Patria, ianuarie 1923 (Anul 5, nr. 5-21)
1923-01-07 / nr. 5
PATRIA ...................... Din viaţa studenţească a lui Iuliu Maniu câtor şi purtătorul de gând al partidului naţional nemaghiar era el.. Când în prima şedinţă după constituirea Camerei fiecare partid şi-a dezvoltat programul, în urma unanimei hotărâri a clubului deputaţilor nemaghiari, Iuliu Maniu a expus bazele principiale pe care partidul naţionalist nemaghiar, venea să revendice drepturi şi libertăţi naţionale egale, pentru toate naţionalităţile Ungariei. Gălăgioşii majorităţii au încercat prin întreruperi insolente să tulbure expunerile oratorului, cu toate acestea, mulţumită imparţialităţii şi energiei cu care prezidentul Camerii uliu Justin a ştiut să asigure libertatea cuvântului, cât şi talentului de orator desăvârşit dl Iuliu Maniu în discursul lui a făcut cea mai adâncă impresie asupra intregei Camere ungare. Pregătirea lui juridică, claritatea expunerei, hotărârea nestrămutată cu care susţinea convingerile sae şi pogromul nostru, i-au dobândit curând stima şi respectul tuturor oamenilor politici maghiari Intr’una din şedinţe a avut Ioc următoarea întâmplare: Unul dintre redactorii zierului Lupta (care apărea pe atunci la Budapesta) se găsea în loja ziariştilor. Baron Ivor Kaas care era unul dintre publiciştii de căpetenie al Ungariei se adresă către un gazetar: „Ia spune-mi ce crezi, aruncându-ţi privirea peste incintă, cari sunt capetele politice mai eminente*. Gazetarul cugetă câtva timp şi apoi zice: — Poate Wekerle şi Apponyi ? — Nul — Poate Andrasay şi Banffy ? — Iară nul — Atunci cine? Dv sunteţi obişnuiţi zise Kaas să vă lăsaţi impresionaţi de funcţii şi de nume. Da Wekerle mare maestru în arta de a trage sforicelele. Apponyi ajutat de voce ştie să-și plaseze cunodmele enciclopedice si să rotunzeascâ fraze, Andrassy e fiul tătânescu — Banffy an putonier de jandarmi. Nu, capete cu adevărat politice superioare sunt al lui Maniu și Supilu (croat din Raguza). Guitarul a rămas un moment îngândurat apoi răspunse: ai dreptate 1 Durere, că unul e român altui croat 1 Trativele cu Tisza Când la îndemnul regelui Carol, In acord cu Francisc Ferdinand, au stăruit guvernele din Bucureşti şi Viena pentu o pacificare a românilor, contele Tisza hotărât a nu reda nimfa de prerogativele oligarhiei muaparent făcut faimoasa ofertă de pacecotentului partidului nagofial. Menu® aceluia afară de doi-trei fmnşi şi-au stat seamă de toată greutatea situaţiei. Războiul balcanic era preludiul unui alt război. Situaţia geografică a României asigura un rol hotărâtor, şi astfel interesele monarhiei Habsburgice pretindeau un raport de bună vecinătate şi tovărăşie de arme. Tisza în calitate de şef al guvernului ungar, ba se poate zice dictator al Monarhiei, la alegerile din 1910, il impusese pe Vasile Mangra de deputat. Cu ajutorul lui Mangra a reuşit să trezească într-o parte a opiniei publice româneşti, de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, falsa credinţă, că guvernul cu dragă inimă ar face concesiuni importante partidului naţional, dacă acesta nu ar fi condus de oameni cari preferă să facă opoziţie decât să asigure avantagii neamului lor. Comitetul partidului naţional spre a deschide ochii tuturor acelora a căror judecată deraiase în acest sens, totodată ţinând seamă de dorinţa regelui Carol şi a lui Francisc Ferdinand, a hotărât să intre în discuţii cu Tisza. Spre acest scop a fost aleasă o comisie de zece inşi, înzestrată cu depline puteri, iar fiindcă toţi zece inşi nu puteau participa direct la discuţiile cu Tisza, conducerea tratativelor a fost încredinţată dlor Maniu, Branişte şi Mihály. Discuţiile au durat câteva săptămâni Când dosarul a fost dat publicităţii cu ocaza desbateriior din Martie 1914 — toată lumea s’a convins câ dela Tisza cauza românească nu putea nădăjdui nici un bine, că soarele românismului numai dela răsărit poate să răsară. Tot odată creditul lui Mangra şi a celor câţiva sateliţi ai lui au fost definitiv distrus în sentimentul şi judecata opiniei publice româneşti.*) Salina grea de a conduce discu-ţiile cu contele Tisza, a căzut ca de atâtea ori în momente hotărâtoare iarăşi, pe umerii lui Iuliu Maniu. Toată opi- nia publică românească aşteaptă soluţia cu liniştea pe care nu o naşte decât desăvârşita încredere în calităţile superioare ale unui om, convinsă fiind că Maniu va duce la bun sfârşit pentru neamul românesc, negocierile oricât de rafinat şi de trufaş era Tisza. Evenimentele din toamna anului 1918 au justificat pe de-a întregul îndreptăţirea acestei încrederi a neamului românesc faţă de Iuliu Maniu. - „ Ia mare e război? Iuliu Maniu eraîndreptăţit ca pe baza unei cereri adresată ministerului. *) Au trebuit să vie liberalii ca imitând metodele electorale a lui Tisza sâ-i numească pe toţii mangliştii şi trădătorii cauzei româneşti de odinioară în funcţii ba sâ-i şi decoreze şi să-s fei» k &AS& regală e» *«t«k SaewMare. k să fie scutit în calitate de advocat arhidiecezan de serviciul militar. Această cerere a preferit să nu o facă. A preferit să se supună tuturor neajunsurilor instrucţiei militare, el care nu servise niciodată în armată şi să facă slujbă aruncat de pe un front pe altul, expunânduşi viaţa de nenumărate ori, încălzit de nădejdea că odată şi odată va sosi momentul când va putea să treacă şi el ca voluntar în armata română. Acest dor era atât de viu încât cu toate stăruinţele amicilor lui cari pregătiseră încadrarea lui I. Maniu în corpul judecătorilor militari, dacă ar fi înaintat o rugare în acest înțeles, a refuzat. Intru înfăptuirea idealului La începutul anului 1918, fiind Iuliu Maniu în concediu, a stăruit pe lângă pretinii săi din conducerea partidului că să pregătească în cadrele expuse de dânsul dispoziţiile necesare, şi lista cât şi încadrarea oamenilor, pentru a organiza în momentul prăbuşiri monarhiei, viaţa de Stat românească, dincoace de munţi şi proclamarea unirei acestor ţinuturi cu celelalte provincii româneşti. Gânduri şi fapte Prevederile lui Iuliu Maniu au fost realizate de evenimente. Izbucnirea revoluţiei din Austro-Ungaria, îl găseşte la Viena. In haosul general nu şi-a pierdut pe nici un moment sângele rece, astfel încât datorit dizpoziţiilor lui s’au organizat în capitala Austriei — viaţa românească, civilă şi militară. Din Viena a alergat la Arad. Tratativele cu Jaszy le-a descris acesta amănunţit. Rezultatul a fost că oferta maghiara a suferit un refuz definitiv şi că la întrebarea finală a lui Jaszy: — Care este va să zică ţinta politicei Dv? A primit răspunsul categoric din gura lui Iuliu Maniu: „Unirea pe veci cu România!“ Drumul neamului Sufletul neamului întreg, mânat de acelaş dor a nimerit calea adevărată. Precum în momente mari istorice, instinctele de conservare a speciei mai multe decât intelectul conduc mulţimile — astfel dela Vlădică până la opincă şi In zilele mari din toamna lui 1918 Neamul românesc întreg a contribui la înfăptuirea minunei ce s’a săvârşit la întâi Decembrie. Mare a fost prestaţiunea arădanilor în frunte cu Ştefan Pop şi Vasile Goldiş, a bihorenilor conduşi de Aurel Lazar, a blăjenilor, braşovenilor, a Moţilor şi nu între cei din urmă a bănăţenilor, pentru reuşita istoricei Adunări de la Alba-Iulia. Insă toţi acei cari au participat păstrează neuitat în amintire însufleţită izbucnire de încredere cu care a fost primită de cei peste o sută de mii de români, alegerea lui Iuliu Maniu ca prezident al Consiliului Dirigent. Cu toţii simţeau că spre a făptui cele hotărâte trebuia un îndrumător şi în sufletele tuturora s’a coborât simţul dătător de linişte, că adevăratul conducător a fost găsit. Un făuritor de zile mari pentru destinele neamului. * Va veni timpul când o generaţie nepărtinitoare va recunoaşte pe deaintregul mărimea meritelor Consiliului Dirigent. Că s’au găsit oameni mici la suflet mari la patimi şi arivişti cari trădându-şi tovarăşii de luptă şi călcând în picioare cele mai elementare îndatoriri morale faţă de cauza neamului lor şi s’au vândut oferindu-se coade de topor în mâna politicianismului. Că s’au găsit oameni lipsiţi de jidecată politică ori naivi îmbătaţi de frazele patriotice ale politicianismului rafinat şi ademenitor, şi că toţi aceştia au ocărât Consiliul Dirigent va face numai ca gloria lui să strălucească în viitor cu atât mai mult. Un Stat destrămat, în toată structura sa, funcţionari ostili, organizaţie financiară surpată, armată în plină revoluţie, şi în acelaş timp, funcţionari români ca în palmă. Iată tabloul Ardealului la 1 Decembrie 1918! Şi în locul acestui haos Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniuft în timp de câteva săptămâni a ştiut să înstăpânească funcţionarea unei vieţi de Stat ordonate. Câtă însufleţire, câtă jertfire de sine, câtă opintire a forţelor intelectuale şi fizice nu s’au cerut dela toţi fii neamului românesc de dincoace de munţi, car şi-au închinat toată existenţa lor cauzei neamului sub conducerea Consiliului Dirigent ! Drumul faptelor nu s’a sfârşit Menirile ce mai sunt aşteptate de ţară îşi poartă iar şi iar încrederea în Iuliu Maniu. .2. ............ .mm * Primu discurs al dlui Iuliu Joanig *41 in Camera Română 15 ■w § _ _______ In şedinţa dela 21 Decemvrie 1919 dl Iuliu Maniu a rostit primul său discurs în Camera României. Pentru Românii de sub fosta monarhie habsburgică, ca şi pentru toţi fii neamului nostru, care ştiu opera din trecut a dlui Iuliu Maniu, acest moment este de-o importanţă istorică, în analele politicei noastre. Pentru întâia oară a putut să-şi rostească cuvântul său împăciuitor şi plin de speranţe, în plin parlament românesc, acela care de ani de zile, a condus luptele politice ale Românilor de peste Carpaţi. Desigur ca între momentele solemne ale Camenilor de după Unire, în care pentru întâia oară, întreg neamul românesc a fost chemat la sfat politic, din toate straturile ţării, printre aceste momente de fericire naţională şi de reculegere înţeleaptă, momentul când Transilvania a vorbit prin fiul ei reprezentativ, le-a întrecut pe toate şi coborât în sufletele tuturora duhul unei evlavii nouă. Când Iuliu Maniu a apărut la tribuna Camerei Române, in acel moment s’a răsbunat şi lungul şir de martiri naţionalii; deasupra câmpiei dela Blaj, a trecut duhul învietor al anului 1848 şi până departe, în ascunzişurile nunelor Apuseni a putut pluti mulţumirea că nu degeaba a suferit un neam, secolii vitregi ai iobăgiei ungureşti. In aceleaş moment când a păşit la tribuna Camerei Române Iuliu Maniu, în acelaşi moment şi morţii din război, au ştiut in adâncurile tine!, unde s’au făcut una cu pământulAici, de ce au murit. Iar cei rămaşi in viaţă, când au auzit că de pe tribuna Camerei Române, glăsueşte* Ardealul, cu cuget senin, nu au mai avut de ce regreta, jertfele pe care le au făcut în timpul războiului şi au priceput cu toţii ce forţă mână neamul nostru, înainte, peste bolovanii pe care-i presară istoria, cu atâta nesaţiu în calea popoarelor. Un moment solemn, care nu se poate asemăna decât cu momentul când în Camera de la Bucureşti a principatului muntean, venea Mihail Kogălniceanu, din partea Moldovei, să aducă vestea, că cele două ţări surori vor să trăească laolaltă. O noutate era atunci când un moldovean apărea în Adunarea Munteniei; noutatea s’a repetat, când transilvăneanul Iuliu Maniu a păşit la tribuna parlamentului din bucureşti. Ţinând seama de importanţa istorică şi de atmosfera solemnă în care s’a rostit discursul, dl Iuliu Maniu nu a făcut, cum ar fi vrut mulţi, un rechizitoriu al politicei din vechiul Regat. Ciasa a adus ramura de măslin a ţinuturilor de peste munţi, coborând în «Ssoffsid săws omora şi vrajba cu care au păşit unii, ci împăciuirea şi buna credinţă. Astfel, plecând de la această atitudine sufletească a discursului său, greşelile în politica externă, ale fostului guvern, care la alţii devin pivot de manevrare a intereselor meschine, apar explicate. Dl Maniu nu critică, nu trage la răspundere, nu învrăjbeşte, dl Maniu explică. Este adevărat, că nn ţara noastră este greu de priceput această imparţia- litate desăvârşită, această obiectivitate, aproape ştiinţifică, dar în alte ţări, este singura tonalitate retorică, cu care se discută în parlamente. De aceea, dacă dl Maniu nu este înţeles, pe deplin de mulţi dintre cei care fac politică la noi, nu este înţeles, iar pe unii nu-i satis- face atitudinea dsale, pentru că ne-am obişnuit ca omul politic să nu poată vorbi, decât după ce are în faţă adver- sari de învins. Ei bine, dl Iuliu Maniu este lipsit de această armă a sanguinilor politici. Nu a fost o greşală că s’a dus politica de rezistenţă, după cum nu este o greşală că s’a părăsit la un moment dat. Şi una şi alta au fost folositoare neamului, iar cine se încâpăţinează într’una nu le poate realiza nici când pe amândouă. Dar când dl Iuliu Maniu trece la explicarea cauzei pentru re Ardealul şi nouile provincii, au trebuit să părăsească politica de rezistenţă, pentru că aşa voia vechiul Regat, dă cea mai categorică desminţire acuzărilor de separatism şi ardelenism politic, arătând că Ardealul s’a subalternizat vechiului Regat şi atunci când trebuia să renunţe la tot ce ţinea mai mult, la teritoriile revendicate la Alba-Iulia şi la problema minorităţilor. In abnegaţia Ardealului faţă de vechiul Regat stă cea mai sigură chezăşie a contopirei lui cu patria-mumă. De altfel către sfârşitul discursului dsa a accentuat şi în parlament nevoia desăvârşirii unităţii naţionale, pe care a proclamat-o ca o condiţie de viaţă în discursul dinainte de alegerile din 1919 de la Alba-Iulia. Discursul dlui Iuliu Maniu, pus în comparaţie cu discursurile care s’au rostit până acum dela partid la partid şi dela om la om, indică o nouă viaţă politică şi o nouă metodă parlamentară, care s’ar’ putea caracteriza dela provincie la provincie şi dela om la ţară. Cine va înţelege acest spirit superior al unei nouă vieţe politice, va înţelege, de ce gânduri este animat pentru viitor preşedintele partidului naţional din Transilvania. Primul discurs al primului ardelean în prima Cameră română, nu putea fi altfel decât aşa, deschiderea unei nouă epoci politice. Un fost deputat 7 Ianuarie 19231 ..................«imuni • ! Pentru popor, prin popor, alături de popor de: Dr. LUPAŞ profesor universitar, deputat de Silişte principială, — aceste însuşiri de căpetenie, prin cari s’a menţinut în Transilvania partidul naţional şi a izbutit să ducă la biruinţă deplină cauza cea măre a neamului, — transplantate In politica generală a României întregite vor aduce, fără îndoială, contribuţiuni importante la buna îndrumare a vieţii noastre politice. Nu ne îndoim că dl Iuliu Maniu, care s’a ştiut identifica în mod desăvârşit cu toate suferinţele, credinţele şi aspiraţiile sufletului naţional din Transilvania, va izbuti prin puterea sa morală, prin înflăcărată sa iubire de neam şi Acţiunea politică a partidului naţional, ideologia, doctrina şi lupta lui nepregetată, în toate domeniile vieţii punice româneşti, poate fi condensată în formula aceasta: pentru popor, prin popor, alături de popor. Insă, înjghebarea acestui partid nu s’a întâmplat la fel cu a celorlalte partide politice. N’a izvorât nici din ambiţia sau râvna vre-unei personalităţi doritoare de a dicta şi stăpâni în mod absolutistic asupra unor cohorte de partizani dispuşi a se înjosi, în orice moment, până la închinarea idolească a „şefului“, — nici din coaliţia, de interese a vreunei categorii sociale, pornite cu straşnică lăcomie să acapareze şi să valorifice, exclusiv în beneficiul său, toate izvoarele îmbelşugate ale Statului. Ci a răsărit din necesitatea istorică de a creia pentru poporul român din Ardeal şi Ţara Ungurească, organizaţiunea cea mai corespunzătoare cu tendinţele sale fireşti de viaţă şi manifestare politică naţională. Această organizaţiune nu s’a făcut de sus în jos, cum se obişnueşte la alte partide, ai căror şefi au început clădirea dela straşină la vale, nesocotind uneori in parte, alte ori cu desăvârşire, — cum se întâmplă şi în zilele noastre — temelia pe care n’o poate da decât poporul conştient de drepturile şi datoriile sale cetăţeneşti. Clădirea partidului naţional s’a început însă de jos în sus, în modul cel mai raţional. Ea nu s’a făcut numai prin câţiva meşteri iscusiţi, ci prin însuş poporul român care a înţeles că nu poate să-şi ocrotească şi să-şi apere fiinţa sa naţională decât adăpostind-o în această organizaţiune politică atât de trainică şi rezistentă, încât a fost în stare să înfrunte toate vijeliile vremii, deslânţuite asupra ei cu egală violenţă atât înainte, cât şi după 1918. Această trăinicie este a se muitării înainte de toate legăturii sufleteşti indisolubile, care a existat şi sperăm, că va continua să existe totdeauna intre conducătorii şi între ostaşii acestui partid. Toate încercările de a sfărma această minunată legătură de solidaritate şi frăţie românească au rămas până acum zadarnice, fie că au pornit dela Hieronimi, ori dela Tisza, dela Argetoianu ori dela Vârtoianu. Toate ademenirile, toate ispitele vrăşmaşilor s’au topite a ceara de faţa focului, fiindcă şi cei dela conducere şi cei conduşi aveau sufletul inarmat cu conştiinţa clară a chemării şi a datoriei lor, care-i îndemna să rămână, în toate împrejurările, alături de popor! Din această conştiinţă a isvorât lăudabila tărie a celor ce au izbutit să reziste tuturor tentaţiunilor, preferând să lupte şi să pătimească împreună cu poporul, decât să se înfrupte de dulceaţa cea trecătoare a puterii care, ispiteşte pe mulţi şi îi împinge spre povârnişul înstrăinării de popor ... * Cel ce reprezintă, pentru întreagă opinia publică românească, în momentul de faţă, sinteza tradiţiilor din trecut şi a aspiraţiilor din viitor, ale partidului naţional, este preşedintele său, dl Iuliu Maniu, care împlineşte acum vârsta de 50 de ani, închinaţi mai mult de jumătate în serviciul devotat al acestui partid şi spre binele neamului românesc. „ Este o coincidenţă foarte semnifica- tivă că în momentul, când d-sa se află în pragul acesta al vârstei, partidul naţional a trecut şi el peste pragul or f ganizaţiei provinciale, întinzându-şi ra- mificaţiile asupra întregului teritor al patriei române. „ Cei 30 de ani de luptă şi acţiune politică, desfăşurată de dl Iuliu Maniu şi de vrednicii săi tovarăşi de principii, în împrejurări extraordinar de grele, socotim că vor putea servi drept garanţie serioasă pentru oricine, că sub conducerea d-sale partidul naţional va putea deveni folositor poporului din România întregită cel puţin în aceeaş măsură, în care a reuşit să fie folositor poporului român din Ardeal timp de 75 de ani, dându-i educaţie politică, trezindu-i conştiinţa demnităţii naţionale şi aplicând pretutindeni cu sinceritate aceeaş metodă de luptă pentru popor, prin popor şi alături de popor. După cum a luptat d-sa cu atâta abnegaţiune şi perseveranţă, ca să ridice poporul român din fosta Ungarie la treapta unui adevărat factor constituiţional-politic, deplin conştient că pute- rea Statului trebue să fie şi a lui, du-pă cum a reuşit să se împotrivească tuturor speculaţiunilor şi aranjamentelor politice, cari se făceau şi — durere — continuă a se face la Bucureşti cu totala desconsiderare a principiului fundamental din Constituţia ţării că „toate puterile în Stat emană de la naţiune",— tot astfel nădăjduim că va lupta, împreună cu întreg partidul naţional, devenit acum „regnicolar“, şi va reuşi cu timpul, să transforme în realitate acest principiu constituţional, care de atâta timp i-a însemnat decât cea mai crudă ironie în textul legii fundamentale a României. Puterea de renunţare la orice ambiţii şi pofte de mărire personală, nota de cugetare idealistă şi de consecvenţa De la izbucnirea războiului, care, a aprins în flăcări toată lumea, activitatea politică a comitetului naţional român a fost redusă din două motive. Starea de asediu, în care ne găseam şi ochii iscoditori ai guvernului unguresc, cari ne urmăreau pas de pas, limitau în aşa măsură libertatea de acţiune a conducătorilor noştri şi a maselor populare, pe cari se sprijineau, încât făceau imposibilă exprimarea voinţei poporului românesc de dincoace de Carpaţi. De altă parte, în vederea scopului final, pe care-l urmărea politica noastră şi care, la 1 August 1914, apăruse limpede şi puternic în conştiinţa fiecărui Român din Ardeal, nu era nici aportul şi nici înţelept a preveni politica oficială a Statului român, de care acum eram indisolubil legaţi. De aceea lozinca, ce s’a dat atunci, de-a aştepta cu depline nădejdi izbânda finală şi de-a suporta, cu o eroică resemnare, restul de suferinţi, sub pumnul brutal al stăpânirei ungureşti, a fost primită cu înţelegere din partea întregei opinii publice de la noi. Problema, ce ni se impunea atunci era de-a imprima conştiinţei româneşti ideea. Că ceasul eliberării definitive poate bate în orice clipă şi că, până atunci, o risipă de forţă nu este numai inutilă, ci prin jertfele mari, dar totuşi puţin hotărâtoare pentru rezultatul fnril, ce le-ar fi reclamat, am fi păgubit în măsură mare cauza naţională. De aceea nu s’a angajat nici o acţiune politică şi nici vre-o discuţie de importanţă deosebită în anii cei ditrâiu ai războiului. Căci trebuie să afirm şi aici faptul, că intervenţia dlui Stere şi tatonările sale dela Braşov au rămas necunoscute lumii româneşti din Ardeal. Ele n’au înrâurit nicidecum conştiinţa trează a oamenilor noştri. De altă parte, când ceva mai târziu, la iniţiativa împăratului german, Erzberger angajase discuţii cu câţiva bărbaţi politici de la noi (dacă nu mă înşel dini A. C. Popoviciu, Iuliu Maniu, V. Goldiş, A. Vaida), pentru a-Ie pune in vedere o seamă de concesiuni, aceste discuţii au eşuat pentru că contele Tisza socotea de-o parte avea exagerate revendicările noastre, de altă parte însă aprigul nostru adversar simţea, întocmai ca şi răszi mai târziu, că principiul deplinei libertăţi naţionale, pe care se revendicam, aducea cu sine, în mod firesc, şi punerea concluziilor, ce izvorau din acest principiu. De aceea a zădărnicit aceste tratative primul-ministru ungar şi ca să dea o probă împăratului german a pus la cale, prin agenţi provocători, arestarea şi condamnarea la moarte a prietinului nostru Zaharie Muntean şi soţii săi. Dar fruntaşii noştri, deşi nu ţineau întruniri ori şedinţe ale comitetului, totuşi stăteau cu ochii in patru, urmărind evenimentele şi căutând a se orienta exact. După ce marele patriot N. Filipescu începuse propaganda sa pentru intrarea în acţiune a României alături de aliaţi, mulţi dintre tinerii ardeleni, mai impulsivi, credeam, că ni s’a indicat clar atitudinea, ce trebue să o luăm. Membrii comitetului naţional n’au rămas nici ei neînrâuriţi de puternicul curent, la care se ataşară, în curând, şi câţiva fraţi ai noştri, refugiaţi peste hotare. Chiar dl Iuliu Maniu s’a simţit dator a se asigura din nou, dacă ţinutade aşteptare a fruntaşilor ardeleni e potrivită sau ba. A trimis deci pe un prietin la Bucureşti, pentru că să ştirbească, dacă nu ar fi mai bine, ca dsa să meargă la Bucureşti, pentru a lua parte la acţiunea intervenţionistă. Dl I. I. C. Brătianu, întrebat, a răspuns categoric : „Dl Maniu să rămână în Ardeal“. Regretatul Tache Ionescu era de părerea, că prezenţa fruntaşilor noştri e mai necesară în Ardeal, in fine N.Filipescu a răspuns scurt: „Dl Maniu nu are nevoie de sfaturi. Aşa ştie, desigur, ce trebue să facă“.Evenimentele ulterioare au doveditpe deplin îndreptăţirea atitudinei politice, pe care a fixat-o comitetul naţional în cursul războiului. Critica ce seface acum acestei atitudini de câţiva de ţară, prin ascetismul şi ahticia sa, prin nepotolita sa dorinţă de a® trunde în adâncimiie sufletului pop® din tot cuprinsul ţării şi prin în® înţelegere a trebuinţelor unei dă® democratice vieţi da Stat, — să du® la îndeplinire speranţele vii, a căror realizare patria şi naţiunea română 9 crede In drept a o aştepta dela actifitatea d-sale publică, din viitorul piai. Un lucru este sigur: în orice situt^H s’ar afla d! Iuliu Maniu, în opoziţie la guvern, ei nu se va putea îndepăHB nici o clipă de principiile, pe cari iflgl propoveduii, eu atâta statornicie, izfa® tind a le şi înfăptui, în parte, până fl vârsta de 50 de ani, ci va rămâne CTM în toate împrejurările, acelaş credincios® şi devotat sprijinitor al cauzei naţionale■ democratice: semper idem, luptând o fi toată energia pentru popor,prin popor, alături de popor şi prieteni ardeleni, refugiaţi la Bucureşti încă din 1914 ori 1915, pe cât este ne lipsită de obiectivitate, tot pe atât e ne I izvorită dintr’o exagerată apreciere a I proprieior merite. Căci uitând cbi,. fl împrejurarea, că unii dintre fraţi tre - cuseră graniţele nu de dragul cauzei I naţionale, ci pentru a se pune la adă- 1 post de primejdia războiului, aceşti I fraţi şi-au ales partea cea mai uşoara« din luptele viitoare, cum şi rizictU cel I mai puţin periculos pentru scumpa lor I viaţă. I Dl Iuliu Maniu a ţinut deci să mi fi dezerteze dela datoria sa, deşi a fost I constrâns să îndeplinească un serviciu fl militar, pe care guvernanţii de atunci ■ s’au îngrijit să îl facă pe cât se poate ■ de nesuferit şi odios. I Serbătorind pe preşedintele partidu- I lui naţional trebue să reamintim una I dintre cele mai frumoase declaraţii,, I cari s’au făcut, în cursul războiului, de I către fruntaşii noştri. In 26 Martie 1915 I se prezentase în congregaţiunea comi-■ tatului Albei-inferioare o moţiune, care I circulase prin toate comitatele ungu- ■ reşti, şi în care se pretindea, „ca gu- ■ vernul să se îngrijească, pentru ca na- ţiunea maghiară şi tendinţele ei de dependenţă să iasă din războiu întărite.“. D! Iuliu Maniu a luat atunci cuvântat® şi într’o linişte neobişnuita u asemenea® ocazii a făcut o declaraţie demnă şi® la înălţimea situaţiei. Dşa spunea, ori deşi consideraţii superioare uşor de In- I ţeles îndeamnă pe fruntaşii români, ca I „intre împrejurările actuale“ să nu între I în discuţii politice, totuşi ca tăcerea I noastră să nu fie fals interpretată şi III adăpostul rezervei noastre conştiente ] să nu se strecoare la detrimentul po- I porului românesc vederi direct opuse I convingerilor noastre politice“, ia cu- ] vântul în mod excepţional. După ce I arată apoi, că poporul românesc din I Ardeal îndeplinindu-şi datoria cetăţe- I nească a adaus pagini nouă la cartea I jertfelor şi suferinţelor sale fără sfârşit ! „Ar fi însă o mare greşală, con- ■ tinuă dl Maniu, a atribui această ati*itudine a poporului românesc unei mul- I ţumiri cu stările actuale politice, cari I îl nemulţumesc în cea mai mare mă- I sură şi ar rătăci foarte cineva crezând, I că poporul românesc aduce insilele I aceste grele enormele sacrificii pentru a susţine sau chiar a desvolta sistemul I actual de guvernare...“ După aceste I cuvinte censura ungurească şi-a lm- I plantat foarfecă în textul declaraţiei, I care după o pată albă urmează astfel ■ „Poporul românesc a pretins tot* I deauna cu toată tăria cuvântului reg cunoaşterea drepturilor sale istoricei ■ precum şi a acelora, cari răsar în/ l mod firesc din însuşi faptul existenitei sale...“ I O pată albă, apoi urmează: (popor | rul român) „se simţeşte necesitat, cu adâncă durere, să constate, că numai I în ţara noastră nu se aude dela cei* I competenţi cuvântul, că vitejia şi fl- I delitatea popoarelor dovedită cu pri- /1 sosinţă şi cu această ocaziune, este un motiv mai mult, ca să se înfăpmuiască fără amânare libertatea naţională, pentru toate popoarele şi un regim adevărat democratic ocrotitor pentru toţi cetăţenii.“ Înainte de sfârşitul declaraţiei, care I se pierde într’o mare pată albă, dl I Maniu constată încă odată, că e drept, B just şi omenesc, ca pe lângă sacrifi-B ciile aduse pentru ţară să nu dkmj^R uitării condiţiile de existenţă ale rea-Hj inului nostru „ci să pretindem na-Hgl intea lumii întregi toate atributele nefmB naţionale, pentru cari nici când nu înceta a lupta.“ fl Bietul censor al Gazetei din Brişofl n’a înţeles profeticele cuvinte rostitflB în congregaţia dela Aiud. Dar Ic-aiflB înţeles cu atât mai bine, cei ca răsuflarea oprită aşteptam să baflfl In aşteptarea izbândei... a — Anii de război — m de dr SILVIU DRAGOMIR, f prof. universitar. I