Patria, februarie 1929 (Anul 11, nr. 24-46)
1929-02-01 / nr. 24
Anul al XI-leea No. 24. Le13 CLUJ, Vineri 1 Februarie 1929 Asoc. pentru Cultura, şi literatura poporului Român Sibiu. I Directors «IL ZION CLOPOŢEI» " Redacţia şi administraţia: CLUJ, STR. REGINA MARIA No. 11. TELEFON: 13-11 şi 13-10. ABONAMENT ANUAL: Profesiuni libere — — — — 800 Funţionari — — — — —■ 700 Autorităţi şi instituţiuni — — 1600 In streinătate dublu. jpgISSCA cafe. DIRECŢIA POLITICA* ' [Comitetul de presă al Partidului Naţ.Ţărănesc secţia Ardealului. Contribuţiuni la reforma administrativă de: dr. VALERIU MOLDOVAN senator Criteriile unei descentralizări efective 1 ii. n Vom încerca să expunem în cele ce urmează principiile de temelie ale unei reforme descentralizate. Prima condiţie este ca administrarea să nu se facă numai prin funcţionari de stat, ci prin corporaţiuni alese pe lângă o largă participare a cetăţenilor, pe bază reprezentativă. Adecă să fie o AUTO ADMINISTRARE. Al doilea: T. Ca unităţile administrative să fie cât se poate mai omogene. In proiectul de reforme administrative elaborat de ministerul de interne din primul guvern Averescu, d. Argetoianu, se prevede ce e drept crearea anumitor regiuni administrative. Insă la arondarea lor nu s’a avut în vedere nici un principiu necesar istoric, dar nici baremi economic, ci unul pur geometric, deci arbitrar și nelogic. In proiectul dlui Argetoianu, fiecare regiune se compunea din 7—8 judeţe. Ardealul propriu zis, era să formeze două regiuni, una cu reşedinţa la Cluj, alta la Braşov. 11Am văzut mai sus, că cehoslovacii nu s'au lăsat influenţaţi de astfel de criterii geometrice. La ei provincia Bohemia sau Slovacia de exemplu e o unitate istorică, culturală şi economică în acelaş timp. Astfel noi va trebui să avem următoarele regiuni, corespunzând unor principii istorico-politice şi economice: 1. Muntenia. 2. Oltenia. 3. Dobrogea. Moldova. 5. Bucovina. 6. Basarabia. 7. Ardealul şi 8. Banatul cu părţile ungurene. In fine cea mai de căpetenie garanţie a unei descentralizări este învestirea acestor corporaţiuni nu numai cu resurse materiale suficiente ci şi cu dreptul de a-şi administra independent atât veniturile cât şi averile. Ajungem aici la chestiunea cea mai gingaşe şi cea mai controversistă, adecă a tutelei pe care înţelegem să o încuviinţăm autorităţii centrale de stat asupra corporaţiunilor provinciale sau judeţene. Ara văzut care e situaţia în Cehoslovacia. Ministrul de interne poate refuza aprobarea dar nu poate aduce el însuşi o altă hotărîre în locul celei cassate sau neaprobate. Ungurii făceau mare caz de autonomie largă şi veche a judeţelor sau comitatelor lor. Or, dacă vom examina chestiunea mai deaproape vom vedea că în Ungaria în esenţă e an centralista mai feroci. • chiardecât în Franţa, pentru că pe când în Franţa departamentele pot achiziţiona, a vinde imobile fără nici o aprobare mai înaltă, în Ungaria conform art. 5 al legii XXI din 1886, se cere aprobarea ministerială pentru orice hotărîre, car se referă la buget, la vânzări, cumpărări sau girări de orice averi, la executarea unor lucrări publice, precum și la sistematizări de noui oficii. Ministerul în adresa ungara devenită în timpul din urmă lege, nu se mulţumeşte numai cu un drept de control ci el rezolva direct afacerile judeţelor înaintate spre aprobare sau apelate de cei interesaţi. Chestiunea are mare importanţă practică. In punctul acesta vin în conflict interesele unităţii naţionale şi de stat cu cele ale unei descentralizări cuminte. Norme generale nu se pot impune. Deoarece foarte mult sau aproape totul atârnă de la caracterul poporului, de la gradul III de cultură şi de la tăria şi vechimea forţelor de coesiune naţională. La tot cazul legea administrativă în vigoare la noi, a mers foarte departe cu neîncrederea faţă de judeţe, atunci când şi-a susţinut nu numai dreptul de a le controla gestiunea bunăoară ci şi de a le fortifica bugetele şi a le schimba în mod arbitrar. Aceasta nu mai este o descentralizare ci cel mai perfid centralism. Perfid pentru că e îmbrăcat în formele şi are haina înşelătoare a unei autonomii administrative. In esenţă însă nu e însă altceva decât legiferarea unui absolutism despuiat şi unilateral. Apoi ce se întâmplă la noi frizează direct ridicolul. De exemplu un municipiu îşi tocmeşte cu multă grije bugetul, care în acelaş timp e şi un program de muncă, de înfrumuseţare a oraşului etc. II înaintează spre aprobare la minister unui funcţionăraş de a treia mână care nici nu a văzut vreodată oraşul respectiv şi care nu are nici idee de problemele şi necesităţile lui complexe, taie şi şterge poziţii din buget după cum îl taie capul. Ţinând seama atât de urgenţele unităţii de stat cât şi de cele ale unei bune administraţiuni regionale, cred că am putea formula liniile tutelare ale puterii centrale în următoarele: 1. Bugetul trebuie supus spre aprobare. Instanţa superioară însă nu are alt drept decât să cerceteze dacă el corespunde tuturor prescripţiilor şi anume dacă el prevede toate spesele la care e obligată comuna, judeţul sau provincia conform legii. In caz că bugetul are altfel de lacune trebuie remis cu îndrumarea ca să se cearnă şi să se facă modificările semnalate. La nici un caz însă instanţa de control nu are dreptul să modifice ea însăşi bugetul, de a tăia şi emite poziţii sau de a adăuga altele noui. 2. Întreaga gestiune făcută în cadrele bugetului aprobat scapă de sub orice control şi tutelă. 3. Achiziţia de imobile şi contractările de împrumuturi sunt supuse aprobării numai când nu există despicuire în buget pentru preţul de cumpărare sau pentru unităţile împrumutului. Vânzări de imobile în judeţ numai de la o anumită sumă sunt supuse aprobării. 4. Statutele şi regulamentele cad sub tutelă numai spre a se cerceta dacă ele sunt ţinute în cadrele legilor şi ordonanţelor în vigoare. Cu un cuvânt instanţa tutelară care pentru comune e delegaţia permanentă, iar pentru judele e delegaţia sau comitetul provincial, iar pentru provincie e ministerul de interne sau chiar consiliul de miniştri, nu funcţionează altfel decât o instanţă de casaţie, care însă îndeobşte nu îmbracă, şi fondul. ,-j ^Sfârşitul in unul de mâine). PROBLEMELE VREMII Convenţiunile colective de muncă de ing. Ionel Floaşiu Se ştie că asociaţiile muncitoreşti din Ardeal au decis şi în parte au şi înfăptuit denunţarea tuturor contractelor colective de muncă. Aceasta denunţare este echivalentă cu o nouă luptă pentru urcarea salariilor, ce se va deslănţui între patroni şi muncitori. Vom încerca în mod obiectiv să discutăm oportunitatea şi rezultatele denunţării contractelor colective cu privire la ambele părţi precum şi repercusiunea asupra vieţii industriale şi economice a statului nostru, făcând comparaţii şi cu stările din străinătate. Intre patroni şi muncitori a existat şi va exista totdeauna o rată1, care este efectul natural al tendinţelor opuse ale părţilor. Muncitorul luptă încontinuu pentru îmbunătăţirea traiului şi deci pentru o mai bună salarizare pe lângă un efort cât se poate de mic, iar patronul are tendinţa de a reduce preţul de cost şi a menţine astfel rentabilitatea întreprinderei. Din această ciocnire rezultă compromise cari satisfac în oarecare timp ambele părţi. Aceasta luptă este naturală şi sănătoasă câtă vreme nu obvin exagerări din o parte sau alta, bunăoară, ca patronii să-şi exploateze muncitorii în mod neuman, iar aceştia să ridice pretenţiuni cari ar putea cauza ruinarea întreprinderei. Aceste lupte, după înscăunarea comunismului în Rusia şi după terminarea războiului mondial, au devenit atât de crâncene, încât ameninţau să ruineze întreaga viaţă economică. Grevele şi lockanturile se ţineau lanţ şi abisul dintre patroni şi muncitori devenea tot mai mare. Au intervenit deci guvernele şi parlamentele căutând să canalizeze aceste mişcări. Astfel au luat naştere arbitrajul şi contractele colective, cari rezolvau conflictele pe cale pacinică şi erau nişte armistiţii de o durată mai scurtă sau mai lungă în lupta continuă a părţilor. Statul a devenit astfel arbitru în aceste lupte. Legislaţia muncei diferă de la stat, la stat, după cum statele aveau o conducere mai mult sau mai puţin democratică. Şi cum statele sunt conduse de partide politice, era natural ca şi politica!