Patria, ianuarie 1923 (Anul 5, nr. 5-21)

1923-01-07 / nr. 5

PATRIA­­ ...................... Din viaţa studenţească a lui Iuliu Maniu câtor şi purtătorul de gând al partidu­lui naţional nemaghiar era el.. Când în prima şedinţă după constituirea Came­rei fiecare partid şi-a dezvoltat pro­gramul, în urma unanimei hotărâri a clubului deputaţilor nemaghiari, Iuliu Maniu a expus bazele principiale pe care partidul naţionalist nemaghiar, ve­nea să revendice drepturi şi libertăţi naţionale egale, pentru toate naţionali­tăţile Ungariei. Gălăgioşii majorităţii au încercat prin întreruperi insolente să tulbure expunerile oratorului, cu toate acestea, mulţumită imparţialităţii şi energiei cu care prezidentul Camerii uliu Justin a ştiut să asigure libertatea cuvântului, cât şi talentului de orator desăvârşit dl Iuliu Maniu în discursul lui a făcut cea mai adâncă impresie asupra intregei Camere ungare. Pregă­tirea lui juridică, claritatea expunerei, hotărârea nestrămutată cu care susţinea convingerile sae şi p­ogromul nostru, i-au dobândit curând stima şi respectul tuturor oamenilor politici maghiari In­­tr’una din şedinţe a avut Ioc următoa­rea întâmplare: Unul dintre redactorii zierului Lupta (care apărea pe atunci la Budapesta) se găsea în loja ziariştilor. Baron­­ Ivor Kaas care era unul dintre publiciştii de căpetenie al Ungariei se adresă către un gazetar: „Ia spune-mi ce crezi, aruncân­­du-ţi privirea peste incintă, cari sunt ca­petele politice mai eminente*. Gazetarul cugetă câtva timp şi apoi zice: — Poate Wekerle şi Apponyi ? — Nul — Poate Andrasay şi Banffy ? — Iară nul — Atunci cine? Dv sunteţi obişnuiţi zise Kaas să vă lăsaţi impresionaţi de func­ţii şi de nume. Da Wekerle mare mae­stru în arta de a trage sforicelele. Appo­nyi ajutat de voce ştie să-și plaseze cu­­nod­mele enciclopedice si să rotunzeascâ fraze, Andrassy e fiul tătânescu — Banffy an p­utonier de jandarmi. Nu, capete cu adevărat politice superioare sunt al lui Maniu și Supilu (croat din Raguza). Gu­­i­tarul a rămas un moment îngândurat apoi răspunse: ai dreptate 1 Durere, că unul e român altui croat 1 Trat­­ivele cu Tisza Când la îndemnul regelui Carol, In acord cu Francisc Ferdinand, au stă­ruit guvernele din Bucureşti şi Viena pent­u o pacificare a românilor,­ con­tele Tisza hotărât a nu reda nimfa d­e prerogativele oligarhiei muapare­nt fă­cut faimoasa ofertă de pacecotentu­­lui partidului nagofial. Menu® aceluia afară de doi-trei fmnşi şi-au stat seamă de toată greutatea situaţiei. Războiul balcanic era preludiul unui alt război. Situaţia geografică a României asigura un rol hotărâtor, şi astfel interesele mo­narhiei Habsburgice pretindeau un ra­port de bună vecinătate şi tovărăşie de arme. Tisza în calitate de şef al guvernu­lui ungar, ba se poate zice dictator al Monarhiei, la alegerile din 1910, il im­pusese pe Vasile Mangra de deputat. Cu ajutorul lui Mangra a reuşit să tre­zească într-o parte a opiniei publice româneşti, de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, falsa credinţă, că guvernul cu dragă inimă ar face concesiuni im­portante partidului naţional, dacă ace­sta nu ar fi condus de oameni cari pre­feră să facă opoziţie decât să asigure­ avantagii neamului lor.­­ Comitetul partidului naţional spre a deschide ochii tuturor acelora a căror judecată deraiase în acest sens, tot­odată ţinând seamă de dorinţa regelui Carol şi a lui Francisc Ferdinand, a hotărât să intre în discuţii cu Tisza. Spre acest scop a fost aleasă o comi­sie de zece inşi, înzestrată cu depline puteri, iar fiindcă toţi zece inşi nu pu­teau participa direct la discuţiile cu Tisza, conducerea tratativelor a fost încredinţată dlor Maniu, Branişte şi Mihály. Discuţiile au durat câteva săptămâni Când dosarul a fost dat publicităţii cu ocaza desbateriior din Martie 1914 — toată lumea s’a convins câ dela Tisza cauza românească nu putea nădăj­­d­ui nici un bine, că soarele românis­mului numai dela răsărit poate să ră­sară. Tot odată creditul lui Mangra şi a celor câţiva sateliţi ai lui au fost defi­nitiv distrus în sentimentul şi judecata opiniei publice româneşti.*) Sa­lina grea de a conduce discu-­­ţiile cu contele Tisza, a căzut ca de atâtea ori în momente hotărâtoare iarăşi, pe umerii lui Iuliu Maniu. Toată opi-­ nia publică românească aşteaptă solu­ţia cu liniştea pe care nu o naşte de­­cât desăvârşita încredere în calităţile superioare ale unui om, convinsă fii­nd că Maniu va duce la bun sfârşit pen­tru neamul românesc, negocierile ori­cât de rafinat şi de trufaş era Tisza. Evenimentele din toamna anului 1918 au justificat pe de-a întregul îndreptă­ţirea acestei încrederi a neamului ro­mânesc faţă de Iuliu Maniu. - „ Ia mare e război? Iuliu Maniu era­­îndreptăţit ca pe baza unei cereri adresată ministerului. *) Au trebuit să vie liberalii ca imitând me­todele electorale a lui Tisza sâ-i numească pe toţii mangliştii şi trădătorii cauzei româneşti de odinioară în funcţii ba sâ-i şi decoreze şi să-s fei» k &AS& regală e» *«t«k SaewMare. k să fie scutit în calitate de advocat arhidiecezan de serviciul militar. Această cerere a preferit să nu o facă. A pre­ferit să se supună tuturor neajunsuri­lor instrucţiei militare, el care nu ser­vise nici­odată în armată şi să facă slujbă aruncat de pe un front pe al­tul, expunânduşi viaţa de nenumărate ori, încălzit de nădejdea că odată şi odată va sosi momentul când va putea să treacă şi el ca voluntar în armata română. Acest dor era atât de viu în­cât cu toate stăruinţele amicilor lui cari pregătiseră încadrarea lui I. Maniu în corpul judecătorilor militari, dacă ar fi înaintat o rugare în acest înțeles, a re­fuzat. Intru înfăptuirea idealului La începutul anului 1918, fiind Iu­­liu Maniu în concediu, a stăruit pe lângă pretinii săi din conducerea parti­dului că să pregătească în cadrele ex­puse de dânsul dispoziţiile necesare, şi lista cât şi în­cadrarea oamenilor, pentru a organiza în momentul prăbu­şiri monarhiei, viaţa de Stat româ­nească, dincoace de munţi şi proclama­rea unirei acestor ţinuturi cu celelalte provincii româneşti. Gânduri şi fapte Prevederile lui Iuliu Maniu au fost realizate de evenimente. Izbucnirea re­voluţiei din Austro-Ungaria, îl găseşte la Viena. In haosul general nu şi-a pierdut pe nici un moment sângele rece, astfel încât datorit dizpoziţiilor lui s’au organizat în capitala­ Austriei — viaţa românească, civilă şi militară. Din Viena a alergat la Arad. Trata­tivele cu Jaszy le-a descris acesta a­­mănunţit. Rezultatul a fost că oferta maghiara a suferit un refuz definitiv şi că la întrebarea finală a lui Jaszy: — Care este va să zică ţinta poli­ticei Dv? A primit răspunsul catego­ric din gura lui Iuliu Maniu: „Unirea pe veci cu România!“ Drumul neamului Sufletul neamului întreg, mânat de acelaş dor a nimerit calea adevărată. Precum în momente mari istorice, in­stinctele de conservare a speciei mai multe decât intelectul conduc mulţimile — astfel dela Vlădică până la opincă şi In zilele mari din toamna lui 1918 Neamul românesc întreg a contribui­ la înfăptuirea minunei ce s’a săvârşit la întâi Decembrie. Mare a fost prestaţiunea arădanilor în frunte cu Ştefan Pop şi Vasile Gol­­diş, a bihorenilor conduşi de Aurel Lazar, a blăjenilor, braşovenilor, a Mo­ţilor şi nu între cei din urmă a bănă­ţenilor, pentru reuşita istoricei Adunări de la Alba-Iulia. Insă toţi acei cari au participat pă­strează neuitat în amintire însufleţită izbucnire de încredere cu care a fost primită de cei peste o sută de mii de români, alegerea lui Iuliu Maniu ca prezident al Consiliului Diri­gent. Cu toţii simţeau că spre a făptui cele hotărâte trebuia un îndru­mător şi în sufletele tuturora s’a cobo­rât simţul dătător de linişte, că ade­văratul conducător a fost găsit. Un făuritor de zile mari pentru de­­stinele neamului. * Va veni timpul când­ o generaţie nepărtinitoare va recunoaşte pe dea­­intregul mărimea meritelor Consiliului Dirigent. Că s’au găsit oameni mici la suflet mari la patimi şi arivişti cari trădân­­du-şi tovarăşii de luptă şi călcând în picioare cele mai elementare îndatoriri morale faţă de cauza neamului lor şi s’au vândut oferindu-se coade de topor în mâna politicianismului. Că s’au găsit oameni lipsiţi de ji­­decată politică ori naivi îmbătaţi de frazele patriotice ale politicianismului rafinat şi ademenitor, şi că toţi aceştia au ocărât Consiliul Dirigent va face numai ca gloria lui să strălucească în viitor cu atât mai mult. Un Stat destrămat, în toată structura sa, funcţionari ostili, organizaţie finan­ciară surpată, armată în plină revoluţie, şi în acelaş timp, funcţionari români ca în palmă. Iată tabloul Ardealului la 1 Decembrie 1918! Şi în locul ace­stui haos Consiliul Dirigent condus de Iuliu Maniuft în timp de câteva săptă­mâni a ştiut să înstăpânească funcţio­narea unei vieţi de Stat ordonate. Câtă însufleţire, câtă jertfire de sine, câtă opintire a forţelor intelectuale şi fizice nu s’au cerut dela toţi fii neamului ro­mânesc de dincoace de munţi, car şi-au închinat toată existenţa lor cauzei nea­mului sub conducerea Consiliului Diri­gent ! Drumul faptelor nu s’a sfârşit­ Me­nirile ce mai sunt aşteptate de ţară îşi poartă iar şi iar încrederea în Iuliu Maniu. .2. ............ .m­m * Primu discurs al dlui Iuliu Joanig *4­1 in Camera Română 1­5 ■w § _ _______ In şedinţa dela 21 Decemvrie 1919 dl Iuliu Maniu a rostit primul său di­scurs în Camera României. Pentru Românii de sub fosta monar­hie habsburgică, ca şi pentru toţi fii neamului nostru, care ştiu opera din trecut a dlui Iuliu Maniu, acest mo­ment este de-o importanţă istorică, în analele politicei noastre. Pentru întâia oară a putut să-şi ro­stească cuvântul său împăciuitor şi plin de speranţe, în plin parlament româ­nesc, acela care de ani de zile, a con­dus luptele politice ale Românilor de peste Carpaţi. Desigur ca între momentele solemne ale Camenilor de după Unire, în care pentru întâia oară, întreg neamul ro­mânesc a fost chemat la sfat politic, din toate straturile ţării, printre aceste momente de fericire naţională şi de reculegere înţeleaptă, momentul când Transilvania a vorbit prin fiul ei re­prezentativ, le-a întrecut pe toate şi coborât în sufletele tuturora duhul unei evlavii nouă. Când Iuliu Maniu a apărut la tribuna Camerei Române, in acel moment s’a ră­­sbunat şi lungul şir de martiri naţionalii; deasupra câmpiei dela Blaj, a trecut du­hul învietor al anului 1848 şi până de­parte, în ascunzişurile nunelor Apuseni a putut pluti mulţumirea că nu degeaba a suferit un neam, secolii vitregi ai iobăgiei ungureşti. In aceleaş moment când a păşit la tri­buna Camerei Române Iuliu Maniu, în acelaşi mome­nt şi morţii din război, au ştiut in adâncurile tine!, unde s’au făcut una cu pământul­­Aici, de ce au murit. Iar cei rămaşi in viaţă, când au auzit că de pe tribuna Camerei Române, glăsueşte* Ardealul, cu cuget senin, nu au mai avut de ce regreta, jertfele pe care le au făcut în timpul războiului şi au priceput cu toţii ce forţă mână neamul nostru, înainte, peste bolovanii pe care-i presară istoria, cu atâta nesaţiu în calea popoarelor. Un moment solemn, care nu se poate asemăna decât cu momentul când în Camera de la Bucureşti a p­rincipatului muntean, venea Mihail Kogălniceanu, din partea Moldovei, să aducă vestea, că cele două ţări su­rori vor să trăească laolaltă. O nou­tate era atunci când un moldovean apărea în Adunarea Munteniei; nou­tatea s’a repetat, când transilvăneanul Iuliu Maniu a păşit la tribuna parla­mentului din bucureşti. Ţinând seama de importanţa isto­rică şi de atmosfera solemnă în care s’a rostit discursul, dl Iuliu Maniu nu a făcut, cum ar fi vrut mulţi, un re­chizitoriu al politicei din vechiul Re­gat. Ci­asa a adus ramura de măslin a ţinuturilor de peste munţi, coborând în «Ssoffsid săws om­ora şi vrajba cu care au păşit unii, ci împăciuirea şi buna credinţă. Astfel, plecând de la această atitudine sufletească a discursului său, greşelile în politica externă, ale fostului guvern, care la alţii devin pivot de manevrare a intereselor meschine, apar explicate. Dl Maniu nu critică, nu trage la ră­spundere, nu învrăjbeşte, dl Maniu ex­plică. Este adevărat, că nn ţara noastră este greu de priceput această imparţia-­­ litate desăvârşită, această obiectivitate,­ aproape ştiinţifică, dar în alte ţări, este­­ singura tonalitate retorică, cu care se discută în parlamente. De aceea, dacă­ dl Maniu nu este înţeles, pe deplin de mulţi dintre cei care fac politică la noi,­­ nu este înţeles, iar pe unii nu-i satis-­ face atitudinea dsale, pentru că ne-am obişnuit ca omul politic să nu poată vorbi, decât după ce are în faţă adver-­ sari de învins. Ei bine, dl Iuliu Maniu este lipsit de­ această armă a sanguinilor politici. Nu a fost o greşală că s’a dus po­litica de rezistenţă, după cum nu este o greşală că s’a părăsit la un moment dat. Şi una şi alta au fost folositoare neamului, iar cine se încâpăţinează în­­tr’una nu le poate realiza nici când pe amândouă. Dar când dl Iuliu Maniu trece la explicarea cauzei pentru re Ardealul şi nouile provincii, au trebuit să pără­sească politica de rezistenţă, pentru că aşa voia vechiul Regat,­­ dă cea mai categorică desminţire acuzărilor de se­paratism şi ardelenism politic, arătând că Ardealul s’a subalternizat vechiului Regat şi atunci când trebuia să renunţe la tot ce ţinea mai mult, la teritoriile revendicate la Alba-Iulia şi la problema minorităţilor. In abnegaţia Ardealului faţă de ve­chiul Regat stă cea mai sigură che­zăşie a contopirei lui cu patria-mumă. De altfel către sfârşitul discursului dsa a accentuat şi în parlament nevoia desăvârşirii unităţii naţionale, pe care a proclamat-o ca o condiţie de viaţă în discursul dinainte de alegerile din 1919 de la Alba-Iulia. Discursul dlui Iuliu Maniu, pus în comparaţie cu discursurile care s’au rostit până acum dela partid la partid şi dela om la om, indică o nouă viaţă politică şi o nouă metodă parlamentară, care s’ar’ putea caracteriza dela provin­cie la provincie şi dela om la ţară. Cine va înţelege acest spirit superior al unei nouă vieţe politice, va înţelege, de ce gânduri este animat pentru vii­tor preşedintele partidului naţional din Transilvania. Primul discurs al primului ardelean în prima Cameră română, nu putea fi altfel decât aşa, deschiderea unei nouă epoci politice. Un fost deputat 7 Ianuarie 19231 ...............­...«imuni • ! Pentru popor, prin popor, alături de popor de: Dr­­. LUPAŞ profesor universitar, deputat de Silişte principială, — aceste însuşiri de căpe­tenie, prin cari s’a menţinut în Tran­silvania partidul naţional şi a izbutit să ducă la biruinţă deplină cauza cea măre a neamului, — transplantate In politica generală a României întregite vor aduce, fără îndoială, contribuţiuni importante la buna îndrumare a vieţii noastre politice. Nu ne îndoim că dl Iuliu Maniu, care s’a ştiut identifica în mod desăvârşit cu toate suferinţele, credinţele şi aspi­raţiile sufletului naţional din Transil­vania, va izbuti prin puterea sa morală, prin înflăcărată sa iubire de neam şi Acţiunea politică­ a partidului naţio­nal, ideologia, doctrina şi lupta lui ne­pregetată, în toate domeniile vieţii pu­n­­ice româneşti, poate fi condensată în formula aceasta: pentru popor, prin popor, alături de popor. Insă, înjghebarea acestui partid nu s’a întâmplat la fel cu a celorlalte par­tide politice. N’a izvorât nici din am­biţia sau râvna vre-unei personalităţi doritoare de a dicta şi stăpâni în mod absolutistic asupra unor cohorte de partizani dispuşi a se înjosi, în orice moment, până la închinarea idolească a „şefului“, — nici din coaliţia, de inte­rese a vre­unei categorii sociale, por­nite cu straşnică lăcomie să acapareze şi să valorifice, exclusiv în beneficiul său, toate izvoarele îmbelşugate ale Statului. Ci a răsărit din necesitatea istorică de a creia pentru poporul ro­mân din Ardeal şi Ţara Ungurească, organizaţiunea cea mai corespunzătoare cu tendinţele sale fireşti de viaţă şi manifestare politică­ naţională. Această organizaţiune nu s’a făcut de sus în jos, cum se obişnueşte la alte partide, ai căror şefi au început clădi­rea dela straşină la vale, nesocotind uneori in parte, alte ori cu desăvârşire, — cum se întâmplă şi în zilele noastre — temelia pe care n’o poate da decât poporul conştient de drepturile şi da­toriile sale cetăţeneşti. Clădirea parti­dului naţional s’a început în­să de jos în sus, în modul cel mai raţional. Ea nu s’a făcut numai prin câţiva meşteri is­cusiţi, ci prin însuş poporul român care a înţeles că nu poate să-şi ocro­tească şi să-şi apere fiinţa sa naţio­nală decât adăpostind-o în această or­ganizaţiune politică atât de trainică şi rezistentă, încât a fost în stare să în­frunte toate vijeliile vremii, deslânţuite asupra ei cu egală violenţă atât înainte, cât şi după 1918. Această trăinicie este a se muitării înainte de toate legăturii sufleteşti in­disolubile, care a existat şi sperăm, că va continua să existe totdeauna intre con­ducătorii şi între ostaşii acestui partid. Toate încercările de a sfărma această mi­nunată legătură de solidaritate şi frăţie românească au rămas până acum za­darnice, fie că au pornit dela Hiero­­nim­i, ori dela Tisza, dela Argetoianu ori dela Vârtoianu.­­ Toate ademenirile, toate ispitele vrăşmaşilor s’au topite a ceara de faţa focului, fiindcă şi cei dela conducere şi­­ cei conduşi aveau sufletul inarmat cu­­ conştiinţa clară a chemării şi a dato­riei lor, care-i îndemna să rămână, în toate împrejurările, alături de popor! Din această conştiinţă a isvorât lăuda­bila tărie a celor ce au izbutit să re­ziste tuturor tentaţiunilor, preferând să lupte şi să pătimească împreună cu po­porul, decât să se înfrupte de dulceaţa cea trecătoare a puterii care, ispiteşte pe mulţi şi îi împinge spre povârnişul înstrăinării de popor ... * Cel ce reprezintă, pentru întreagă opinia publică românească, în momen­tul de faţă, sinteza tradiţiilor din trecut şi a aspiraţiilor din viitor, ale partidu­lui naţional,­­ este preşedintele său, dl Iuliu Maniu, care împlineşte acum vârsta de 50 de ani, închinaţi mai mult de jumătate în serviciul devotat al a­­cestui partid şi spre binele neamului românesc. „ Este o coincidenţă foarte semnifica-­­ tivă că în momentul, când d-sa se află­ în pragul acesta al vârstei, partidul­­ naţional a trecut şi el peste pragul or­ f ganizaţiei provinciale, întinzându-şi ra-­ mificaţiile asupra întregului teritor al­ patriei române. „ Cei 30 de ani de luptă şi acţiune politică, desfăşurată de dl Iuliu Maniu şi de vrednicii săi tovarăşi de principii, în împrejurări extraordinar de grele, socotim că vor putea servi drept ga­ranţie serioasă pentru oricine, că sub conducerea d-sale partidul naţional va putea deveni folositor poporului din România întregită cel puţin în aceeaş măsură, în care a reuşit să fie folositor poporului român din Ardeal timp de 75 de ani, dându-i educaţie politică, trezindu-i conştiinţa demnităţii naţio­nale şi aplicând pretutindeni cu since­ritate­ aceeaş metodă de luptă pentru popor, prin popor şi alături de popor. După cum a luptat d-sa cu atâta ab­­negaţiune şi perseveranţă, ca să ridice poporul român din fosta Ungarie la treapta unui adevărat factor constitui­ţional-politic, deplin conştient că pute-­ rea Statului trebue să fie şi a lui, du-­­­pă cum a reuşit să se împotrivească tu­turor speculaţiunilor şi aranjamentelor politice, cari se făceau şi — durere — continuă a se face la Bucureşti cu to­tala desconsiderare a principiului fun­damental din Constituţia ţării că „toate puterile în Stat emană de la naţiune",— tot astfel nădăjduim că va lupta, îm­preună cu întreg partidul naţional, de­venit acum „regnicolar“, şi va reuşi cu timpul, să transforme în realitate acest­­ principiu constituţional, care de atâta­ timp i-a însemnat decât cea mai crudă­ ironie în textul legii fundamentale a­ României. Puterea de renunţare la orice ambiţii­ şi pofte de mărire personală, nota de­ cugetare idealistă şi de consecvenţa­­ De la izbucnirea războiului, care, a aprins în flăcări toată lumea, activita­tea politică a comitetului naţional ro­mân a fost redusă din două motive. Starea de asediu, în care ne găseam şi ochii iscoditori ai guvernului ungu­resc, cari ne urmăreau pas de pas, li­mitau în aşa măsură libertatea de ac­ţiune a conducătorilor noştri şi a ma­selor populare, pe cari se sprijineau, încât făceau imposibilă exprimarea voinţei poporului românesc de dincoace de Carpaţi. De altă parte, în vederea scopului final, pe care-l urmărea po­litica noastră şi care, la 1 August 1914, apăruse limpede şi puternic în conştiinţa fiecărui Român din Ardeal, nu era nici aportul şi nici înţelept a preveni politica oficială a Statului ro­mân, de care acum eram indisolubil legaţi. De aceea lozinca, ce s’a dat a­­tunci, de-a aştepta cu depline nădejdi izbânda finală şi de-a suporta, cu o eroică resemnare, restul de suferinţi, sub pumnul brutal al stăpânirei ungu­reşti, a fost primită cu înţelegere din partea întregei opinii publice de la noi. Problema, ce ni­ se impunea atunci era de-a imprima conştiinţei româneşti ideea. Că ceasul eliberării definitive poate bate în orice clipă şi că, până atunci, o risipă de forţă nu este nu­mai inutilă, ci prin jertfele mari, dar totuşi puţin hotărâtoare pentru rezulta­tul fnril, ce le-ar fi reclamat, am fi păgubit în măsură mare cauza naţio­nală. De aceea nu s’a angajat nici o ac­ţiune politică şi nici vre-o discuţie de importanţă deosebită în anii cei ditr­­âiu ai războiului. Căci trebuie să a­­firm şi aici faptul, că intervenţia dlui Stere şi tatonările sale dela Braşov au rămas necunoscute lumii româneşti din Ardeal. Ele n’au înrâurit nici­decum con­ştiinţa trează a oamenilor noştri. De altă parte, când ceva mai târziu, la iniţiativa împăratului german, Erzber­­ger angajase discuţii cu câţiva bărbaţi politici de la noi (dacă nu mă înşel dini A. C. Popoviciu, Iuliu Maniu, V. Goldiş, A. Vaida), pentru a-Ie pune in vedere o seamă de concesiuni, a­­ceste discuţii au eşuat pentru că contele Tisza socotea de-o parte avea exage­rate revendicările noastre, de altă parte însă aprigul nostru adversar simţea, întocmai ca şi răszi mai târziu, că principiul deplinei libertăţi naţionale, pe care se revendicam, aducea cu sine, în mod firesc, şi punerea con­cluziilor, ce izvorau din acest princi­piu. De aceea a zădărnicit aceste tra­tative primul-ministru ungar şi ca să dea o probă împăratului german a pus la cale, prin agenţi provocători, aresta­rea şi condamnarea la moarte a prieti­nului nostru Zaharie Muntean şi so­ţii săi. Dar fruntaşii noştri, deşi nu ţineau întruniri ori şedinţe ale comitetului, to­tuşi stăteau cu ochii in patru, urmărind evenimentele şi căutând a se orienta exact. După ce marele patriot N. Fili­­pescu începuse propaganda sa pentru intrarea în acţiune a României alături de aliaţi, mulţi dintre tinerii ardeleni, mai impulsivi, credeam, că ni­ s’a indi­cat clar atitudinea, ce trebue să o luăm. Membrii comitetului naţional n’au ră­mas nici ei neînrâuriţi de puternicul curent, la care se ataşară, în curând, şi câţiva fraţi ai noştri, refugiaţi peste hotare. Chiar dl Iuliu Maniu s’a simţit dator a se asigura din nou, dacă ţinuta­­de aşteptare a fruntaşilor ardeleni e potrivită sau ba. A trimis deci pe un prietin la Bucureşti, pentru că să ştirb­­ească, dacă nu ar­ fi mai bine, ca dsa să meargă la Bucureşti, pentru a lua parte la acţiunea intervenţionistă. Dl I. I. C. Brătianu, întrebat, a răspuns ca­tegoric : „Dl Maniu să rămână în Ar­deal“. Regretatul Tache Ionescu era de părerea, că prezenţa fruntaşilor noştri e mai necesară în Ardeal, in fine N.­­Filipescu a răspuns scurt: „Dl Maniu n­u are nevoie de sfaturi. Aşa ştie, de­­sigur, ce trebue să facă“.­­­­Evenimentele ulterioare au dovedit­­pe deplin îndreptăţirea atitudinei poli­tice, pe care a fixat-o comitetul naţio­nal în cursul războiului. Critica ce se­­face acum acestei atitudini de câţiva­ de ţară, prin ascetismul şi ahticia sa, prin nepotolita sa dorinţă de a®­­ trunde în adâncimiie sufletului pop® din tot cuprinsul ţării şi prin în® înţelegere a trebuinţelor unei dă® democratice vieţi da Stat, — să du® la îndeplinire speranţele vii, a căror realizare patria şi naţiunea română 9 crede In drept a o aştepta dela actifi­tatea d-sale publică, din viitorul piai. Un lucru este sigur: în orice situt^H s’ar afla d! Iuliu Maniu, în opoziţie la guvern, ei nu se va putea îndepăHB nici o clipă de principiile, pe cari iflgl propoveduii, eu atâta statornicie, izfa® tind a le şi înfăptui, în parte, până fl vârsta de 50 de ani, ci va rămâne CTM în toate împrejurările, acelaş credincios® şi devotat sprijinitor al cauzei naţionale­■ democratice: semper idem, luptând o fi toată energia pentru popor,prin popor,­­ alături de popor ş­i prieteni ardeleni, refugiaţi la Bucureşti­­ încă din 1914 ori 1915, pe cât este ne­­ lipsită de obiectivitate, tot pe atât e ne I izvorită dintr’o exagerată apreciere a I proprieior merite. Căci uitând cbi,. fl împrejurarea, că unii dintre fraţi tre - cuseră graniţele nu de dragul cauzei I naţionale, ci pentru a se pune la adă- 1 post de primejdia războiului, aceşti I fraţi şi-au ales partea cea mai uşoara­« din luptele viitoare, cum şi rizictU cel I mai puţin periculos pentru scumpa lor I viaţă. I Dl Iuliu Maniu a ţinut deci să mi fi dezerteze dela datoria sa, deşi a fost I constrâns să îndeplinească un serviciu fl militar, pe care guvernanţii de atunci ■ s’au îngrijit să î­l facă pe cât se poate ■ de nesuferit şi odios. I Serbătorind pe preşedintele partidu- I lui naţional trebue să reamintim una I dintre cele mai frumoase declaraţii,, I cari s’au făcut, în cursul războiului, de I către fruntaşii noştri. In 26 Martie 1915 I se prezentase în congregaţiunea com­i-■ tatului Albei-inferioare o moţiune, care I circulase prin toate comitatele ungu- ■ reşti, şi în care se pretindea, „ca gu- ■ vernul să se îngrijească, pentru ca na-­­ ţiunea maghiară şi tendinţele ei de dependenţă să iasă din războiu întărite.“. D! Iuliu Maniu a luat atunci cuvântat® şi într’o linişte neobişnuita u asemenea® ocazii a făcut o declaraţie demnă şi® la înălţimea situaţiei.­ Dşa spunea, ori deşi consideraţii superioare uşor de In- I ţeles îndeamnă pe fruntaşii români, ca I „intre împrejurările actuale“ să nu între I în discuţii politice, totuş­i ca tăcerea I noastră să nu fie fals interpretată şi II­I adăpostul rezervei noastre conştiente ] să nu se strecoare la detrimentul po- I porului românesc vederi direct opuse I convingerilor noastre politice“, ia cu­- ] vântul în mod excepţional. După ce I arată apoi, că poporul românesc din I Ardeal îndeplinindu-şi datoria cetăţe- I nească a adaus pagini nouă la cartea I jertfelor şi suferinţelor sale fără sfârşit ! „Ar fi însă o mare greşală, con- ■ tinuă dl Maniu, a atribui această ati*­i­tudine a poporului românesc unei mul- I ţumiri cu stările actuale politice, cari I îl nemulţumesc în cea mai mare mă- I sură şi ar rătăci foarte cineva crezând, I că poporul românesc aduce in­silele I aceste grele enormele sacrificii pentru­­ a susţine sau chiar a desvolta sistemul I actual de guvernare...“ După aceste I cuvinte censura ungurească şi-a lm- I plantat foarfecă în textul declaraţiei, I care după o pată albă urmează astfel­­ ■ „Poporul românesc a pretins tot* I deauna cu toată tăria cuvântului re­­g cunoaşterea drepturilor sale istoricei ■ precum şi a acelora, cari răsar în/ l mod firesc din însuşi faptul existeni­­­tei sale...“ I O pată albă, apoi urmează: (popor | rul român) „se simţeşte necesitat, cu­­ adâncă durere, să constate, că numai I în ţara noastră nu se aude dela cei* I competenţi cuvântul, că vitejia şi fl- I delitatea popoarelor dovedită cu pri- /1 sosinţă şi cu această ocaziune, este­­ un motiv mai mult, ca să se înfăp­­m­­uiască fără amânare libertatea naţio­­­nală, pentru toate popoarele şi un regim adevărat democratic ocrotitor pentru­­ toţi cetăţenii.“­­ Înainte de sfârşitul declaraţiei, care I se pierde într’o mare pată albă, dl I Maniu constată încă odată, că e drept, B just şi omenesc, ca pe lângă sacrifi-B ciile aduse pentru ţară să nu dkmj^R uitării condiţiile de existenţă ale r­ea-Hj inului nostru „ci să pretindem na-Hgl intea lumii întregi toate atributele nefmB naţionale, pentru cari nici când nu înceta a lupta.“ fl Bietul censor al Gazetei din Brişofl n’a înţeles profeticele cuvinte rostitflB în congregaţia dela Aiud. Dar Ic-aiflB înţeles cu atât mai bine, cei ca­­ răsuflarea oprită aşteptam să baflfl In aşteptarea izbândei... a —­ Anii de război — m de dr SILVIU DRAG­OM­IR, f prof. universitar. I

Next