Rampa, martie 1925 (Anul 8, nr. 2203-2228)

1925-03-01 / nr. 2203

ANUL Vli­ No. 2209 Pentru spectacolele lui Alexandru Moussi înscrierile se fac la JEAN FEDER Palatul Bucureştilor de l5 ŢINEA In vremea când se discuta mu­tarea Capitalei,­­­ edilii noştri se gândesc, rar, pare-se că serios, e-s la construirea ospețului comunal. Suspinul e vechi. Bucureştenii văd In această realizare, o afirmaţie de stabilitate şi de liberă alegere a lo­cului pe care Turcii nl lau impus ca Scaun. De atunci şi până azi, Capitala a avut un caracter de pro­vizorat : paşa din Rusciuk era prea aproape. Ceea ce, in occidentul aşezat şi trainic, făcea prima grijă a locui­torilor opriţi pe câte un ţărm, şi primul lor orgoliu, la bucureştenii de totdeauna era ultima preocupare. Ovidiu era trist pe ţărmul Euxinu­­lui: pe malul Dâmboviţei Bucureş­­teanul se simţea ca intr’un, loc de exil. De aceia nu s’au grăbit să înalţe Rathausul lor, — l’hôtel de viile. De aceea, în fiecare vară discută cu plăcere şi în zadar, despre mutarea dincolo de munţi a Capitalei. Acum, preocuparea s-a demodat. Momentul unei asemenea incalculabile fapte a trecut: el a fost prielnic însă în zilele când se semna pacea cu Aus­­tro-Ungaria. Modernismul, pe urmă, dinamica, maşina, viteza, fac această măsură inutilă. Cu mijloacele de azi, Bucureştii pot avea tot ceea ce le lipseşte. In primul rând o primă­rie. O primărie cum au toate metro­polele lumii. Un edificiu care să răs­frângă orgoliul, voioşia şi vitalita­tea unui popor ce şi-a construit un stat, fără să fi creiat Încă oraşul. Un palat, indiciu al hotărîrei de a lua drumul vremii, drumul tuturora, al săvârşirilor urbane. In acest scop însă, edilii n’au ţinut seamă că primul lor act ar trebui sâ fie realizarea fondurilor şi su­primarea formalităţilor si tărâgăni­­rilor. In loc de a accelera o lucrare In care se ezită de pitcuzeci de ani în faţa unui maidan descompus şi în plină fermentaţie primăvăratică,­­ primăria a introdus de la început un element de temporizare, discor­die şi risipă. A instituit un concurs arhitectural şi un premiu de cinci sute de mii de lei pentru cel mai bun plan al Palatului Comunal Încă hi­­potetic. Cu cele mai primare noţiuni de arta de a clădi, oricine Îşi poate­ da seama de vagul care pluteşte In prospectul-invitaţie al comunei. „Cel mai bun plan“ nu înseamnă nimic din punct de vedere tehnic. Trebu­iau încercate clar bazele concursu­lui : terenul studiat, situaţia urba­nistică, faţadele, amploarea materia­lul, etc., etc. Alcătuirea Juriului nu se cunoaşte. Şi, ceea ce consti­tue o absurditate estetică şi tehnică, rea­lizarea planului premiat, nu se în­credinţează arhitectului care l’a conceput şi l’a studiat. Primăria Îşi rezervă dreptul de a completa stu­diile şi de a face lucrările prin an­treprenori favoriţi. Faţă de aceste condiţii, arhitecţii din ţară au reacţionat. Un număr de 140 din totalul de 160 al acestui corp au înaintat un protest prin care de­clară abţinerea lor de la concurs şi cer respectarea „contractului Anto­­nescu“. Cetitorii ştiu că exista la primărie un plan aprofundat şi plă­tit, al unui palat conceput de Anto­­nescu, arhitectul creator al stilului modern românesc. Concursul de azi, renunţând la cheltuelile planului Antonescu şi instituind un nou pre­miu de 500.000 lei pentru o nouă schiţă de plan, însemna, fără moti­ve plauzibile, căci vechile proecte se pot amplifica uşor, o dublă risipă bănească şi o suprapierdere de timp. Concursul de azi, prin dezideratul hibrid pe care-l cuprinde, acela ca fiece faţadă a Palatului Comunal să reprezinte câte unul din ţinutu­rile alipite, contribue cel mai vio­lent atentat împotriva legilor fru­mosului şi a aspectului Capitalei. Această ameninţare estetică, a în­ţeles corpul arhitecţilor români să o conjure prin executarea lucrării lui Antonescu. Rezistenţa legală şi din toate punc­tele de vedere Îndreptăţită a arhi­tecţilor români, se va isbi desigur de Îndârjirea celor interesaţi să ia lucrurile de la început. Şi iată cum nu vom avea nici ge­neraţia noastră, un Hotel de viile. re fac oraşele din Germania pentru teatrele lor Credem că este intersant să ară­tăm ce sacrificii fac diverse oraşe din Germania pentru susţinerea tea­trelor lor ! Aşa, Augsburg dă o subvenţie a­­nuală de 500.000 mărci aur (25 mil. lei); Kobing 290.000 mărci aur (10 mii. lei; Görlitz 100.000 mărci aur (1 miL lei); Gotha 280.800 mărci aur (14 miL lei); Halle 200.000 (10 mil. lei); Lübeck 250.QQQ măr­i aur (12 mil. Iei); Mainz 300.000 mărci aur (15 miL lei). Oraşul Chemnitz a pre­văzut în bugetul său 309.000 mărci aur (15 miL lei) dar subvenţia va mai trebui să fie mărită». Faţă cu aceste splendide cifre, constatăm cu durere adâncă şi sin­ceră, că oraşul Bucureşti, de pildă, — ca să cităm cel mai mare oraş al României — nu acordă nici un aju­tor, de nici un fel, nici unui teatru, fie oficial, fie particular, din acea­stă Capitală. In schimb însă (?) Primăria Capitalei are câte o LOJE GRATUITA în fiecare sală de tea­tru din Bucureşti». Este un non­­sens adorabil ! * Asupra chestiune! subvenţionărei teatrelor de către primăriile din ţară vom reveni, chestiunea meri­tând o atenţiune deosebită. «­•— ....... ....... Reprezentaţiile festive de la „Prinzregententhea­ In cursul verii viitoare vor avea loc, ca în toţi anii, o serie de re­prezentaţii festive la „Prinzregen­tentheater“ din München. Pentru reprezentaţiile de operă a­u fost angajaţi între alţii, teno­rul Richard Tauber de la Opera Mare din Viena și baritonul Wie­demann care a întreprins de cu­rând, cu un extraordinar succes, un turneu în Spania. @ si ia ts & g B s sa is sa d­ a a B @ a a B ARTISTELE CARE REVIN D-ra Nutzi Stănescu reîntoarsă de la Paris, va apare pe scena Teatrului Mic, in piesa „ta“­ ter din München Moliére şi „Bolnavul închipuit“ de HORIA FURTUNA —In terta”cernferinţelor organizate de „Universitatea Liberă pe lângă spectacolele de matineuri ale Tea­trului Naţional, d. Horia Furtună, apreciatul autor al lui „Făt Fru­mos“, a ţinut alaltăeri joi, la repre­­zentarea „Bolnavului închipuit“, ur­mătoarea conferinţă din care extra­gem :­­Nu am pretenţia în puţinele mi­nute care îmi stau la dispoziţie să vă vorbesc despre Moliére. Şi nici n’aş putea să o fac. Aceasta nu din pricină că dv. aţi cunoaşte prea bine pe Moliére şi că deci lucrul ar fi i­­nutil. Şi nici din pricină că eu l’aş cunoaşte prea bine şi că n’aş avea timpul­­să o fac. Nu voi vorbi despre Moliére pe deoparte ca să vă satisfac scepticis­mul şi neîncrederea pe care le resim­ţiţi şi dv. ca orce auditor în faţa fie­cărui conferenţiar legat fără voia lui, de un subiect gi pe de altă par­te ca să las amintirile dv. clasice să invieze triumfătoare şi singure fără ajutorul meu. E în esenţa fiecărei conferinţe întâi de a enunţa subiec­tul şi apoi de a-l ocoli aşa ca să nu obosească pe ascultători şi ca să-i transmită intact celor ce­­vor­­veni să-l trateze în urmă. Veţi asculta în curând vocea ma­relui­ Moliére bătându-şi joc şi de medici şi de bolnavi. Şi mărturisiţi că e delicată şi false poziţia confe­renţiarului care nu poate lua nici partea bolnavului, nici a doctorului­­— căci Moliére îşi bate joc de am­bii — care nu-i poate a­păra împo­triva lui Moliére gi care ttu-i poate satiriza după ce Moliére a făcut-o cu atât talent. Necazul lui Moliére pe piedici e explicabil. Moliére a „fost bolnav toată viaţa gi a murit la 51 de ani fără să fi simţit vre-o alinare a su­ferinţelor lui, căci lumea e împărţi­tă în două: cei ce suferă şi cei ce pretind să vindece suferinţele. Revolta lui Molière în potriva me­dicilor e un capitol din revolta lu­­mei în potriva celor ce pretind fără rezultat să o conducă sufleteşte, să o vindece trupeşte şi să­­ îmbunătă­ţească soarta materială. Variind îm­prejurările, avocaţii sau politicianii pot fi tot atât de periculoşi de inu­tili, sau de ridicoli ca şi medicii. Un contencios de avocaţi sau un consiliu de miniştri poate face tot atâta rău ca un consult de doctori. In sensul acesta Moliére a prins, ceea ce se numeşte în şcoli, eternul omenesc. O comparaţie între medicii lui Moliére şi medicii de astăzi ne în­dreptăţeşte să afirmăm că dânsul a prins şi eternul medical. Intr’adevăr, după luarea titlului, doctorul se găseşte faţă în faţă cu trei lucruri: cu diploma, cu conşti­inţa şi cu imensitatea boalelor de care habar n’are. Acum începe lup­ta dintre doctor şi bolnav. Bolnavul n’are decât o armă: ideea că cel mai preţios lucru de pe lume e viaţa sa. Medicul are mai multe arme. Pe vremea lui Moliére purta şi un cos­tum special. Din punctul acesta de vedere pericolul a crescut, căci astă­zi medicul se îmbracă la fel ca toa­tă lumea şi nu-l poţi deosebi la pri­ma vedere ca să te aperi înpotriva lui. Dar, ca şi pe vremuri medicul duce cu el sub un ridicol care a evo­luat, atitudini, de seriozitate exce­sivă şi foarte puţină pricepere. Atitudinea şi-l păstrează veşnic, de lipsa de pricepere însă dă dova­dă în or­ce moment. Totuşi medicina astăzi nu mai o­­moară. Doctorul se mărgineşte să stea lângă bolnav lăsând,după ul­­timile teorii, ca natura să lucreze. Un mare progres s’a realizat. Astăzi bolnavul are libertate deplină să se vindece, dacă poate. Medicul nu se mai opune, adică nu mai intervine. Pentru a ajunge la acest nou câş­tig în domeniul libertăţilor indivi­duale au trebuit să moară mulţi oameni din pricina doctorilor şi să se vindece mulţi oameni cu tot aju­torul doctorilor. Şi au mai trebuit şi Împrejurări fericite. Câte leacuri şi medicamente n’a cunoscut lumea, şi câte, din fericire, nu s’au pier­dut? Şi câţi doctori mari n’au luat cu ei în mormânt secretul nevinde­­cării boalelor? înaintea lui Jules Romains în Knock, Moliére văzuse că ceea ce’i interesează pe medici nu e atâta vin­decarea bolnavului, cât triumful me­dicinei. In acest sens, medicii care despreţuesc trupul bolnavului pen­tru o idee, sunt idealişti. Medicina triumfă. Nici o vindecare nu mai e azi definitivă. Alternativa dintre sănătate şi boa­lă nu o mai tranşează azi medicul, ci moartea. Medicul a rămas un sim­plu consilier tehnic. Interesul medi­cului e să prelungească viaţa bolna­vului. Cura, tratamentul, convales­cenţa, iată stări intermediare şi pre­lungite între boală şi sănătate, si­tuaţii în care interesul bolnavului cu al doctorului se întâlnesc şi se împacă. __ Pe vremea lui Moliére, medicii vorbeau latineşte şi bolnavii nu pri­cepeau nimic din ceea ce auzeau. Azi bolnavii nu pricep nimic din ceea ce scriu doctorii în reţete. Pro­cedura a devenit scrisă. Dacă astăzi nu avem mai multe leacuri ca pe vremuri, avem în schimb mai multe explicaţii ale boa­lelor. Azi bolnavul ştie ce boală are, iar când cineva moarte, ştie de ce boală moare. Legea cauzalităţii e satisfăcută.­­Viaţa trece, medicina rămâne. Situaţia de medic nu e totuşi de invidiat. Medicul poate să nu cu­­cunoască fiziologia bolnavului, dar trebue să-i cunoască psihologia. Tre­bue să ştie să ceară onorariul la timp, înainte de deces sau înainte de vindecare. Ori­ce întârziere poate fi fatală. Bolnavul înainte de toate e un client. Şi clientul prin definiţie e rău platnic. Duşmanii de moarte ai doctorilor sunt: leacurile sigure şi morţile su­bite. Acestea produc o perturbare neaşteptată în camera bolnavului, scurtează ceremonialul doftoricescu­lui meşteşug şi aduc cea mai mare atingere prestigiului corpului medi­cal. Dar câmpul de activitate al medi­cilor nu e limitat. După cum în ba­roul de Ilfov, acum câteva zile era să triumfe ideea unui­ sindicat în ca­re procesele să fie repartizate în or­dine alfabetică, tot astfel se va găsi odată un medic care să susţie că un bolnav n’are dreptul să cheme pe doctorul pe care’l vrea, ci trebue să uimească pe medicul care vine alfa­etic la rând pe tablou. Şi iată cum, nu numai prin realizările lor ci şi prin şcoala care au făcut-o, — Mo­liére şi Caragiale sunt nemuritori. Cei mai puternici auxiliari ai me­dicilor sunt: frica de moarte şi far­maciştii. Frica de moarte e un in­stinct care lucrează spontan; farma­ciştii — ca şi­ în armată — nu lucrea­ză de­cât cu ordin scris: reţelele. Far­maciştii reprezintă umbra, discipli­na, resemnarea, complicitatea; frica de moarte reprezintă cel mai fru­mos omagiu adus frumuseţii vieţii. In curând se va ridica perdeaua peste larga farsă molierească. Ii veţi­ ierta situaţii şi expresii pe ca­re le-aţi admite mai greu unui scrii­tor modern. In materie literară însă scopul trebue să fie, cum spunea Goethe, lărgirea gustului. Veţi auzi multe adevăruri spuse sub fonna glumei. .Veţi vedea că Moliére nu izbeşte atât în medici cât în ştiinţa pe care aceştia o re­prezintă. Veţi vedea cu ce egală ve­selie s’a aplecat el asupra slăbiciu­nilor omeneşti: asupra celui ce crede e bolnav, şi asupra celui ce crede că poate să vindice. Asupra celui ce crede că e bol­nav? Ce dureroasă renunţare să’ţi ascunzi suferinţa sub batjocură! Moliére, — căci el era bolnavul, — a murit la a patra reprezentaţie a Bol­navului închipuit. Acesta e apana­jul literaţilor de a şti să zâmbească de propria lor suferinţă spre deose­bire de alţii,­­— de unii politiciani de pildă — care zâmbesc numai de suferinţele altora. Inchipuiţi-vă seara aceea de 17 Februarie 1673 când Moliére bolnav trebuia să joace pentru a patra oa­ră rolul lui Argan din Bolnavul în­chipuit. Toți îl sfătuiau să nu joa­ce. „Nu se poate răspunde Moliére. Dacă nu joc azi, cinzeci de lucră­tori din teatru n’or să aibă mâine să mănânce o bucată de pâine. Ce-or să facă ei, dacă nu joc? Pot eu să-i las flămânzi? Dar, vă rog, să începem reprezentaţia chiar la ceasul 4, căci mai târziu simt, că n’o să am puterea să joci“ Farsa lui­ Moliere o să înceapă. De la verva bufonă şi gălăgioasă a lui Vasile Toneanu până la dansul graţios şi mut al d-nei ,Victoria Mier­­escu, veţi vedea cum toţi artiştii îşi dau măsura deplină a talentului şi a veseliei lor. Dar în actul final, atunci când veţi vedea pe Argan cum candidea­ză în haine negre la titlul de doctor, atunci când îl veţi auzi spunând cu voce tare: Jurci întrerupeţi-vă râsul amintiţi-vă, că în clipa aceea acum 252 de ani Moliére după ce a zis Jura, a căzut pe scenă leşinat, că a fost dus acasă tuşind şi vărsând sânge şi că după un ceas a murit. Plecând astăzi de la teatru, Dom­nule şi D-lor, nu vă gândiţi numai la pisă gândiţi-vă şi la autorul ei. Gândiţi-vă că hohotele de râs ce umplu de atâtea veacuri sălile, Mo­liére le-a scos din propria lui sufe­rinţă. Gândiţi-vă că geniul lui Mo­liére a fost tot atât de mare ca şi bunătatea lui: a jucat muribund ca să poată câştiga alţii o pâine. Gândiţi-vă că Moliére a avut cea mai frumoasă moarte pentru un ar­tist: aceea de a muri pe scenă. Gândiţi-vă că Moliere a avut cea mai frumoasă atitudine pentru un om în faţa morţii: aceea de a muri cu zâmbetul pe buze. ................................................................... 4 PAGINI 3 LEI Apare ZILNIC Director: ««. FAUST MOHR. Prim-Radactor: 8 DARUT FRODA. Blarearie : Racaratul, atr. Sărindar 7, etajat I. Telefoane: Diraodia 47/35. Redacţia si Administraţia : 1/58. Vernisajul expoziţiei pictorului Ştefan Popescu O NAVALA DE LUMINA INTR’O ZI MOHORÂTA — SCHIMB DE CUVIN­TE CU ARTISTUL ! „ÎNCEPEM SA DATAM“ ! Joi s’a deschis pentru ziarişti şi Invitaţi expoziţia pictorului Ştefan Popescu, In propriul său atelier din strada Dionisie 86. E o dimineaţă mohorâtă, îmbâc­sită în care ploaia şi-a lăsat ca o fantomă umedă penumbra şi amin­tirea de sgribuleală şi flori. Cum ai deschis uşa expoziţiei din toţi pereţii isbucneşte deodată o năvală de lumină vie, de raze ju­cătoare, de parfum vegetal şi căldu­ră mângăetoare, înăuntru e primă­vară, e soare, o exuberanţa meridio­nală, ţâşnind din sute de pânze, unele mai vii decât altele, toate eloc­vente şi guralive prin glasurile mi­raculoase ale culorilor. Uiţi ziua de ploae şi mohorâre, de umbră şi fiori, uiţi Capitala plină de umezeală, noroi şi proza banală, căci sufletu-ţl este asaltat şi co­pleşit din toate părţile de o mare de lumină, cu valuri de aur în to­pire, ce se rostogolesc sub orizon­turi de sânge ori de chilimbar, pier­­zându-se în umbrele catifelate ale malurilor, ori brodând şi tivind pân­zele de mătase ale stufurilor. Pe lu­ciul apelor, alunecă pe nesimţite, ca pe cel mai şlefuit mozaic venezian bărci cu pânzele larg şi solemn des­chise, pe care lumina a cusut pete­ce de purpură, pornind către desti­ne de poezie, visare şi îmbătare a simţurilor „Parteneza“. Şi talentul lui Ştefan Popescu, ne duce ca cel mai îndemânatic fante­zist cârmaciu pe undele penelului către ostrovurile de culoare, In lumi de mirare, către fascinatoare Fata Morgana. Şi pleci fermecat, ameţit de băutura luminei, indiferent dacă te vei putea strecura printre Scila şi Carybde, căci magia picturei cântă insinuant şi fatal ca o sirenă. O, minunat vraciu al penelului ! Pe spaţiul restrâns al paletei, spriji­­nindu-ţi construcţia pe piloţii fragili ai tuburilor de vopsea, ai înalţat cele mai magnifice palate ale lumi­nei şi culorei, pe lângă care păleşte fantasticul Castel al Dogilor, cu tot vestmântul lui de aur curat şi pur­pura sanguinară, stropit cu toate nestematele Orientului. Arhitect al fanteziei şi poeziei, pi­­ronindu-ţi temeliile pe realităţi, ai pus ca pietre şi cărămizi ale pala­tului, stropii cari au curs cu îmbel­­şugare din bogăţia penelului, i-ai fă­cut o faţadă din cea mai vie şi con­densată lumină şi mi-ai pus în inte­rior, floarea visurei, exhalând parfu­­muri cu ameţeli tropicale. Penelul a fost o cădelniţă, care în acea zi îmbâcsită şi umedă ca o otreapă de stradă, a umplut atmos­fera expoziţiei cu filmul de o păgâ­nă sfinţenie al primăverilor de Sud. Am prins pe picior într-una din odăile de reculegere şi intimitate ar­tistică, cu pereţii acoperiţi de aqua­­rele delicate, de desemnuri liniştite şi severe. Am vrut să-l fac să-mi vorbească de cariera şi viaţa lui ar­tistică, de debuturile şi luptele lui până a ajunge la această fericită stăpânire a meşteşugului, de concep­ţia lui artistică. Zâmbind, cu o sfială de inimosă punând graţia pe figura lui bărbă­tească şi pe virila lui maturitate, pictorul s’a eschivat cu o elegantă delicateţe. — Eu cred, spune pictorul, că a­­tunci când un poet, un scriitor şi-a pus cartea în circulaţia publică, când un pictor şi-a înfăţişat opera într’o expoziţie, personalitatea lui, viaţa lui nu poate fi decât acea o­­peră. Fiinţa lui de toate zilele nu in­teresează ! Publicul trebue să apre­cieze şi să­ judece opera In sine. Cine sunt şi ce am făcut eu ? Iată ! Şi pictorul desfăşurând un gest larg hun arătă pereţii acoperiţi de pânze halucinante de lumină, de aquarele în care viziunea naturei este prinsă cu gingăşie, de desem­nuri revelatoare ale încordărei sufle­teşti. Am citit de­odată, In mod sintetic şi fulgerător viaţa din eul interior al artistului scrisă cu slove plastice, clare şi elocvente.­­» Acum 15 ani, spun pictorului, aţi expus bucăţi pe motive de artă românească. Tinde da biserici, Troiţe... « E mai mult, Îmi răspunse zâm­bind pictorul Ştefan Popescu... Apoi, după o pauză, continuă: începem, să datăm..." şi buzele i se iluminară de melancolia unui discret regret. înce­pem să datăm ! — Aţi mai expus profilul unei fe­mei elegante aspirând parfumul u­­nui mare şi proaspăt buchet de albe crisanteme. Şi acum datez singur, pentru citi­tori, lucruri pe care le ştiu, fără să mi le fi spus pictorul care rămâne închis în mutismul lui delicat, în care simţi o reală sinceritate şi aris­tocraţie morală. Ştefan Popescu, în întâii ani ai a­­dolescenţei, artist născut, a simţit fascinaţia frumosului şi visului, şi s’a pasionat pentru estetismul şi sentimentalitatea utopiei sociale. A fost un socialist, de­sigur foarte pu­ţin ştiinţific, depărtându-se de pre­­zumţioasa şi pedanta etichetă ce o afişau intelctualii socialişti ai vre­­mei în naivitatea lor juvenilă. A fost un socialist vizionar şi idilic ca toţi artiştii cu sufletul sensibil, proas­păt, în care sentimentalismul se a­­mestecă cu entuziasmul. De aceia nu şi-a petrecut anii adolescenţei între „rapini” ci într’un cerc intim de tineri socialişti — astăzi unii morţi, alţii cuminţi — grupaţi In jurul d-lui I. Theodorescu, actualul redactor la „Adeverul“ din care fă­ceau parte d-ra dr. Ecaterina Ar­bore, S. Sanielevici, care pe atunci făcea critică socială şi literară, dr. P. Zosin, dr. P. Stoianoff, pe atunci anarchist militant, expulzat, pentru ideile lui din mai toate ţările Occi­dentului, astăzi eminent medic in Sofia, unde se consacră in linişte şi seninătate exclusiv studiilor ştiinţi­fice. Demonul picturei stăpânea de a­­tunci pe tânărul şi himericul socia­list, alternând condeiul lui de profe­sor, cu penelul. Intr’o zi pictă o natură moartă, pe care am văzut-o dese ori in sala de mâncare a casei din Ploeşti a lui Alexandru Radovici, decedatul fost ministru al Industriei. Pânza înfă­ţişa risipirea unor cireşi cari se ros­togoleau din înfăşurarea unui ziar. Ziarul era „Lumea Nouă“ organul oficial al partidului social-democrat şi era astfel desfăşurat, încât o par­te „Lumea N...“ rămânând pe ver­so,­in umbră, în lumină nu eşea de­cât restul „...ouă“. Tony Bacalbaşa, privind această pânză, nu îşi putu reţine o glumă, de data asta numai spirtuală, fără venin: — Bine frate, văd şi eu că sunt „ouă“. Dar ce nevoe să mai scrii sus !... S’a făcut mult haz de această ino­fensivă glumă a lui Tony Bacalba­şa, care a fost apoi colportată în toate cercurile intelctuale ale parti­dului. ...Au trecut ani de atunci, înce­pem să „datăm“, domnule Ştefan Popescu ! Şi între acele cireşi — „ouă” — din natura moartă şi ex­poziţia de astăzi s’au interpus nu numai anii, cu cenuşa lor, ci o trep­tată şi o strălucită elaborare şi crea­­ţiune de artă, care a dus la iradian­ta expoziţie din strada Dionisie. ^ ft : Desen de Kapran­g D. Ştefan Popescu Premiere parisiene TEATRUL DES NOUVEAUTES: „PAS SUR LA BOUCHE“ Teatrul des Nouveautes a re­­presentat săptămâna aceasta o co­medie musicală de André Barde, „Pas sur la bouche“, care a obţi­nut un sincer succes atât pentru musica sa excelentă cât şi inter­pretarea de superioară calitate. Niciodată autorul André Barde, n’a dat unui musicant un text mai fericit, mai plin de amănunte şi de ingeniositate. Subiectul însuşi e amuzant: Gilberte Valendry care a fost că­sătorită cu­ un american despre care soţul ei actual nu ştie nimic visează o viaţă aventuroasă şi in­teresantă, întâmplarea însă face ca Va­lendry să contracteze o afacere cu Thomson, fostul soţ al Gilbertei şi să-l aducă pe acesta la ei în casă. Thomson se îndrăgosteşte din nou de tânăra femee şi o con­strânge la o viaţă de emoţii şi ge­lozii în care se complică şi exis­tenţa unui al treilea amant. Dar lucrurile se descurcă. Gilberte se reîntoarce la bărbatul ei; ameri­canul pleacă, și amantul se în­soară ! Interpretarea a numărat de ase-­ menea cele mai biune elemente: d-nele Regina Flory, Jeanne Chei­­rel, Pierette Madd și d-nii Koval, Berval, Robert Carthez. Duminică, 1 Martie 1925 CASA 19, Strada General Lahovari 19 (Icoanei) oferă un asortiment variat de ţe­sături noi pentru sezonul actual cu preturi DE SACRIFICIU ÎROSE- FRANCE Conferinţele AMFITETATRUL FUNDAŢIEI CAROL I: GRUPAREA POESIS Clasicismul e rezultatul omului care trăeşte în şi pentru societate. Şi iată că în chiar epoca aceasta de protocol şi cod, către finele celui de al şaptesprezecilea secol, în ul­timele decenii ale domniei lui Lu­dovic XIV, cultura omului, dar mai ales bunul simţ artistic, exas­perat de o atât de sterilă tipizare, reacţionează. Abia în secolul XIX însă romantis­mul a făcut epocă. Arta şi literatura în general, în­semnau o copiere a naturei, dar o copiere codificată. Romantismul co­piază prin Eu. Şi atunci Montes­quieu scrie prima operă romantica, vestitele Scrisori Persane. Era din­­tr’odată o bruscă diferenţiere de tip. Nu prea târziu, George Sand în­cepea să sfideze simţul contimpora­nilor, umblând îmbrăcată într’un costum turcesc, de fir, şi cu un pumnal la cingătoare. Nu era mo­da, timpului, dar exasperată de tip, voia să strige: EU. Lumea căpătă astfel încetul cu încetul cultul per­sonalităţii. Clasicismul dădea caractere, ro­mantismul dădea stări de suflet, neoromantismul de astăzi abstrac­tizează. Aceasta pentru eternizarea artei. Avem păreri, avem gând. Gân­dul e mai consistent decât sufletul. Romantismul a amplificat viziunea naurii prin EU. Exemple, idei multe, un vulcan de idei şi de o volubilitate rar întâlni­tă a fost conferinţa d-lui Tudor Vienu. Ea deschide triumfal ciclul conferinţelor grupărei „Poesis”, febra formulă „le Moi est haissable“. r. d. SALA SINDICATULUI ZIARIŞTILOR: „SUB AUSPICIILE FUN­­DAŢIEI PRINCIPELE CAROL“ D-l Voicutecu: despre Poezia lui Eminescu D-l Tudor Vianu despre Clasicism şi Semantism Sala Fundaţiei e plină. Un audi­toriu de studenţi şi studente vioae, în imediata apropier­e a bătrânilor cu chelii serioase, cami în spiritul co­dului bunei cuviinţe, nu ştiau cum să-şi ţină mâinile cu mişcări încete şi tremurate. Veniseră cu siguran­­ţă mai mult pentru prima parte a conferinţei: Clasicism, Pe culoare şi incintă, câţiva fără bilete, asaltează personalul Funda­ţiei ca să-şi facă loc înăuntru. U­­şite, în sfârşit se închid, studenţi a­­gili scăpaţi ca din puşcă urcă scă­rile spre galerii câte patru trepte o­­dată şi conferenţiarul coboară în sală radios. Grupul Poesis preocupat de pro­blemele cari agită contemporaneita­tea, plecat peste grijile vremii, a pregătit un ciclu de şapte conferin­ţe despre romantism. Conferinţa d-lui Tudor Viama e prefaţa întregului ciclu. Trebuia dintru început să se sta­bilească, pentru înlăturarea orică­rei confuzii, ce e romantismul ca tip, în opoziţie cu clasicismul. Cum a devenit romantismul, de la ce pre­mize a pornit pentru ca la un mo­ment oarecare să se găsească in o­­poziţie curentului desuet care era clasicismul. Clasicismul este prin definiţie „împăcarea omului cu vremea“, este unitarizarea moravurilor, reducerea întregului tot la tip. Totul tinde că­tre general, căre singularizare, totul e codificat şi supus până la absurd unui protocol îmbâcsit de formule şi tipare. Era epoca în care trona­ce o sală populată răsleţ. Câţiva in­­tectuali fac grup. Conferinţa începe târziu. E de ri­goare, o jumătate de oră peste ora anunţată. Tocmai bine, în acest timp băncile d­in faţă se complec­tează. Conferenţiarul: calm, flegmatic, hainele-i fac numai cute esetice, vor­beşte scurt, nervos, ezită, cumpă­neşte, ca un elev la bacalaureat. Neo-Clasicismul, Naturalismul, Ro­mantismul, n’au fost revoluţii în a­­rena literară. Au fost curente pre­gătite înainte. însăşi Divina Come­die a lui Dante, n’a fost un eveni­ment pentru contimporani. In preaj­ma creaţiei operei de artă, atmosfe­ra înlăturată surpriza. Cu Eminescu a fost un caz rar. Nimic, nici un curent literar, nici un poet măcar, nu adusese ceva din nota caracteristică a poetului care se plămădea în adolescentul pletos şi romantic. „In ce măsură poezia lui Emine­­scu a adus o notă nouă în sfera li­teraturii Universale“ — Aceasta era de ascultat. Analiza cu bisturiul pe opera de arta înlătură orice savoare a acesteia Conferenţiarul — care e oricum un tânăr — a simţit bine acest incon­venient al teoriei. Şi atunci s’a ho­tărât pentru o critică impresionistă. Nimic vinovat în intenţie şi nu noi am fi acei cari să-i reproşem mani­era conferinţei dacă impresionismul n’ar fi alunecat uşor, pe nesimţite în cel mai dulceag romantism critic şi în cele din urmă la platitudine ch­iară . Am auzit, ce e drept vorbe mari, în pântecul cărora eram deprinşi să scormonim un miez substanţial, o idee, ceva, în sfârşit. Idealizarea poeziei prin înlătura­rea amănuntului, prin înlăturarea noţiunii de timp şi spaţiu şi prin pă­strarea a ceia ce e grandios caracte­ristic, ridică poezia lui la un nivel pe care tot curentul post-emineseian nu l-a atins. Eminescu îşi plasează acţiunea undeva şi demult imprecis. Toată filozofia lui dealtfel e o seria de impreciziuni, cu lipsuri, şi sen­suri aproximative. Conferenţiarul caracterizează slab poezia dragostei şi toată gama poe­ziei lui Eminescu. După o mică sta­ţie la poezia cosmică (Luceafărul, Mortua Est şi Satira I.) ni se rezervă surpriza unor delicioase paradoxe cărora în urmă li-au fost opuse ma­sive contradicţii. Câteva : lipsa panteismului poezi­ei lui Eminescu . Poezia naturii în opera lui Eminescu, a prins numai colţuri de natură moartă, e o poezie statică — Eminescu nu e un pesi­mist.... şi altele. r. d. ŞEZĂTOAREA CELOR TREI CRIŞURI D-l Dr­ Imii Gfieweitra asupra­t perilor im Chopin moaşa conducere a d-lui col. Baca­­loglu. Cu prilejul acesta d. dr. Emil Gheorghiu un distins pianist ale că­rui vaste studii de muzică au fost apreciate mult timp la Paris a vor­bit despre „Chopin“, fără îndoială unul din compositorii cei mai popu­lari ai muzicei romantice şi a cărui viaţă cât şi opere sunt pline de far­mec şi interes. Conferenţiarul ne istoriseşte rând pe rând cu o bogăţie de amănunte surprinzătoare, copilăria artistului, tinereţea şi viaţa sa sbuciumată şi petrecută în două ţări diferite: î­n tragica Polonie de pe atunci şi în Franţa frământată în apropierea a­­nului 1848. După terminarea studiilor sale muzicale asupra cărora veghea di­­rectorul conservatorului din Varşo­via Josef Elsner, Chopin începu să se producă in diferite cercuri artis­­tice şi saloane din aristocraţie. De aci în­colo, conferenţiarul analizea­ză şi relevă toate evenimentele de seamă din existenţa lui Chopin, vor­­beşte de prietenii săi, de familia sa, de caracterul său delicat şi de o sen­sibilitate bolnavă. Iubirile lui neno­rocite până la ultima şi dureroasa sa decepţie cu Georges Sand, toata se perindă pe dinaintea noastră în­­tr-o atmosferă succestivă şi de un colorit atât de viu în­cât pasionează auditoriul. Şi doctorul Gheorghiu, care a stu­diat până in cele mai mici cute ale sale, firul acestei vieţi de care fără îndoială s'au ocupat atâţia muziciani reputaţi, scoate în valoare persona­litatea atât de sufletească a lui Cho­pin, idealismul lui, oglinda aceea fi­delă a epocei, mediului şi pasiunilor lui, care s'au reflectat în bogata sa operă muzicală. Căci Chopin trebue considerat — orice s'ar zice despre el printre geniile clasate ale muzicei din toate veacurile şi prin urmare un „nemuritor“. Şi-a dat concursul la pian: d-na Mary­a Bottez, iar d-na Alex. Feraru de la Opera Română a cântat de a­­semenea două mici romanţe. Lăsăm la sfârşit pe admirabila artistă a harpei d-na Margareta Grigorescu. i. P Joi seară la orele 9 a avut loc în sala Mozart a S-a şezătoare artistică muzicală organizată de către „Socie­tatea Cele trei Crişuri“ de sub vii­

Next