Opinia, iunie 1909 (Anul 6, nr. 739-761)
1909-06-11 / nr. 747
r 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an.....................20 lei 6 luni.....................10 . ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. II, 50 Bani Reorganizarea financiară Şeful nostru în frumoasa şi inimoasa întrunire de la Alexandria pe lîngă vorbele potrivite locului ce le-a zis, a atins una din cele mai vitale chestiuni politice, care capătă valoare de actualitate prin truda neizbutită ce şi-a luat-o partidul liberal. A zis şeful nostru, că regimul nostru fiscal aşa cum este el clădit astăzi,nu mai corespunde nevoilor noastre şi nici simţului de echitate. Dar că pentru a atinge această chestie, pentru a încerca să faci o reformă financiară se cere de la guvernul care ar întreprinde-o o mare popularitate în ţară. Are guvernul liberal această popularitate? Nu, a zis şeful nostru, căci nu e popular guvernul, care nu întruneşte decît o treime din numărul voturilor, şi că dar, pentru o asemenea reformă guvernul liberal nu se poate încumeta s’o întreprindă. Dar guvernul d-lui Ionel Brâtianu, a dat afară în ţară cu micul parlament, cerînd să se studieze armonizarea salariilor şi reducerea cheltuelilor. Pe cea dintîiu o combate ministrul de finanţe, pe cea de a doua a combătut-o însuşi primul-ministru. Deci, între miniştri nu este înţelegere asupra reformelor financiare ; putea-vor ei să întreprindă o reformă? Putea-vor ei s’o prezinte parlamentului'?,'Putea-vor ei s’o susţină cu tărie? A pune chestiunea e a răspunde Ceia ce a făcut guvernul d-lui I. Brătianu e o încercare ridicolă, demnă de ridiculul său preşedinte. Asupra vacanţei cînd miniştrii pleacă în căutarea sănătăţii, a presupune că poate lucra comisia e o nerozie ; fără miniştri nu poate lucra o comisie, cînd ea n’a fost în stare să lucreze în timpul sesiunii parlamentare. Şi ce să reformeze comisia, cînd miniştrii nu se înţeleg între dînşii ? Să reducă cheltuelile? Nu lasă primul-ministru şi toată tinerimea generoasă, să armonizeze salariile ? Nu lasă d. Costinescu. Deci se bate apa în piuă. Iar ţara care priveşte acesta atitudini groteşti ale regimului vede că partidul liberal s’a istovit şi că şefia d-lui Ionel Brătianu e clătinată. . . . « Dar, a zis şeful guvernului la întrunirea de la Tîrgovişte, că ori-care ar fi rezultatele parţiale ale alegerilor, oricit ar pretinde anii şi alţii că au popularitate, singur partidul liberal se bucură de o mare popularitate, şi că pe acest teren dă întâlnire ambelor partide. S-a zis şeful partidului liberal, ca popularitatea lor izvoreşte din muncă şi cinste. Aferim! Cînd într’un partid se ajunge şef numai pentru că este fiul babacăi, de tombateră, şi că un partid întreg ţi se închină ţie, ca unei statui, fără să se întrebe de capacitate, de munca, de meritele ce le ai, sigur că popularitatea unui asemenea partid nu e izvorită din muncă. Cit despre cinste, după ce partidul a dat babacăi milionul, ca şi Regelui domeniul Coroanei, azi dinastia s’a transformat în o cică de exploatare a ţării, de nesocotire a legilor, de împilare a săteanului. Guvernarea de 2 ani a liberalilor costă pe ţară 44 milioane încărcături nesăbuite pentru a-şi plăti o falsă popularitate. Popularitate? Dar la Vaslui? Dar la Craiova? Dar la Bucureşti? Dar la Constanţa? Unde vă e popularitatea, din care mai puteţi perde încă, cît de cît pentru a întreprinde reforme financiare? Nimic nu uzează un partid ca o reformă financiară, pentru că ea atinge toate interesele mulţimei. in zadar asmut lumea cu micul parlament; în zadar pun în discuţii chestii, cari trec de competenţa şi putinţa de a le discuta şi realiza. Liberalii nu mai pot pierde din popularitate, căci au pierdut-o toată. Ţara nu mai are încredere în ei; ei girează, cel mult, afacerile statului. Iată de ce am zis, că declaraţiile şefului nostru, făcute la Alexandria, asupra reformei financiare sunt de o mare actualitate. In faţă ai un partid şi guvern în deplină decădere politică. Mai ai apoi partidul d-lui Carp, care e ros de intrigi şi întreceri. Urmaşi ai unor posesori de titluri goale, s’au deprins într’atîta cu diplomatica seacă a nobleţei, că nu mai ştiu cum să se întituleze: vornici, vel vornici, biv vel vornici, logofeţi, vel logofeţi, biv vel logofeţi; hatman, vel hatman, biv vel hatman; şef, vel şef, biv vel şef; general, vel general, biv vel general; generalism!! Un partid, compus din bivşii, adică ex-uri n’are vreme să-şi bată capul cu studiarea chestiilor mari, ci cel mult işi noi căuta în spiţe întăetatea familiei, în armoarii prioritatea stemei, în lăzi superioritatea titlurilor de proprietate. A! da, a venit d. Carp cu caetul d-sale de legi financiare, dar a rămas de pomină. Partidul conservator a dat o dată numai, pe Mavrogheni la 1872; de atunci n’au mai avut miniştri de finanţe. Ghermanimort; Gheneral Gh. Manu-Achile retras în cort; Take Ionescu—şeful democraţiei Române, cu partidul seu. A rămas d. P. P. Carp! D. P. P. Carp şi finanţele, nu se potriveşte! De aceia nici nu agită carpiştii chestia financiară, căci pentru aceste legi trebue să te întrebi ce popularitate ai. Dar junimiştii n’au avut nici odată popularitate, căci nici n’au îmbiat după dînsa şi o dispreţuesc; ei nu vreau egalitate şi pentru... căţei, ci numai pentru dulăi. Liberalii au avut popularitate, şi o pot rîvni în principiu, în doctrină, dar acum au pierdut-o. Iar ţara nu poate înghiţi un budget sălbatic al risipelor, unde au banii nevoeşilor să se plătească gras energumenii partidului. O reformă generală financiară se impune. Dar această reformă nu o poate face de ci Take Ionescu. El are popularitate; el are destoinicie ; el are experienţă financiară. Din cei 8 ani ai săi de ministru al Măriei Sale, 5 i-a petrecut ca ministru al şcoalelor şi 3 ca ministru de finanţe. întregul nostru regim financiar se resimte da mîna lui Take Ionescu. El trebue să însănătoşeze finanţele, căci aşa cum sunt nu-s nici drepte nici prielnicei ţării. Şi el o va face ; ţara o cere, ţara o doreşte, ţara i-a dat şi-i va da încredere neţărmuită. Gh Ghibănescu ...............—I IUI—........................II--------------- Iar are spaime—Filipescu Drept zece zile au trecut de cînd, la banchetul ce i-a fost oferit la Tîrgovişte, şeful nostru, în două răstimpuri, l’a executat pe N. Filipescu. L’a executat cu flueta dureroasă a omului superior, care, în cuvinte alese, doboară victima şi trece înainte. Zece zile de pregătiri, de convulziuni isterice, de spasme i-au trebuit lui Filipescu, ca să răspundă d-lui Take Ionescu. In ziarul sen, canal de scurgere a tuturor zeilor politice, se publică, astăzi, la loc de „cinste“, un articol intitulat Canalia în valea voevozilor. Articolul nu este iscălit. Dar lanţul de incoherenţe ce se ţine de acel articol, săriturile de la o pretinsă idee la alta, întreg sistemul uşa cortului ce se degajează din el-toate descoper repede pe autor; aşa grăeşte la Făurei, aşa scrie la gazetă. D. Pilipescu s’a întroienit în drumul ordinar al sudălmilor de rînd şi acolo cată să rămîie. Politica lui este bâta şi injuria şi cu ele glndeşte să-şi conducă partidul şi să doboare pe adversari. Este inspre lauda şi fericirea moravurilor noastre politice, că acest sistem nu mai prinde—şi este o mare fericire că politica aceasta de spasme, de convulziuni epileptice, coboară tot mai jos pe omul care a îmbrăţişat-o. D. Filipescu face politică de alcoolic; se îmbată din politica sălbatecă pe care o face şi apoi, sticlind ochii în ziare, —înjură. D. Filipescu înjură pe cine a lăudat şi laudă pe cine a înjurat—după împrejurare. Un simplu lăutar, care, rind pe rînd cîntă de mort și de ochi albaștri—la toată lumea. Nimeni nu-1 mai bagă in seamă. Nici nu merită mai mult. In chestia tramvaiului Tramvaiul este un vehicul menit să respundă unei mari necesităţi—nu unui lux. La noi, în Iaşi, tramvaiul este un lux, în sensul că corespunde necesităţei oraşelor mari, că, adică, suntem un oraş civilizat. Dar n’am avut nevoe de tramvaiul asta ie sigur. Că avem tramvaiule o mirare, că s’a găsit o societate — ba chiar una din cele mai solide din lume—care să se prindă la astfel de concesie, asta ne miră și mai mult. Direcția generală, cu sediul în Berlin, fără îndoială că a judecat lașul pe de rost, sau l’a judecat comparativ cu orașe similare. Pe vremea cînd societatea berlineză se hotărâse să vie la noi, geografiiile apăreau încă nerevizuite: Iașul avea 100.000 locuitori dupe unii geografi, 90.000 după Nici o cifră, nici cealaltă nu erau exacte. Exact era, însă, că societatea a aflat că avem Curte de Apel, Universitate, că suntem centru de comerţ şi centru cultural. Şi, făcînd comparaţie, între ce este un asemenea oraş în Germania şi ce trebuie să fie laşul—societatea s’a prins. Şi atunci noi ne-am civilizat şi concesionara s’a păcălit. Acum, cu speranţa într’un viitor mai bun, societatea vrea să i se prelungească concesia şi să i se îngăduie să-şi mărească afacerile. Noi am arătat punctul principal pentru care credem, că propunerea este foarte discutabilă. Dar mai vroim, ca şi unele strade, neprevăzute în propunere, în primul rînd strada Unirei, să capete linii duble, prin lărgirea stradei, pe socoteala societăţei. Am mai dori ca unele periferii cum foarte drept a observat prietenul Victor Munteanu, să fie străbătute de tramvai. Prin mijlocul acesta ar cîştiga oraşul şi ar cîştiga, cu siguranţă, şi direcţia. Chestii şcolare O TIRANIE Ni se afirmă că d. D. Petrovanu, profesor la gimnaziul Ştefan cel Mare a fost pus in concediu din oficiu din cauză de boală. Deşi intrat de curînd în învăţămînt, după ce a trecut un examen de capacitate, tînărul profesor şi-a văzut organismul sdruncinat de o boală, care nu iartă Suferind din ce în ce, concediul i s’a refuzat supt forma blajină a învoelei directe și i s’a pus în spate concediu! din oficiu pentru a asigura unui tînăr apelpisit de guvern o suplinire oneroasă titularului. Sîntem la finele anului și asemenea măsuri nu s’ar putea lua de cît pentru începutul anului şcolar viitor, dar graba cu care s’a impus congediul din oficiu trădează sufletul negru al celor din capul învăţămîntului. Un profesor bolnav e silit să-şi plătească suplinitorul şi să se caute pe dînsul. Alt venit n’are în specie de cît catedra, dar şi acela redus la jumătate. Mai pune că are femee, copii, greutăţi familiare; toate acestea să le întîmpine cu jumătate de salariu! Greu, foarte greu ! Dar era obiceiu în şcoală ca miniştrii de pe vremuri rar că acordau cu multă largeţe congedii profesorilor suferinzi, dar îi lăsau să se aranjeze cum pot cu suplinitorul, numai să fie suplinitorul bun. Profesorul Gh. Lucescu de la Liceul din Iaşi a fost ani întregi în concediu; după ce-şi recreta puterile sub cerul senin al Italiei, venea în lunele de vară, îşi ţinea cursul şi în asprimea ernei îşi făcea cura. Era regretabil lucru, şi dureros, dar Lucescu a fost o figură în şcoală cu toată boala lui. A impune titularului să fie lipsit de 60% din salariul lui pentru a da unui favorit al regimului iată ceia ce loveşte mai crud ca boala chiar. In jurul profesorului bolnav e adesa ori o familie, ori a lui care l’a crescut şi aşteaptă acum de la fiu ajutor, căci care profesor e fecior de bani gata, ca familia lui să nu aştepte ajutor de la dînsul ? ori e familia lui, femee, copii cari aşteaptă hrană, îmbrăcăminte şi educaţie de la tată. Numai ştirea că graba ce ar fi arătat ministerul actual prin cazacii săi să pună în concediu din oficiu pe un tînăr profesor suferind, ne arată tirania, ce stăpîneşte azi învăţămîntul. După ce cazacii vin şi căzăcesc pe profesorul bolnav, apoi canibalul cel mare cu vădită răutate şi sete de ură şi rezbunare contra corpului didactic a impus în legea pensiilor pentru a doua oară ca timpul petrecut în congediu de boală nu se socoteşte la pensie. Daţi atunci cu parul în capul profesorului bolnav, căci nu degeaba e armenească vorba : şi-a trăit traiul şi-a mîncat malaiul. Tu profesor n’ai voe să te îmbolnăveşti, căci cei de la minister astăzi ori nu-ţi aprobă congediul, dacă nu eşti de al lor, ori îţi toarnă în spate un generos suplinitor cu 2 3 din salariu şi pas de te mai curariseşte. Curată tiranie , curat canibalism! * * * CATEVA NOTE Sub titlul „Manopere deochiate“ un ziar carpist, ce apare pe ceea lume, publică un articol cu următoarea uvertură constipativă : Omul, cînd trage de moarte, ori în alt chip îşi prilejueşte sfîrşitul, îşi cată scaparea de un firicel de iarbă, de-o frunză, fie cit de şubredă pentru că, în suprasurescitarea-i nervoasă, acele neînsemnate şi slabe lucruri, iau în mintea-i proporţia faptelor, cari, împotrivind pericolului puterea rezistenţei lor temeinice, pot să intervertească ordinea şi să-i dee izbăvirea. Acest frazo-kilometru a fost reprodus cu ortografia autorului şi trebue să ne dăm oboseala a-l tălmăci. Omul—fie-i lui acolo—trage de moarte, sau un alt chip îşi „prilejueşte“ (verb nou, rudă de aproape cu prietinul Prilogeanu). A-şi „prilejui“ în alt chip sfîrşitul, înseamnă, după înţelesul modern, a se ospata într’un birt din Bucureşti. Omul, dar, cînd trage de moarte, îşi cată scaparea de un firicel de iarbă, de o frunză, fie cît de şubredă (sunt şi frunze solide—probabil cele de lămîiţă). De ce ? Fiindcă în suprasurescitarea (cuvînt compus din 19 litere, care, la telegraf se socoteşte două cuvinte nervoasă— sunt, probabil, şi supraescitări calme — acele neînsemnate şi slabe lucruri (iarba de lucru), luînd în mintea-i proporţii de fapte (iarba a devenit din lucru—fapt), car (iarba—fapte), împotrivind pericolului puterea de rezistenţă (agonie cu putere de rezistenţă), pot să intervertească ordinea.... Adică, să fim drepţi,—de ce s’ar putea interverti ordinea de zi la Cameră şi n’ar putea s-o facă omul care trage de moarte, sau acel care altfel îşi—vorba ceea—„prilejueşte“ sfîrşitul ? Frumoasă uvertură de articol—ce ziceţi ? S-o pui pe muzică, ar luau-o la goană şi momiţele. x***mMimismiittmnmssaavi OAMENI ŞI LUCRURI DINCOLO DE PAMINT Un amic care se află de un scurt timp într’o frumoasă staţiune climaterică îmi scria în una din zilele aceste, între altele : — Pe cînd te bucurai de apariţia în mica grădiniţă a primului trandafir, noi aci ne plictiseam de mulţimea trandafirilor; ne plictiseam mai mult încă de a tot auzi limba maghiară—căci e sezonul cînd ungurii formează marea parte din populaţia staţiunii. Singurul lucru de care nu ne plictisim aici niciodată este— Marea. S’ar părea paradoxal, dar lucrul e foarte posibil. Trandafirii înşişi, cu toată graţia şi frumuseţea lor, cu toată inocenţa şi aroma lor, pot plictisi pe un vizitator într’o localitate unde ei sunt prea abundenţi, mulţumită climatului şi culturei. Nouă ne este scumpă singura roză ce apare, sporadică, în vîrful unui ram, salvată cu mare îngrijire de intemperii; de îndată însă ce ar fi mulţi, ni s’ar părea poate că sunt prea mulţi şi ne-ar da impresia de... plictiseală. Tot ce este pămîntesc nu ne poate bucura multă vreme, ci cu grabă ajungem să ne săturăm privirile, sensaţiile, sufletele şi se nasc doruri de altele, dorul de impresiuni noui. Dar marea m ea îi se pare cu drept cuvînt prietenului meu, acel element miraculos de a cărui vedere nu se mai satură nici ochiul, nici simţirea cuiva. Pentru că ea nu este un element pămîntesc, ci este ea însăşi, este Marea, este dătătoarea de sensaţii cu totul speciale, cu totul deosebite de acele pe care ni le dă pămîntul cu florile lui, cu grădinile lui, cu poezia lui. Marea este formidabilă, este infinită. De oriunde o priveşti, ai înaintea ta nu numai conştiinţa eternului şi a nemărgenirii, dar şi a forţei creatoare şi a adîncimei fără sfîrşit în care trăeşte o întreagă lume ce te atrage cu necunoscu tul ei, cu neînţelesul ei, cu mărimea ei. Ea nu cere nimic alta de cît s’o priveşti,—să urmăreşti şi să-i numeri ondulaţiile line, mici sub bătaia blîndului zefir, ori mişcările largi sub atingerea violentului Sirocco ; s’o priveşti cînd, în zorii zilei, răsare maiestos şi înflăcărat, soarele din sinul ei, ori seara tîrziu cînd oglindeşte seînteierie milioanelor de stele sau faţa palidă a lumei; s’o asculţi cînd rîde blajin, cînd plînge plînsul morţilor din fundul ei, cînd geme şi urlă cu gînd de cotropire a malurilor pe care le bate de secole în zadar. Şi în toate acele clipe şi în toate acele schimbări o regăseşti pe ea, stăpîna, dătătoare de orizonturi, şi de gîndire şi care te îmbie la odihnă, te readuce la linişte, la astîmpăr şi te vindecă de plictiseala vieţei pămînteşti Priveşte-o mult, priveşte-o necontenit, ziua şi seara. Mereu vei descoperi aspecte noui, tablouri noui, măreţe şi inimitabile; mereu vor izvorî din adîncul ei inspiraţiuni de repaos şi senzaţiuni de mulţumire, căci vei recunoaşte tot mai mult nimicnicia vieţei din povestirile ei, din liniştea ca şi din frămîntările ei. ... Pe malul aceleiaşi mări, nu de mult am stat de-am meditat multe ore şi am cules multe învăţăminte. A ! Dacă mi-ai putea trimite de acolo una din acele oare frumoase şi liniştitoare, amicul meu !. Rodion Jocurile în noroc la băi Una din principalele distracţiuni ale vizitatorilor staţiunilor balneare şi climaterice o formează desigur jocurile de noroc. Aceasta atît din cauza uşurinţei cu care ele sa pot înjghiba cît şi mai ales din cauza pasiuni funeste a jocului, atît de înrădăcinată în sufletul omenesc. Jocul, zice Biffon, este o pasiune lacomă a cărei obişnuinţă e ruinătoare ; prin natura sa însăşi este un contract viţios chiar în origina sa, vătămător fiecărui contractant în parte, contrar intereselor întregei societăţi. Din punct de vedere individual el favorizează trîndăvia, seacă toate isvoarele de energie şi distruge orice sentimente generoase.Din punct de vedere familiar el contribue la zdruncinarea instituţiunei căsătoriei. Iar din punct de vedere social el e contrar desvoltărei societăţei spre progres, ca neproductiv, intru cît operă un transport de bunuri bazat pe simpla intîmplare, şi ca pildă donătoare de cîştig obţinut fără nici o muncă, încă din antichitatea cea mai îndepărtată jocul a fost combătut de către moralişti şi diferitele legislaţiuni. Unele, la epocele în «ara pericolul jocului a devenit de ordine publică, au însercat chiar să-l nimicească prin legi privatoare de libertate. Insă şi aici, ca şi în oricare domeniu al altor pasiuni, legea nu poate decit cel mult să mieţureze pericolul. Ravagiile jocului pot fi prin lege mîcşurate şi limitate la un cerc eît de restrîns. Sarcina însă de a ie înlătura complect nu poate fi lasată da eît progresului ce-i vor realiza moravurile. Sunt considerate «a jocuri de noroc a*ele In care întîmplarea întrece dibăcia sau combinaţiunile inteligenţei. O distincţne între jocurile de adresă, ca sporturile în general, şi cela de combinaţiune •ca de ex. nobilul jos de şah, de o parte, şi jocurile de pur hiard de altă parte, se face şi în dreptul civil. Codul nostru civil dind dreptul să ceară în justiţie cîştigul obţinut ciştigătorului unui jos care „contribue la exerciţiul corporal“ ca «ursele, tirul etc., refuză orice acţiune aceluia care a obţinut cîştig»l printr’un joc de noroc sau chiar de combinaţiune. Dispoziţiunea aceasta împreună cu acele din codul penal care prevăd pedepse şi amenzi pentru acei care „fac meserie din jocuri de noroi“ sau „ţin oase de jocuri de noroc“, sunt singurele In legislaţiunea noastră relative Ia jocurile de noroc. Dat fiind însă pericolul mare ce-i prezintă creşterea bolnăvicioasă a acestei pasiuni urîte a josului, o reglementare specială pare a se impune. Foloasele ei, se zice vor fi mai multe, printre care limitarea răului într’un domeniu cît de restrîns posibil, împedecarea îmbogăţirei nedrepte a unor antreprenori de cele mai multe ori străini, responsabilitatea stabilită de mai înaintea acestora, controlul permanent al autorităţilor administrative şi ajutorarea din beneficiul întreprinderilor de astfel de natură a operilor de binefacere, igienă şi