Opinia, iulie 1910 (Anul 7, nr. 1050-1075)

1910-07-22 / nr. 1067

5 bani Exemplarul ANUNȚURI ABONAMENTE Un rând în pag. II, 50 Bani IV 40 11 11 11 11 A V 1 11 Un an........................20 lei 6 luni........................10 „ ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia: USI, Str. Gh. Kursa 27 Sub direcţiunea unui Comitet Anul VII.No. 1067 - Joi 22 Iulie 1910 5 bani Exemplarul Streinii î n Dispoziţiile şi Netăgăduit, legea asupra meseriilor are de principal obiect protejarea meseriaşilor romîni. Cînd vorbim de legea meseriilor şi de meseriaşi romîni, nu înţelegem a deosebi pe meseriaşi după naţionalitate, ci după starea lor politică, adică, dacă sunt supuşi romîni, ori sunt supuşi altor ţări străine, dar locuitori ai Romîniei. Aceasta e intenţia legiuitorului şi e natural să fie aşa, pentru că avem o sumă de meseriaşi, cari se găsesc într’osituaţie excepţională, ei nefiind romîni de naştere, nefiind creştini ca credinţă religioasă, dar fiind supuşi statului romîn, acestora legiuitorul nu le poate suprima dreptul şi libertatea muncii, pe cîtă vreme sunt meseraşi de carieră şi locuitori ai ţărei romîneşti. Dreptul politic nu poate fi confundat cu dreptul muncei, iar neprimirea lor în exerciţiul dreptului politic, nu-i poate îndepărta de la dreptul de a exercita o profesiune oarecare nesubordonată dreptului politic. Vorbim de streinii, care chiar dacă ar aparţine religiei creştine, dar sunt politiceşte supuşi unui stat strein. Această categorie de străini, dpă ari 4 din lege, pentru a putea exercita o meserie în România, trebuie să dovedească dreptul de reciprocitate pentru romîni, în țara căreia ei aparţin. Vrea să zică, legiuitorul, a exclus pe streinul supus unui stat străin de la exerciţiul meseriei, dacă acel străin nu va dovedi reciprocitatea în favoarea supușilor români în acele state. Mai departe, legiuitorul, tot prin art. 4, acordă acestei categorii de străini posibilitatea exercitărei unei meserii, fără dovada reciprocității, obținînd însă autorizațiunea Camerei de comerciu și industrie. Or, mi se pare mie, că o cameră de comerţ şi industrie, nu va putea acorda acest drept, decît cînd, evident va fi, că nevoi superioare cer presenţa acestor streini în rîndurile meseriaşilor români. O altă chestiune, care merită atenţia celor în drept este, dispoziţia art. 8 din lege, care dispune, că străinii de meserii pot întrebuinţa exercitarea unei meserii, întrebuinţînd numii meseriaşi, cari sa îndeplinească condiţiile legei asupra meseriilor. Rostirea acestui articol pare a indica, că legiuitorul s’a gîndit la marele principiu al economiei politice , apropierea între capital şi muncă, între capital şi artă. Şi e uşor de atribuit legiuitorului această intenţiune, cînd aliniatul în chestie începe cu cuvintele, societăţile, precum şi orice particular pot întreprinde exercitarea oricăreia din meseriile arătate la art. 1. Dacă intenția legiuitorului a fost „cum cred că a fost“ a înlesni apropierea între capital și muncă, n’avem nimic de zis. Cînd însă, se pretinde că rostirea art. 8 din lege, tinde a anihila dispozițiile art. 4, despre care am vorbit mai sus, să ne fie permisă observa ea, că legea asupra meseriilor cuprinde texte, cari se contrazic şi cari deci, nu protejează pe meseriaşul român de concurenţa celui străin de ţară, străin de neam şi care nu ne presintă nici macar avantagiul reciprocităţei. Căci nu înţeleg pentru ce art. 4 ar cere străinlui meseriaş de carieră, dovada reciprocităţii în ţara lui, pentru meseriaşul român, dacă prin art. 8 se acordă acest drept străinului nemeseriaş sau pentru ce art. 4 cere meseriaşului străin, dovada reciprocităţii, în timp ce art. 8 acordă acest drept aceluiaş străin a se folosi din exercitarea unei meserii, avînd pe meseriaşul român ca simplu simbriaş? Or, legiuitorul a fost speriat în timiditatea lui, de curajul redacţiunii art. 4, pe care a căutat a-l micşora prin redacţiunea art. 8 şi în atare caz, acel legiuitor a fost un părinte vitreg pentru meseriaşii romîni. Or, legiuitorul a fost un larg şi conştient protector al meseriaşilor, dîn redacţiunea art. 4, care-l fereştă pe român de concurenţa străinului, iar art. 8 se referă pur şi simplu la apropierea între capital şi muncă, dar fără a acorda străinului meserii meseriaş, dreptul a specula meseria la adăpostul art. 8 din lege. In alcătuirea legilor noastre și mai cu seamă în aplicarea lor, se petrec cazuri tipice cari merită a fi relevate. Să luăm spre pildă legea repaosului Duminical. Această lege dispune că circiumele pot rămînea deschise ziua întreagă de Duminecă, iar cîrciumile cari vînd şi băcănie să fie închise. In practică, cîrciumarii-bacani, se oferă să tragă un paravan, care să despartă pentru Duminecă prăvălia în două părţi, pentru ca în cursul săptămînei paravanul să dispară, iar prăvălia să revină la ceia ce este, adică un comerţ şi o singură prăvălie. Nu e aşa, că e frumoasă concepţ a practicei, faţă cu concepţia întocmirei legii ? Cu meseriile. Legea prin art. 4, pretinde, meseriaşul străin, pentru a putea exercita o meserie în Romînia să dovedească reciprocitatea printre români în ţara lui, ori să obţiă autorizarea Camerilor de Comerţ şi industrie. Ei bine, străinul nu poate face dovada reciprocităţii, nu poate obţinea autorizarea. In atare caz, în practică, prinde în braţe art. 8 din lege, deschide atelier, angajează un maistru român şi treaba e făcută. Dar, dacă dovedea reciprocitatea, nu era să angajeze tot maiştri şi lucrători români şi tot ca simbriaşi pentru a exercita meseria? Negreşit că da. Atuncea, pentru care scop presenţa art. 4 în lege. Unde e protecţia meseriaşului ţării contra concurenţei străinilor, cari vin numai la anumite sesoane, pentru a încasa bani şi a se reîntoarce în ţara lor? Acelaşi lucru în comerţ. Un oarecare, Louis Poliak, venit din Italia, închirează o cameră la un oţel, vinde marfă, pînzărie, de sute de mii de lei, pune bani sau cambii la buzunar şi pleacă în ţara de unde a venit. Dar ce se face cu meseriaşul stabil birnic al acestei ţări ? Ce se face cu neguţitorul stabil, care suportă toate sarcinile statului, unde e protecţia lor? Unde e concursul legei? Unde e concursul autorităţii? Se va răspunde, dar preceporul nu le-a adus somaţia de plata impozitelor ? Nu le-a aplicat sechestru ? Iată protecţia legei. Comerţul şi meseriile nu se mai pot practica în ţara noastră, viaţa a ajuns dificilă, pentru că legile ştiu greşit întocmite şi rău aplicate. Meseriaşii sunt pe clasa Socială, care dau tărie ţârei şi ca finanţe şi ca tribut de sînge, li se cuvine deci mai multă atenţie, li se cuvine ca legile cel puţin să fie serios alcătuite şi serios aplicate. G. D. Şerban O adevărata Panama DEVASTAREA PĂDURII SLĂNICULUI Publicăm in numărul nostru de astăzi detalii autentice—după contacte —şi senzaţionale, asupra modului cum a fost devastată pădurea de brad din Slănicul Moldovei, proprietatea Sf Spiridon. Un oarecare Solomon Steinfeld, care se dă de director de Bancă la Pesta, a reuşit să facă adevărate acte de pradă in pădurea Stănicului. Fără de licitaţie, fără de concurenţă in cel mai strict secret, epitropia a vindut acestui misterios director de bancă de la Pesta, un număr de 35 211 copaci de brad şi molid pe preţuri nu numai derizorii—dar extra-ordinar de ridicule, extra ordinar de îndrăsneţe în eftinătatea lor. Epitropia a făcut două 1^ acte cu acest Steinfeld: in ApriliWkp şi in Noembre 1909, adică la Interfcde 1 luni. In Aprilie sau vindut paci, cu diametrul de la 0.45,^Breţ de 13 lei copacul, iar in Noemvre 1.260 copaci, cu diametrul de la 0.332 0 44 pe preţ de trei lei arborul. 12.951 copaci s au vindut pe preţul total de 168.363 lei, iar 22.260 copaci cu mică diferinţă în dimensiune, s’au vindut cu 66.780 lei. N’n s’a făcut nici numărătoarea copacilor, nici marcarea lor. Un contract şi celalalt dau voie cumpărătorului să-şi fee copaci de pe toată întinderea pădureţ, după buna chibzuinţă a personalului silvic. Pădurea de brad a Slănicului, care constituia toată bogăţia acestei staţiuni climaterice, a fost devastată In chip îngrozitor, pe preţuri derizorii. Un particular naiv sau struna de nevoi n’a vindut incă copacul de brad cu trei lei, dar nici cu 13 lei nu s’a vindut incă copacul de brad de la 0,45 în sus. Preţurile copacilor de brad, in picioare, in dimensiunile celor de la Slănic, variează între 18 şi 28 lei unui. Din citirea contractelor se va vedea că cea mai largă libertate de acţiune este acordată lui Steinfeld, că epitropia se leagă, pe timp de zece ani, să nu mai facă altă vînzare de pădure din Slănic, de ori ce fel ar fi lemnul, exploatatorul n’a depus nici o garanţie, nici nu se declară reziliat contractul in caz de neplătă. O adevărată panama. Steinfeld s’a bucurat chiar de avantajul care nu există în nici un alt contract al Epitropiei, de a putea cesiona contractele fără de învoirea epitropiei, ceea ce Steinfeld a și făcut, cesionind toate contractele unui anume Gutentag. Iar spitalul stă închis cinci luni din cauză de lipsă de fonduri! Chestii istorice Examene deghizînd concursul Felul cum interpretează legea examenenelor publice de înaintare pe loc, de capacitate, pentru fete, ne arată că in mintea atît a d lui Haret cit si a cazacilor săi să operează o transformare. In esența sa un examen de capacitate sau de înaintare pe loc are chemarea de a constata anumite cunoştinţi ce se cer de la candidaţi pentru chemarea lor anumită in stat, lucru pentru care au fost anume pregătiţi, indiferent de locurile disponibile sau nu pentru moment in buget, sau în ţară. Nici ţinerea examenelor, nici mersul ţinerii lui nu sunt condiţionate de locuri. Examenele creiază candidaţilor un titlu asupra statului urmind a fi valabil o durată de timp anume fixată prin lege, de 2 ani, de 3 ani sau chiar de 6 ani. Asupra duratei valabilităţii legale a unui examen legiuitorul a variat oscilind de la 2,6 ani, tocmai pentru că in fond se recunoştea că examenul acorda candidatului un titlu asupra statului, aceste fiind obligat a se executa. Potrivit acestei norme d. Haret a căzut in o serie de contradicţii de cel mai mare ţumor, ajungînd la formula că orice măsutră va lua e bună pină ce nu provoacă proteste ; îndată ce s’au provocat proteste el retrage măsura ca rea. S’a ris in deajuns in lumea didactică și politică de clătinările ilegale ale d-lui Haret, dar acum risul s’a îngroșat și gluma a devenit serioasă. D. Haret fără nici o rezervă trece de la un extrem la altul. De unde în prima promoţie a înaintaţilor pe loc a abilitat cite 10 învăţători de secţie de examen, apoi a primit tot restul celor reuşiţi. La al doilea examen tot d. Haret a fost silit ca pe cale budgetară să înainteze tot restul celor reuşiţi, deşi mulţi apucase a întră într’un nou examen. Acum ca să nu se mai contrazică pe sine a dispus ca din tabloul celor reuşiţi să publice la Monitorul Oficial numai pe cei ce au drept după lege, adică 6 din numărul total al institutorilor din ţară. Urmarea va fi că Intru cit publicarea in tablou nu s’a făcut a tuturor celor reuşiţi, ministerul nu se crede obligat a le valorifica titlul asupra statului, şi atunci de la sine se declară neadmişi restul tuturor celor reuşiţi. Norma aceasta a Intins’o şi la examinele de capacitate la fete. Pe tablou au fost date reuşite mai multe. In Monitor însă s’au publicat mai puţine; de ce? Pentru că ministerul a ţinut samă de ocurile disponibile în învăţămînt şi de putinţa de a le plasa chiar în toamna aceasta. Dar cu restul? Ministerul le refuză dreptul de a le valorifica un titlu asupra statului, ca să nu fie încurcat mai apoi. Dar atunci ne întrebăm: nu se calcă cu acestea natura unui examen de capacitate, şi nu se revine indirect la concursuri ? Credem că da. Concursul fiind dat pentru anumite vacanţe se admitea reuşiţii aceia cari intrau in numărul locurilor scoase la concurs; restul cădea indiferent de medie şi nu puteau pretinde locuri in învăţămînt. Examenul de capacitate a venit pe urmă să corecteze lipsurile concursului şi s’a dispus a se ţinea nu avindu-se în vedere anumite locuri ci capacitatea candidaţilor. Noi protestăm contra acestui nou mod de a interpreta examenele de capacitate. Prin aceasta se ştirbesc drepturi legale şi dacă ministrul crede că e mai bine concursul de cît examenul să legifereze, ca să ştie lumea cum să se prepare. Dar ce n’a făcut anapoda şi pe dos d. Haret de cînd ne administrează d-sa şcolile ! * • * OAMENI ŞI LUCRURI In aşteptarea lunei Intre priveliştele de feerie pe cari le aşteptau aci—In Slănicul-Moldovei—acei sosiţi In zilele din urmă, era şi priveliştea lunei pline. Unde, dacă nu in această risipă de brazi, şoptitori, de izvoare cîntătoare şi de ecouri ademenitoare, se poate desfăşura într’un decor bogat şi romantic apariţia, veşnic fermecătoare, a lunei albe, rotunde, plină de mistere şi de încîntări ? Cu toate aceste a fost puţin văzută. Ea se arata aci tîrziu,—prea tîrziu ca s’o poată admira toată lumea doritoare de feerii nocturne. Ca şi cum ar vrea ea însăşi să se îmbete de parfumul şi tovărăşia brazilor, luna intîrzie îndărătul culmilor şi se lasă mult, prea mult aşteptată pînă să se ivească, întreagă stăpinitoare, vi zarea cerului senin, de un albastru intens, de unde face să se cutremure împrejurimea toată cuprinsă par’ că de o tainică înfiorare. Nu e Insă nevoe s’o aştepţi Cu mult înainte de a vedea discul strălucitor o presimţi in aier, simţi cum pătrunde puterea-i fascinantă, o vezi cum învăluie de o lumină nouă, — izvorltă de nu ştii unde, totul, totul, în timp ce crestele muntoase, vîrfurile mesteacănilor alburii capătă, reflexe noui de argint şi prind a tremura de o sfială neînţeleasă. Tu însuţi te simţi stăpînit de această nerostită emoţiune fără a-ţi da seamă din ce pricină şi prin ce mijloace ţi-a inundat fiinţa In oara acea tirzie / Aşa a văzut-o, tot aci, autorul unei poezii „albastre"—d. Tutoveanu, ascultind basmul unei feerice seri de vară: Cînd codru-i nins de farmecele serii Şi ’n larg de boltă se ridică luna. Aşa o văd toţi visătorii—puţini la număr—cîţi stau în ceasurile tîrzii s’o vadă arătindu-se deasupra parcului aromit de flori. Cine vreodată, a priceput misterioasa forţă care leagă potopul delumină al lunei pline, de imaginaţia, de sufletul omului ? Dar mai puţin încă înţelegem acea tainică dar adîncă robie, pe care o exercită luna asupra unor anumite fiinţe. Toată lumea vede aci zilnic, una din aceste curiozităţi fizico-patologice: un tînăr in toată firea după aparenţă şi intelectual ca profesiune dedindu se—fără voie şi întru citva fără conştiinţă—unui curios joc de gesticulaţiuni. E ceea ce se chiamă un lunatic şi se comportă după formula clasică a acestor... suferinzi. In serile cu lună apare în parc, aşteptînd-o. De cum se iveşte pe cer, bolnavul o salută cu extaz, îşi pune umbrela inainte aşa ca să nu-1 supere lumina becurilor electrice,—apoi se confundă într’un extaz mistic, din care nu-1 trezeşte nimic din ce se petrece împrejur, nici zgomote, nici rîsete, nici vorbe, nici chemări. Iar uneori, chiar în timpul zilei, ori seara cînd cerul e înnourat, se mulţumeşte a se aşeza pe iarbă, cu faţa înspre punctul de unde trebuie să apară luceafărul şi rămîne într’o aşteptare lungă, răbdătoare şi tăcută. E un proces de suggestiune ? E victima unei deprinderi prin imitaţiune ? E preotul inconştient al unui cult? Cine poate şti forţa stranie care-l atrage în sus cătră spaţiul luminos şi-l ţine înlănţuit de strălucirea lunei, înstrăinat de lume, de tot ce-l împresoară, de tot ce trăeşte petrece şi se veseleşte în jurul lui ? Nu ne înnebuneşte pe toţi oare, cite puţin luna plină, în nopţile senine de vară? N’o aşteptăm şi noi cu oarecare adoraţiune irezistibilă? Rodion Oblrgia dreptului Roman de ST. ANTIM Colaboratorul nostru, d. St. Antim, ne trimete spre publicare următorul articol, care formează un capitol dintr’o lucrare a sa juridică, ce va apare curind sub titlul: Filosofia economică a dreptului: Teoria economică a dreptului, desvoltată cu foarte multă pătrundere de Achil Loria, în cunoscuta sa lucrare, tradusă în franţuzeşte sub titlul Les bases économiques des sociétés, explică toate schimbările şi toate fluctuaţiunile dreptului, de-a lungul tuturor veacurilor, — dovadă neîndoiasă a temeiniciei ei. După Loria, cauza pentru care dreptul a ajuns la o aşa de mare desvoltare şi perfecţiune la Romani, pe cînd dreptul Germanic a rămas atît de înapoiat, e următoarea: „în timp ce în Germania pămîntul e înzestrat cu o fertilitate slabă şi putea fi sustras lucrătorului fără a recurge la mijloace prea violente, în Europa meridională, unde pămîntul e de-o fertilitate exuberantă, numai un regim de fer şi de foc putea împiedeca pe lucrător să se stabilească pe el. Or, această violentă acaparare a solului, obţinută prin sclăvie, a slujit de bază, în Europa meridională, pentru a statornici acolo un sistem capitalist admirabil perfecţionat, pe care necesar trebuia să se ridice un sistem juridic corespunzător {op. cit., pp. 86—87)“. Arătările lui Loria sunt, fără îndoială, conforme cu realitatea. Solul Italiei e şi azi mult mai roditor decît pămîntul locuit de Germanii descrişi de Tacit. Dar deosebirea aceasta de fertilitate nu explică, ea singură, enormele deosebiri dintre dreptul roman şi cel Germanic. Dovadă despre aceasta e însuşi faptul că, în pragul timpurilor moderne, dreptul roman înviază cu multă vioiciune pe pămîntul ingrat al Germaniei, unde a trăit multe veacuri aproape neştirbit şi unde trăeşte în parte şi azi. Pe de altă parte, probă că Romanii nu datorează măreţia aşezământului lor juridic exclusiv fertilităţii neobicinuite a solului italian, e împrejurarea că dreptul lor clasic de proprietate s’a aplicat în primele timpuri, ba s’a născut chiar din iile pe cari le făceau la început lui ager Romanus, care a fost totuşi cea mai stearpă porţiune de pămînt din solul întregei Italii. *) Or, singure aceste împrejurări nu sunt compatibile cel puţin în parte, cu teoria fertilităţii şi exuberante, profesată de Loria. Marea productivitate a Italiei explică numai pe jumătate desvoltarea juridică a poporului roman ; cauza principală a tendinţei de dominare a pămîntului e că Romanii se nutreau numai din urine şi de aceia pămîntul avea la ei o însemnătate capitală. In adevăr, popor sudic, Romanii se nutreau foarte puţin cu carne. Hrana exclusivă a Romanilor era griul, mîncarea lor naţională, fiertura de făină, puls : „alimentul de căpetenie al poporului roman ca şi cel al soldaţilor şi al sclavilor — scrie Joachim Marquardt( 2) nu era carnea, ci făina de grîu“. In altă parte, vorbind despre viaţa privată a Romanilor 3), acelaş autor adaogă: „în timpurile cînd lumea se mulţumea cu baia din casă, Cavatina, masa se reducea la mîncarea naţională, fiertura de făină şi la cîteva bucate foarte simple, gătite din legume obicinuite, căci carnea nu făcea încă parte din mîncările de toate zilele“. Apoi, mai departe, Marguardt arată că în timpurile primitive, Romanii considerau drept crimă uciderea unei vite pentru mîncare. „La Roma a fost pedepsită penalicește răpunerea iarui taur“ , dar nevoia a învins simţimintele şi carnea de bou a intrat încetul cu încetul în alimentaţia publică ca şi cea de capră, de miel şi de porc {Op. cit., T. XV. La vie privée, pag. 53)“. Iată dar de ce iubeau Romanii cu atîta tărie pămîntul, el le dădea singurul şi principalul lor aliment—griul. Grecii, popor sudic şi ei, se nutreau deasemenea numai cu grine, de aceia grija de căpetenie a Atenienilor a fost totdeauna ca să-şi asigure pieţele de unde să poată trage grînele, pe cari 1) Iată de altfel o descriere a agerului roman : «Toate acele împrejurări hidrografice și climaterice, reunite cu faptul că solul era impregnat cu fermentul malariei, bacilus malariae, au contaminat întregul ager roman — văile ca şi ridicăturile — și l’au făcut impropriu atît populării cît și culturii (Iwan W. Müller — Sandbuch der Klassischen AUerthans-Wissenschaft, T. IV, vol. 2, pag. 273)». 2) Th. Mommsen și J. Marguardt — Manuel des anticuites romaines, T X (De l’org. financière chez les Romains) pag. 138. 2) Id.— Ibid., T. XIV aplica-mains vol. 1), pag. 349, (La vite privee des Ro-