Opinia, octombrie 1898 (Anul 2, nr. 121-145)

1898-10-14 / nr. 132

ANUL II No. 132 EDIŢIA DE SEARA IAŞI — MERCURI 14 OCTOMBRIE 1898 ABOÎÎAMEÎÎTELE încep la 1 şi 15 ale fie­ cărei luni şi se tesc tot-â’a­ una înainte In Iaşi la Casa In judeţ* şi streinătate prin Un an în ţară 30 lei. In streinătate 40 iei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 48. —Strada Goliei — No. 48 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani ANUNCIURIIIE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Ammciuri la pag. IV . . . , 20 b. lin­ a » H » IU • • • • 40 „ „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Un număr vechi a 30 bani REDACŢIA No. 48— Strada Goliel —No. 48 CEI DOUĂ RECTO­ jutorii de primari, ofiţerii de stare civilă, avocaţii primăriilor, avocaţii statului, deputaţii colegiilor III, sub­comisarii, epistaţii, scriitorii tribu­nalelor, etc., cari au format marea majoritate a întrunirei de alaltă-eri şi cînd, In loc de discuţii contradic­torii, s’au produs numai declaraţii scrise purtlnd ştampila proprie a d-lul Sturdza care le corectase şi aprobase mal dinainte ? Ca să nu se creadă că exage­rez, rog pe cetitori să citească In corpul ziarului lista oficiala a de­legaţilor trimişi de la Vasluiu de prefectul Neron Lupaşcu şi atunci se va vedea disproporţia Intre ches­tia de rezolvit şi autoritatea mo­rală a adunărel chemată s’o rezolve. Şi chiar adunarea aceasta dat’a ca aprobarea d-lui Sturdza pe baza justificărel aduse asupra imputărilor aduse d-sale In marile sale greşeli ca chestia mitropolitu­lui primat sau chestia naţională ? Nu. Aprobarea i s’a dat asupra mărturisirel sale că n’a putut rea­liza aproape nimic din programul de la Iaşi, din cauza zavistiei pro­vocate In partid de disidenţii invi­dioşi de d-sa. Dacă d. Sturdza ar fi voit îna­dins să-şi batjocorească propriul său partid n’ar fi procedat alt-fel de cit declarînd că partidul a a­­juns într’aşa stare în cit, din cauza unor invidioşi răsvrătiţi contra d-sale, nu se mal poate lucra ni­mic pentru ţară. Din fericire pentru ţară şi chiar pentru partidul liberal, situaţia n’a ajuns In halul descris de d. Stur­dza. Imposibil, d-le Sturdza, să faci pe lume să creadă că oameni ca dd. Costinescu, Lascar, Delavran­­cea etc. sunt nişte simpli invidioşi, cari-s roşi veşnic de pizmuirea marilor d-tale fapte. Dacă nu ne-am glndi de cit la interesele noastre de partid, noi conservatorii ar trebui să ne bucu­răm de întrunirea de alaltă­eri. Pres­tigiul partidului conservator n’a pu­tut de cit să crească In faţa lipsei de scrupul a şefului partidului liberal, care nu se dă într’o parte de la nici o manoperă, de la nici o calomnie, chiar faţă de membrii importanţi din propriul său partid. Dacă, însă, adunarea de la sala Pastia era o adunare compusă din membrii reali ai partidului liberal, noi conservatorii avem de cîştigat şi din aceea că partidul, prin a doua proclamare de alaltă­eri, se identi­fică cu d. Sturdza. Lucrurile se lă­muresc atunci. Tot ce am zis des­pre d. Sturdza putem zice de a­­cum înainte şi despre partid, fără să nu se mai poată răspunde că există în ţară un partid liberal care nu se identifică cu pacatele d-lui Sturdza. In vederea apropiatelor alegeri co­munale, toţi domnii membri ai clu­bului conservator sunt rugaţi să bi­­nevoiască a se întruni In fie­care Mercuri şi Simbătă, orele 8 sara, in saloanele clubului. COMITETUL Partidul conservator a fixat ur­mătoarea listă pentru colegiul in­­titit de la viitoarele alegeri co­munale : Cogălniceanu Grigore Roset­ti IH mi­trie Filipescu Teodosie, doctor Pogor Vasile Badarcui A. Alexandru Serban George G­recea ii ii A. D. Ianov loan Tassian DImitrescu, colonel Misir Petru. i DOUi PROUHIRE Ce naivi au fost ieșenii cînd au crezut că d. Sturza aduce cu dîn­­sul pe toţi lefegiii de clasa I din toate unghiurile ţării, ca să vor­bească despre alegerile comunale şi despre desfiinţarea lege! maxi­mului, cu care făgăduială liberalii au dat un mare asalt în alegerile comunale din 1895 ! întrunirea de ieri n’a avut altă menire de cit a proclama din nou pe d. Sturza de şef al partidului liberal, de­oare­ce această şefie ’i a fost disputată atît de mult. Sensul adevărat al Intrunirel nu-l putem găsi In cuvintele d-lui Stur­za, ci in felul cum era alcătuită sala şi în declaraţiunile făcute de căpiteniele delegaţiunelor din ju­deţe. D. Sturza a vorbit contra partidului conservator, dar întru­nirea era făcută contra disidenţi­lor şi deci după părerea mea con­tra partidului liberal însuşi. In ultimele tratări cu disidenţii, discuţia principala s’a învîrtit a­­supra retragerei d-lui Sturza de la prezidenţia consiliului şi ca conse­cinţă de la şefia guvernului. D. Sturza n’a voit să facă concentra­rea pe această bază şi şi-a clipit ministerul cu Stoicescu după care chiar depeşa oficială, cătră ziarele străine, n’a putut releva alte me­rite de cit că ţine în Bucureşti un salon care se apropie de acel al d-nei Sturza,—şi comparlnd pe d. Stoicescu cu d-na Sturza iar nu cu d. Sturza, autorul a voit, se vede, să facă aluzie la faptul că d. Di­­mitrie Sturza, în propria sa casă, şede mai mult în iconostas de cit în salon. D. Sturdza ţinea să dovedească că partidul ii dă d-sale dreptate în cearta cu disidenţii şi că d-sa este viu aprobat în chestia clipiturei ministeriale, adică In soluţia dată chestiei concentrărel de toată su­flarea liberala de la Dorohoi pînă la Iaşi. întrunirea de alaltă­eri este, însă, o dovadă de de­saprobarea disiden­ţilor şi de aprobarea d-lui Sturdza ? Aci stă chestia. Liberalii disidenţi au cerut în re­petate rînduri un congres al frun­taşilor liberali, în care să se dis­cute contradictoriu părerile unora şi ale altora şi apoi să se fee un vot pentru aprobarea unora sau a al­tora. D. Sturdza a crezut că poate în­locui congresul nu printr’o aduna­re, ci printr’o adunătură ca acea de alaltă­ eri din sala Pastia. Ce autoritate, însă, îţi poate da o adunare compusă din primarii: a* Pentru Joi, 15 Octomvrie, se anunţă a­­pariţia In Capitală a ziarului conservator francez La Roumanie, organ cotidian po­litic, literar şi artistic. Dirigiat de oameni politici Însemnaţi şi de ziariştii cei mai bine reputaţi, noul confrate va lua nein­­tirziat locul intre organele fruntaşe şi va duce peste hotare cuvintul bun al poli­ticei sănătoase şi al discernămlntului Înalt In toate chestiunile ce ating viitorul ţării noastre de­ aproape. Atragem toată luarea aminte asupra ziarului „La Roumanie“ căruia i-adresăm toate urările de train şi de succes. EXTERNE Spre Ierusalim dar un eveniment politic a fos încun­­jurat de atîta poiezie—politica e duş­mană poeziei—ca actualul pelerinagiu al Suveranului Wilhelm. Acţiunea toată tinde spre răsărit, spre locul sfint de o­­dinioară, dar atenţiunea e de drept a­­trasă asupra Constantinopolei unde par­tea diplomatică a voiagiului împărătesc e tradusă în semnificative manifestări. O cordialitate fără seămân domneşte în jurul celor doi suverani şi Wilhelm II e obiectul celor mai entuziaste ovațiuni. Cel dintiiu discurs­ toast al împăratu­lui german suna astfelu­t: „Mă bucur mult da primirea ce am găsit aici. Linia de conduită politică în care am urmat întocmai pe acea a stră­bunului meu dă roade bune. Caracterul perfect al relaţiilor ce există între mine şi sultan arată cum două naţiuni, deo­sebite prin origine şi credinţă, pot fi în raporturi amicale, gata să-şi dea un sprijin reciproc“. Vorbind supuşilor săi germani din Constantinopol, monarhul a zis : „Politica imperiului în Orient este pentru Germanii din Constantinopol un izvor de bunătăţi. Mă bucur că a fi pu­tut trage foloase din situaţia voastră fa­vorită şi că aţi dobîndit in această ţară un loc care face onoare Germaniei. Con­tinuaţi a lucra. Din parte-mi voiu face tot posibilul pentru a ocroti interesele germane“. E aci toată filosofia prieteniei turco­­germane şi toată ţiuta călătoriei impe­riale în Orient. Din partea Iui, Sultanul a primit in schimb o mină preţioasă de ajutor în timpul războiului şi de a­­ceia, în afară de sabia sculptată oferită lui Wilhelm şi de diadema scumpă dă­ruită Împărătesei, Sultanul a dat îm­părătesei şi un tablou artistic reprezen­tând Bătălia de la Domokos. ACTU­ALIT­ATI Psihologia elocvenţei Deschiderea anului judiciar fiind pre­tutindeni la ordinea zilei, oratorul En­rico Ferri, o ilustraţie a literaturii ita­­liane, publică un foarte instructiv arti­col într’o revistă franceză. Dorinţa d-lui Ferri e ca înaintea tribunalului viitor acuzarea şi apararea în cauzele crimi­nale să facă o adevărată «anchetă cli­nică» asupra boalei de care e atins a­­cuzatul. O părere deja cunoscută e a­­ceea a d-lui Ferri că nu poate fi cine­va în acelaşi timp şi teafăr la minte şi criminal şi publicistul italian stăruie foarte mult ca să se ţie seama de toate pricinile cari au putut influenţa mora­lul individului. Intre multe alte poveţe, Enrico Ferri recomandă asociaţilor ca în faţa juraţi­lor să se întrebuinţeze cît mai puţine ar­gumente , din contra «digresiunea psiho­logică şi sociologică» să ocupe locul de frunte în pledoarie. Eloquenţa—zice d. Ferri—are scopul de a suggera. El socoate că e foarte u­­şor să impui cuiva ori­ce idee, din mo­ment ce ai «credinţa în victorie». Credinţa aceasta este deja succesul sigur. Pentru ca să se poată exercita însă această suggestie trebuie ca avoca­tul dintru Intuia să distrugă ori­ce con­vingere ce ar fi avînd juraţii şi judecătorii. Aceasta o face avocatul prin «psiholo­gia tir­buşonului» după o bizară expre­sie a d-lui Ferri. Sunt încă multe lu­cruri interesante în articolul acestuia care arată puterea eloquenţei. In 1886, la Veneţia, Ferri a vorbit opt oare în şir apărînd* pe nişte ţărani re­voluţionari, cari au fost achitaţi. Odată, în faţa curţii cu juri la Sienna, Ferri a smuls aplause... jandarmului care păzia pe acuzat. Altă dată, pledînd contra com­paniilor de drum de fier, în numele lu­crătorilor, a evocat un tablou atît de e­­moţionat că juraţii au prins în faţa co­loratelor epizode pe care le-a amintit. Suggestiunea este dată totul în elo­­cvenţă. Atunci la ce mai e nevoie de «anchete clinice?» ! Ecouri de la Mascaradă Asupra plecărei trenului de afară, mai mulţi patrioţi delegaţi de prin Ialomiţa, Gorj sau de pe aiurea, se duseră pe fugă să facâ o vizită pe la Bolta-Rece. Se comandară litruri peste litruri şi incă din cel mai vechişor; onorabilii erau un număr respectabil şi deveneau din ce în ce mai gă­lăgioşi. Sergentul din stradă care bănuia că sin­drofia poate degenera intr’o păruială fami­liară, deschide uşa şi strigă: pleacă trimit domnilor !... Aceasta a fost de ajuns pentru ca patri­oţii delegaţi care veniseră a unge pentru a doua oară pe d. Sturdza ca şef, să deie iu­­ruş pe uşă fără să plătească consumul. Bietul din prăvălie se repezi la uşi să puie zăvoarele dar nu putu rezista asaltu­lui liberal-naţional. A doua zi, stăpinul prăvăliei se duse cu nota la prefectul poliţiei, care la rindul lui o inaintă ministerului de interne. D. Palady, insă, auzind de această vitejie patriotică rise cu mult haz şi era m­eritat de modul cum pe toate căile se redeşteaptă entusiasmul partidului. * * * — Bine frate, observa alaltă­eri pe piaţa Unire! un respins de la mascarada colecti­vistă cătră un vecin şi mai puţin admis: cum se face că tocmai conu Ghiţă să ungă din nou pe d. Sturdza ca şef? — Lucrul e foarte explicabil. Conu Ghiţă unge pe d. Sturdza la trei ani odată şi.Stur­­dza unge pe conu Ghiţă intr’una !... Juvenal. Cei doi rectori De­şi suntem Moldoveni şi nu suntem antisemiţi nu putem aproba alegerea fă­cută de ministrul Haret în persoana d-lor Coco Dimitrescu pentru rectoratul uni­­versităţei de Bucureşti şi a d-lui A. D. Xenopol pentru acel al universitate! de Iaşi. Şi dacă nu dăm asentimentul nostru la aceste numiri, aceasta n’o facem nu­mai din cauza înlocuire! d-lui Culianu cu care suntem în oare­care comunitate de idei politice ci şi din cauza înlocuire! d-luî Ştefănescu care are aceeaşi culoare politică cu cel pe care îl înlocueşte. Prin aceste numiri se crează un pre­cedent rau şi se strică o bună tradiţie de oameni civilizaţi. Pînă acum guver­nele respectau părerea reală a unui corp înalt, ca corpul profesorilor universitari, care-şi aratau preferinţa lor alegînd pe unul în prima linie adică dîndu-i în mod convenţional mai multe voturi. Data a­­ceasta, colectiviştii, în starea desperată în care se află, au introdus politica militantă şi în rectoratele universităţeî, ridicînd ast­fel din prestigiul pe care trebue să-l aibă contra administraţiilor nişte demni­tari cu funcţii atît de delicate. Pentru Bucureşti, însuşi ministrul re­cunoscuse că după numărul de voturi i s’a impus alegerea d-lui Ştefănescu şi ceruse o nouă alegere. Senatul univer­sităţii respingînd această cerere d. Ha­ret şi-a schimbat părerea. Nu numărul voturilor impun numirea la rectorat, ci tradarea foştilor amici politici, serviciile de agent poliţienesc în comitetul perma­nent de instrucţie etc. Probabil că faptului, că la Bucureşti d. Haret a trebuit să numească pe unul cu mai puţine voturi, se datoreşte— pe lingă o scrisoare de scuze cătră d. Stur­dza—şi numirea d-luî Xenopol. Aceste numiri mai au păcatul că con­­stitue o surprindere a bunei credinţi a corpului profesoral. Un profesor univer­sitar, care nu e un militant politic, ne-a declarat că d. Xenopol n’ar fi întrunit nici 10 voturi dacă profesorii şi-ar fi în­chipuit că d-sa cere voturile pentru alt­ceva de­cit ca manifestare de simpatie. Pe lîngă toate, la Iaşi, se dă o lovitură nemeritată unui bătrîn şi demn profesor, care, timp de 18 ani, cu o înseşită reîn­noire a însărcinăreî a condus cu atîta demnitate administraţiunea Universităţii şi a fost veşnic în fruntea tuturor miş­cărilor generoase întreprinse de lumea universitară din Iaşi. Tactul sau, bună­tatea de inimă, blîndeţea caracterului, face din rectorul Culianu un model de imitat pentru profesorii colegi şi pentru toată tinerimea universitară din care mulţi profesorii de mîîne. Culiano a fost ales de colegii săi nu pentru ideile sale politice, ci pentru ca­racterul sǎu. A fost numit rector de gu­vernul liberal. Ar fi fost deci cuviincios ca guvernul liberal să respecte o muncă cinstită —aproape gratuită— timp de 18 ani şi să nu treacă peste preferinţe co­legiului universitar. Se poate cere, însă, cuviinţă şi respect de muncă de la un ministru liberal? — ..... *., ■ —mmnmemrnm—■■ Epigrame şi epigramişti A doua ediţie a unui volum de epi­grame romåne,—iată o surpriză dacă nu literară, cel puţin comercială, pentru ci­ne ştie cum merg la noi afacerile de li­brărie în ce priveşte editurile literare. E adevărat că autorul epigramelor— Gior­dano­—ne previne într’o scurtă dar foar­te spirituală prefaţă că exemplarele pri­mei ediţiunî s’au desfăcut numai pentru că erau prost... cusute, că au rămas... nevîndute şi că a doua ediţie vede lu­mina tiparului, pentru că autorul e... ti­pograf. Această a doua ediţie fiind aproape îndoit de mare de­cit cea dintii, vom face cîte­va observaţii cu prilejul aces­tei apariţiunî literare. Am zis literare, deşi se cuvin oare­cari rezerve asupra genului ca atare. Este epigrama un gen de literatură ? Negreşit,dintru cît ea u­­zează de elementele poietice : sunet, ritm, rimă pentru a exprima un senti­ment alcătuit din obiectivitatea obser­vaţiei şi subiectivitatea impresiei. Gen literar străvechiu, care a resfrînt întot­deauna senzaţiile trecute prin prizma u­­nui anumit temperament ; gen literar mai ales întru­cît a evoluat odată cu spiritul omenesc, întrupînd astă­zi mai mult ca ori­cînd nevoia sufletului pe care o simţia Marţial «d’aiguiser l’épigramme» cum zice Boileau. S’a zis că un sonet bine făcut are va­loarea unui poiem. Vom zice acelaşi lu­cru despre o epigramă bine făcută, o a­­devărată epigramă, fie ea traducerea a­­nalitică a unei situaţii, fie chiar un bun joc de cuvinte. Europa toatâ-i sănătoasă— Lucru lesne de ’nţeles: Mai toţi medicii plecat-au In spre Roma la congres. Acest quatron datat Martie 1894, sin­tetizează cu o preciziune matematică o întreagă filosofie de scepticism. Este— în genul întîiu de epigramă—un exem­plu strălucit. O pildă de excelent joc de cuvinte ? Ne vine greu să alegem . Te părăsesc, o scumpă Nino, Cu jale-ţi zic un „bun rămas“ . Şi nu din ură, zău, te las.— Dar pentru că-mi eşti scumpă Nino. Autorul a făcut foarte bine că n’a sub­­liniat măcar jocul ; el izbeşte, surprinde saggot­ează, încă una, aproape de ace­iaşi specie socială : O să-ţi joace toat’ averea Cu-a lui sete de balaur, Dar e sincer cînd îţi spune : „O, eşti Mina mea de aur“. Dacă d. A. C. Cuzan’ar fi publicat de cit singura epigramă , Te-ai înalţat atît de sus Prea bunul meu amic, In­cît să nu te miri că-mi par! De jos... atît de mic ar fi meritat în de-ajuns să fie citat, după cum din literatura noastră mai veche ne-au rămas clasice : epigrama lui C. Bă­­lăcescu : Din modestie, se vede: Tot zici că nu ştii nimic... epigrama lui Antioh dedicată «la un nou boeriaşi care se termină astfelia: De cînd vindea lapte ’n piaţă n’a uitat el încă bine Cotăeşul de pe capu-I se’ngrijeşte-a nu scăpa petru-aceea el la nime nu’ndrăzneşte-a se pleca Măsura puterii satirice o dă Giordano în numeroase epigrame, — măsură însă pe care—ca toţi scriitorii şi mai cu samă ca toţi scriitorii de epigrame—n’o păs­trează preste tot. Ar fi şi prea mult să cerem două sute de epigrame ca aceasta bună­oară: In oglindă cînd te uiţi Vai, femee, mă omori; Cheltuială..., ştiu că nu-I Dar te văd d­e două ori... Ori ca această-lalta, dedicată d-lui Th. Burada: rromîni, ca să găsască, bietul... S’a dus peste hotară. Ii află mai curînd aiurea De cît. aici, în ţară. E o cruzime «clasică» în asemenea versuri—dar şi o înaltă putere de a sa­tiriza, care întăreşte adevărul emis mai sus că din ce în ce epigrama se va a­­comoda culturii şi gîndirii unei epoci, păstrînd în avantagiul său forma conci­să şi corectă aşa cum la noi au culti­­vat-o Cuza şi Giordano, epigramiști, dar

Next