabili. Dar, neavînd ei înșiși un suflet, nu-l pot da nici altuia. Iar biruința prin suflet se cîștigă. N. lorga PROBLEMA Ca aproape în toate ferite orien­tale, care printr’o evoluție socială tulbure și precipitată, s’au închegat, silite de împrejurări externe, in forma statelor moderne. Statul român se vede astăzi în situația de a și con­trola toate instituțiile sale, de a se pune în acest chip în nota timpuri­lor și, totodată, de a-și găsi un su­flet specific, românesc. Pe lîngă problema de ordin ma­terial, de resolvare a situației econo­mice a țerei se ridică astfel, în pri­mul rînd, problema aceasta de ordin spiritual. Și ea se accentuiază în le­gătură cu toată starea actuală post­belică, de răsturnare a valorilor și de părăsire a vechilor criterii de ju­decată. Privind în trecut, vedem în­tr'adevăr cum, strană d­e sufletul nostru, a fost creată o societate, in care azi, firește, trăim forțați. Și în acest chip, vom înțelege de ce cu a­­tîta ușurință se critică și se neagă la noi, mai mult decît se afirmă și clădește. Căci adesea, de mult scep­ticism se dă dovadă și mulți sînt cei, cari fără umbră de remușcare ar fi poate fericiți să-și ducă traiul lor zilnic în alte țări. Tocmai împo­triva acestei mentalități trebuie lup­tat cu îndîrjire. Dar în acest chip, ni se deschide dilema. Intradevăr, recunoscînd că trăim într’o societate străină de su­fletul nostru, implicit o negăm și că dem astfel în păcatul veșniciei cîr­­teli, inu­tile și sterpe. Da, dar de data aceasta, dacă o mică sforțare ar fi depusă, pentru a putea ieși din im­pas, totul s'ar lămuri; și aceasta este problema Să ne cunoaștem și să învățăm a crede în puterile noas­tre proprii. Să ne dăm osteneala de de a judeca și de a vedea realitatea cu ochii noștri, de Romîni, iar nu ca până acum cu ochii străinilor, pe care aproape totdeauna i-am lăsat să gîndească și pentru noi. Dacă s’ar lămuri astfel, că învă­­țămîntul e în funcție socială și dacă s’ar înțelege de asemenea, că în ge­neral orice instituție socială e un re­­sultat al unor cerințe sociale și dacă în sfîrșit, prin conclusie, cerințele so­ciale ar fi luate în­tr’adevăr în cer­cetare cu toată seriositatea pe care o pretind, atunci desigur, s’ar putea dobîndi și acea educație cetățenească, de care într’atît avem nevoie astăzi. Așa­dar problema e o problemă de educație. Școala deci, în primul rînd, e chemată să săvîrșească re­forma. O școală conștientă de meni­rea ei de purificare a vieței noastre publice, un învăț­îmînt așa­dar, care să corespundă nu numai cerințelor societăței contimporane, ci să fie în parte și independentă de aceste ce­rințe, adeseori greșite sau înșelă­toare, să fie astfel pentru societate chiar, censură și directivă. In acest chip, s’ar putea desfășura și o viață pur românească. Nu tre­buie să se uite, că tot ceea­ ce am importat din Apus, am importat din greșeala noastră și cu voia noastră și că în consecință, actuala substruc­­tură economică a societăței româ­nești, dacă e de origină străină, a­­ceasta a fost pentru că noi am vro­it-o, nu pentru că ni s’ar fi impus. Așa­dar, să nu se creadă că un ti­par românesc de cultură nu ar pu­tea exista corespunzător unui conți­nut românesc. Sînt în poporul nostru forțe latente, care nu-și vor găsi o împlinire decît în clipa, cînd mediul le va fi prielnic, firesc, Barbu Solacolu. D. Tănase Scatiu s­ă sfîrșească Articolul „școala votului universal” a provocat unele mîrîeli ale democra­ției vagabonde. Vom căuta să preci­zăm gîndurile care ne stăpînesc, disci­­plinîndu-ne mișcarea. Un prieten care stă prea mult în lumea cărților spre a se coborî în vălmășala politicei, ce s’a găsit în­­tîmplător în județul Romanați pe vre­mea acestor alegeri parțiale, și-a re­zumat astfel impresia: „toate au fost scoase la mezat, numai cerul nu s’a împărțit, nu interesa pe țerani, căci nu’l pot ara”. E clar, contactul democrației vaga­bonde cu țerănimea constă dintr’o ne­­sfîrșită înșirare de promisiuni, care mai de care seducătoare, întărindu-se în țerănime credința în nestatornicia drepturilor de proprietate și în vremel­nicia oricărei așezări de gospodărie socială. Cînd democratul vagabond a­­junge să dea ca program ultra-demo­crat, de dreptate socială, o nouă ex­­propiere care nu ar îngădui posesiunea a mai mult de zece pogoane, reese clar că simțind cum se îndepărtează plini de vrăjmășie țăranii înstăriți, evident, prin hărnicia lor, de politica urletului demagogic, partidele extremiste își caută sprijin politic în ceia ce Marx nu­mea disprețuitor „lume pen-proletariat”. Chiar din această atitudine, „expropri­erea pănă la zece pogoane” va răsări fără îndoială, ca o minunată reacțiune morală, conștiința de clasă stăpînitoare de pămînt, deci iubitoare de continui­tate a dreptului de proprietate pe care nimic să nu-l poată știrbi. Febra pe care a provocat-o demagogia în rîn­­durile țerănimei va fi un minunat reac­tiv politic. Dar suntem îndreptățiți a întreba: aceasta-i democrația, ațîțarea instinctelor de ură, strecurarea în con­știința mulțimei a unei concepții pră­dalnice, reducerea politicei la o conti­nuă tîrguială pe tema „care dă mai mult”? Dacă ieri țerănimea era ținută de­parte de viața politică printr-o lege e­lectorală făcută spre a satisface ne­voile unei minorități latifundiare, as­tăzi democrația vagabondă îndepărtea­ză clasa țărănească de la soluționarea problemelor statului printr-o neonestă înfățișare a preocupărilor politice. De­mocrația trebue să fie o forță ,de ri­dicare morală, nu numai economică, a maselor. Problemele aruncate de răz­boit cer o înțelegere ceva mai compli­cată decît își poate închipui „genialul” cunoscător al treptelor formale nece­sare explicării abețedarului. Trebuie să-l ridici spre o liniștită înțelegere, nu să-l cobori în prăpăstiile instinctelor, îndobitocindu-1. A construi o conștiință de clasă, înseamnă a înălța o mare a­morfă de indivizi pănă la înălțimile se­nine, luminate ale unei conștiinți de clasă, dar această operă de creiație nu se face turnînd veninul vechilului Tănase Scatiu turbat de ambiții nepu­tincioase. A reduce educația politică a unei clase la învățarea formulei „jos ciocoii,­­te văd, te văd Scatiuie!) urlată pe mai multe voci, este cea mai nefastă acțiune de înăbușire a unei ascensiuni politice tocmai a clasei țe­­rănești. Fiecare hectar rămas pîrloagă, fie­care ogradă rămasă în stăpînirea ne­turburată a scaeților, fiecare țesătură de casă înlocuită prin o treapa de stam­bă tîrgovețească stau ca neclintite puncte de acuzare în fața tuturor în­vățătorilor sufragiului universal. Poli­tica o școală? Da, o școală pentru a creia unei clase simțul respunderii pro­porțional cu puterea ei economică și polit­ică în stat. Cînd spui țerănimii „ești clasa hotărîtoare în destinele na­ției românești” îi arunci în spate și cea mai grea răspundere istorică. Și pentru a-i creia o conștiință a răspunderii celei mari pe care împre­jurările i-au dat-o, școala sufragiului u­­niversal trebuie să fie altceva decît ca­zane! unde fierb îndrăcitele năzuinți ale d-lui Tănase Scatiu. Pamfil Șeicaru Evreii și Basarabia Organul Evreilor din Bucovina, Ostjüdische Zeitung, se ocupă în ul­timul său număr, la loc de frunte, cu chestiunea Basarabiei din punctul de vedere al Evreilor. După ce arată, că situația Evreilor în Romînia nu ar fi de loc îmbucu­rătoare, face următoarele declarațiuni: De­și avem multe motive de-a fi ne­mulțumiți, totuși suntem în ceasurile acestea decisive de partea Romînilor. Sinceritatea acestei dorințe a noastre, se bazează pe calcule de rațiune. Pentru ce? Pentru că regimul bolșevic din Rusia e un memento înspăimîn­­tător pentru Evrei. Vin destui refu­giați de peste Nistru și Evreii din Basarabia n'au nici un motiv să fie cetățeni ai unui stat, în care nu se respectă nici dreptul individului, nici acela al proprietății. E adevărat că sunt și agenți bolșevici evrei, dar masele burghesimei evreești nu vreau să audă nimic de bolșevism. Dar la o eventuală revenire a regimului ța­rist toți Evreii se gîndesc cu groază. «Ca popor de comercianți noi a­­vem tot interesul ca țara noastră să fie cît mai mare. Aparținerea pentru totdeauna a Basarabiei de Romînia e pentru evreime o chestiune emina­mente național-politică. La fel cu noi Bucovinenii, se gîndesc toți Evreii din Ardeal și din restul țării. ‘Blocul minorităților O precisa?” a unui ziar sasesc Organul Sașilor din Sibiiu „Sieben­­bürgisch Deutsche Tageblatt“ preci­­sează astfel rostul unui bloc al mi­norităților, despre care a scris un fruntaș averescan că ar fi fost zădăr­nicit prin înțelegerea de la Ciucea între averescani și Maghiari: „Noi Sașii stăm pe punctul de ve­dere al complectei libertății de ac­țiune în politica poporului german și am fost nevoițt să îndurăm atacuri tocmai din cauză că n’am voit să luăm inițiativa pentru formarea unui bloc al minorităților. Despre un astfel de bloc al minorităților, ca despre orice bloc politic în general, noi avem părerile noastre proprii. Pentru aceia cari au în chestiile politice principale ace­leași principii și aceleași scopuri vine de la sine o acțiune unitară și fără încheiarea formală a unui bloc. Dacă aceste principii și scopuri lipsesc, nici formațiunea unui bloc nu folosește la nimic. Iar despre acțiunea averescanilor de-a cîștiga acum și pe Șvabi de partea lor, numitul ziar spune în a­­celaș articol că „aceasta e o întor­sătură umoristică, cum se întîmplă cîteodată în viața politică“. N’au noroc bieții averescani cu dra­gostea lor pentru minorități. ROMANOVII Mirajuri restauraționiste Pănă la congresul monarhiștilor de la Reichenhal (Bavaria), tristeți de moarte apăsau sufletul Măriei Feodo­­rovna, împărăteasa Văduvă, soția îm­păratului Alexandru al III. Două linii trăgeau colțurile gurii ei bătrîne în jos și formau două jghiaburi: cînd te uitai la ea parcă vedeai cum se scurge tragicul atîtor strașnice zile, atîtul zbucium trăit. Gloriile atî­­tor împărați de la 1613 — cînd se în­ființă casa Romanovilor se stinseră de obrăznicia unor marinari răzvrătiți chiar în orașul celui mai mare îm­părat — Petru. Toată împărăția se prăbuși. Cele 16 tomuri de legi, unde picătură cu picătură variau înțelep­ciunea lor autocrată atîția legislatori — se prefăcură în praf de tăvălucul u­­nui decret comisăresc. Apoi necazurile ei personale, moartea soțului ei, A­­lexandru al III, anii de văduvie la curtea fiului său Nicolae al II, unde ea nu era adorată ca mai nainte, apoi măcelărirea acestui fiu, atît de pașnic de mărginit și nefericit, cu toți ai lui, cu soția Alexandra Feodorovna, ne­poata Reginei Victoria a Angliei, a­­tît de germană în spirit și în voință, fetele ei: Anastasia, Olga, Tatiana, și băiatul cu hemoragia internă, ță­­reviciul Alexei, pe care putea să-l distreze numai hipnotica privire a ho­țului de cai de la Tobolsk — Amicul Lor al Tuturor — Grigorie Rasputin. O istorie de suferinți se citea pe fața prea îmbătrânită, cu zbîrcituri și jghiaburi, a Măriei Feodorovna, sin­gura din Casa Romanovilor, care pur­tase pe cap coroana imperială. Dar veni congresul monarhiștilor de la Reichshal în 1921, și acolo se făcu revizia, în șoapte, cu priviri șirete, a forțelor monarhiste. Se spuse acolo o vorbă mare, că de aici, de la pun­ctul acesta extrem unde se găsește acum pendula fenomenologiei revo­luționare, trecînd cu iuțeala pe care o cere gravitația prin posiția verti­ala, se va putea opri la punctul celalt ex­trem, unde a mai fost, țarism, mo­narhism legitimist. După aceia se ci­tiră dovezile: 1) Poporul rus e esen­­țialmente monarhist; 2) poporul rus crede în Dumnezeu al cărui repre­zentant pe pămînt e țarul; 3) popo­rul rus are patima lucrurilor grandi­oase : numai țarul poate îndestula această patimă; 4) poporul rus n’a fost nefericit sub țari; 5) poporul rus nu poate fi internaționalist deci nu poate sluji la domni, pe fruntea că­rora nu lucește mirul preasfințitor; 6) poporul rus preferă pe diavolul în locul ori­cărui comunist. Argumentele celelalte, infinite, încep toate cu po­porul rus. E natural ca Maria Feodorovna să zîm­biască și în ochii ei să tresară îmbucurătoare întrezăriri... Congresul de la Londra, de anul trecut, îi întări toate nădejdile. Era într’adevăr o mică neînțelegere cine să fie împărat. Marele duce Nicolae Ni­­colaevici, sau celalt Mare duce, Chi­ril Vladimirovich Unul era unchiul îm­păratului, om sever, cunoscut de toți, trecut prin războiu, a disprețuit pe Rasputin și rasputinismul și a fost e­­xistat în Caucazia, atîtea privilegii. Celalt, Chiril Vladimirovici, după lege avea mai mult drept, dar dreptul lui era vițiat de două mari ștrengării ce le săvîrșise: se însurase cu una care nu avea sîngele albastru și osul alb, de la care are și un copil, și al doilea păcat e că în zilele revoluției din Mart 1917 el cel dintăi o salută în fruntea regimentului său al gărzii im­periale — Duma revoluționară. Dar acum e pace în familia Ro­manovilor. Titlul cu care se împodobi Chiril Vladimirovici „Apărător al Tro­nului“ — se desfăcu de el, s’a găsit că nu e prea înțelept să se grăbeas­că. Dar s’a găsit că e foarte înțelept ca Nicolae Nicolaevici să se numea­scă­ „Conducătorul Suprem“. Mirajurile împărătești joacă­­ în fața familiei imperiale în zări apropiate și mai bucuroasă de­cît toți e Maria Feodorovna. Dacă o va ține Dumne­zeu să-și vază fericirea cu ochii ! Mai ales că în Rusia totul e posibil. Și fiindcă în Rusia totul e posibil, s’ar putea ca poporul rus (ce e asta, o realitate sau o abstracție ?) să rîdă cum rîde poporul, ghiduș și înțelept, și să zică: — Nu tătbcule, nu vrem­ căci și noi, cu voia domniei sale, avem puțină minte și o oare­care am șnire... Pănă atunci însă deasupra celor 16 tomuri de legi pe care se ridica îm­părăția Romanovilor, prefăcute în praf de primul decret comisăresc, joacă, mirajuri restauraționiste. G. M. Ivanov Noul guvern francez Continuarea aceleiași politici. — Suprimarea subsecre­tariatelor Paris 31, (Rador). — D. Poincaré a presintat Sîmbătă după amiază pe co­laboratorii săi d-lui Millerand. D. Loucheur a declarat ziariștilor că va lua măsuri pentru ieftenirea ce­lor necesare vieței. D-nii Deserves și Maginot au declarat că noul guvern va urma politica guvernului precedent în politica externă și internă. D. Millerand a felicitat pe d. Poin­caré pentru compunerea reușită a mi­nisterului, adăugind că guvernul se poate bizui pe sprijinul și colaborarea sa in scop de­ a resolvi în conformitate cu interesele naționale problemele de­licate de la ordinea zilei. Consiliul de miniștrii a decis în u­­nanimitate să continuie politica exter­nă a guvernului precedent. A decis suprimarea tuturor subsecretariatelor fără excepție. Având în vedere impor­tanța reorganisărei serviciului de aero­nautică, din punct de vedere național, s-a hotărît ca d. Laurent Eynac să rămăne la postul său cu titlul de șef de misiune, fără să fie retribuit. D. Poincaré a scris fiecăruia din cei 14 colaboratori ai săi demisionați, mul­­țumindu-le pentru bunele servicii. D. Millerand a aprobat declarațiu­­nea ministerială, redactată de d. Poin­caré și care prevede menținerea tu­turor drepturilor Franței și a gajurilor pănă la tranșarea satisfăcătoare a re­­parațiunilor, pe care guvernul se va sili să o realisese prin acorduri inter­naționale. Guvernul va căuta să întă­rească uniunea națională prin concen­trarea republicanilor. Guvernul actual oferă în această privință o pildă bună. Din sursă oficială se desminte știrea despre înlocuirea ambasadorilor fran­­cezi de la Londra și Tokio. Abonamentele încep nu­mai la 1 și 15 ale fiecărei luni. Noua politică economică a Dunărei de N.­­ORGA 1 (Un articol din „Prager Presse“) Vapoarele cehoslovace se pot ve­dea pe o mare porțiune a Dunărei ; la țărmurile romînești apare tot mai des flamura lor. E o flamură salutată cu drag, fiindcă toți Romînii văd cu drept cuvînt în Mica Antantă o asi­gurare a dreptelor lor interese. Cel mai mare fluviu din Sud-Estul Euro­pei, ale cărui țărmuri sunt împărțite azi între Romîni, Bulgari și Sîrbi, a­­parținuse mult timp și neîntrerupt imperialilor din Bizanț. Statele slave din peninsula balcanică, dintre care Bulgarii se aflau aici pe la anul 900, iar statul sîrbesc abia mai tîrziu în­cepuse a se extinde spre Dunăre, a­­veau de fapt putința să pună stăpî­­nire pe cetăți, dar cursul fluviului rămăsese totdeauna roman. Micile­­ luntrii aparțineau locuitorilor de pe mal, iar galerele erau supt comanda ofițerilor împăratului. Cînd au apă­rut mai tîrziu Osmanii la frontiera de Nord a posesiunilor lor, n’au făcut nici ei altceva decît să reînoiască tra­dițiile Romei orientale. In decursul altor trei secole au ră­mas țăranii cu luntrile lor mici și la expedițiunile războinice era imposanta flotă a împăratului turcesc. In împrejurările acestea, care fi­fost create prin invasiunile de cuce­­rire, Dunărea nu servea comerțului mondial, ca mai înainte supt Romani. Pentru a ridica din nou relațiunile e­­conomice, era necesar un lucru : ivi­rea unui stat, care avea să reprezinte interesele mai multor națiuni angajate și care în acelaș timp ar fi avut strîn­­se legături cu centrul principal al pro­­ducțiunei industriale din Vest. Din cauza aceasta a fost imposibil ca marea Rusie să împlinească a­­ceastă misiune chiar și atunci cînd prin ocuparea din 1812 a Basara­biei a ajuns în stăpînirea gurilor Du­nărei. Imperiul de la Răsărit n’a putut să străbată fluviul în sus și produsele întinselor provincii n’au fost destul de tari, ca să poată face un export către Apus. Astfel au stat lucrurile pentru Austria. Statul habsburgic, cu caracterul său eterogen, cu forța unită a industriei mai multor popoare producătoare, servea fabricațiunea germană și ger­mana austriacă pentru ca să-i des­chidă drumul spre Orient. Nu a fost deci o cucerire economică numai în interesul unei națiuni și al unui stat, în interesul general al producțiunei europene, monarhia pretindea să i se acorde dreptul de a trimite vasele ei pe Dunăre. Dar acest drept ea­l a avut numai atîta timp cît a putut să-și mențină puterea. In secolul al 18-lea, Habsburgul a lucrat pentru o lume întreagă, care nu a fost numai germană, el a făcut o acțiune și în favorul unui regim al Industriei de Stat, care n’a fost însă destinat să dureze mai mult. Către jumătatea veacului al 19-lea s’a ivit noua Austrie cu acea putere, care re­prezintă sîrguința și inițiativa între­­gei rase germane. Cîteva decenii mai tîrziu au găsit doar țările germanice atît pe terenul economic cît și pe cel politic, în statul din nou refăcut, o formă care le aparținea numai lor. Din pricina aceasta s’a născut ne­cesitatea pentru interesele economice europene, de­ a găsi o formă euro­peană pentru Dunăre. La congresul din Viena, mai tîrziu la acela din Pa­ris de după războiul din Crimeea, di­plomația, mai întîiu cea antinapoleo­­niană, mai tîrziu cea napoleoniană a noului împărat de la Paris, a creat a­­ceastă Europă. Dar, afară de confe­rințe, n’a mai produs nimic decît Co­­misiunea Dunăreană. Pe față scopul ei era acela de­ a ține curate gurile Dunărei și de­ a în­lătura ori­ce piedice din calea navi­­gațiunei. De fapt însă ea fost înfiin­țată spre a împiedica nu numai ex­pansiunea rusească ci și cucerirea de teren de către Austria, care repre­zintă un int­res tot mai restrîns unde urmărea scopuri proprii de heghe­­monie. Pe vremea aceia micile state rive­rane erau tributarele Porții care, prin provinciile ei—Bulgaria dunăreană și Dobrogea—, stăpînea o mare porțiune din malul drept și care ajunsese din nou la gurile Dunărei, anexate mai întăiu din mîinile Rușilor pe seama principatelor. De partea acestora erau drepturi nediscutabile, dar nu și mij­loace economice și tehnice de a le pune în valoare. Dar în curînd s’a a­­deverit și aceasta. Comisiunea Euro­peană n’a fost capabilă să satisfacă decît foarte puțin din ceea­ ce se aș­tepta de la ea. Nu vreau să spun, că acest «Stat» al deltei dunărene cu vase proprii și supt flamură proprie, n'ar fi făcut nimic pentru navigațiune; canalele Sf. Gheorghe e o dovadă strălucită despre sîrguința depusă pe terenul acesta. Tot mai mult se afirma însă impor­tanța Statului român, care înainte de 1878 stăpînea cea mai mare lungime a malului și prin tratatul de la Berlin primise și peninsula Dobrogei. De a­­lungul Dunărei s'au ridicat astfel por­turi înfloritoare și inginerilor romîni se datoresc cele m­ai multe dacă nu toate îmbunătățirile de pe acest flu­viu. Din cauza aceasta Austria, atunci Austro Ungaria, făcea cele mai mari sforțări ca, în neputința de a-și asi­gura supremația pronunțată pe fluviu să pună cel puțin mina pe cheia de la Porțile de fier, unde își rezervase pen­tru sine lucrările. Aceasta era situația pe Dunăre în momentul cînd a izbucnit războiul mondial. Pentru Puterile centrale sco­pul războiului pe acest teren era în­ființarea unei dominațiuni germano­­austriace pe întreaga Dunăre. La «pacea» de la București din 1918 s-au și dat pe față fără nici o considera­­țiune și intențiunile acestea, Severinul ar fi devenit o colonie austro-ungară, iar la Giurgiu, ocupat de către Ger­mania pe o durată de 99 de ani, au fost puse bazele unor mari construcții menite să adăpostească o întreagă flotilă comercială bavarează, ale căror rămășițe se mai puteau vedea în tim­pul din urmă. . De visul unei tiranii egoiste au fost salvați locuitorii riverani îndreptățiți și interesați prin victoria aliaților. Ce se putea pune însă în locul cuceri­torului dispărut, ca nou regim al flu­viului? «Europa» nu mai există azi ca putere. Orice încercare de a o reface va fi încă pentru mult timp zadarni­că. Membrii comisiunei europene nu voesc să țină seamă numai de intere­sele Angliei, și în urma desinteresării din partea Franței și a insuficienței forțelor Italiei în acest loc, ei nu pot reprezintă un interes comun. Doi din factorii economici principali au dis­părut astfel. Ei trebue să fie înlocuiți. Pentru a-i înlocui nu se poate pre­zenta Ungaria slăbită, și astfel revine Cehoslovaciei inițiativa. Pentru ca a­­ceasta să fie într’adevăr fructuoasă ar fi, după părerea mea, două condi­­țiuni de îndeplinit, care reiese de la sine din cele spuse mai sus, întîia trebue să se formeze o nouă asocia­ție de interese europene la Dunăre și al doilea ca aceasta să facă parte tu­turor puterilor riverane la exploatarea marii artere de apă. Intre aceste state riverane nu este nici unul care să se poată compara cu Romînia din punct de vedere geo­grafic și teh­nic. Colaborarea pe Du­năre poate da prieteniei între Ceho­slovacia și România o bază econ­o­­mică sigură.

Next