Opinia, mai 1927 (Anul 23, nr. 5981-6004)

1927-05-03 / nr. 5981

­anchetul Camerei de Comerţ ieşenii şi-au făcut întotdeauna un titlu de glorie, din a şti să sărbătorească pe cei meritoşi. Ospitalitatea, pe care Iaşul a oferit-o, în decursul vremurilor, tuturor celor ce au făcut gloria neamului, n’a fost lipsită nici­odată de demnitate şi căldură. Banchetele, forma cea mai ba­nală a sărbătorirei celor încăr­caţi cu lauri, au avut întotdea­una la Iaşi valoarea şi răsune­tul lor. Bătrânul nostru târg n’a fost în vremuri, numai cetatea vinului generos, dar şi oraşul vorbelor şi faptelor generoase. Gelos de acest renume şi dor­nic de a-şi reface virginitatea unei morale prea elastice, Dl. Cerkez, îşi oferă Mercuri seara un banchet, la Eliseu. Negustorii, puşi de atâtea ori la contribuţie, vor fi încă odată sângeraţi, pentru ca cu banii lor, să se aducă osanale guver­nului, care a ştiut ca în aceste vremuri de criză şi după atâtea falimente, printr’un nou tarif vamal, să scumpească mărfurile, pănă dincolo de limita preţurilor la care consumatorii vor mai putea cumpără ceva prin prăvă­lii. Agenţi de poliţie, obligaţi să umple sala, umblă din prăvălie î­n prăvălie şi ameninţând, strâng bani şi semnături. Şi pretextul banchetului n’a fost greu de găsit. D. Cerkez va fi serbâtorit Mercuri seara, pur şi simplu, pentru contribuţia sa hotărâtoare, la desfiinţarea im­pozitului pe cifra de afaceri subt forma sa de până acum, ca şi cum Întâmplarea de a se fi gă­sit pe scaunul de prezident al Camerei de Comerţ, în momen­tul în care baza acestui impozit a fost schimbată, poate justifica şi pretenţiunea, de a fi în acelaşi timp şi urui dintre autorii a­­cestei schimbări. Lupta, pe care negustorii au dus-o împotriva impozitului pe cifra de afaceri, nu dateză nici de astăzi şi nici de ieri. De ani de zile Camerile de Comerţ din toată ţara duc o luptă fără pre­get, pentru desfiinţarea acestui impozit, şi meritul nu poate fi decât al acelora, care aici la Iaşi, ca şi pretutindeni în altă parte, au ştiut să infiltreze ideia suprim­ărei acestui impozit. Acest merit nu poate f atri­buit în nici un caz d-lui Cer­kez, care nu a contribuit cu ni­mic la noua aşezare a acestui impozit. Negustorii eșeni, in ma­rea lor majoritate evrei, nu trebue să mai uite un lucru. Ei nu trebue să uite, că partici­pând la banchetul d-lui Cerkez şi sărbătorind astfel, pe cel mai inutil prezident pe care l-a a­­vut vr’o­dată Camera de Co­­merţ din Iaşi, ar sărbători în a­­celaşi timp implicit, prin capii autorităţilor locale, care nu vor lipsi de la banchet şi actualul guvern, al cărui ministru de in­­erne face şi a făcut întotdeauna tacte manifeste de antisemitism. Volumul în care d. Goga nu s-a sfiit să reunească cu toată situaţiunea sa de ministru de interne, toate ace­e articole, pe care le-a scris în revista sa şi prin care îndeamnă la lupta în contra evreilor, constituind cea mai palpabilă dovadă în această privinţă. Negustorii ieşeni mai au în tot cazul o datorie. Ei au da­toria, ca prin abţinerea lor de la banchetul d-lui Cerchez, să deie dovadă, că nu sunt zestre guvernamentală şi că nu pot fi nici intimidaţi şi nici cumpă­raţi. Demnitatea lor este pusă încă odată în joc. , M. A. BADARBU POLITICA DE COCARDE A fost ori întăi Mai. Conform tradiţ­il­i, unii au serbat Ar­mindenul cu pelin din belşug pe iarbă verde şi cu lăutari, dând tot fastul cuvenit unui­­vechi obiceiu naţional ; alţii au s­rbat „ziua muncii“ cu dis­cursuri înflăcărate, cu jurăminte in conţr­a organizaţiei burghezo­­capit­liste de răzbunare în ziua care va să vină cândva şi au stat astfel în comuniune cu ma­­ssele muncitoare de pretutin­deni... Am văzut ori muncitori sim­patici, cu cocarda roşie la bu­tonieră ; i-am văzut gravi, ca şi când purtau pe umerii lor toată răspunderea fiinţăr­i mai departe a actualului regim al „arbitrarului şi “laşităţii“ , şi am mai văzut câţiva tineri ci­­tind cu ochii aprinşi paginile „Socialismului“ tipărit cu litere roşii. Era în 1920. Atrase de câţiva conducători sinceri, mulţimile muncitoare din întreaga ţară af­­luase spre partidul socialist, cu un entuziasm indescriptibil , niciodată secţiunile partidului nu numărare atâţia membri, niciodată sălile fie întrunite nu fusese atât de populate. Manifestaţia paşnică şi ad­mirabil­ă a muncitorilor ieşeni în ziua de 1 Mai 1920, în frun­tea căreia un grup de intelec­tuali cunos­uţi mergeau cu mîn­­drie, a rămas o amintire din cele mai frumoase. Dar a venit încercarea „grevei generale“ , şi după rezistenţa nu mai pu­ţin admirabilă a muncitorimei faţă de pumnul t­ronic al d-lui Argetoianu, a început destrăma­rea mişcării şi pe urmă desfiin­ţarea ei totală. Mulţi, foarte mulţi, din cei cari au defilat în cortegiul manifes­taţiei de la întâi Mai 1920 şi din­tre acei cari au înfruntat în toamnă riscurile represiunei pe propria lor piele, astăzi au tre­cut dincolo de baricade, îngro­­şând cadrele partidelor „de or­dine“ sau devenind pur şi sim­plu agenţii lor electorali, dacă nu chiar agenţi de siguranţă. Ceeace înseamnă că nici unul n’a fost un sincer adept al i­deilor socialiste, ceeace înseam­nă că toţi au vrut să fie la modă şi nimic mai mult. De aceea când eri am văzut câţiva muncitori gravi cu cocar­da roşie la butonieră şi câţiva tineri citind cu ochii aprinşi pa­ginile „Socialismului“ tipărite cu roşu, am zâmbit cu o pro­fundă amărăciune. Toate mişcările de la noi sânt numai forme şi aparenţe; toţi sântem capabili de gesturi largi, de atitudini donquichoteşti; să vină însă un vânt puternic, se scutură toate iluziile, toate idea­lurile, toate planurile măreţe. Cu o floare nu se face pri­măvara, şi cu o cocardă roşie la butonieră nu se obţine disci­plina socialistă : floarea veşte­jeşte, cocarda se decolorează după un ceas de manifestaţie sub soarele puternic al primei zile din luna Mai. Şi ceea ce spunem despre so­cialismul nostru cu cocardă, e just pentru toate mişcările noa­stre politice cari se rezumă la insigne ocazionale. G. SPINA ASPECTE ZIAR POLITIC COTIDIAN MARŢI'3 MAI 1927_____ % vlr' A N U N c rujs^ ce primesc la toate Agenţiile de Publicitate '■ şi la Administraţia ziarului Iaşi—Str. Gh. M&rxescu 17 AL9' * / Sinecurismul in învăţământ Intrun interesant Interview al d-lui Titus Patriciu, directorul general al învăţământului nor­mal, găsim următoarele desvă­­luiri asupra păcatelor din in­vățământul nostru public:­­ „Persistau şcoli primire care aveau tot personalul nu­mit şi nu funcţiona nici un post, achităndu-se numai sala­riile. „S-au găsit învăţători care funcţionau pentru 5 sau 6 elevi. „In unele locuri erau numiţi pentru acelaş post 5-6 persoane, toţi încasând leafa şi nici unul funcţionând“.* Iată deci că guvernările oli­garhice au tendinţa să întindă biurocratismul şi în ramura de­licată a învăţământului public. Posturile didactice sunt tran­sformate şi ele în sinecure pen­tru partizanii politici. Aver­elea­ţii­­ denunţă situaţia aceasta moştenită de la liberali. Dar din nenorocire, averescanii au păstrat şi chiar au dezvoltat sistemul. Actuaţilor conducători ai mi­nisterului instrucţiei li s’a im­pus, din necesităţi de partid, să umple învăţământul cu sine­­curişti. Numărul inspectorilor a cres­cut fantastic, fără nici o nece­sitate, ci numai pentru o supra­­salarizare a clubiştilor. S’au făcut schimbări arbitrare în di­rectorate. S’au făcut câte 3 şi 4 numiri într’un singur post. Este cunoscut cazul de la Bu­cureşti unde vre-o patru per­soane au căpătat adresa de numire în directoratul aceleaşi şcoli. Un sistem nenorocit al regi­mului oligarhic pe care actualul guvern „de continuitate“ îl păs­trează întocmai . Avem impresia că, prin des­tăinuirile­­ sale, d. Patriciu a vrut să fie ironic la adresa guvernului. .. Din noul cod sovietic niu există prescripţia crimelor Comentând ultimele reforme aduse codului penal de către sovietele ruseşti, deputatul po­lonez Stonski constată in „War­­szawska Gazeta“ că codul so­vietic nu cunoaşte prescripţia in materie criminală şi admite pedeapsa cu moarte chiar pen­tru fapte mai vechi de zece ani. „Suntem în preajma unei în­cercări, a Sovietelor, scrie ( Stronski), de a-şî procura prin codul penal, nu numai mijloa­cele de administrare a justiţiei într’un fel sau altul, ci pur şi simplu mijloacele menite a ţine toată,lumea sub teroare.“ UN ROMAN AL FEMINISMULUI J. H. Rosny, preşedintele a­­cademiei Goncourt şi romancier din şcoala naturalistă, se ocu­pă in ultimul său volum de u­­na din particularităţile caracte­ristice epocii noastre:formarea feminismului literar. Rasa femeilor scriitoare este destul de veche : începe cel pu­­ţ n d­e antichitatea greacă, dela ilustra poetă Sapho. Şi in toate impurile s’au găsit scriitoare de talent, in ultima vreme, au în­ceput să apară femei care nu scriau pentru a spune ceva per­sonal, ci pentru a câştiga bani, — ca şi o seamă din coleodi lor bărbaţi dealtfel. Marea dezvoltare a literaturii feminine datează de la mişcarea care a dus sexul frumos către carierele liberale. In Franţa, multe femei s’au apucat să fa­brice romane, cu aceleaşi drep­turi şi in acelaşi spirit lu care voiau să ia licenţe şi doctorate, să apară la bara avocaţilor, sau în laboratorul farmaciilor. Fi­reşte, lucru nu revoltă pe ni­meni : libertatea înainte de orice ! Eroina lui Rosny, Paula Vize­­raine, care urma dreptul, se ho­tărăşte să scrie când criza eco­nomică şi monetară provoacă strâmtorare în familia ei. Tatăl său vitreg, Célestin Pijolais, zis Halbert Kalman, făcuse artă pu­ră în tinereţe şi publicase două volume, unul de versuri, altul de poeme in proză, care n’au îmbogăţit pe editor, şi mai pu­ţin încă pe autor. Acesta din urmă se resemnase cu demnita­te la meseria de funcţionar de bancă. Cuminţită de pilda a­­ceasta, Paula urmăreşte succe­sul material, care o va încânta pe mama ei, o mică gospodină de treabă, dar vrea să păs­teze şi o ţinută literară onorabilă, pentru a nu cădea prea jos în chil lui Halbert Kalmar, vechi tovarăşi de cafenea cu Verlaine şi Villiers de l’Isle-Adam. Paula debutează cu romanul „Demoiselle rosse“ care obţine premiul „Ajutorului pentru fe­meile din profesiile liberale“ şi un tiraj de şaisprezece mii de exemplare, graţie legăturilor ti­nerei romanciere cu cumnatul şi asociatul editorului său.­­ Aici, d. Rosny a arătat cu fi­neţă elementul de perturbare pe care feminismul îl introduce in lumea titerilor, atât pentru con­curenţii bărbaţi, care n’au ace­leaşi arme şi sunt întrecuţi, ca şi pentru femeile-autori ele-îns de care, când sunt tinere şi dră­guţe, sunt ispitite să abuzeze de farmecele lor şi să le pue în serviciul cauzei literare. Kosny crede că ele sunt im­puse la aceasta dintr’un instinct înăscut Paula Vizeronne, care reu­șește în toate, apare în cele din urmă, adânc neferictă. După ce schimbă (sau adaugă) pe cumnatul editorului cu un dra­maturg la modă ea a conduso* cu folos la directorii de teatre Paula Vizeraine n’are din a­­ceste aventuri decât decepţii. Ambii bărbaţi se poartă bine cu ea, sunt foarte „bine“ şi o iubesc. De ce rămâne totuşi rece şi dezamăgită ? Rosny explică la sfârşitul cărţii: „O tristeţă fără margini o acoperă , nimic nu i-a reuşit în tinereţe. Iubirea este tristă, succesul nu nimic. Cu câtă invi­die priveşte ea la mie de burgh­ie care, n’au că­zut, cu câtă admiraţie se în­dreaptă către artişti care au suferit şi au murit pentru opera lor“. Iată pentru ce Paula Vizeronne plânge îndelung pe ascuns, se simte părăsită „pe oceanul fiin­ţelor, plină de regrete inson­­dabile, plină de dispreţ pentru ea însăşi, mişcată de un imens dor de ispăşire“, fără să-şi ascundă, de altfel, că mine va face acelaşi lucru ca ieri şi că va stărui în greşala ei. Pentru Rosny, nereuşita ex­­perienţelor de amor ale Paulei sunt un simbol. Ea nu găseşte în iubire nici o bucurie, pentru că deşi are aerul că se dă li­­ber, prin alegere şi impuls, ea nu cedează iubirii adevărate, ci interesului calculat şi aceloraşi scopuri egoiste care au făcut-o să adopte profesiunea de scrii­­toare, căreia ii subordonează totul. De aceia nu va avea de­­cât satisfacţii băneşti sau de vanitate. Amorul şi arta cer dezinteresare şi oferă fericirea, altfel decât cu acest preţ. J. H. Rosny: „Une jeune fille â la page“ In pag. III-a Ultim» Orâ După mari lucrări cari au ţi­nut 16 ani, a fost terminat şi dat circulaţiei canalul-tunel Rove de Lingă Marsilia. Canalul lung de 7 km. şi lat de 22 metri, duce într’un lac închis „lacul de Berre“ care va fi cel mai mare port intern al Franţei. Prin acest mare canal, Marsi­lia e legată prin râul Rhone, direct cu Rit­ul. CANALUL-TUNEL DE LÂNGĂ MARSILIA Cimil Băncei Europene Tribunalul Ilfov a infirmat mandatul de arestare emis de judele de instrucţie Împotriva d-lor Ria Weiss şi Oscare R­d­waner, administratorii-delegaţi ai „Băncei Europene“, pentru ban­crută simplă şi abuz de încre­dere. D-nii Weiss şi Radwaner nu au fost puşi in libertate, de­oarece par­­atul a făcut apel contra hotărârii tribunalului. din toată lumea Broda.— Bereta „bască* a pontit din Franţa şi s’a întins vei slinos In celelalte ţări. Dar la locul de origină este mai ales o coafură de sport; bereta e purtată în special de jucătorii de tennis. La noi în România, de pildă, s’au exagerat lucrurile şi au adoptat bereta toate fe­tele, mari sau mici. Acelaş succes are bereta „bas­că“ în Statele­ Unite. A fost adoptată mai întăi de societă­ţile sportive, apoi s’a populari­zat repede în toata straturile a­­mericane.* Muardora, delicioasa artistă pariz­ană de teatru și cinemato­graf, s’a căsătorit cu un tînăr medic Clement Marat. Musidora a acceptat căsătoria cu condiţia să fie lăsată liberă a-şi continua profesiunea tea­­ trală.* Peşterile din Jugoslavia. —In apropiere de Grosupli, In Jugoslavia, se află o mare peş­teră de ghiaţă în împrejurimile căreia s’au descoperit zilele a­­cestea două noui peşteri cu stalactite. S'a format o societate care va lua sub îngrijirea sa aceste peşteri asemănătoare peşterilor Postoinsk care aparţin astăzi Italiei. Peşterile vor fi acc­sibile publicului dela 15 Mai. Desfăşurarea re­voluţiei chineze Părerile lui Stalin Moscova (Ceps).— Schimba­rea intervenită în evenimentele din China, în legătură cu ac­ţiunea lui Sang-Kai-Sek, care s’a despărţit de comunişti, a dat naştere la o vie discuţie în sânul partidului comunist. Intr’un referat ţinut în comi­tetul partidului, Stalin a decla­­rat că lovitura lui Sang-Kai- Sek înseamnă că revoluţia chi­neză a intrat în a doua fază a desvoltării sale, că ea a trecut dela revoluţia naţională la re­­vo­uţia maselor de muncitori şi ţarani. Stalin constată astfel că lupta din China s’a înăsprit, dar el se declară împotriva ac­­celerării şi forţării evenimente­lor. El socoate momentul de faţă ca nefavorabil unei lupte decisive a comuniştilor. Aci părerea sa se deosebeşte fundamental de aceea a opo­ziţiei din Internaţionala comu­n­ită, care socoate crearea de soviete de lucrători și țărani in China, ca necesară și actuală. ATENTAT CONTRA TRENULUI DE CHIŞINĂU ? Se anunţă din Chişinău că în noaptea de Vineri spre Sâm­bătă, s’a descop­rit, între sta­ţiile Vasile Lupu şi Pârliţi, că butoanele la linia ferată erau demontate şi câteva din ele deplasate. Cantonierul, a dispă­rut iar nevastă-sa a fost găsită legată şi cu un căluş în gură. Atentatul a fost descoperit cu puţin timp înaintea trecerii tre­nului expres Bucureşti-Chişi­nău. Cu acest tren urma să vie în localitate d. general Răşcanu. ______* f Arhimandritul Silvestru Moraraşu De Pr. N. Hodoroabă Un om de statură mij­ocie, cu barba rară şi sură, puţin ple­şuv, cu privirea liniştită, aproape sfioasă. Botoşănean prin naştere, el a iubit mulţi acest oraş cu trai patriarhal, cu clădiri solide şi grădini frumoase... Acolo, el avea parohia cu poporanii cari 11 apreciau şi îl stimau. Era hotărât să nu se despartă de cuibul său drag, din care a vă­zut sburând ca pe nişte pui, pe cei trei copii ai săi, ajunşi azi în situaţii frumoase, doi ofiţeri şi unul profesor. N’a râvnit alt oraş, şi ca dovadă e faptul c’a trăit acolo până la al 57-lea an al vieţii. In 1923 e îndemnat să se strămute din cuibul său la Iaşi, făgâduindu-i-se că va fi rădicat la treapta arhieriei şi că va fi astfel numit în postul de vicar al Mitropoliei din Iaşi. Face imprudenţa — de care s’a căit tot restul zilelor—şi se strămută; e tuns în monahism in vederea arhi­riei, dar cu care treaptă nu s’a mai întâlnit, căci decretul re­gal a fost semnat pentru un a­n candidat. La bătrâneţe, el s’a încrezut în oameni cu o sinceritate de copii... I s’a proiectat o clipă dinainte mitra arhierească, a păşit demn şi statornic spre ea, dar împrejurările i-au fost pro­­tivnice. A înţeles desigur atunci mai bine ca alţii, rostul cuvin­telor Eclesiastului: „Deşărtăciu­­nea deşărtăciunilor, toate sunt deşărtăciune. Ce folos are omul din toată truda sa cu care se osteneşte sub soare ?“ (cap. 1­2—3). Arhimandritul Morăraşu era un iubitor al cărţii. După multă muncă şi în vârstă fiind , îşi uase doctoratul în teologie la Facultatea din Cernăuţi. De acest titlu insă, el n’a fă. (Continuarea In pag. IV-a

Next