Patria, februarie 1929 (Anul 11, nr. 24-46)

1929-02-01 / nr. 24

Anul al XI-leea No. 24. Le13 CLUJ, Vineri 1 Februarie 1929 Asoc. pentru Cultura, şi literatura poporului Român Sibiu. I Directors «IL ZION CLOPOŢEI» " Redacţia şi administraţia: CLUJ, STR. REGINA MARIA No. 11. TELEFON: 13-11 şi 13-10. ABONAMENT ANUAL: Profesiuni libere — — — — 800 Funţionari — — — — —■ 700 Autorităţi şi instituţiuni — — 1600 In strein­ătate dublu. jpgISSCA cafe. DIRECŢIA POLITICA* ' [Comitetul de presă al Partidului Naţ.­­Ţărănesc secţia Ardealului. Contribuţiuni la reforma administrativă de: dr. VALERIU MOLDOVAN senator Criteriile unei descentralizări efective 1 ii. n Vom încerca să expunem în cele ce urmează principiile de temelie ale unei reforme descentralizate. Prima condiţie este ca adminis­trarea să nu se facă numai prin funcţionari de stat, ci prin corpora­­ţiuni alese pe lângă o largă partici­pare a cetăţenilor, pe bază repre­­zentativă. Adecă să fie o AUTO AD­MINISTRARE. Al doilea: T.­ Ca unităţile administrative să fie cât se poate mai omogene. In proiectul de reforme adminis­trative elaborat de ministerul de interne din primul guvern Averes­­cu, d. Argetoianu, se prevede ce e drept crearea anumitor regiuni administrative. Insă la arondarea lor nu s’a avut în vedere nici un principiu necesar istoric, dar nici baremi economic, ci unul pur geo­metric, deci arbitrar și nelogic. In proiectul dlui Argetoianu, fiecare regiune se compunea din 7—8 judeţe.­­ Ardealul propriu zis, era să­ for­meze două regiuni, una cu reşedin­ţa la Cluj, alta la Braşov. 1­­­1Am văzut mai sus, că cehoslovacii nu s'au lăsat influenţaţi de astfel de criterii geometrice. La ei provin­cia Bohemia sau Slovacia de exem­plu e o unitate istorică, culturală şi economică în acelaş timp. Astfel noi va trebui să avem următoarele regiuni, corespunzând unor princi­pii istorico-politice şi economice: 1. Muntenia. 2. Oltenia. 3. Dobro­­­gea.­­ Moldova. 5. Bucovina. 6. Basarabia. 7. Ardealul şi 8. Bana­tul cu părţile ungurene. In fine cea mai de căpetenie ga­ranţie a unei descentralizări este învestirea acestor corporaţiuni nu numai cu resurse materiale sufi­ciente ci şi cu dreptul de a-şi admi­nistra independent atât veniturile cât şi averile. Ajungem aici la che­stiunea cea mai gingaşe şi cea mai controversistă, adecă a tutelei pe care înţelegem să o încuviinţăm autorităţii centrale de stat asupra corporaţiunilor provinciale sau ju­deţene. Ara văzut care e situaţia în Cehoslovacia. Ministrul de in­terne poate refuza aprobarea dar nu poate aduce el însuşi o altă ho­tă­rîre în locul celei cassate sau ne­aprobate.­­ Ungurii făceau mare caz de au­tonomie largă şi veche a judeţelor sau comitatelor lor. Or, dacă vom examina chestiunea mai deaproa­­pe vom vedea că în Ungaria în e­senţă e an centralista mai feroci. • chiar­­decât în Franţa, pentru că pe când în Franţa departamentele pot achiziţiona, a vinde imobile fără nici o aprobare mai înaltă, în Ungaria conform art. 5 al legii XXI din 1886, se cere aprobarea ministerială pentru orice hotărîre, car se referă la buget, la vânzări,­ cumpărări sau girări de orice a­­veri, la executarea unor lucrări publice, precum și la sistematizări de noui oficii. Ministerul în adresa ungara de­venită în timpul din urmă lege, nu se mulţumeşte numai cu un drept de control ci el rezolva di­rect afacerile judeţelor înaintate spre aprobare sau apelate de cei interesaţi. Chestiunea are mare importanţă practică. In punctul acesta vin în conflict interesele unităţii naţionale şi de stat cu cele ale unei descentrali­zări cuminte. Norme generale nu se pot impune. Deoarece foarte mult sau aproape totul atârnă de­ la caracterul poporului, de la gra­dul III de cultură şi de la tăria şi vechimea forţelor de coesiune naţională. La tot cazul legea ad­ministrativă în vigoare la noi, a mers foarte departe cu neîncrede­rea faţă de judeţe, atunci când şi-a susţinut nu numai dreptul de a le controla gestiunea bunăoară ci şi de a le fortifica bugetele şi a le schimba în mod arbitrar. Aceasta nu mai este o descentralizare ci cel mai perfid centralism. Perfid pen­­tru că e îmbrăcat în formele şi a­­re haina înşelătoare a unei auto­nomii administrative. In esenţă însă nu e însă altceva decât legife­rarea unui absolutism despuiat şi unilateral. Apoi ce se întâmplă la noi frizează direct ridicolul. De e­­xemplu un municipiu îşi tocmeşte cu multă grije bugetul, care în a­­celaş timp e şi un program de muncă, de înfrumuseţare a oraşu­­lui etc. II înaintează spre aproba­re la minister unui funcţionăraş de a treia mână care nici nu a vă­zut vre­odată oraşul respectiv şi care nu are nici idee de probleme­le şi necesităţile lui complexe, ta­­ie şi şterge poziţii din buget după cum îl taie capul. Ţinând seama atât de urgenţele unităţii de stat cât şi de cele ale unei bune administraţiuni regiona­le, cred că am putea formula linii­le tutelare ale puterii centrale în următoarele: 1. Bugetul trebuie supus spre a­­probare. Instanţa superioară însă nu are alt drept decât să cerceteze dacă el corespunde tuturor pre­scripţiilor şi anume dacă el preve­de toate spesele la care e obligată comuna, judeţul sau provincia con­form legii. In caz că bugetul are altfel de lacune trebuie remis cu îndrumarea ca să se cearnă şi să se facă modificările semnalate. La nici un caz însă instanţa de con­trol nu are dreptul să modifice ea însăşi bugetul, de a tăia şi emite poziţii sau de a adăuga altele noui. 2. Întreaga gestiune făcută în ca­drele bugetului aprobat scapă de sub orice control şi tutelă. 3. Achiziţia de imobile şi contrac­tările de împrumuturi sunt supuse aprobării numai când nu există despicuire în buget pentru preţul de cumpărare sau pentru unităţile împrumutului. Vânzări de imobile în judeţ numai de la o anumită su­mă sunt supuse aprobării. 4. Statutele şi regulamentele cad­ sub tutelă numai spre a se cerceta dacă ele sunt ţinute în cadrele legi­lor şi ordonanţelor în vigoare. Cu un cuvânt instanţa tutelară care pentru comune e delegaţia perma­nentă, iar pentru judele e delegaţia sau comitetul provincial, iar pen­tru provincie e ministerul de inter­ne sau chiar consiliul de miniştri, nu funcţionează altfel decât o in­stanţă de casaţie, care însă îndeob­şte nu îmbracă, şi fondul. ,-j ^Sfârşitul in unul de mâine). PROBLEMELE VREMII Convenţiunile colective de muncă de­ ing. Ionel Floaşiu Se ştie că asociaţiile muncito­reşti din Ardeal au decis şi în par­te au şi înfăptuit denunţarea tutu­ror contractelor colective de mun­că. Aceasta denunţare este echiva­lentă cu o nouă luptă pentru ur­carea salariilor, ce se va deslănţui între patroni şi muncitori. Vom încerca în mod obiectiv să discu­tăm oportunitatea şi rezultatele denunţării contractelor colective cu privire la ambele părţi precum şi repercusiunea asupra vieţii in­dustriale şi economice a statului nostru, făcând comparaţii şi cu stările din străinătate. Intre patroni şi muncitori a exi­stat şi va exista totdeauna o rată1, care este efectul natural al tendin­ţelor opuse ale părţilor. Muncito­rul luptă încontinuu pentru îmbu­nătăţirea traiului şi deci pentru o mai bună salarizare pe lângă un efort cât se poate de mic, iar pa­tronul are tendinţa de a reduce preţul de cost şi a menţine astfel rentabilitatea întreprinderei. Din această ciocnire rezultă compro­mise cari satisfac în oarecare timp ambele părţi. Aceasta luptă­ este naturală şi sănătoasă câtă­ vreme nu obvin exagerări din o parte sau alta, bunăoară, ca patro­nii să-şi exploateze muncitorii în mod neuman, iar aceştia să ridice pretenţiuni cari ar putea cauza rui­narea întreprinderei. Aceste lupte, după înscăunarea comunismului în Rusia şi după­ terminarea războiului mondial, au devenit atât de crâncene, încât a­­meninţau să ruineze întreaga viaţă­ economică. Grevele şi lockanturile se ţineau lanţ şi abisul dintre pa­troni şi muncitori devenea tot mai mare. Au intervenit deci gu­vernele şi parlamentele căutând să canalizeze aceste mişcări. Ast­fel au luat naştere arbitrajul şi contractele colective, cari rezol­vau conflictele pe cale pacinică şi erau nişte armistiţii de o durată­ mai scurtă sau mai lungă în lupta continuă a părţilor. Statul a deve­nit astfel arbitru în aceste lupte. Legislaţia muncei diferă de la stat, la stat, după cum statele a­­veau o conducere mai mult sau mai puţin democratică. Şi cum statele sunt conduse de partide po­litice, era natural ca şi politica!

Next