Opinia, mai 1927 (Anul 23, nr. 5981-6004)
1927-05-03 / nr. 5981
anchetul Camerei de Comerţ ieşenii şi-au făcut întotdeauna un titlu de glorie, din a şti să sărbătorească pe cei meritoşi. Ospitalitatea, pe care Iaşul a oferit-o, în decursul vremurilor, tuturor celor ce au făcut gloria neamului, n’a fost lipsită niciodată de demnitate şi căldură. Banchetele, forma cea mai banală a sărbătorirei celor încărcaţi cu lauri, au avut întotdeauna la Iaşi valoarea şi răsunetul lor. Bătrânul nostru târg n’a fost în vremuri, numai cetatea vinului generos, dar şi oraşul vorbelor şi faptelor generoase. Gelos de acest renume şi dornic de a-şi reface virginitatea unei morale prea elastice, Dl. Cerkez, îşi oferă Mercuri seara un banchet, la Eliseu. Negustorii, puşi de atâtea ori la contribuţie, vor fi încă odată sângeraţi, pentru ca cu banii lor, să se aducă osanale guvernului, care a ştiut ca în aceste vremuri de criză şi după atâtea falimente, printr’un nou tarif vamal, să scumpească mărfurile, pănă dincolo de limita preţurilor la care consumatorii vor mai putea cumpără ceva prin prăvălii. Agenţi de poliţie, obligaţi să umple sala, umblă din prăvălie în prăvălie şi ameninţând, strâng bani şi semnături. Şi pretextul banchetului n’a fost greu de găsit. D. Cerkez va fi serbâtorit Mercuri seara, pur şi simplu, pentru contribuţia sa hotărâtoare, la desfiinţarea impozitului pe cifra de afaceri subt forma sa de până acum, ca şi cum Întâmplarea de a se fi găsit pe scaunul de prezident al Camerei de Comerţ, în momentul în care baza acestui impozit a fost schimbată, poate justifica şi pretenţiunea, de a fi în acelaşi timp şi urui dintre autorii acestei schimbări. Lupta, pe care negustorii au dus-o împotriva impozitului pe cifra de afaceri, nu dateză nici de astăzi şi nici de ieri. De ani de zile Camerile de Comerţ din toată ţara duc o luptă fără preget, pentru desfiinţarea acestui impozit, şi meritul nu poate fi decât al acelora, care aici la Iaşi, ca şi pretutindeni în altă parte, au ştiut să infiltreze ideia suprimărei acestui impozit. Acest merit nu poate f atribuit în nici un caz d-lui Cerkez, care nu a contribuit cu nimic la noua aşezare a acestui impozit. Negustorii eșeni, in marea lor majoritate evrei, nu trebue să mai uite un lucru. Ei nu trebue să uite, că participând la banchetul d-lui Cerkez şi sărbătorind astfel, pe cel mai inutil prezident pe care l-a avut vr’odată Camera de Comerţ din Iaşi, ar sărbători în acelaşi timp implicit, prin capii autorităţilor locale, care nu vor lipsi de la banchet şi actualul guvern, al cărui ministru de inerne face şi a făcut întotdeauna tacte manifeste de antisemitism. Volumul în care d. Goga nu s-a sfiit să reunească cu toată situaţiunea sa de ministru de interne, toate acee articole, pe care le-a scris în revista sa şi prin care îndeamnă la lupta în contra evreilor, constituind cea mai palpabilă dovadă în această privinţă. Negustorii ieşeni mai au în tot cazul o datorie. Ei au datoria, ca prin abţinerea lor de la banchetul d-lui Cerchez, să deie dovadă, că nu sunt zestre guvernamentală şi că nu pot fi nici intimidaţi şi nici cumpăraţi. Demnitatea lor este pusă încă odată în joc. , M. A. BADARBU POLITICA DE COCARDE A fost ori întăi Mai. Conform tradiţili, unii au serbat Armindenul cu pelin din belşug pe iarbă verde şi cu lăutari, dând tot fastul cuvenit unuivechi obiceiu naţional ; alţii au srbat „ziua muncii“ cu discursuri înflăcărate, cu jurăminte in conţra organizaţiei burghezocapitliste de răzbunare în ziua care va să vină cândva şi au stat astfel în comuniune cu massele muncitoare de pretutindeni... Am văzut ori muncitori simpatici, cu cocarda roşie la butonieră ; i-am văzut gravi, ca şi când purtau pe umerii lor toată răspunderea fiinţări mai departe a actualului regim al „arbitrarului şi “laşităţii“ , şi am mai văzut câţiva tineri citind cu ochii aprinşi paginile „Socialismului“ tipărit cu litere roşii. Era în 1920. Atrase de câţiva conducători sinceri, mulţimile muncitoare din întreaga ţară afluase spre partidul socialist, cu un entuziasm indescriptibil , niciodată secţiunile partidului nu numărare atâţia membri, niciodată sălile fie întrunite nu fusese atât de populate. Manifestaţia paşnică şi admirabilă a muncitorilor ieşeni în ziua de 1 Mai 1920, în fruntea căreia un grup de intelectuali cunosuţi mergeau cu mîndrie, a rămas o amintire din cele mai frumoase. Dar a venit încercarea „grevei generale“ , şi după rezistenţa nu mai puţin admirabilă a muncitorimei faţă de pumnul tronic al d-lui Argetoianu, a început destrămarea mişcării şi pe urmă desfiinţarea ei totală. Mulţi, foarte mulţi, din cei cari au defilat în cortegiul manifestaţiei de la întâi Mai 1920 şi dintre acei cari au înfruntat în toamnă riscurile represiunei pe propria lor piele, astăzi au trecut dincolo de baricade, îngroşând cadrele partidelor „de ordine“ sau devenind pur şi simplu agenţii lor electorali, dacă nu chiar agenţi de siguranţă. Ceeace înseamnă că nici unul n’a fost un sincer adept al ideilor socialiste, ceeace înseamnă că toţi au vrut să fie la modă şi nimic mai mult. De aceea când eri am văzut câţiva muncitori gravi cu cocarda roşie la butonieră şi câţiva tineri citind cu ochii aprinşi paginile „Socialismului“ tipărite cu roşu, am zâmbit cu o profundă amărăciune. Toate mişcările de la noi sânt numai forme şi aparenţe; toţi sântem capabili de gesturi largi, de atitudini donquichoteşti; să vină însă un vânt puternic, se scutură toate iluziile, toate idealurile, toate planurile măreţe. Cu o floare nu se face primăvara, şi cu o cocardă roşie la butonieră nu se obţine disciplina socialistă : floarea veştejeşte, cocarda se decolorează după un ceas de manifestaţie sub soarele puternic al primei zile din luna Mai. Şi ceea ce spunem despre socialismul nostru cu cocardă, e just pentru toate mişcările noastre politice cari se rezumă la insigne ocazionale. G. SPINA ASPECTE ZIAR POLITIC COTIDIAN MARŢI'3 MAI 1927_____ % vlr' A N U N c rujs^ ce primesc la toate Agenţiile de Publicitate '■ şi la Administraţia ziarului Iaşi—Str. Gh. M&rxescu 17 AL9' * / Sinecurismul in învăţământ Intrun interesant Interview al d-lui Titus Patriciu, directorul general al învăţământului normal, găsim următoarele desvăluiri asupra păcatelor din invățământul nostru public: „Persistau şcoli primire care aveau tot personalul numit şi nu funcţiona nici un post, achităndu-se numai salariile. „S-au găsit învăţători care funcţionau pentru 5 sau 6 elevi. „In unele locuri erau numiţi pentru acelaş post 5-6 persoane, toţi încasând leafa şi nici unul funcţionând“.* Iată deci că guvernările oligarhice au tendinţa să întindă biurocratismul şi în ramura delicată a învăţământului public. Posturile didactice sunt transformate şi ele în sinecure pentru partizanii politici. Avereleaţii denunţă situaţia aceasta moştenită de la liberali. Dar din nenorocire, averescanii au păstrat şi chiar au dezvoltat sistemul. Actuaţilor conducători ai ministerului instrucţiei li s’a impus, din necesităţi de partid, să umple învăţământul cu sinecurişti. Numărul inspectorilor a crescut fantastic, fără nici o necesitate, ci numai pentru o suprasalarizare a clubiştilor. S’au făcut schimbări arbitrare în directorate. S’au făcut câte 3 şi 4 numiri într’un singur post. Este cunoscut cazul de la Bucureşti unde vre-o patru persoane au căpătat adresa de numire în directoratul aceleaşi şcoli. Un sistem nenorocit al regimului oligarhic pe care actualul guvern „de continuitate“ îl păstrează întocmai . Avem impresia că, prin destăinuirile sale, d. Patriciu a vrut să fie ironic la adresa guvernului. .. Din noul cod sovietic niu există prescripţia crimelor Comentând ultimele reforme aduse codului penal de către sovietele ruseşti, deputatul polonez Stonski constată in „Warszawska Gazeta“ că codul sovietic nu cunoaşte prescripţia in materie criminală şi admite pedeapsa cu moarte chiar pentru fapte mai vechi de zece ani. „Suntem în preajma unei încercări, a Sovietelor, scrie ( Stronski), de a-şî procura prin codul penal, nu numai mijloacele de administrare a justiţiei într’un fel sau altul, ci pur şi simplu mijloacele menite a ţine toată,lumea sub teroare.“ UN ROMAN AL FEMINISMULUI J. H. Rosny, preşedintele academiei Goncourt şi romancier din şcoala naturalistă, se ocupă in ultimul său volum de una din particularităţile caracteristice epocii noastre:formarea feminismului literar. Rasa femeilor scriitoare este destul de veche : începe cel puţ n de antichitatea greacă, dela ilustra poetă Sapho. Şi in toate impurile s’au găsit scriitoare de talent, in ultima vreme, au început să apară femei care nu scriau pentru a spune ceva personal, ci pentru a câştiga bani, — ca şi o seamă din coleodi lor bărbaţi dealtfel. Marea dezvoltare a literaturii feminine datează de la mişcarea care a dus sexul frumos către carierele liberale. In Franţa, multe femei s’au apucat să fabrice romane, cu aceleaşi drepturi şi in acelaşi spirit lu care voiau să ia licenţe şi doctorate, să apară la bara avocaţilor, sau în laboratorul farmaciilor. Fireşte, lucru nu revoltă pe nimeni : libertatea înainte de orice ! Eroina lui Rosny, Paula Vizeraine, care urma dreptul, se hotărăşte să scrie când criza economică şi monetară provoacă strâmtorare în familia ei. Tatăl său vitreg, Célestin Pijolais, zis Halbert Kalman, făcuse artă pură în tinereţe şi publicase două volume, unul de versuri, altul de poeme in proză, care n’au îmbogăţit pe editor, şi mai puţin încă pe autor. Acesta din urmă se resemnase cu demnitate la meseria de funcţionar de bancă. Cuminţită de pilda aceasta, Paula urmăreşte succesul material, care o va încânta pe mama ei, o mică gospodină de treabă, dar vrea să păsteze şi o ţinută literară onorabilă, pentru a nu cădea prea jos în chil lui Halbert Kalmar, vechi tovarăşi de cafenea cu Verlaine şi Villiers de l’Isle-Adam. Paula debutează cu romanul „Demoiselle rosse“ care obţine premiul „Ajutorului pentru femeile din profesiile liberale“ şi un tiraj de şaisprezece mii de exemplare, graţie legăturilor tinerei romanciere cu cumnatul şi asociatul editorului său. Aici, d. Rosny a arătat cu fineţă elementul de perturbare pe care feminismul îl introduce in lumea titerilor, atât pentru concurenţii bărbaţi, care n’au aceleaşi arme şi sunt întrecuţi, ca şi pentru femeile-autori ele-îns de care, când sunt tinere şi drăguţe, sunt ispitite să abuzeze de farmecele lor şi să le pue în serviciul cauzei literare. Kosny crede că ele sunt impuse la aceasta dintr’un instinct înăscut Paula Vizeronne, care reușește în toate, apare în cele din urmă, adânc neferictă. După ce schimbă (sau adaugă) pe cumnatul editorului cu un dramaturg la modă ea a conduso* cu folos la directorii de teatre Paula Vizeraine n’are din aceste aventuri decât decepţii. Ambii bărbaţi se poartă bine cu ea, sunt foarte „bine“ şi o iubesc. De ce rămâne totuşi rece şi dezamăgită ? Rosny explică la sfârşitul cărţii: „O tristeţă fără margini o acoperă , nimic nu i-a reuşit în tinereţe. Iubirea este tristă, succesul nu nimic. Cu câtă invidie priveşte ea la mie de burghie care, n’au căzut, cu câtă admiraţie se îndreaptă către artişti care au suferit şi au murit pentru opera lor“. Iată pentru ce Paula Vizeronne plânge îndelung pe ascuns, se simte părăsită „pe oceanul fiinţelor, plină de regrete insondabile, plină de dispreţ pentru ea însăşi, mişcată de un imens dor de ispăşire“, fără să-şi ascundă, de altfel, că mine va face acelaşi lucru ca ieri şi că va stărui în greşala ei. Pentru Rosny, nereuşita experienţelor de amor ale Paulei sunt un simbol. Ea nu găseşte în iubire nici o bucurie, pentru că deşi are aerul că se dă liber, prin alegere şi impuls, ea nu cedează iubirii adevărate, ci interesului calculat şi aceloraşi scopuri egoiste care au făcut-o să adopte profesiunea de scriitoare, căreia ii subordonează totul. De aceia nu va avea decât satisfacţii băneşti sau de vanitate. Amorul şi arta cer dezinteresare şi oferă fericirea, altfel decât cu acest preţ. J. H. Rosny: „Une jeune fille â la page“ In pag. III-a Ultim» Orâ După mari lucrări cari au ţinut 16 ani, a fost terminat şi dat circulaţiei canalul-tunel Rove de Lingă Marsilia. Canalul lung de 7 km. şi lat de 22 metri, duce într’un lac închis „lacul de Berre“ care va fi cel mai mare port intern al Franţei. Prin acest mare canal, Marsilia e legată prin râul Rhone, direct cu Ritul. CANALUL-TUNEL DE LÂNGĂ MARSILIA Cimil Băncei Europene Tribunalul Ilfov a infirmat mandatul de arestare emis de judele de instrucţie Împotriva d-lor Ria Weiss şi Oscare Rdwaner, administratorii-delegaţi ai „Băncei Europene“, pentru bancrută simplă şi abuz de încredere. D-nii Weiss şi Radwaner nu au fost puşi in libertate, deoarece paratul a făcut apel contra hotărârii tribunalului. din toată lumea Broda.— Bereta „bască* a pontit din Franţa şi s’a întins vei slinos In celelalte ţări. Dar la locul de origină este mai ales o coafură de sport; bereta e purtată în special de jucătorii de tennis. La noi în România, de pildă, s’au exagerat lucrurile şi au adoptat bereta toate fetele, mari sau mici. Acelaş succes are bereta „bască“ în Statele Unite. A fost adoptată mai întăi de societăţile sportive, apoi s’a popularizat repede în toata straturile americane.* Muardora, delicioasa artistă parizană de teatru și cinematograf, s’a căsătorit cu un tînăr medic Clement Marat. Musidora a acceptat căsătoria cu condiţia să fie lăsată liberă a-şi continua profesiunea tea trală.* Peşterile din Jugoslavia. —In apropiere de Grosupli, In Jugoslavia, se află o mare peşteră de ghiaţă în împrejurimile căreia s’au descoperit zilele acestea două noui peşteri cu stalactite. S'a format o societate care va lua sub îngrijirea sa aceste peşteri asemănătoare peşterilor Postoinsk care aparţin astăzi Italiei. Peşterile vor fi accsibile publicului dela 15 Mai. Desfăşurarea revoluţiei chineze Părerile lui Stalin Moscova (Ceps).— Schimbarea intervenită în evenimentele din China, în legătură cu acţiunea lui Sang-Kai-Sek, care s’a despărţit de comunişti, a dat naştere la o vie discuţie în sânul partidului comunist. Intr’un referat ţinut în comitetul partidului, Stalin a declarat că lovitura lui Sang-Kai- Sek înseamnă că revoluţia chineză a intrat în a doua fază a desvoltării sale, că ea a trecut dela revoluţia naţională la revouţia maselor de muncitori şi ţarani. Stalin constată astfel că lupta din China s’a înăsprit, dar el se declară împotriva accelerării şi forţării evenimentelor. El socoate momentul de faţă ca nefavorabil unei lupte decisive a comuniştilor. Aci părerea sa se deosebeşte fundamental de aceea a opoziţiei din Internaţionala comunită, care socoate crearea de soviete de lucrători și țărani in China, ca necesară și actuală. ATENTAT CONTRA TRENULUI DE CHIŞINĂU ? Se anunţă din Chişinău că în noaptea de Vineri spre Sâmbătă, s’a descoprit, între staţiile Vasile Lupu şi Pârliţi, că butoanele la linia ferată erau demontate şi câteva din ele deplasate. Cantonierul, a dispărut iar nevastă-sa a fost găsită legată şi cu un căluş în gură. Atentatul a fost descoperit cu puţin timp înaintea trecerii trenului expres Bucureşti-Chişinău. Cu acest tren urma să vie în localitate d. general Răşcanu. ______* f Arhimandritul Silvestru Moraraşu De Pr. N. Hodoroabă Un om de statură mijocie, cu barba rară şi sură, puţin pleşuv, cu privirea liniştită, aproape sfioasă. Botoşănean prin naştere, el a iubit mulţi acest oraş cu trai patriarhal, cu clădiri solide şi grădini frumoase... Acolo, el avea parohia cu poporanii cari 11 apreciau şi îl stimau. Era hotărât să nu se despartă de cuibul său drag, din care a văzut sburând ca pe nişte pui, pe cei trei copii ai săi, ajunşi azi în situaţii frumoase, doi ofiţeri şi unul profesor. N’a râvnit alt oraş, şi ca dovadă e faptul c’a trăit acolo până la al 57-lea an al vieţii. In 1923 e îndemnat să se strămute din cuibul său la Iaşi, făgâduindu-i-se că va fi rădicat la treapta arhieriei şi că va fi astfel numit în postul de vicar al Mitropoliei din Iaşi. Face imprudenţa — de care s’a căit tot restul zilelor—şi se strămută; e tuns în monahism in vederea arhiriei, dar cu care treaptă nu s’a mai întâlnit, căci decretul regal a fost semnat pentru un an candidat. La bătrâneţe, el s’a încrezut în oameni cu o sinceritate de copii... I s’a proiectat o clipă dinainte mitra arhierească, a păşit demn şi statornic spre ea, dar împrejurările i-au fost protivnice. A înţeles desigur atunci mai bine ca alţii, rostul cuvintelor Eclesiastului: „Deşărtăciunea deşărtăciunilor, toate sunt deşărtăciune. Ce folos are omul din toată truda sa cu care se osteneşte sub soare ?“ (cap. 12—3). Arhimandritul Morăraşu era un iubitor al cărţii. După multă muncă şi în vârstă fiind , îşi uase doctoratul în teologie la Facultatea din Cernăuţi. De acest titlu insă, el n’a fă. (Continuarea In pag. IV-a