Opinia, iunie 1909 (Anul 6, nr. 739-761)

1909-06-11 / nr. 747

­­r 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei 6 luni.....................10 . ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. II, 50 Bani Reorganizarea financiară Şeful nostru în frumoasa şi ini­moasa întrunire de la­ Alexandria pe lîngă vorbele potrivite locului ce le-a zis, a atins una din cele mai vi­tale chestiuni politice, care capătă valoare de actualitate prin truda ne­izbutită ce şi-a luat-o partidul liberal. A zis şeful nostru, că regimul nostru fiscal aşa cum este el clădit astă­zi,nu mai corespunde nevoilor noastre şi nici simţului de echitate. Dar că pen­tru a atinge această chestie, pentru a încerca să faci o reformă financia­ră se cere de la guvernul care ar întreprinde-o o mare popularitate în ţară. Are guvernul liberal această popularitate? Nu, a zis şeful nostru, căci nu e popular guvernul, care nu întruneşte de­cît o treime din numă­rul voturilor, şi că dar, pentru o a­­semenea reformă guvernul liberal nu se poate încumeta s’o întreprindă. Dar guvernul d-lui Ionel Brâtianu, a dat afară în ţară cu micul parla­ment, cerînd să se studieze armoni­zarea salariilor şi reducerea cheltu­­elilor. Pe cea dintîiu o combate mi­nistrul de finanţe, pe cea de a doua a combătut-o însuşi primul-ministru. Deci, între miniştri nu este înţele­gere asupra reformelor financiare ; putea-vor ei să întreprindă o refor­mă? Putea-vor ei s’o prezinte par­lamentului'?,'Putea-vor ei s’o susţină cu tărie? A pune chestiunea e a răspunde Ceia ce a făcut guvernul d-lui I. Brătianu e o încercare ridicolă, dem­nă de ridiculul său preşedinte. Asupra vacanţei cînd miniştrii pleacă în căutarea sănătăţii, a presu­pune că poate lucra comisia e o ne­rozie ; fără miniştri nu poate lucra o comisie, cînd ea n’a fost în stare să lucreze în timpul sesiunii parla­mentare. Şi ce să reformeze comisia, cînd miniştrii nu se înţeleg între dînşii ? Să reducă cheltuelile? Nu lasă primul-ministru şi toată tineri­mea generoasă, să armonizeze sala­­riile ? Nu lasă d. Costinescu. Deci se bate apa în piuă. Iar ţara care pri­veşte acesta atitudini groteşti ale re­gimului vede că partidul liberal s’a istovit şi că şefia d-lui Ionel Brătianu e clătinată. . . . « Dar, a zis şeful guvernului la în­trunirea de la Tîrgovişte, că ori-care ar fi rezultatele parţiale ale alegeri­lor, ori­cit ar pretinde anii şi alţii că au popularitate, singur partidul li­beral se bucură de o mare popula­ritate, şi că pe acest teren dă întâl­nire ambelor partide. S-a zis şeful partidului liberal, ca popularitatea lor izvoreşte din mun­că şi cinste. Aferim! Cînd într’un partid se ajunge şef numai pentru că este fiul babacăi, de tombateră, şi că un partid întreg ţi se închină ţie, ca unei statui, fără să se întrebe de capacitate, de mun­ca, de meritele ce le ai, sigur că po­pularitatea unui asemenea partid nu e izvorită din muncă. Cit despre cin­ste, după ce partidul a dat babacăi milionul, ca şi Regelui domeniul Co­roanei, azi dinastia s’a transformat în o c­ică de exploatare a ţării, de nesocotire a legilor, de împilare a săteanului. Guvernarea de 2 ani a liberalilor costă pe ţară 44 milioane încărcături nesăbuite pentru a-şi plăti o falsă popularitate. Popularitate? Dar la Vaslui? Dar la Craiova? Dar la Bucureşti? Dar la Constanţa? Unde vă e populari­tatea, din care mai puteţi perde încă, cît de cît pentru a întreprinde re­forme financiare? Nimic nu uzează un partid ca o reformă financiară, pentru că ea atinge toate interesele mulţimei. in zadar asmut lumea cu micul parlament; în zadar pun în discuţii chestii, cari trec de competenţa şi putinţa de a le discuta şi realiza. Liberalii nu mai pot pierde din popularitate, căci au pierdut-o toată. Ţara nu mai are încredere în ei; ei girează, cel mult, afacerile statului. Iată de ce am zis, că declaraţiile şefului nostru, făcute la Alexandria, asupra reformei financiare sunt de o mare actualitate. In faţă ai un partid şi guvern în deplină decădere politică. Mai ai a­­poi partidul d-lui Carp, care e ros de intrigi şi întreceri. Urmaşi ai u­nor posesori de titluri goale, s’au deprins într’atîta cu diplomatica sea­că a nobleţei, că nu mai ştiu cum să se întituleze: vornici, vel vornici, biv vel vornici, logofeţi, vel logofeţi, biv vel logofeţi; hatman, vel hatman, biv vel hat­man; şef, vel şef, biv vel şef; gene­ral, vel general, biv vel general; generalism!! Un partid, compus din bivşii, adică ex-uri n’are vreme să-şi bată capul cu studiarea chestiilor mari, ci cel mult işi noi căuta în spiţe întăetatea familiei, în armoarii prioritatea ste­mei, în lăzi superioritatea titlurilor de proprietate. A! da, a venit d. Carp cu caetul d-sale de legi financiare, dar a ră­mas de pomină. Partidul conserva­tor a dat o dată numai, pe Mavro­­gheni la 1872; de atunci n’au mai a­­vut miniştri de finanţe. Ghermani­­mort; Gheneral Gh. Manu-Achile retras în cort; Take Ionescu—şeful democraţiei Române, cu partidul seu. A rămas d. P. P. Carp! D. P. P. Carp şi finanţele, nu se potriveşte! De aceia nici nu agită carpiştii chestia financiară, căci pen­tru aceste legi trebue să te întrebi ce popularitate ai. Dar junimiştii n’au avut nici odată popularitate, căci nici n’au îmbiat după dînsa şi o dispreţuesc; ei nu vreau egalitate şi pentru... căţei, ci numai pentru dulăi. Liberalii au avut popularitate, şi o pot rîvni în principiu, în doctrină, dar acum au pierdu­t-o. Iar ţara nu poate înghiţi un bud­get sălbatic al risipelor, unde au ba­­nii nevoeşilor să se plătească gras energumenii partidului. O reformă generală financiară se impune. Dar această reformă nu o poate face de ci­ Take Ionescu. El are popularitate; el are destoi­nicie ; el are experienţă financiară. Din cei 8 ani ai săi de ministru al Măriei Sale, 5 i-a petrecut ca minis­tru al şcoalelor şi 3 ca ministru de finanţe. întregul nostru regim financiar se resimte da mîna lui Take Ionescu. El trebue să însănătoşeze finanţele, căci aşa cum sunt nu-s nici drepte nici prielnicei ţării. Şi el o va face ; ţara o cere, ţara o doreşte, ţara i-a dat şi-i va da încre­­dere neţărmuită. Gh Ghibănescu ...............—I IUI—........................II---------------­ Iar are spaime—Filipescu Drept zece zile au trecut de cînd, la banchetul ce i-a fost oferit la Tîr­govişte, şeful nostru, în două răstim­puri, l’a executat pe N. Filipescu. L’a executat cu flueta dureroasă a omului superior, care, în cuvinte alese, doboară victima şi trece înainte. Zece zile de pregătiri, de convulziuni isterice, de spasme­ i-au trebuit lui Fi­­lipescu, ca să răspundă d-lui Take Ione­­scu. In ziarul sen, canal de scurgere a tuturor zeilor politice, se publică, astăzi, la loc de „cinste“, un articol intitulat Canalia în valea voevozilor. Articolul nu este iscălit. Dar lanţul de incoherenţe ce se ţine de acel arti­col, săriturile de la o pretinsă idee la alta, întreg sistemul uşa cortului ce se degajează din el-toate descoper re­pede pe autor; aşa grăeşte la Făurei, aşa scrie la gazetă. D. Pilipescu s’a întroienit în drumul ordinar al sudălmilor de rînd şi acolo cată să rămîie. Politica lui este bâta şi injuria şi cu ele glndeşte să-şi conducă partidul şi să doboare pe adversari. Este inspre lauda şi fericirea mora­vurilor noastre politice, că acest sis­tem nu mai prinde—şi este o mare feri­cire că politica aceasta de spasme, de convulziuni epileptice, coboară tot mai jos pe omul care a îmbrăţişat-o. D. Filipescu face politică de alcoolic; se îmbată din politica sălbatecă pe care o face şi apoi, sticlind ochii în ziare, —înjură. D. Filipescu înjură pe cine a lăudat şi laudă pe cine a înjurat—după împre­jurare. Un simplu lăutar, care, rind pe rînd cîntă de mort și de ochi albaștri—la toată lumea. Nimeni nu-1 mai bagă in seamă. Nici nu merită mai mult. In chestia tramvaiului Tramvaiul este un vehicul menit să res­­pundă unei mari necesităţi—nu unui lux. La noi, în Iaşi, tramvaiul este un lux, în sensul că corespunde necesităţei oraşe­lor mari, că, adică, suntem un oraş civi­lizat. Dar n’am avut nevoe de tramvaiul asta ie sigur. Că avem tramvaiu­le o mirare, că s’a găsit o societate — ba chiar una din cele mai solide din lume—care să se prindă la astfel de concesie, asta ne miră și mai mult. Direcția generală, cu sediul în Berlin, fără îndoială că a judecat lașul pe de rost, sau l’a judecat comparativ cu orașe simi­lare. Pe vremea cînd societatea berlineză se hotărâse să vie­ la noi, geografiiile apăreau încă nerevizuite: Iașul avea 100.000 lo­cuitori dupe unii geografi, 90.000 după Nici o cifră, nici cealaltă nu erau e­­xacte. Exact era, însă, că societatea a a­­flat că avem Curte de Apel, Universitate, că suntem centru de comerţ şi centru cul­tural. Şi, făcînd comparaţie, între ce este un asemenea oraş în Germania şi ce tre­buie să fie laşul—societatea s’a prins. Şi atunci noi ne-am civilizat şi conce­sionara s’a păcălit. Acum, cu speranţa într’un viitor mai bun, societatea vrea să i se prelungească concesia şi să i se în­găduie să-şi mărească afacerile. Noi am arătat punctul principal pentru care credem, că propunerea este foarte dis­cutabilă. Dar mai vroim, ca şi unele strade, ne­prevăzute în propunere, în primul rînd strada Unirei, să capete linii duble, prin lărgirea stradei, pe socoteala societăţei. Am mai dori ca unele periferii cum foarte drept a observat prietenul Victor Munteanu, să fie străbătute de tramvai. Prin mijlocul acesta ar cîştiga oraşul şi ar cîştiga, cu siguranţă, şi direcţia. Chestii şcolare O TIRANIE Ni se afirmă că d. D. Petrovanu, pro­fesor la gimnaziul Ştefan cel Mare a fost pus in concediu din oficiu din cauză de boală. De­şi intrat de curînd în în­văţămînt, după ce a trecut un examen de capacitate, tînărul profesor şi-a văzut organismul sdruncinat de o boală, care nu iartă Suferind din ce în ce, conce­diul i s’a refuzat supt forma blajină a învoelei directe și i s’a pus în spate concediu! din oficiu pentru a asigura unui tînăr apelpisit de guvern o suplinire o­­neroasă titularului. Sîntem la finele anului și asemenea măsuri nu s’ar putea lua de cît pentru începutul anului şcolar viitor, dar graba cu care s’a impus congediul din oficiu trădează sufletul negru al celor din capul învăţămîntului. Un profesor bolnav e silit să-şi plă­tească suplinitorul şi să se caute pe dînsul. Alt venit n’are în specie de cît catedra, dar şi acela redus la jumătate. Mai pune că are femee, copii, greutăţi familiare; toate acestea să le întîmpine cu jumătate de salariu! Greu, foarte greu ! Dar era obiceiu în şcoală ca miniştrii de pe vremuri rar că acordau cu multă largeţe congedii profesorilor suferinzi, dar îi lăsau să se aranjeze cum pot cu suplinitorul, numai să fie suplinitorul bun. Profesorul Gh. Lucescu de la Liceul din Iaşi a fost ani întregi în concediu; după ce-şi recreta puterile sub cerul senin al Italiei, venea în lunele de vară, îşi ţinea cursul şi în asprimea ernei îşi fă­cea cura. Era regretabil lucru, şi dure­ros, dar Lucescu a fost o figură în şcoală cu toată boala lui. A impune titularului să fie lipsit de 60% din salariul lui pentru a­­ da unui favorit al regimului iată ceia ce loveşte mai crud ca boala chiar. In jurul profesorului bolnav e adesa ori o familie, ori a lui care l’a crescut şi aşteaptă acum de la fiu ajutor, căci care profesor e fecior de bani gata, ca familia lui să nu aştepte ajutor de la dînsul ? ori e familia lui, femee, copii cari aşteaptă hrană, îmbrăcăminte şi e­­ducaţie de la tată. Numai ştirea că graba ce ar fi arătat ministerul actual prin cazacii săi să pună în concediu din oficiu pe un tînăr pro­fesor suferind, ne arată tirania, ce stă­­pîneşte azi învăţămîntul. După ce cazacii vin şi căzăcesc pe profesorul bolnav, apoi canibalul cel mare cu vădită răutate şi sete de ură şi rez­­bunare contra corpului didactic a impus în legea pensiilor pentru a doua oară ca timpul petrecut în congediu de boală nu se socoteşte la pensie. Daţi atunci cu parul în capul profeso­rului bolnav, căci nu de­geaba e arme­nească vorba : şi-a trăit traiul şi-a mîncat malaiul. Tu profesor n’ai voe să te îmbolnă­veşti, căci cei de la minister astă­zi ori nu-ţi aprobă congediul, dacă nu eşti de al lor, ori îţi toarnă în spate un generos suplinitor cu 2­ 3 din salariu şi pas de te mai curariseşte. Curată tiranie , curat canibalism! * * * CATE­VA NOTE Sub titlul „Manopere deochiate“ un ziar carpist, ce apare pe ceea lume, pu­blică un articol cu următoarea uvertură constipativă : Omul, cînd trage de moarte, ori în alt chip îşi prilejueşte sfîrşitul, îşi cată scaparea de un firicel de iarbă, de-o frunză, fie cit de şubredă pentru că, în suprasurescitarea-i nervoasă, a­­cele neînsemnate şi slabe lucruri, iau în min­­tea-i proporţia faptelor, cari, împotrivind peri­colului puterea rezistenţei lor temeinice, pot să intervertească ordinea şi să-i dee izbăvirea. Acest frazo-kilometru a fost reprodus cu ortografia autorului şi trebue să ne dăm oboseala a-l tălmăci. Omul—fie-i lui acolo—trage de moarte, sau un alt chip îşi „prilejueşte“ (verb nou, rudă de aproape cu prietinul Prilo­geanu). A-şi „prilejui“ în alt chip sfîrşi­tul, înseamnă, după înţelesul modern, a se ospata într’un birt din Bucureşti. Omul, dar, cînd trage de moarte, îşi cată scaparea de un firicel de iarbă, de o frunză, fie cît de şubredă (sunt şi frunze solide—probabil cele de lămîiţă). De ce ? Fiind­că în suprasurescitarea­­ (cuvînt compus din 19 litere, care, la telegraf se socoteşte două cuvinte­ nervoasă— sunt, probabil, şi supraescitări calm­e — acele neînsemnate şi slabe lucruri (iarba de lucru), luînd în mintea-i proporţii de fapte (iarba a devenit din lucru—fapt), car­ (iarba—fapte), împotrivind pericolu­lui puterea de rezistenţă (agonie cu pu­tere de rezistenţă), pot să intervertească ordinea.... Adică, să fim drepţi,—de ce s’ar pu­tea interverti ordinea de zi la Cameră şi n’ar putea s-o facă omul care trage de moarte, sau acel care altfel îşi—vorba ceea—„prilejueşte“ sfîrşitul ? Frumoasă uvertură de articol—ce zi­ceţi ? S-o pui pe muzică, ar luau-o la goană şi momiţele. x***mMimismiittmnmssaavi OAMENI ŞI LUCRURI DINCOLO DE PAMINT Un amic care se află de un scurt timp într’o frumoasă staţiune climaterică îmi scria în una din zilele aceste, între al­tele : — Pe cînd te bucurai de apariţia în mica grădiniţă a primului trandafir, noi aci ne plictiseam de mulţimea trandafiri­lor; ne plictiseam mai mult încă de a tot auzi limba maghiară—căci e sezonul cînd ungurii formează marea parte din populaţia staţiunii. Singurul lucru de care nu ne plictisim aici nici­odată este— Marea. S’ar părea paradoxal, dar lucrul e foarte posibil. Trandafirii înşişi, cu toată gra­ţia şi frumuseţea lor, cu toată inocenţa şi aroma lor, pot plictisi pe un vizitator în­tr’o localitate unde ei sunt prea abun­denţi, mulţumită climatului şi culturei. Nouă ne este scumpă singura roză ce apare, sporadică, în vîrful unui ram, sal­vată cu mare îngrijire de intemperii; de îndată însă ce ar fi mulţi, ni s’ar părea poate că sunt prea mulţi şi ne-ar da im­presia de... plictiseală. Tot ce este pămîntesc nu ne poate bu­cura multă vreme, ci cu grabă ajungem să ne săturăm privirile, sensaţiile, sufle­tele şi se nasc doruri de altele, dorul de impresiuni noui. Dar marea m ea îi se pare cu drept cuvînt prietenului meu, acel element mi­raculos de a cărui vedere nu se mai sa­tură nici ochiul, nici simţirea cui­va. Pentru că ea nu este un element­ pă­­mîntesc, ci este ea însăşi, este Marea, este dătătoarea de sensaţii cu totul spe­ciale, cu totul deosebite de acele pe care ni le dă pămîntul cu florile lui, cu grădinile lui, cu poezia lui. Marea este formidabilă, este infinită. De ori­unde o priveşti, ai înaintea ta nu numai conştiinţa eternului şi a nemărge­­nirii, dar şi a forţei creatoare şi a adîn­­cimei fără sfîrşit în care trăeşte o în­treagă lume ce te atrage cu necunoscu­ tul ei, cu neînţelesul ei, cu mărimea ei. Ea nu cere nimic alta de cît s’o pri­veşti,—să­­ urmăreşti şi să-i numeri on­­dulaţiile line, mici sub bătaia blîndului ze­fir, ori mişcările largi sub atingerea vio­lentului Sirocco ; s’o priveşti cînd, în zo­rii zilei, răsare maiestos şi înflăcărat, soarele din sinul ei, ori seara tîrziu cînd oglindeşte seînteieri­e milioanelor de stele sau faţa palidă a lumei; s’o asculţi cînd rîde blajin, cînd plînge plînsul morţilor din fundul ei, cînd geme şi urlă cu gînd de cotropire a malurilor pe care le bate de secole în zadar. Şi în toate acele clipe şi în toate a­­cele schimbări o regăseşti pe ea, stă­­pîna, dătătoare de orizonturi, şi de gîn­­dire şi care te îmbie la odihnă, te rea­duce la linişte, la astîmpăr şi te vin­decă de plictiseala vieţei pămînteşti Priveşte-o mult, priveşte-o necontenit, ziua şi seara. Mereu vei descoperi as­pecte noui, tablouri noui, măreţe şi ini­mitabile; mereu vor izvorî din adîncul ei inspiraţiuni de repaos şi senzaţiuni de mulţumire, căci vei recunoaşte tot mai mult nimicnicia vieţei din povestirile ei, din liniştea ca şi din frămîntările ei. ... Pe malul aceleiaşi mări, nu de mult am stat de-am meditat multe ore şi am cules multe învăţăminte. A ! Dacă mi-ai putea trimite de acolo una din acele oare frumoase şi liniştitoare, amicul meu !. Rodion Jocurile în noroc la băi Una din principalele distracţiuni ale vizitatorilor staţiunilor balneare şi clima­terice o formează desigur jocurile de no­roc. Aceasta atît din cauza uşurinţei cu care ele sa pot în­jghiba cît şi mai ales din cauza pasiuni funeste a jocului, at­ît de înrădăcinată în sufletul omenesc. Jocul, zice Biffon, este o pasiune la­comă a cărei obişnuinţă e ruinătoare ; prin natura sa însăşi este un contract viţios chiar în origina sa, vătămător fie­cărui contractant în parte, contrar inte­reselor întregei societăţi. Din punct de vedere individual el fa­vorizează trîndăvia, seacă toate isvoarele de energie şi distruge ori­ce sentimente generoase.­­Din punct de vedere familiar el contribue la zdruncinarea instituţiunei căsătoriei. Iar din punct de vedere social el e contrar desvoltărei societăţei spre progres, ca neproductiv, intru cît operă un transport de bunuri bazat pe simpla intîmplare, şi ca pildă donătoare de cîş­­tig obţinut fără nici o muncă, încă din antichitatea cea mai îndepăr­tată jocul a fost combătut de către mo­ralişti şi diferitele legislaţiuni. Unele, la epocele în «ara pericolul jocului a deve­nit de ordine publică, au însercat chiar să-l nimicească prin legi privatoare de libertate. Insă şi aici, ca şi în ori­care domeniu al altor pasiuni, legea nu­ poate de­cit cel mult să mieţureze pericolul. Ravagiile jocului pot fi prin lege mîc­­şurate şi limitate la un cerc eît de res­­trîns. Sarcina însă de a ie înlătura com­plect nu poate fi lasată da eît progresu­lui ce-i vor realiza moravurile. Sunt considerate «a jocuri de noroc a­­*ele In care întîmplarea întrece dibăcia sau combinaţiunile inteligenţei. O dis­­tincţ­­ne între jocurile de adresă, ca spor­turile în general, şi cela de combinaţiune •ca de ex. nobilul j­os de şah, de o parte, şi jocurile de pur h­iard de altă parte, se face şi în dreptul civil. Codul nostru civil dind dreptul să ceară în justiţie cîştigul obţinut ciştigătorului unui jos care „contribue la exerciţiul cor­poral“ ca «ursele, tirul etc., refuză ori­ce acţiune aceluia care a obţinut cîştig»l printr’un joc de noroc sau chiar de com­­binaţiune. Dispoziţiunea aceasta împreună cu a­­cele din codul penal care prevăd pe­depse şi amenzi pentru acei care „fac meserie din jocuri de noroi“ sau „ţin oase de jocuri de noroc“, sunt singurele In legislaţiunea noastră relative Ia jocu­rile de noroc. Dat fiind însă pericolul mare ce-i pre­zintă creşterea bolnăvicioasă a acestei pa­siuni urîte a josului, o reglementare spe­cială pare a se impune. Foloasele ei, se zice vor fi mai multe, printre care limitarea răului într’un do­meniu cît de restrîns posibil, împedeca­­rea îmbogăţirei nedrepte a unor antre­prenori de cele mai multe ori străini, responsabilitatea stabilită de mai înainte­a acestora, controlul permanent al auto­rităţilor administrative şi ajutorarea din beneficiul întreprinderilor de ast­fel de natură a operilor de binefacere, igienă şi

Next