Radio-fonia, aprilie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 289-301)
1934-06-10 / nr. 299
2 Duminică 10 Iunie 1930 RADIOFONIA Chestiune mult desbătută până azi. Și totuş neepuizată. Din nefericire, trebue să observăm de la început că de teatrul radiofonic mai mult se ocupă cei cari scriu despre acest teatru, decât cei cari scriu teatru radiofonic. încercările de teatru radiofonic sunt foarte puţine faţă de cerinţele microfonului. Iar dintre cele mai multe piese radiofonice care s’au scris, eşecurile s’au ţinut lanţ. E interesantă părerea criticului francez Marc Denis, care susţine că teatrul radiofonic era dela început sortit unui eşec, dat fiindcă s’au alipit aceste cuvinte „teatru” şi „radiofonic”, două noţiuni care se exclud. Acest cuvânt „teatru” aduce cu sine toate deformaţiile profesionale ale scenei şi e un paradox a uni într’o singură expresie două arte care nu au aproape nimic comun. Şi aceasta aservind strămoşului „teatru” pe noul venit. Aceasta taie toate avânturile artei radiofonice care nu se va lăsa niciodată închisă şi restrânsă la o scenă, la materialitatea dimensiunilor teatrale. Câte lucruri în adevăr sunt posibile de realizat în faţa microfonului, la care niciodată nu se va putea gândi nici cel mai abil sau mai îndemânatec regizor de scenă! Teatrul radiofonic (dat fiind că până la un nou ordin trebue să-l numim astfel) nu cunoaşte nici o dimensiune, nici în timp, nici în spaţiu: un autor radiofonic poate, cu puţină îndemânare, să-şi permită totul. El poate să pună în scenă sau mai exact, să „pună în unde”, orice, pe oricine, oricând şi oriunde. Totul îi este permis. El poate să materializeze nu numai personagiile fantastice sau legenda, dar şi lucrurile, abstracţiunile, ideile; el poate să facă luna să vorbească cu soarele, o globulă de sânge cu păcatele capitale. Totul îi este îngăduit, întrucât toate acestea — cu condiţia de a fi bine realizate — vor fi acceptate. Din toate aceste abstracţiuni, fiecare auditor îşi va crea pentru el însuş o materializare conformă cu ceea ce concepe şi cutare personagiu, care ar fi ridicat pe o scenă, va putea, prin magia radiofoniei, să trăiască în gândul fiecăruia, precis, natural şi exact. Citim ades în programele staţiunilor: „Teatru radiofonic” şi după aceasta ni se dă titlul vreunei piese celebre jucată de sute şi mii de ori pe scenă. Desigur, unele piese de scenă pot fi citite şi la microfon. Dar, pentru Dumnezeu să numim aceasta altfel: asta nu e teatru radiofonic, să-i spunem teatru radiodifuzat, să-i spunem oricum doriţi, dar numai teatru radiofonic nu. Nu se poate numi cinematograf proecţiunea printr-o lanternă magică a unei serii de fotografii ce reprezintă acelaş subiect, fotografiat din oră în oră. Teatrul radiofonic e ceva nou ,care nu datoreşte nimănui nimic. El are procedeele lui încă rău definite, dar existente, posibilităţile sale proprii şi aceste posibilităţi abia întrezărite sunt minunate, uimitoare. Din nefericire, sunt prea puţini cei cari în ultimii ani au făcut sforţări să utilizeze aceste posibilităţi, şi e interesant de notat că numai cei cari au venit la teatrul radiofonic, cu un spirit nou, fără idei preconcepute, fără deformaţiuni profesionale, teatrale, au reuşit să facă ceva nou. Ne amintim că în ianuarie 1931 a fost atribuit în Franţa, pentru prima oară, de către tânăra Academia de Arte Fonice, marele premiu pentru teatru radiofonic. Or, este în adevăr extraordinar faptul că, dintre toţi cei premiaţi nici unul nu este autor dramatic cunoscut, nici unul nu s’a ocupat cu teatrul pentru scenă, ci sunt cu toţii nume noi. Departe de noi gândul de a pretinde că un autor de teatru n’ar putea într’o zi să scrie o piesă radiofonică foarte bună, totuşi credem că unui astfel de om i-ar fi mai greu decât unuia care nu s’a ocupat deloc cu teatrul scenic, să scrie o piesă pentru microfon. Se anunţase pe vremuri de posturile italiene, difuzarea unei piese radiofonice, scrisă de Pirandello. Nu ştim ce-a devenit această intenţie a marelui autor dramatic. In acest timp însă, foarte mulţi necunoscuţii i s’au aventurat în genul radiofonic teatral şi unii au reuşit: ne amintim câteva piese foarte bune, realizate la concursul postului Bucureşti. Din ce s’a scris în străinătate şi la noi pentru microfon, rezultă că piesele de radio ar fi de două feluri: unele în care se păstrează un realism oarecum scenic, altele care se avântă în genul ireal; se pare că acesta din urmă permite de a se uza la maximum de posibilităţile vaste ale radiofoniei. Autorii de teatru scenic, cari au realizat mai mult în ireal, sunt mai apropiaţi de formula teatrului radiofonic şi ar fi putut da piese bune pentru microfon. De aceea, încercarea anunţată de Pirandello a fost aşteptată cu nerăbdare. Mulţi puneau mari speranţe în Pirandello. In adevăr, în „Şase personagii în căutarea unui autor”, Pirandello realizează o operă care pare a predestina pe autorul ei teatrului pur subiectiv, care este teatrul radiofonic. Chiar pe scenă uneori, ni se pare jenantă materializarea acestor şase personagii, pe cari scena în adevăr îi arată precise şi definitive, în timp ce microfonul le-ar evoca conforme dorinţelor noastre. Cea mai îndemânatică punere în scenă şi proiectoarele cu lumini verzi, cele mai bine puse la punct nu vor suprima niciodată penibila impresie a realităţii, distrugătoare a ambianţei misterioase în care ar trebui să evoluieze asemenea personagii. Maeterlinck, autorul piesei „Veneticul” ar fi de asemenea un realizator ideal pentru formula irealului. Se pare că teatrul radiofonic, care este atât de depărtat de teatrul tradiţional, e dimpotrivă mai apropiat de cinematograf, dar nu de cinematograful sonor şi vorbitor, fie chiar sută la sută, ci de cinematograful pur, de vechiul cinematograf mut, care după unii autori a prins glas, din nefericire. O şi mai mare nenorocire este atunci când artistul pronunţă în franţuzeşte şi de pe ecran auzim un cântec german. Cinematograful vorbitor este desigur o admirabilă descoperire, dar trebue să mărturisim că suntem încă departe de capo d’opera lui, în timp ce filmele mute ne-au dat atâtea mari realizări artistice. Teatrul radiofonic pare a fi o rudă apropiată cu cinematograful mut. Numeroase analogii există între ele. Principala analogie este mijlocul unic de expresie, imaginea pentru cinema, sunetul pentru radio. De aci s’a dedus că unele procedee întrebuinţate de către cinematograf, ar putea fi transpuse din planul vizual în planul sonor, să fie utilizate cu succes în faţa microfonului. Cinematograful şi microfonul au comun deasemeni subiectivitatea, adică posibilitatea de a se transporta imediat în orice loc. Posibilitatea de a realiza o simultaneitate, grupând într’un timp foarte scurt, evenimente depărtate în timp, cu ceasuri, ani sau secole. Bazat pe aceste date, domnul Marc Denis a realizat pentru posturile franceze o serie de piese radiofonice, care, să recunoaştem, nu mai au absolut nimic comun cu teatrul tradiţional. S’au făcut apoi încercări cu aşa zi- Teatrul radiofonic Scenă dintr’o piesă radiofonică