Patria, iunie 1922 (Anul 4, nr. 116-139)

1922-06-01 / nr. 116

Cluj, Joi 1 Iunie 1922 UN LEU EXEMPLARUL Anui I?, # Numărul 116 Un moment politic - SemiAfisaUa alegsrlior parţiale - ' ^ ţiuită au |ius din nou A ?, liberalilor. Fiecare vor —j&m de conştiinţă, fiect» o sentinţă De data aceasv mai fost vorba de re­zultatei­meric al.voturilor, cum nu a mai fost vorba de aşa ceva nea de pe timpul alegerlor generale Ceeace se impune, din alegerile de pe pământul Ardealului, este atmosfera politică generală. Şi orice spectator obiectiv, luând co maciul cu o circum­scripţie electorală, va însemna acelaş lucru, că Ardealul se opune catego­ric la sistemul de guvernare al libe­ralilor. Pre­ şi, în conştiinţa sa de om, orice propagandist - liberal, întrebarea dacă există în Ardeal un curent fa­vorabil lor, şi nu va putea să nege aversiunea generală care domneşte. Fie localnic, fie venit din alt ţinut, liberalul în Ardeal se simte strein, vitreg de soartă politică. De câte ori nu ţi-e dat să ve­zi, în astfel de oca­­­­zii, cum rămâne izolat, în mijlocul satului sau în centru judeţului!... Prietenia, dragostea şi înconjurul lo­­calnicilor, acea atmosferă de îmbăr­bătare care domneşte în jurul unui candidat în alegeri, sunt absente de pe locul unde-şi face apariţia candi­datul liberal. Bun înţeles nu vorbim da acele simpatii forţate, da acei „ade­renţi* aduşi cu sila de administraţie; — aces­ta nu vin uşureze, ci sâ Îngreuneze atmosfera. E adevărat că după felul dictatorial cu care au defentat în alegerile gene­rale, conducătorii dela centru s’au di­spensat de bunăvoinţa alegătorilor şi ei, personal, au ocolit să dea ochii cu circumscripţiile. Dar ne referim la can­­didaţii din alegerile de-acum, care au fost nevoiţi sâ se pună în contact ver­bal cu oamenii şi care au simţit repul­­siunea sufletească. Numai ei, in con­ştiinţa şi sensibilitatea lor, pot măr­turisi cât de stingher şi stângaciu este un liberal în mijlocul poporului din Ardeal! Am făcut aceste consideraţii de psi­hologie politică, ce se desprind din atmosfera generală, pentru a ilustra afirmaţia că voturile şi scaunele pe cari şi le mai pot smulge liberalii, pe căi oculte, nu mai cântăresc nimic în folosul lor. Fiecare nouă izbândă, ca la Ceica sau Ineu, este o nouă îngreu­­nare a situaţiei liberalilor, este o cre­ştere la repulsiunea ardelenilor. Ca şi generalul Averescu, pe care mai întâi l-a obosit şi apoi i-a doborît popularitatea, la fel şi pe liberali, suc­cesele din Ardeal vin sa le menajeze, să le roadă locul pe care stau. Fără aceste succese cu forţa, liberalii ar primi oprobriul public în faţă, cu suc­cesele îl primesc pe nemărturisite şi pe nevăzute, aşa cum se întâmplă de obiceiu cu dictatorii. Ca o consecinţă a nesocotirei opi­niei publice, pe care inerent au m­oş­­tenit-o de pe timpul când nu vroiau să dea votul universal, nesocotesc cele mai elementare principii de psihologie a maselor, şi consideraţii, ca cele de faţă, îi lasă reci şi insensibili. In tac­tica lor de partid plutocratic, nu psiho­logia preocupă, ci interesele băneşti imediate, încât o atmosferă ca cea din Ardeal o pot, fără remuşcare de con­ştiinţă, ignora. Este inutil să ilustrăm cu exemple istorice, unde duce insensibilitatea po­litică: cazul câte unui împărat detronat sau scoaterea din viaţa politică a câte unui şef pentru că a luat atitudine ostilă masselor, sunt exemple destul de pr­oaspete în mintea tuturor, din timpul războiului. Partidul dlui Bră­tianu repetă cazul cu Ardealul. Nu a fost suficient ce a făcut în timpul alegeri­lor generale, — comedia a repetat o şi în alegerile parţiale. Dar dacă aceste elemente ale con­duitei din partea liberalilor, sunt uşor de înţeles şi de explicat, problema se complică puţin când ne raportam la semenii ce le întruchipează, la candi­daţi. Ori rămâne o enigma faptul că un candidat, ca dl Al. Lepâdatu, căzut în­tr’o circumscripţie, convins că poporul respinge pe liberali, să-şi facă apariţia într’alta circumscripţie, să întâmpine aceeaşi atmosferă şi totuşi să persiste, d ar rămâne o enigmă dacă nu am şti că oamenii se sectarizează în par­tide şi ca prin uzură împrumută men­talitatea şi psihologia partidului în care s-au înregimentat. Candidaţii liberali, care-şi mai fac apariţia în Ardeal după o experienţă resimţită şi de cei ce nu fac politică, în momentul când cutează a mai înfrunta opinia publică, nu sunt decât material de utilizat. Căci cu greu îşi poate cineva explica cum un om care ştie şi simte repulsiunea opiniei­­ ardelene, mai are cutezanţa sa nu soli­cite voturile, iar la urmă, când cererea a rămas fără răspuns, să i­ le smulgă ocult. Este un moment de psihologie politică pe care trebue să-i imortali­zam. Cunoscându-l, adâncindu 1, m­edi­­tându-1, numai aşa vom înţelege ce este democraţia şi cum îşi pregătesc prăbuşirea regimurile antidemocratice. UMINICA ZILEI Declaraţiile died Brătianu. Eri, Marţi, a sorit în ţară dl prim-ministm I. Brătianu. In­­Arad, unde trenul a avut o oprire mai lungă, dl B­ătianu a primit o delegaţie de ziarişti cărora li- a ficat Air motoarele deetefftţhk­­„­Ma­rile Puteri au rămas convinse de paci­fismul sinter al României. Acum mai este o singură necesitate anume ca să îi sprijinească pe­ conducătorii Statu­lui în munca lor grea. Oricine ar fi în fruntea ţării, dacă in ţară nu va fi etnie şi disciplină nu va ajunge la nici un rezultat. Soart­a ţării nu se hotăreşte în afară de aniţele ei, ci înăuntrul lor, ia­r eu an­­.să-mi închin toată munca consolidar interne a ţării . . .“­­ Ordine şi disciplină —însemnează­ respectul legilor, iar rzi legile numai­ de aceia nu sunt respectate cari stau.. în frunta ţării şi au chemarea’să ve­gheze asupra respectării lor Di Brătianu sa înapoiat acelaş bi­zantin care a fost cum­ a plecat. * AriBrito liberals. D! Cornel Beşan, fost subprefect a! judeţului Bihor şi numit prin decret regal subprefect al judeţului Timişoara, s’a înapoiat la Oradea-Mare, fiindcă nu şi-a putut ocupa fun­ţiunea în care a fost numit. Prefectul judeţului Timişoara, cunoscu­tul prieten al regimurilor un­­gureşti din trecut Iulîu Coste, cămia s’a prezentat dl Beşan, n’a voit să respecte numirea, deşi dl Beşan­­ a adus aminte că este numit prin decret regal. Di prefect, i-a comunicat că funcţiunea de subprefect a judeţului Timişoa­ra îi este rezer­vată dlui Cornel Pincu. Şi acum dl Beşan, cu decret regal în buzunar, colinda între Oradea-Mare de unde a fost mutat şi Timişoara unde a fost numit, pentru că dl Costa Gyula, încurajat de coteria liberelă lo­cală, nu respectă nici măcar un decret regal.* Dl P&m­S2te a depus în Cameră proectul de lege privitor la ratificarea tratatului relativ la anumite frontiere din Europa centrală semnat la Sevres în ziua de 10 August 1920 de către Franţa, Anglia, Italia, Japonia şi Ceho­slovacia şi la care au aderat şi Rom­â­nia şi Iugoslavia prin declarațiile dela 28 August 1920 ş° 6 August 1921. Presa în noua Constituţie Conferinţa dlui D. Bacalbaşa Dl Const. Becribaşa preşedintele Sin­dicatului ziariştilor din Bucureşti, a ţinut în ziua de 28 Mai o interesantă ’conferinţă despre „Presa în Constitu­­ţia viitoare* (Libertatea presei şi re­sponsabilitatea ziariştilor), „ Conferinţa distinsului nostru con­­­­frate face parte d­e seria de conferinţe organizate de „Institutul social roman". Vorbind despre libertatea presei — conferenţiarul — arată că cel puţin în teorie ea este admisă pretutindeni. Asupra regimului la care trebue su­pusă presa, dl Bacalb­ia face o con­statare : de câte ori s’au cerut măsuri restrict­­e contra presei, ele n’a fost dictate, cel puţin în ţară la noi, de interesul general, ci de patimile per­sonale şi pol­tice. In ceeace priveşte responsibilitatea redactorilor, o crede necesară, faţă de marea putere pe care o deţine azi presa la Stat. „Nu se poate admite iresponsabili­tatea presei", pentru că nu se poate admite că redactorii care scriu sâ fie oameni fără răspundere. Dar se pare chestiunea următoare: Cine trebue iai răspundă? Ziariștii, ori ziarul? Așa crede că fiecare ziar ar trebui să aibă un redactor respon­sabil om cu­noscut, un girant responsabil, om de pas, un necunoscut. Autorul articolului încriminat, poate fi căutat ? — Nu, răs­punde dl Bacallessa, câtă vreme este un redactor responsabil ori directorii ziarului, care răspunde pentru tot ci se scrie în ziar. Responsabilitatea trei­­bite introdusă, ca principiu pentru că orice putere conştientă de forţa ei, tinde a deveni o tiranie. Spiritul vremii a răsturnat toate tiraniile şi ,e neadmisi­bi, ca presa să devie tirană, prin simpla ei voinţă*. Trecând la jurisdicţiunea presei, ds Bacaîrcaşa arată că sunt unii cari cred că juraţ­i nu prezintă destulă garanţie şi de­ aceea delictele de presă ar trebui judecate de celelalte instanţe judecăto­reşti (tribunale, civit.). In acest caz ar însemna să se ia contra ziariştilor mă­suri mai severe decât contra crimina­lilor ordinari. Dacă juriul nu corespunde menirei sale, să fie modificat, nu se poate însă admite ca ziaristul să fie sustras jurisdicţiunei naturale. Judecător natural­­al ziaristului nu poate fi altul, decât juriul, pentru că delictul său, e un delict de conştiinţă.­­ Poate fi pornit din motive superioare de oi din moral şi som­ii, şi atunci tre­­i­bue judecat nu după textele de legi, ci după un criteriu mai înalt filosofic şi moral. In­dud­icarea delictelor de presă trebue să int­uie ca dement hotărâtor convingerea şi sentimentul judecătoru­lui. Chiar conştiinţa magistraţilor tre­bue pusă la adăpost, lăsând delictele de presă pe seama juriului. Vorbind despre arestul preventiv, dl .Bacalbaşa crede că reintroducerea lui ar fi o monstruozitate. Nu trebue su­puşi ziariştii unui regim de care crimi­­­­nalii ordinari sunt scutiţi pe baza unei­­ cauţiuni.­­„ Presa românească închee dl Bacal­­a­başa a fost un instrument de mare­­valoare în slujba idealului naţional.­­ Ei i­ se datoreşte în primul rând înăl­ţarea de astăzi a neamului nostru.. ■ aceea revendică pentru presă libertatea­­ deplină și responsabilitatea reală. Hispactii! legilor Intr’unul din numerele trecute ale „Adevărului" dl Dem. Dobrescu de­­canul baroului Ilfov a publicat un protest vehement împotriva autorită­ţilor, cari tolerează răul tratament al preveniţilor inculpaţi in procesul co­muniştilor. Dl Dobrescu acuză făţiş autoritatea închisorii, în care sunt deţinuţi aceşti inculpaţi, că prin brutalităţi şi to­curi inutile deservesc însă­­ societatea, în interesul căreia cei trei sute de comu­nişti au fost trimişi înaintea ju­stiţiei. Procesul lor se judecă de timp în­delungat. Justiţia va hotărî pedepse pentru cei vinovaţi. Numai aceste pe­depse prin sentinţă pot avea valoarea de sancţiune a societatei pentru cei cari au lucrat împotriva ei. Toate celelalte acte de tortură şi brutalităţi pe cari le h­otăresc şi le­­aplică paznicii şi funcţionarii închi­­­­soar­ei nu fac decât să cadă valoarea­­sentinţei ce o va pronunţa justiţia constituită, împotriva torturatorilor se ridică decanul baroului Ilfov şi alături de dsa se găsesc toţi cei, cari înţeleg să pretindă altora respectul legilor, având ei cei dintâi respect faţă de legi. Actele de tortură la cari sunt su­puşi inculpaţii comunişti — sunt cu totul în afară de legi. Oricare ar fi culpabilitatea lor — trebuesc pe­dep­siţi potrivit legilor penale. Căci este inadmisibil ca într'o societate organi­zată pedeapsa să se aplice la bunul pune al unui funcţionar sau al altui paznic de închisoare. Aceste pedepse ilegale nu corec­tează, ci înnoesc pe cei vinovaţi şi nu acesta poate fi scopul unei justiţii, nici intensul societăţii. Cu prilejul torturării unuia dintre comunişti, Dob­rogeanu- Gherea, am protestat şi noi alături de întreaga presă. Protestul nostru a fost — crede­m în sentimentul opiniei publice din în­treaga ţară. Nimeni nu poate cere, nici graţie, nici iertare, nici măcar îngăduinţă pemru vinovaţi, împotriva lor şi po­trivit legii or justiţia va hotărî ca sen­tinţa. Dar putem cere tocmai in inte­resul societâţei — ca autorităţile sub­ordonate justiţiei să nu comită — îm­potriva inculpaţilor — acte cari ar putea justifica întrucâtva acţiunea lor vinovată. I O anchetă şi o propunere Di­­ctorul unei reviste franceze a avut ideea - f­ricită sau nefericită, cum vrei s’o iei — de a face o anchetă despre influenţa ce-o are universitatea asupra scriitorilor. Anchetele sunt interesante, fiindcă în ele se reflectează anumite întrebări ce şi le pune de obiceiu şi conştiinţa obştească. Şi Tindo, aceste întreb­ri sunt naive osândindu-te să din răspunsuri banale, anchetele se resimt de aceeaşi naivitate. Ancheta s’ar putea deci defini ca r spuns al unor mari personalităţi la întrebările neclar formulate ale publicului. De aceea r­ăpunsurile sunt adeseori stângace şi nu lipsite de locuri comune. Di­­ctorul revistei întreabă: Statul vrea s­ă înveţe lite­rele, ştiinţele, şi artele. Cum se face că nici un scri­tor de g­riu, ni­­ un scr­it­or mare n'a ieşit din universitate ? Aceeaşi întrebare ar putea fi îndreptată şi artelor f­urioase. Ce răspunde bună­oară cunoscutul poet Paul Valery ? Universitatea are teama riscului; ea e o maşină sortită şi fie aplicată asupra unor valori mijlocii şi nu poate avea ca obiect crearea individului. Aşadar univ­rsitatea e lipsită de ştie. E destul de bătător la ochiu­l Sorbona care face uneori apel în ord nea ştiinţelor ds conferenţiari părând cu deosebire competenţi în anu­mite chestiuni, nu s’a gân­dit nic odată că un scr­itor port sau pronator, ar putea si le dea studenţilor câteva idei cu mult mai precize decât doctorii săi obişnuiţi. 5 — Până au­ răspunsul lui Paul Valery, care­­ e cel mai interesant fiindcă ocoleşte întreba­­rea. Ceielalte bat apa în piu’, ceaace era­­ fatal într’o anchetă. Răspunsul lui Paul Va- I ltry SI reţinem fiindcă vine din senin cu o jpropunere practică. Lucru! nu s’a făcut după scât ştim n­or­ri, dar propunerea e atât de preţioasă şi de firească încât îndrăznim s’o privim ca­ realizabilă chiar şi la toi. E o chestiune care ar putea să fie discutată şi în pa­rlament. Avem patru universităţi cu pro­­­fesori de tot soiul.Nu s’ar putea face într’adevăr ca din când în când autata scriitor — nu numai dintre cei ma­’ în vârstă, ci şi dintre cei mai tineri — să fie invita la o universitate să ţin conferinţe despre lucruri pe cari fără ndoială din proprie intui­ie le cunoaşte mai bine decât un profesor de estetică său de literatură. N’ar trebui în cela din urmă de­cât să vorbească despre sine Suntem, siguri că astfel de conferinţe ar aduce culoare şi temperam­nt între zidurile uni-­ versităţlor. In rorul esteticanilor sistematici­ — cum­ îşi au rolul lor în viaţa universitară ! — am avea o estetică a bunului simţ şi al­­ instinctului. Studenţimea ar urmări cu inte­res aceste no­i­inoase escurse 'ntr’un­­ râm vag ghicit. Şi poate intelectualii ar ieşi din universitate mai intelec­ualizaţi în gustul lor şi mai cul­ivaţi sufleteşte. Efectul ar fi con­siderabil. Intelectualii ar câştiga poate pen­tru totdeauna patima litere urii şi a artelor — creând astfel un mediu tot mai prielnic înalţi­lor preo­upări s­pirituale. Stăruim asupra propunerii lui Paul Valery cu acea u­nire ce o stârneşte totdeauna în noi un poet cu inspiraţii atât de practice Propunerea acea­sta e un cui rezultat palpabil al anchetei pornite de directorul revistei parisiene „La Connaissance“. jigni prim la PICT Dl preşedinte al consiliului şi prim delegat la conferinţa de la Genova s’a înapoiat ieri, cu o săptămână înainte de cum era hotărât.­­ Graba dlui Brătianu poate da loc lai diferite comentarii, de aceea credem că e bune s’o lămurim. Un nou transport­ de iepe de prăsilă sosit din Germania trebuie repartizat. Prezenţa dlui Bră­tianu era indispensabilă la fixarea ace­şti repartiţii, cu atât mai mult cu cât nu i se cunosc pretenţiunile personale asupra nouilor rezerve... cavaline. * „Viitorul“ numeşte „atitudine crimi­nală“ protestul dlui decan al Baroului Ilfov împotriva tratamentului ce se a­­plică comuniştilor în închisoare. Atunci cum s’ar putea numi toleranţa guver­nului faţă de săbăticiile, cari au pro­vocat acest protest ? ­au început să se obişnuiască cu ideia că suntem ţară fără conducere. De geaba s’a dat poporului nostru pe hârtie drepturi dacă nu i­ s’a dat în a­­celaş timp şi posibilitatea de a se fo­losi de ele. Din cauza aceasta am a­­juns cu totul în afară de lege, stăpâ­nind bunul plac şi voia întâmplării, viaţa amărâtă a cetăţenilor, cari au a­­vut naivitatea să creadă în litera moartă a votului obştesc. La adăpostul fărădelegilor s’au nă­pustit ca lăcustele toţi cei lipsiţi de credinţe, toţi cari în viaţa lor n’au a­­vut nimic sfânt şi operează pentru bu­zunarele lor căpătuindu-se pe spina­rea ţării, ca amici devotaţi unei to­vă­răşii politice, ce silueşte, prin cele mai urâte mijloace de constrângere voinţa poporului. Cât timp aveam iluzia că există, de bine de rău, unele autori­tăţi în Ardeal, mai nădăjduiam că cei trimişi la faţa locului să administreze, oricât de lipsit de autoritate erau, to­tuşi puteau să-şi dea seama de adânca nemulţumire şi tulburare care a cu­prins sufletul poporului nostru, rapor­tând cel puţin celor de la Bucureşti constatările lor. Acum nici iluzia acea­sta nu mai există. In Ardeal e un pustiu administrativ, care poate duce la o copletă anarchie, şi nu vedem nici un semn de îndreptare. Dimpo­trivă, pare a fi luată anume această măsură bizară, ca totul să rămână desorganizat, pentru ca la întrunire să poată opera toţi vânturătorii de ţară. Carpatin. ine stăpâneşte? După criza economică, criză po­litică, morală, şi de tot felul Nu numai că viaţa s’a scumpit pe­ste orice măsură, nu numai că trăim într’o atmosferă politică imposibilă, nu numai că nivelul moral, social şi chiar cultural al ţării noastre scade ‘pe fie­care zi un chip înspăimântător, dar ceea ce trebue să ne îngrijoreze mai mult este faptul trist, că ne vedem a­­junşi până acolo încât să ne întrebăm serios, dacă mai e cineva care stăpâ­neşte. Interesele generale, interesele obşteşti ale cetăţenilor, sunt cu totul lăsate în părăsire. Cu deosebire aici în Ardeal de pildă, nici nu ştim dacă mai avem legi, dacă mai există ad­ministraţie. Cu desfiinţarea simulacru­lui de centre regionale administrative, cari în Cluj tot mai dădeau iluzia că sunt autorităţi publice în această parte oropsită a ţării noastre, astăzi nu mai ştim cine stăpâneşte, nu ştim cui sunt încredinţate destinele cetăţenilor, cari Deputaţii .. . num­ai Se cunosc azi rezultatele alegerilor parţiale din Ardeal. Arătăm în altă parte a ziarului cum pot fi privite a­­ceste rezultate şi ce semnificaţie au pentru guvern. Utilizând acelaşi sistem de violenţă şi fraudă inaugurat în ale­gerile generale, guvernul de abia a pu­tut obţine un sfert din numărul man­datelor. Pe lângă cele trei mandate obţinute de guvern prin elecţiune, şi de data a­­ceasta şi-a rezervat încă unul — cel de la Zălau — fără contracandidat Prin respingerea ilegală a celorlalte candida­turi, candidatul oficial a fost proclamat ales, în baza unui simplu proces ver­bal cu o săptămână înainte, de data fixată pentru efectuarea alegerilor. Mărturisim că ne surprinde modestia electorilor liberali. Avem însă prilejul să verificăm afirmaţiunile noastre şi cre­dinţa tuturor asupra rezultatului alege­rilor din Martie. Respingând într-un singur cerc can­didaturile opoziţiei în alegerile parţiale guvernul nu a reuşit să ia decât un sfert din numărul total al manda­telor. E nevoe deci când se vorbeşte de majoritatea parlamentară a Ardealului , să se ţină seamă de acest amănunt­­ preţios, fără respingerea candidaturilor,­­cu toate celelalte violenţe şi fraude, care de altfel au asigurat mandatele la urnă aleşilor liberali, guvernul nu ar fi putut avea nici jumătate din nu­mărul de mandate ale Ardealului. EFEMERIDE Bucătărie exotică Parisianii cari au mare predilecţie pentru mâncâri exotice, în vremile acestea de scum­pete a cărnii împestriţează lista de bucate cu tot felul de mâncări cari nouă ni-s necuno­scute. Sunt restaurante în cari consumatorul dornic, de gust „rafinat" poate primi la cerere carne de vulpe, de dihor, de vezure şi veve­riţă. Toate aceste — zice-se — dau o friptură delicioasă. In timpul asedierii din 1870, pari­­sienii au mâncat după cât se ştie şi carne de câine şi pisici cari în zilele acelea grele tre­ceau drept delicatese. Un vânător, generalul de brigadă R. G. Bur­ton publică într’un ziar londonez câteva obi­­ceiuri curioase ale diferitelor popoare întâlnite în lungile lui călătorii. Tigrul — zice numitul general — n’ar gusta din carnea aceea pe care hiena o mănâncă cu mare lăcomie şi pe care scoțianul o amestecă în vestitele sale hachee-uri. Mohamedanul mai bine ar muri decât să mănânce carne de porc, iar iidul se îngrozeşte şi numai când vede carnea de vită. Obiceiul acesta al vnzilor şi mohamedanilor nu-i legat de gust atâta ci mai mult de religie. In Birma locuitorii băştinaşi mănâncă peşte stricat. Insuş generalul Burton mărturiseşte că în India vestică a mâncat şi el cu mare poftă un soi de şopârle numite ignana iar în india friptură de arici. O bucăţică de şuncă de urs preparată în bucătăria unui hotel din Moscova e o gustare din cele mai alese. Tot astfel mai laudă şi gustul ficatului de tigru cu sos pipă­rat care-i mâncare de gală pentru oamenii din partea locului. Carnea crocodililor pe care el i-a ucis la râul Mahi în India vestică a fost friptă numaidecât şi mâncată de indieni, deşi în stomacul unuia dintre crocodili se găsise o brăţară, ceea ce dovedea că animalul mân­case un om. Soldaţii în India mănâncă cu pre­dilecţie un soi de liliac numit „câine zburător“ şi spun că friptura acestuia are gustul cărnii «le sitar. MUST ARC­A COMP Banca de Emisiune (x) Dl Ionel I. C. Brătianu, preşedinte de consiliu esclusiv din mila Domnului, împotriva voinţei naţionale, şi deputat de voturi furate, al circumscripţiei Fă­găraş a deschis şi închis aşa numita sesiune a aşa numitului parlament, fără de a binevoi să desfăşure în faţa par­tizanilor săi măcar, dacă nu în faţa ţă­rii, un program de guvernământ, aşa cum obişnuiesc s’o facă aceasta preşe­dinţii de consilii în statele constituţio­nale îndată după însărcinarea, ce au primit, de a forma guvernul. Dar să nu fim inconsecvenţi. Cum s’ar putea pre­tinde obiceiuri constituţionale, de la a­­ceia, cari sunt nişte simpli uzurpatori ai puterii de guvernământ ?... în lipsa programului de guvernământ, nu ne rămâne decât să consultăm con­fidenţele şi lucrările de la Cercul de stu­dii al partidului liberal, dacă voim să ne informăm asupra scopurilor pe care le urmăreşte dl Ionel I. C. Brătianu. Din nenorocire, nu găsim nici acolo vre-o indicaţie. Ar rămâne, prin urmare, să facem proces de intenţii. Cui ? Domnu­lui Ionel I. C. Brătianu? Domniei sale nu-i putem face proces de intenţii pe chestia Băncii Naţionale, fiindcă se pare că domnia sa nu are intenţii speciale decât una generală, de a da ţara pe mâna partizanilor săi, treaba lor ce vor face cu eal... Partizanilor săi? Este cu neputinţă a le sonda măcar intenţiile precum a le cunoaşte, atât sunt de fe­luriţi şi de complexi partizanii dlui Io­nel I. C. Brătianu. Astfel suntem siliţi a ne ocupa de chestia Băncii de Emi­siune într’un mod mai muit decât o­­biectiv, aşa ca şi cum ea nu ar fi un obiect al preocupărilor de guvernământ. S’ar putea zice: aşa ca şi cum ea nu ar fi o instituţie de pe pământul ţării româneşti... Măsuri clandestine Constatăm îndată de la început, că Chestia Băncii de Emisiune nu este a­­ranjată nici în al patrule­a an al unirii. Putem face aceasta constatare cu toată hotărârea, căci măsurile de jumă­tate şi măsurile clandestine, ce s au luat în aceşti trei ani şi luni, în raport cu Banca Naţională, nu însemnează nici decât o aranjare a chestiei, ci nici măcar o inteligentă încurcare a ei. Şi mai însemnează ceva: o caracterizare pregnantă a metodelor de guvernare din ţara veche. A nu rezolvi nimic la timp, a nu privi în faţă o problemă, a solu­ţiona o problemă de Stat exclusiv după cum dictează interesele unei clici, iată metodele de guvernare, ce caracterizau România veche. Vom da și preciziuni asupra măsurilor clandestine, la cari facem aluzie. In teritoriile alipite S’a tolerat, ca Banca Naţională să cumpere clădirile sucursalelor din Tran­silvania ale Băncii Austro-Ungare, şi ale sucursalelor din Basarabia a Băncii Imperiale Ruseşti, cari clădiri trebuia să revină Statului român, ca despă­gubire de război ! Aceasta s’a întâmplat sub întâia guvernare a dlui Ionel I. C. Bră­­tianu în anul 1919. S’a făcut schimbul coroanelor şi rublelor prin Banca Na­ţională, fără da a se revizui convenţia băncii cu Statul. Aceasta s’a întâmplat sub titulatura dlui Tache Ionescu la departamentul finanţelor, punându-se­­ atunci l­a bazele înţelegerii de reci­procă succesiune şi alternare la guvern între dl Brătianu şi Ionescu. Oricâte şi orice fel de asigurări au dat guvernele din 1919 şi 1921, că prin dispoziţiile arătate nu se extinde privilegiul Băncii Naţionale asupra pro­vinciilor unite, realitatea este, că prin acele măsuri, intr’un mod clandestin, s’a lărgit privilegiul Băncii de Emi­siune, efectiv asupra ţării întreg, fără de o convenţie nouă şi precisă între Stat şi bancă!­­ Apucătură levantină ! Şi totuşi, românii din ţnuturile noui sunt — regionalişti ! Şi totuşi, vechii politiciani ai vechei Românii sunt sin­gurii — bărbaţi de stat — vă rog să nu pufniţi da râs — şi singurele genii organizatoare ... ale neamului româ­nesc! . . . Prin acea apucătură, care ilustrează splendid regionalismul vechiului Regat, se crede, că s’a aranjat chestia Băncii de Emisiune. Banca Naţională face azi operaţii bancare în toată regula, în provinciile unite, cu toate că nu i s’a lărgit privilegiul. Ce fel de stare de drept este aceasta ? Cum putem noi aştepta, ca valuta noastră să se amelioreze, ca pieţele streinătăţii să aibă încredere în moneta noastră cel puţin, dacă în legile şi în moravurile celor ce execută legile nu poate avea nici o încredere — când văd o astfel de stare de lucruri în ju­­(Continuare pe pagina H-a)

Next