Patria, martie 1919 (Anul 1, nr. 13-38)

1919-03-01 / nr. 13

ORGARI AL PARTIDULUI NATIONAL ROMAN Redacţia şi administraţiai Sibiuu, Str. Cisnadiei 23 r..--.— Numărul telefonica 1 843 . - ■ .. -i! Director: loan Agârbiceanu ase Prim redactor : Dr. S. Bornemisa Abonamentul pe an 80 cor. — Abonamentul pe Vi­sn *0 cor. Numărul 40 Blerl. rr-jt—rr Anul L Sâmbătă, 1 Martie st. n. 1919 Nr. 13 Fraţii din vechiul regat In întreg trecutul nostru am fost înconjuraţi de duşmani, şi după cât se pare, cu toată Liga Naţiu­nilor, vom fi înconjuraţi şi pe viitor. înaltul spirit umanitar al lui Wilson, nobilele stăruinţe ale Franţei şi ale Aliaţilor săi, adhe­­siunea popoarelor civilizate, pot da naştere în teorie, Ligii Naţiu­nilor, frăţietăţie între popoare, dar nu pot esprima tendinţele anti­umane ale acelora cari au pregătit şi au provocat răsboiul mondial. Până când se va schimba fun­damental concepţia de viaţă a nea­murilor obicinuite de veacuri să trăiască nu numai din propriile lor forţe, ci şi din exploatarea materială şi sufletească a altora, noi vom rămânea înconjuraţi de duşmani. Statul Ceho-Slovac, Polonia, vor fi singurele ţări cu cari vom putea trăi în bună frăţietate, ase­menea şi Serbia, dacă va şti să-şi reducă potrivit realităţii, exagera­tele ei pretenţii teritoriale. In­colo, Ungurii, Bulgarii, Ru­tenii cari se complac azi în nu­mele de Ucraineni, ne vor rămâ­nea duşmani. Unii nu vor putea uita Ardealul, alţii Dobrogea, şi cei din urmă, Ruşi sau Ruteni, ce-or fi, Basarabia şi cea mai mare parte a Bucovinei. Având această perspectivă pen­tru un viitor îndelungat, întâia noastră datorie, a tuturor Româ­nilor, din orice provincie a vechii Dacii, este cea mai puternică so­lidaritate. Un gând, o simţire şi o lucrare trebue să ne unească pe toţi, fiind obligaţi să putem păşi în orice clipă cu maximul energiei noastre naţionale. Orice tendinţă spre pul­verizarea acestei energii, este azi şi va fi încă şi mâne o crimă na­ţională. Dar pentru ca solidaritatea na­ţională să se poată produce până la ultimele limite ale posibilităţii, trebue să ne iubim; şi, pentru ca să ne putem iubi, şi pentru ca să nu mai fie între noi perete des­părţitor şovinismul regional, este absolută nevoe să ne cunoaştem. începutul oricărei posibilităţi de-a ne cunoaşte şi deci de-a ne iubi este de ordin sufletesc. Oricare român, din orice provincie româ­nească să-şi mărturisească con­­ştiinţii sale : „Am cutare calităţi bune, dar şi pe următoarele detes­tabile. Prin faptul că’s născut şi crescut aici, încă nu mi-am câşti­gat dreptul să spun că eu sunt cel mai bun român. Ori­unde voi vedea o însuşire a sufletului românesc mai frumoasă, mai desăvârşită, o voiu aprecia ; mă voiu sili să mi-o câştig şi eu. Şi voiu numi frate al meu pe tot cel mai bun decât mine“. „ Aceasta trebue să fie întâia palmă pe care sântem datori, toţi adevăraţii Români, să o dăm ex­clusivismului provincial, ca să nu­mesc aşa starea sufletească a parte pe care o putem întâlni la Ro­mânii din diferite provincii, dato­rită în cea mai mare parte lipsei unei depline unităţi culturale şi mai ales a unităţii politice. Şi de­ aici urmează şi o altă poruncă: să nu ne avântăm în judecăţi şi osânde sau laude pripite, până nu cunoaştem pe aceia pe care trebue să-i iubim, dacă, cu­noscându-i, ne convingem că sunt vrednici de iubirea noastră. Vom depărta, astfel, de la în­ceput, din pragul înfăptuirii soli­darităţii de care avem aşa de mare nevoie, cel mai comun şi mai de­testabil mijloc de înveninare pă­gubitoare pentru întreg organis­mul neamului nostru. Cei mai mulţi dintre Românii de dincoace de Carpaţi cunosc pu­ţin, de pildă, pe fraţii noştri din vechiul Regat. Unii ar fi putut să-i cunoască, dar nu i-a îndemnat până acum sufletul românesc ce-a trăit în mare strâmtoare în ei, alţii, cei mai mulţi, n’au avut po­sibilitatea să-i cunoască. Şi, lipsindu-le cunoaşterea ade­vărată, luându-se după sterpele lupte ale politicei de partid, după ceea ce se publică în ziarele de din­colo, — cu foarte puţine şi foarte înalte escepţiuni. — Românii noş­tri de dincoace de munţi confundă cei mai mulţi pe fraţii lor din ve­chiul Regat cu însăşi viaţa poli­tică de dincolo. Sau alţii,­­ mai buni cunos­cători ai împrejurărilor în care au trăit pănă amm fraţii noştri din vechiul Regat, iadul covârşitoarei populaţii a satelor şi raiul unei oligarhii, în cele mai multe cazuri de origină străină, se grăbesc a spune sentinţă că dincolo totul e putred. In decursul luptelor noastre politice, duse până la desrobirea noastră de acum, razimul nostru de căpetenie a fost conştiinţa că avem fraţi puternici peste Carpaţi. Fără de această conştiinţă, noi n’am fi fost capabili să restrângem toate grelele lovituri ale ciocanului unguresc, cu care se făurea, cu­ ca­pul nostru „Statul naţional unitar Maghiar“. Şi nu-i cunoşteam nici atunci mai bine pe fraţii noştri liberi. Dar ne-a poruncit să-i credem tari şi gata să sară în ajutorul nostru aceea lege superioară a vieţii care nu lasă să piară popoarele vred­­nice: instinctul naţional. Şi acest instinct nu ne-a minţit, căci el nu minţeşte nici­odată. Neamul românesc din vechiul Regat nu-i un neam putred, ci pu­trede sunt numai elementele supra­puse, streine, venite cele mai multe din sudul Dunării, putrede gata, din Fanar. Linţoliul funerar ce-a acoperit greu viaţa fraţilor liberi n’a fost ţesut de mâni româneşti, ci de pă­catele şi intrigile Ciocoilor vechi şi noi, cari au luat locul slăviţilor boeri moldoveni şi munteni de odinioară. Dacă peste Carpaţi nu’r fi decât putrezire, noi n’am fi azi liberi. Dar neamul nostru din vechiul Regat, aşa cum a fost, plin de ră­nile unui regim oligarhic, fără pă­mânt şi fără drepturi, s’a ridicat ca un singur om la chemarea trîmbiţii ce vestea o nouă epocă în vieaţa omenirei. Şi, încă n’a fost semnul cel mai învederat despre sănătatea şi tăria lui, faptul că s’a ridi­cat ca un mucenic cu toate ra­­nele pe el să dea lupta cea mare; tăria lui s’a arătat’o susţinând u­­riaşa luptă doi ani, fără să şovă­­iască, fără să dea înapoi. Să ne înţelegem bine: neamul românesc nu se poate confunda cu partidele politice din Ţară; nea­mul românesc de peste Carpaţi e acela pe care l-am văzut doi ani de zile adunat sub flamurile Ţării! Şi acest neam e aşa cum ni l-am închipuit noi totdeauna : să­nătos, nobil drept, bun, viteaz, gata să aducă, între glume şi su­­risuri, însăşi jertfa vieţi. Şi în acest neam nu ne-am înşe­lat; instinctul nostru nu ne-a înşe­lat. El, neamul adevărat ce s’a grăbit la arme, a fost şi este vrednic de toată iubirea şi încrederea noastră Şi, pe acesta trebue să-l cunoa­ştem, nu păcatele unei clase su­prapuse, pentrucă cu el trebue să ne solidarizăm în viitor. II constit­ue numai Ţăranii ? Nu­mai cuminţii şi blânzii moldoveni, atât de neîmpăcaţi şi neistoviţi în faţa duj­man a lui? Numai ei, visă­torii urmaşi ai dleacălicătorilor cio­bani şi ostaşi din Maramurăş, le­­legaţi de pământul şi de albele lor vite cu dragoste frăţească? II constitue numai Muntenii şi Oltenii, de-o uimitoare inteli­genţă, de-o aprigă mânie nobilă, dispreţuitor, de moarte, pe o formă de îndelu­ng. ■ Răbdători ca şi Mol­dovenii, — ei argintul cel viu al nostru ? In cea mai mare parte, da, ca şi la noi, şi dincolo de Carpaţi, ţărănimea e cheagul şi proba de încercare a neamului nostru. Deci, pe Ţărani, îi putem iubi fără nici o reservă. I-au iubit i-au admirat marii noştri aliaţi. Francezi, deşi abea au început să-i cunoască. Dar să nu credem că în ade­văratul neam românesc de peste Carpaţi sunt numai ţăranii. Cu ei la­olaltă au luptat şi au murit o armată întreagă dintre in­telectualii Românilor de peste Car­paţi. Un lung cortej de ofiţeri, în­văţători, avocaţi, magistraţi, pro­fesori, studenţi, şi acel grozav de lung şir al medicilor cari au mu­rit vitejeşte pe front, sau în cău­tarea bolnavilor. Printre rândurile compacte ale Ţăranilor ei au fost nervii de lumină, de înviorare, de curaj, de solidaritate până la moarte. Şi în dosul frontului, în popu­laţia rămasă la vatră, neamul nos­tru s’a arătat tot atât de puternic tot atât de sănătos. Cu bărbăţie eroică au adus jertfele cele mai mari, au îndurat lipsele cele mai grele. Şi, pe marginea prăpăstii pe care am stat, — Românii de dincolo au avut suflete mari cari s’au cheltuit cele mai bune forţe ale sufletului lor pentru a ţinea tare credinţa, şi neîntunecat ide­­alul. Intre aceştia cel dintâi, prin sufletul căruia s’a cristalizat mai desăvârşit simţirea românească din tot decursul răsboiului, este pro­fesorul şi marele istoric , Iorga . Şi, nici aceştia încă nu for­mează întreg neamul românesc de peste Carpaţi. Din mijlocul detes­tabilei vieţi politice s’au ridicat oameni cu largi orientări asupra vieţii şi asupra chestiunilor la or­dinea zilei, cari au lucrat din răs­puteri pentru triumful cauzei noa­stre. Şi iarăşi, neamul românesc pe care trebue să-l cunoaştem şi cu care trebue să ne solidarizăm, nu va fi complet, dacă nu vom pune în fruntea lui pe M. S. Regele Fer­dinand, pe M. S. Regina şi în­treaga augustă familie regală. Pentru ce nu pomenesc pe cei cari s’au substras serviciului mi­litar; pe aceia cari s’au îmbulzit la părţile sedentare; pe cei ce au traficat cu hrana şi îmbrăcămin­tea soldaţilor; pe politicianii cari în răsboi au făcut averi nenoro­cind sate şi regiuni întregi; pe cei ce corup şi se lasă corupţi; admi­nistraţia lipsită de lege şi con­ştiinţă? Pentru-că nu aceţia ne-au desrobit şi nu pe ei trebue să-i sufletul gânditor şi simţitor omenesc simte o plăcere superioară văzând înflo­rirea şi gloria patriei şi progresul celor­lalte popoare. Sufletul nemărginit ome­nesc nu cunoaşte bariere. Din puterea de expansiune spirituală comună tuturor oame­nilor educaţi, vom ajunge pe încetul să vedem întreaga omenire, ca o vie gră­dină înflorită, trăind în pace, în armonie, bogată în fructele minunate ale muncei, ale spiritului, ale puterii de combinaţiune şi ale forţei morale. Grădina aceasta mi­nunată însâ numai aşa va putea lua fiinţă dacă fiecare dintre noi ne vom intui să fim sufleteşte un fruct de aur al omenirii. In grădina omenirii, numai acele naţiuni au însă loc, cari duc cu sine toate virtu­ţile cari apără intragritatea morală a su­fletului, depărtează ispitele din calea spi­ritului şi dau impuls muncei, sîrguinţei şi plăcerii înalte de a trăi o viaţa supe­rioară. înaintea ochilor noştri se face în­tâiul pas pentru a înfăptui această gră­dină fermecată, grădina păcii şi a frater­­nităţii. E un act de supremă înţelepciune, un act de expiare pentru crima războiu­lui mondial, înfiorată la vederea sângelui vărsat al eroilor fără nume şi nevinovaţi, sgu­­guită în adâncul sufletului de amintirea fiioroaselor suferinţe prin care a trecut cea mai bună parte a omenirii în acest război, conştiinţa omenească a’a cutre­murat în toată fiinţa sa. Trăim momen­tele solemne, când conştiinţa aceasta, amăgită de către deşertăciunile lumii se trezeşte la vrednicia fiinţei sale nemuri­toare şi este hotărîtâ a ridica, în sfârşit, altar iubirei omeneşti, adică culturei şi civilizaţiunei. Se dă, astfel, satisfacţie ge­niului omenirei, pălmuit de alungul vea­curilor de instinctul răului şi de toţi cei ce işi bat joc de natura omenească, şi de menirea omului. Acum începe epoca re­generării tuturor conştiinţelor, se începe istoria conştinţei­ omeneşt. Mii de ani omenirea a rătăcit sub bolta întunecoasă, înegrită de neştiinţă şi de patimi. Acum se ridică soarele deasupra haosului din care nu se mai auzea decât vaietele şi ţipetele celor chinuiţi şi omorâţi, şi nu se vedea altceva decât fum, flăcări şi scrum. Cunoşti tu muritorule ce este acest soare? Se vor deda ochii tăi sticliţi de neurastenie înpaienjiniţi de oarbele patimi, să cunoască de unde îţi vine acum atâta lumină şi căldură? Acest soare este ordinea cozmică morală, pre care de atâ­tea ori ai vătămat-o prin slăbiciunea gân­dirii tale, prin dejosirea ta la fapte neo­meneşti. Întoarceţi privire de­ acum înaintea spre grădina pomilor de aur deasupra căreia luminoasă noul soare. Şi vieaţa omenească are harta sa, ase­menea globului terestru, din care vedem numai jumătate. Harta vieţii omeneşti este istoria sa, din care jumătate, trecutul ome­niri, o vedem ; partea a doua a vieţii sale este: «Liga naţiunilor» ce s’a înfăptuit în zilele acestea în Paris. In locul pomu­lui sălbatic al omenirii sădit de Satana, vom vedea de acum strălucind pomul de aur al omenirii, sădit de Woodrow Wil­son. Democraţia, întăiul pom de aur în grădina omenirii, trebuie să fie simbolul tuturor naţiunilor, tuturor conştiinţelor pentru cealaltă jumătate a vieţii omenirii. Ştim cu siguranţă că ne duce pe ca­lea adevărului, că ne va înălţa la Dum­nezeu, prin stăruinţa de a ne conduce întru toate de simţul de dreptate, de a asculta întru toate de raţiune, şi de a ne în­arma întreaga noastră fiinţă cu­ moralitatea gândiri şi a faptelor noastre. Precum glo­bul terestru ne arăta terenuri rodnice şi sterpe, înălţimi şi prăpastii, pământ uscat cunoaştem. Pentru­ că nu ei repre­zintă adevăratul neam românesc de peste Carpaţi. Pentru că peste ei trebue să trecem, cum va tre­bui să trecem şi dincoace de Car­paţi, ca peste nişte buturugi pu­trede fără să ne oprim în loc. Pentru că marele răsboiu a a­­rătat şi dincolo de Carpaţi, şi în mare măsură şi dincoace, cine constitue adevăratul neam româ­nesc. Pentru­ că răsboiul a adus sen­­tinţa definitivă, şi noi nu putem fi decât executorii acestei sentinţe. I. Aghtrbiceanu, şi mări, pietre scumpe, metale nobile şi nisip, stânci înfiorătoare, tot aşa pe harta omeniri au fost, sunt şi vor fi naţiuni alese şi naţiuni decăzute, popoare capa­bile de cultură şi popoare însălbăticite, stăruinţi nobile şi porniri perverse, bo­gaţi în sentimente şi stâncile înfirâtoare ale oamenilor nesimţitori. In acest mare conglomerat însă se găsesc ascunse vii­toarele bogăţii ale faptelor mari, ale pri­­ceperei şi ale braţului eroic muncitor şi de­asupra tuturora steaua frăţietăţii univer­sale omeneşti. Aceasta stea măreaţă deja de sute de veacuri cheamă omenirea ră­tăcită spre grădina fermecată a ordinei morale. Ea însă nu a voit să-şi întrebuin­ţeze calităţile şi puterile muncind pentru fercirea obşteasca a t­uturor puterii.c., s’a lăsat a fi amăgită de călăii săi proprii şi sedusă de egoizm şi de laşitate. Aşa a trăit omenirea pănă astăzi într’un Intune­­rec cumplit sufletesc, chinuită şi în visu­rile sale de urmările triste ale ticăloşiei sale morale, în care s’a lăpădat de drep­tate, de mintea sănătoasă şi de moralitate. Toată istoria omenirii a fost inspirată de spiritul destructiv, de spiritul lui Lucifer dascălul tuturor invidioşilor care au că­­mătat ura şi moartea. In locul acestui spi­rit demonic deasupra grădinei omenirii tre­buie să stăluceascâ soarele singur mântuito­r al fraternităţii sincere dintre naţiunile nobile, reprezentând fiecare un pom de aur in viito­­rul omenirii.­­ De acum credem că nu se vor mai forma state întemeiate prin forţa brutală, prin siluire, prin noroc, prin intrigă şi prin viclene uneltiri, ci singur pe temeiul or­dinei naturale. Ordinea naturală ne spu­ne că numai naţiunile au drept de a în­temeia state, pentru că numai corporaţiunile naţionale sunt înglobate aşa zicând cu toate interesele lor în sistemul cel nou politic al ordinei internaţionale şi cosmice morale Nu­mai statele naţionale deţin garanţa că de acum înainte, având putinţa regenerării în mod nelimitat, vor duce cu sine în grădina mare a omeniri virtuţile Numai ele vor contrabalansa acţiunea popoarelor nevrednice cari, ca şi în trecut, voiesc, prin fărădelegi, să întoropească naţiunile pacinice şi muncitoare. Dr. Gassiu Maniu, Pomul de aur al omenirii lelfii p. Pa Dl. General Moşoiu, comandantul tru­pelor din R.Transilvania, a primit urmă­toarea telegramă: „Vă rog să arătaţi corpului didactic primar întrunit în con­gres la Sibiiu călduroasele mele mulţimiri pentru frumoasele sen­timente ce-mi exprimă. Asigurân­­du-l de dragostea mea frăţească, am convingerea deplină, că în­văţătorii români, conştienţi de im­portantul lor rol, vor şti să îm­plânte în inima tinerei generaţiuni, care are fericirea să trăiască în o Românie mare, liberă, sentimentul patriotic şi al încrederii ce trebue să avem în forţele şi energia nea­mului, îndemnându-o la lucru fără preget şi cinstit — surse in­dispensabile de propăşire. General Presant

Next