Patria, noiembrie 1922 (Anul 4, nr. 237-260)

1922-11-25 / nr. 256

Gini, Sâmbătă 25 Noenmie 1922 UH LEU EXEMPLARUL Anul IV. * Namurol 256 Calamniarea bisericii unite In timpul din urmă o parte a presei române a tăbărât asupra bisericei unite; din atâtea griji şi preocupări pe care le are azi poporul românesc o parte a pre­sei a crezut, că cea principală e tenta­tiva de a discredita biserica română unită în faţa opiniei publice. In deosebi presa liberală, ,unificatoare“ înainte de toate, de câte ori i­ s’a părut, că poate lovi în partidul naţional român, a lovit în această biserică. A fost de-ajuns ca în organele centrale ale partidului li­beral să se dea lozinca, pentru ca să ră­sune coloanele tuturor gazetuțelor libe­rale din provincie, — răsărite după ve­nirea regimului liberal, ca ciupercile după ploaie — de atacurile aduse azi bisericii unite. Deosebit curaj în atacarea bisericii unite a dat presei liberale aprecierile dlui N. Iorga făcute cu prilejul încoronării, por­nind din incidentul, că arhiereii români uniţi n’au luat parte la slujba religioasă din catedrală, deşi făcuseră şi ei slujba pentru Rege în biserica lor, şi luară parte la actul încoronării Suveranilor. Diferitele organe de propagandă libe­rală au uitat dictonul străbun : Quod licet Jovi, non licet bevi, şi au crezut, că dacă marele nostru istoric, care a avut cuvinte de dreaptă apreciere asupra bise­ricii unite, are dreptul să-şi spună princi­pial ca totdeamna, punctul său de vedere, ele pot tăbărî, fără principii şi fără cuge­tare, răscolite numai de patimi politice şi confesionale asupra bisericii române unite. Ne aducem aminte, că o gazetă săptămâ­nală din provincie îşi pusese chiar între­barea, în articol prim: Sunt români ar­­hierii uniţi ? „ . . Ba am văzut în timpul din urmă în ziare ridicule afirmaţii, că chiar la adu­narea „Astrei“ la Sibiiu, uniţii ar fi voit să aleagă pe prezident călăuziţi tot de principiul confesional. Profităm de momentul potolirii, nu ştim pentru câtă vreme, a atacurilor aduse bi­sericei unite pentru a pune la punct anu­mit lucruri. Cu atât mai vârtos cu cât­­ suntem convinşi, că biserica unită n’ar fi f­i fost atacată cu atâta sete în timpul din urmă, dacă agresorii nu s’ar fi gândit, că o atacă, prin ea partidul naţional român, , care se ştie, e arătat de ziarele liberale­­ ca „partidul uniţilor“. : * ] Românii de dincoace de Carpaţi au­­ avut în decursul deceniilor din urmă, două , instituţii în care s’au manifestat totdeauna • deplin solidari pe terenul cultural „Aso­ ,­ciaţiunea“, pe terenul politic „partidul , naţional român“. In aceste două organi­zaţii care au fost tăria poporului român , luptător, s’au întâlnit în colaborare mai mult decât frăţească, s’au întâlnit într‘o singură acţiune, românii uniţi şi neuniţi,­­ pentru a duce la biruinţă desrobirea cui­ ,­turală şi politică a poporului nostru. Nu credem să fie vreodată preocuparea istorică a cuiva de-a arăta, că în aceste­­ două înjghebări ardelene cine a contribuit cu mai multă muncă şi cu mai multă jertfă: uniţii ori neuniţii? Pentru că nu motive confesionale au determinat munca, jertfa şi suferinţa înaintaşilor noştri, fie în cadrele „Asociaţiunii“ fie în cadrele par­tidului naţional român, ci porunca naţio­nalismului celui mai pur şi mai intransi­gent. Cine ar pune tesa pe baza confe­­sionalismului, ar pune-o greşit, şi suntem siguri, că oameni desinteresaţi nu vor proceda aşa, nici­odată. Chiar în cazul, că un ultraliberal sau „confesionaliste“ o va pune, biserica unită nu va eşi ruşinată din comparaţia ce s-ar face între contri­buţia ei culturală şi politică şi a­ceea a bisericii surori. Deplina armonie şi solidaritate a ro­mânilor ardeleni şi bănăţeni în cadrele „partidului naţional şi ale Astrei“, nu a fost tulburată decât odată cu trecerea politicia­nismului din vechiul Regat şi în nouile provincii.­­ Partidele oligarhice au dat de la început lozinca, discritarea, zdrobirea partidului­ naţional, care se opunea stăpâniei lor ab­solutiste. In lupta sa democratică şi naţio­nală partidul naţional a fost sprijinit de imensa majoritate a preoţimei unite. De aici atacurile împotriva acestei biserici. Dar este ea de vină că a crescut oa­meni de principii, oameni de convingeri,­ care nu înţelege să-şi schimbe aceste­­ convingeri de pe o zi pe alta? Dar este,­ de vină biserica ortodoxă că o seamă de­­ preoţi, în frunte cu bine cunoscutul Lazar Triteanu, tămâiază cu aceeaşi telegramă pe dl I. Brăstianu cu care a tămâiat pe spa­tele Tiaea? Poate fi atacată o biserică pentru că­­ creşte caractere pentru viaţa publică a­­ Statului ? Dar nu e aceasta cea m­ai înaltă misiune a unei biseriţă? Şi când Biserica unită are meritele re-­­ cunoscute de întreaga opinie publică pen­tru idea naţională şi cultura acestui popor, , e admisibil ca un guvern prin presa sa­u să o atace zilnic, luni întregi, ca pe un­­ duşman intern? Noi recunoaştem că duşmanul intern al­ liberalilor suntem noi partidul naţional, şi|. am luat lupta cu el cu toată hotărârea. | | Dar e admisibil ca din duşmănie faţă de­ un partid politic însuşi guvernul să pro-­­, tejeze calomniarea unei biserici româneşti care a contribuit în măsură aşa de marej­ la regenerarea naţională? Sau a devenit’, ea, aşa peste noapte, duşmană a neamu-­i­­lui şi a unităţii naţionale, cum au ajuns, candidaţi liberali la majoritate în decursul­­ unei nopţi? E limpede: biserica unită e tot aceeaşi­­ care a fost în trecut. Dar cei mai mulţi­­ din credincioşii ei sunt aderenţi ai parti-­­ dului naţional, cum de altfel sunt şi cei­­ mai mulţi credincioşi ai bisericii ortodoxe din Ardeal. Aparenţele insală: cei câţiva­­ ortodoxi cari sunt puşi în slujba liberali­lor împotriva partidului naţional, se folo­sesc bucuroşi de atacurile politice pentru a ajunge scopuri confesionale. E limpede şi aceasta. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, nu cei cu telegrame de aderenţa politică­­ reprezintă biserica ortodoxă din Ardeal şi­­ Banat. Adevăraţii ei reprezentanţi sunt cu­­ toţii în rândurile noastre. Că la „Astra“ uniţii au cercat să facă ‘ „confesionalism“? Dar era un vechiu­­ obiceiu, sfinţit prin tradiţie, ca viceprezi­­dentul să fie ales de prezident. I. P. Sa , mitropolitul Suciu a declinat de la sine onoarea, fiind omul datoriei şi a împlinirii îndatoririlor ce-şi ia. Şi atunci „uniţii“ au sprijinit pe un „Reunit“, pe dl Vasile Goldiş. Se înţelege ultra-liberalii au ţipat din nou: uniţii sunt toţi naţionalişti, să izbim­­în ei pe motivul că n’au ales pe N. Iorga. Iată larma de bâlciu pe care a întro­­dus-o politicianismul exploatator şi când e vorba de aprecierea unei biserici. Par­tidul nostru, potrivit tradiţiei sale, nu are nici un caracter confesional, el e naţional. Nu credem în nici o primejdie pe care bisericile surori le-ar putea aduce asupra­­ neamului românesc, şi ne-am ţinut de da­­­­torie să o spunem aceasta în mijlocul jal­­­­nicei privelişti când una din bisericile­­ noastre naţionale e atacată ca un duşman­ intern, tocmai de organele Statului care­­ ar trebui s’o apere.­­ Distrugătorii de armonie şi de solida-­­ ritate naţională până şi pe terenul vieţii ■ bisericeşti îşi vor lua odată plata, suntem ■ siguri, dar nu sub formă de recunoştinţă naţională, treb­ue să aibă în viitor tineritatfa noastri?, care studiază la ş­co liîe *i uni vers tăţle streine. Societăţile academice româneşti din s­telni­tate trebus sa fie postufila noastre înaintate pe terenul luptei culturalii, care s* dă între dife­ritele naţiuni şi popoare dsa E'iMţpa. Unul dintre cel mai importante posturi culturale ale Român lor In »‘rev­istate este și va rămânea Soc. acade­mică „Româna Jură* din Viena nse zetă în mijlocul Eu opisi, unde ss în­tâlnesi și se ciocnesc cuvintele so-1 etaje* pe&tfef ?’ **e-*onîi-:e mai v.’-lfc a pru'-de, intre r­e­rit apus, V-re mniară zi şi simteză noapte. Tinerimea noastră din capitala fostei îtrpârăţîi hibsburgice nu pos­te fi mare I indiferentă, ca să nu urmăreffscft des proape transformările mari, cari trau produs pt. socoteala desfiinţat lui Stat austro-ungar, din moţtsrireai căruia neamul românesc s’a ales cu o parte foarte însemnată, care po­a’e trezi in­vidia celor desmoştîniţ! d« soartă, cum­­ sunt: nemţii şi unguri­. Războiul cu urmările hui ecotrom­ice distrugătoare, a făc­ut sa slăbească In­truc­ât va şi posturile noastre culturale jdin s’reinat&te. Reînvierea „României " .Jupe', căra si a r luat postul pentru continuarea rezisten­ţei noastre cuitu­­, s­ai­ în concurenţă cu streinii din Aus- 1 ttia, treble să ne umple dr cels mai f­­rumossu nedejai pent­u viitor, că ti­­­ni rime» noastră îşi cunoaşte rolul în- 1 semnat, pe care-l are in mijlocul po­­­­poarelor streine. Carpatin. Un atac cu tâlc Posturi cultural© — Sacîgt­ţiN aead««inîc3 raittSnes din streinătaisa — Chiar dacă noi avem în ţară înalte aşezăminte culturale, cari si stea pe picior da egalitate eu Instituţiile simi­lare din eit« ţări, totuşi pentru desă­vârşirea cunoştinţelor pe deopate, pentru lărgirea orizontului da vedere asupra metodelor noui de învăţământ, pa de altă parte asupra problem­lor ce intr’o tară sunt privite într’un fel iar în silă ţara intr’altfel, pentru cârti­­garea experienţelor la­­ţa locului, unde se agită mari chestiuni de ordin’ politic, economic, social, ştiinţific, lite­rar, cultural la viaţa popoarelor, ci este bine să se păstreze ch­ar cu spri­j jinul S­atului Vfich’le so­cietăţi acade­­mice, româneşti cari în decursul­­vre­mii, ca o necesitate a culturii şi pro­­- gresului poporului nostru, s’au Înfiinţat în capitalle di­n oraşele principale ale St­aii­lor d­e Europa. Societățiie acestea academice româ­neşti, în cari îşi găseşte un reazim moral tinerimea noastră studioasă In mijlocul popoarelor strains, cari tre­­buesc studiate şi cunoscute de a­­proape pentru a Îş înţelege felul lor de viaţă, raporturile lor cu poporul şi­­ ţara noastră, — eu le consider ca­­ cele mai utile posturi culturale ale snesmului nostru, cărora trebue să le dăm cea mai mare importanţă. Am pronunţat numirea de posturi culturale, a­rora vreau să le dau o a­­davirată interpretare pentru rolul pe Copiii intelectuali Numărul cetitorilor de titeratură frumoasă redus la noi la minim. Aproape, nu ma poţi spune, ca e ar fi remediul acestui anti­intelectualism aect. Generaţiile mai vârstnice a■e pare, că sunt f­ră scăpare jertfele jalnice ale unei crize spirituale, care de altfel nu e numai la noi. Dante în infernul său a inventat tot felul de chinuri pentru toate clasele şi sub­clasele de păcate; a uitat de­sigur să scor­nească­ un chin subtil pentru cei, cari în viaţa lor fără să fie analfabeţi n’au citit totuş nici o carte Imaginaţia creatoare a lui Dante ar fi pecetluit lu pedeapsa ş­i ironic schiţată într’o emoţionantă viziune unul din cele mai grele picate de prezenta lui. Din panea noastră cu o închipuire de nenumărate ori mai puţin vi­zionară am da bunăoară următoarea pedeap­ă intelectualilor, cari nu citesc : nu le-am da în iad altceva de mâncare decât litere de plumb tipografic, iar ca beutură esclusiv cerneală de tipar. Cu aceasta ar fi răzbunaţi bieţii scriitori, caii n’au pentru cine să scrie. — Să revenim la subiect. Intelectualii de astăzi sunt pier­duţi, în zadar s’ar mai frământa cineva să mai introducă obicei­uri contrare în viaţa unor oa­meni din vina lor şi a împrejurărilor complect refractari faţă de orice idee sau gând frumos. Şi în felul acesta se întâmplă, ca priveşti în­­g­ijorat în jur să vezi dacă mai este vreo nădejde undeva. Pentru liniştirea noastră ne place să credem, că această nădejde se ridică frumos cu generala copiilor de-acum. Un simptom: o revistă pentru copii nu tocmai bine redactată cu glume, cari se repetă, şi cu poveşti dinainte cunoscute, stârneşte totuş en­tuziasmul mic şi copilăresc nu în mai puţin decât cincizeci de mii de mărunţi cetitori cu o­ui de veveriţă. E o bucurie. E o generaţie, care fără îndoială va ceti şi mai târziu, obiş­nuită de acum cu tiparul. Ar fi o mare gre­şeală dacă aceşti harnici cetitori ar fi lăsaţi şi mai departe cu o revistă a cărei director ex­ploatează buzunarele piticilor fără să aducă nici o îmbunătăţire în lectura oferită. Ar pu­tea să observe şi copii, că sunt exploataţi şi disiluzia ar fi fatală — pentru ei fireşte, nu pentru directorul, care s’a îmbogăţit pe urma lor. Se impune deci categoric creiarea unei noui revis­e pentru soori, care sa ţină seamă de exigenţele lor sufleteşti. — Un al doilea simptom îmbucurător l-am observat zilele tre­cute la biblioteca Universităţii, unde s’a făcut o bibliote­ă pentru copii. Copiii încep să vină în fie­c­e zi când şcoala şi jocul le dă i­gaz pentru poveşti. Opera de intestia­­ţ­izare nu mai poţi înepe cu oamenii vin vârstă cu varul ramolismentului pe vinele in-­­teligenţii. Această operă trebuie iniţiată între­ copii. E datoria tuturor şi mai ales a Statului­ să cre­eze cât mai multe biblioteci pentru­ copii, atât la oraşe cât şi la sate, pentru ca­ generaţia de acum să fie ultima de anti­­intelectuali. ________ Uniunea Ic ____ i E cel mai de seamă eu minuni poli , tic. ca rezultaU firide pent tt răspân- \ n dir«a idsilor de naţ'onalism şi demo- 'J cratie. Uoim.e'î cşa cum au constate to . toate comet tmite presei distruge şi c ultma acuBuţiune ttbsurdi a iibe at- ' lor, can încercau să ardnt ci puAf \ dul naţ o­nal făcând unirea cu Româ~­­­nia, e separatist şi regionalist. I j insă acts e fireşti bărfiH \' ale g v imului hOi de voituri şi să ne j o prnt cu toţd asupra fiului, cm s'a­­ produs uniunea, căci se dtsprinde clar j o mentalitate civilizată şi se dove- j deşte dmn însăşi acest început o n-1 chegare trainica pentru viitor. In do J ral ambeor partide de a contribui cu fi puteri îndoite la o leală muncă wwâ- j i nească, nu s’au strecurat nici dec ăt do-1 Hnţe de încălecare pe nici o parti.h Români fraţi şi-au strâns mâna micu ' ajutor reciproc fără nici un fel de do- Huţa, ca fratele să subjuge pe alt frate, întreaga ţară a suferit dija­u­ntre încoace de furia descărcărilor ce s'au făcut în formă de navală. E bine să nu uităm, că atunci, când partidul n­ţional a încercat tratative de conlucrare cu liberalii, nu întâlnit numai doruri de cucerire şi padă, care aveau, pretenţia si schimbe fu­rta principiilor intr’o tocmeală prozaici. Uniunea dintre partidul n ţ onal şi ■ cel democ­alte a adus nu împărţeli de­­ provenţii, ci contopiri de credinţe. /1 istoria partidului n aţ onal intră o noui icoană scumpă mai presus de cruce şi aceasta este amintirea lui Tache Io­nescu. Rar în toate timpurile au fost oa­meni ce au avut fericirea si sinboli­zezs un princip­u Pentru restrişti ne­numărate, călăuz­i de crzâ­nţ­i int ’o Românie-Mare — Tuchs Ionescu tră­ieşte şi astăzi ca gâ­t,d­e ba mutţi din fiorile sufletului său abia acum rodesc. De le ca şi de inimoasa fasona- j htate a marsiul N cu Faipescu nu ar­­ pun­ea nimeni spune că a fost m­ai mult democrat decât naţional st. In gândurile lor înalte amândouă Urâdu-1 niat­e se îmbinau intr'o singură cre-­ dinţa şi o singură jertfă fe care tot ei 1­0 învederează deplin alta acum în­­ urmaşii lor ce desăvârşesc într'unl­­ singur partid dela Nistru până la T.sa lupta pe mai departe naţional democratică. E de prisos să mai pomenim că în Ardeal nicând partidul naţional nu a purtat lupta românească drcât pe aceeaş bază de ocrotire a celor mici, dîftd prilej de înălţare adevăraţilor puteri, ale neamului. [ Iată de ce unirea în însemnătatea ei nu constitue o strategie de luptă pen­tru putere ci o firească apropiere cerută ■ de suflete şi menită să aşeze. Si­b icoanele­­ caseor ţărăneşti, alături de chipul tre- I ccţilor conducători al ideii naţionale I din Ardeal — şi imaginea veşnică a­­ adevăraţilor patrioţi din Rigai — ce ştiau să moară pentru ţară nu să o­­­­moare ţara. Ce îşi jertfeau averea în­­ lupta politică şi nu făceau avere din­­ politică. mmm », punct mmmammmmmmummmummammmmmmmmm. Ziarul iibsmi local va»beș te de F*n tornaie tfemiulta. Probabil că voe.-ite sM vorbiatoa despre cele 11.000 de fantome csri urmăresc con­stimți (dacă o m*i tr ) șefului guvernului liberal: țăranii ucșî îa 1907. In jurul frontului antiliberal (Dintr'o scrisoare) Galaţi, 20 Noemvris 1922. Cu cât ss apropie­z ua dss.hitlershi! psh­amstrului I bertl, cu atât lumea po­lii, câ se sg fă, toate partidele au între­vederi, dau comunicate, etc. Pâ.iâ acum in ă nimic impede, nici 0 hotârâre nu este luaţi şi din to«­e acestea prof.tă numai ziarele, avă a mereu materie de scris. Mulţi cred, că prof.tă şi guvernul, cred.nu* mea hsa este, c*. el nu prob­ă nimic şi că ac­rele er.­şt da prin pubii.a ta In ho .are zi a hurât lor canum aratelor comigiuni, osre costă pe biata ţ*râ »tâtea m­­­oane, sunt cele am urmâ «,vâ u A n «1« mu­ribundului îatreţinut cu b*lo*L.e de oxi­gen. Nu pot sîeds, că democraţia, că par­tidele de: mc om te cu oamenii tor de Su&ma să fie atât de si*be, s nu S2 in .umete6, atunci când vor vedea, câ pericolul este eminent, a da lupta pe­­ acelaşi front cu toarte torţele unite. Este adevărat, că tratativ de clidire­­ unele partide din R­grt cu marele par­­tid naţional român n au dat panii a Rum­eniei un rezultat. (Articolul e scris Fa­ime de unirea partidului democrat cu cel naţ­onal. N. Red ). Asta Insâ nu în sstmna, că partidul liberal va fi victo­rios din lipsa da combatanţi. Nul — Am depiica convingere, că ei va eşi complect zdrobit şi vruta ss de a brava din nou ţara şi neamul. o.,m a fă­­cut cu încoronarea îi va fi fa­tal­ă de astsdată. Am auzit pe unii zicând, că vina neunirii partidelor din vechiul Regst cu partidul naţional ca de asupra acestui din urmă. Se înşeală mult aceşti obser­vatori superficiali. Tocmai greutatea acestor tratative va duce la adevărata şi solida unire a partidului naţional cu cei din Regat. Este o notă bună pentru ardeleni, că ah bzueşte­, nu cântăresc cu mare aten­ţiune profilul şi pa­guba ce ar da pen­tru țară legăturile ce sunt de stabilit. România şi criza orientală încă câteva zile ne mai des-­­part de Conferinţa de la Lausanne,­ unde din nou interesele vitale pentru România vor fi puse în discuţie. Pacea de la Sevres exclusese pe turci din Europa, dar o serie în­treagă de situaţii foarte delicate, dintre cari, cea mai importantă şi mai direct în legătură cu intere­sele române, statutul Strămtori­­lor, rămăsese nelămurite. Fără a enumera toate eveni­mentele ce s’au succedat de atunci, reamintim pe cele esenţiale: înţe­legerea turco-rusă, reînvierea Tur­ciei, ca Stat naţional, înfrângerea grecilor în Asia­ Mică şi contradic­ţia de interese între Anglia şi Franţa pe chestia orientală. Criza, viu redeschisă în luna Septemvrie, n’a lipsit de mo­mente extrem de critice. Exasperarea turcilor ar fi con­dus cu siguranţă la un conflict, în care Rusia sovietică, ar fi gă­sit un nimerit prilej, de a se „pune in cam taci “, cu ţările europene, ce nu vor să o recunoască. România ar fi fost ţinta pri­melor lovituri, mai ales, că infor­maţii diverse arătau, că guvernul român avea o predispoziţie spe­cială de a sări în ajutorul gre­cilor. Zic „predispoziţie" şi nu „ati­tudine“, căci guvernul Brătianu,, în faza de strânsă amiciţie cu­ Rusia ţaristă, declarase, că Strâm­­torile sunt de interes secundar pentru noi, Dunărea fiind privită ca o arteră economică suficientă..., însă „pour cause“, în situaţia re­centă, a sări în ajutorul grecilor, se potrivea a fi „în veder­ile lo­cale engleze, indiferent, dacă prin aceasta se lăsa, ca şi în tre­cut, pe al doilea plan interesul vital, ce-l reprezintă libertatea Strâmtorilor, pentru independenţa politică şi economică a României. Este bine de remarcat însă, că în timpul acestei perioade de înclinare a politicei române spre tendinţele anglo-grece, Franţa, prin oficiosul „Le Temps", rea­mintea României pericolul che­­stiunei, necomplect tranşate, a Basarabiei. Iată dar, în caz de conflict, criza în care s-ar alia România, pentru a apăra, pe de o parte Basarabia, ce ne este indispen­sabilă, iar pe de altă parte de a-şi determina acţiunea sa externă pentru libertatea, cât mai perfect asigurată a Strâmtorilor. Sâ nu ne înşelăm cu docu­mente. In criza orientală, Franţa ne-a arătat „pericolul" chestiunei ba­­sarabene; în criza de la Genua, Anglia ne-a făcut de asemenea demonstraţii pe aceiaşi temă . . . Japonia, care a iscălit actul de recunoaştere, se desinteresează din ce în ce mai mult de Ro-­­mânia . . . Italia este ostilă . . . Micei în­ţelegeri. In acest timp dimplomaţia sovie­tică devine tot­ mai pan-rusă şi tot mai intransigentă... Momentul istoric al unei în­ţelegeri cu Rusia sovietică a fost în mânele guvernului român... şi nu s-a subliniat în destul con­secinţele dezastruoase a nepreve­­derei, de a-l fi scăpat, atunci când ne putea fi favorabil. Criza orientală a pus din nou în evidenţă problema raporturilor noastre cu Rusia, pentru a con­stata, odată mai mult, greutăţile, ce întimpinăm din neclarificarea acestor raporturi. Iar în privinţa Turciei, ce tre­­bue a fi redusă la rolul de pu­tere asiatică, nu însă prin susţi­nerea unei Grecii, Incapabilă prin ea însăşi de a fi un moderator al tendinţelor otomane, ci prin crearea unui regim internaţional de libertate complectă a Strâmto­­rilor. Problema Traciei, care este strâns legată de această chestiune, trebue soluţionată în vederea ajungerei scopului de mai sus. Am căutat, în zădar, să aflu din presa noastră, sau din cea streină, cam care ar fi atitudinea guvernului român. . . Afară de palidul interview al ministrului nostru de la Paris, re­feritor la dorința României, de a vedea pe marii aliaţi de acord, n’am găsit altceva, decât de­numirea reprezentanţiei noastre la Lausanne. Dacă interview-ul domnului Vic­tor Antonescu nu spune nimic, pentru politica externă a Româ­niei constată însă o stare de fapt, ... că esenţa ... vom lăsa pe alţii să decidă şi pentru noi. După ce am fost lipsiţi de mo­deraţie, suntem acum fără fermi­­tudine: iată cum ne prezentăm la Lausanne. Dr V. O. C­e. ’t dreptul da proprietăţi­­ pentru dis etnii fafiraafri Camera franceză a votat un proeat de lege reglementând dre­­ptul de pro­prietate pentru streinii din Franţa. Pentru a dobândi o proprietate sau uzufructul unui imobil preluat şi spre a încheia un «antracit pa mai mult de 9 ani, toţi streinii şi persoanele mo­rale streine trebue să obţ­iă prealabil autorizaţia guvernului. Sunt supuse la aceleaşi oblgăţiuni societăţile civile şi comerciale. Sunt dispensate de această obliga­ţie societăţtie, cari se conduc după regile franceze, având sediul social în Franţa şi ai câtor preşedinte ai con­siliului de administraţie, garanţ­i, di­rectorii Având semn «tura sucuna cua­­sorii şi mai mult de jumătate din asortaţii In nume colectiv, administra­tori, membrii consiliului de direcţ una sau al consiliului de supravugajre aunt de naţ­onalU&ta franceza și vor putea face d­ovadă ca majoritatea ca­­pitaiuiiior reprezentate ia uit'm* adu­nară generala era deţinută de fran­cezi. Streinii, «ctualmsscte proprietari i zu­­fturtuferi ue iamb­le sau be eitc.art ai unui contr»ol su *t obug*ti ca la ter­men de 6 luni, încr pâ -U uda promul­­garea acestei i. g. Sa as ct­ioinitza pre­­scripțiunilor ei. UFfcw&fttufc Cum &'a logoatt Bjö. ison Björn BjörasoD, f ul martiul b mar Bor- Wgiaa Björash­rnje njö.'aso , eare iu A s’* f ont ouuuuout pr,.n câteva sciscri de •m­a­­iosre, publică în cartea sa mai noua ,Po­vestiri din viata mea“ câteva lutâoipl­ii ia­­tereaanti*, intre a iele si felul cum s’a f. out logodea intre părinţii s­i. Marele scriitor al Nordului s’a lata nit prima oara pe viitoarea i tov&rişe de viaţă ian’o societate. Tmi*râ fat era vtcka­­­i la masă. Ia tot timpul mesii, Björns­tern Bro­n­­son nu s’a ocupat ap­oape aeleu de voc­ea sa, dar cu atât mai mult «s’a n pustii »supra ceiorlalţi meseni cu tot felul de vorbe ne­politicoase. Mai târziu dra Casolana Reimers — asci aşa se numea ca iatâ viitoarea soţie a lui Björnson — i-a oferit acestuia sprijinul ss­u la teatru şi astfel av«.ra prilej a se ve­dea mai des. Odată plecara împreună intr’o excursie pe munte. Atm­os o întrebă Björn­­son dintr'odată: „Vrei să mergi cu nuna până sus la vârf?“ — Fetii i­ se păru un pic curios tonul în care-i vorbea dar s’a în­voit. Sus, însoțitorul ei isbi baston,­­ de câteva ori un pământ ner­odător și ciudos, apoi i se adresă din nou fara s’o privească: „Vrei să mergi şi mai dep­­arte cu mine. Ai curaj?“ Fata l-a înţel­s ce vrea să zici şii răspunse nu fără care are emoţie : „Da, am !“ — Aşa s’a logodit Björnson. In anul b­os, luna lui Mai. — Deocam­data însă trebuia să rămână sec­ret. S’au dus ce-i drept să se fo­tografieze împreună ca logodiţi, mirele a rugat însă pe fotograf să nu spună la nimeni. Totuşi s'a scuipat odatâ şi-a spus feiii dia paşi, bine'nteles sub sig­lul celei mai adânci tăceri. A doua zi, fireşte, vuia întreg oraşul, a muri un gumf.

Next