Rampa, iunie 1925 (Anul 8, nr. 2278-2300)

1925-06-11 / nr. 2284

.­ Un vizionar al cerului D. KARNABATT Zilele acestea ,s’a­­stins din via­ţă, încărcat de ani rodnici şi glo­rie senină Camille Flamarion, as­tronomul popular şi celebru, care a călăuzit un şir de decenii serii de generaţii ale contemporanilor pe drumurile înflorite cu stele şi împodobite cu coloanele de plane­te, pe­­drumurile de luminos mister ce brădează cerurile şi infinitul. Nu ştiu câţi din profanii, pe care i-au fermecat cărţile lui, au învăţat din opera-i­rstă ,şi mul­tiplă ceva din mecanica cerului ori din legile inflexibile şi eter­ne care călăuzesc astrele în­­evo­luţiile lo­r prin spaţiile albastre. Geniul şi ştiinţa lui au dat o­­menirei altceva decât noţiuni ştiin­ţifice ori precise cuceriri perso­nale în tărâmul vaporos­­al­­Ori­zonturilor, au dat sentimentul li­ric şi emoţionant al poeziei ceru­lui isemsatia înfiorată a misterului lumilor­­şi vedenia grandioasă a infinitului. (Ga un pictor inspirat şi vizio­nar el a pictat în opera lui bolta imensă a eternului templu care este cerul, către care unanimitatea din epoca imemorială când­­s’a ri­dicat în două labe, îşi îndreaptă ochii în clipele de visare şi du­rere, de curată­­pasiune sufle­tească, de meditaţii şi misticism. Ne-a dat imaginea vie, caldă şi sugestivă a­­acestei boite, nu nu­mai în­­armonia conturului ei, în ma­gia coloritului în care a tencuit-o mâna divină, în ceea ce ea înfăţi­şează poezie materială­­şi plastică fascinatoare, ci a isbutit să cu­prindă şi să ne comunice fiorii spirituali, de metafizică impresie, care a străbat de la un capăt la celălalt. El a surprins marele duh, ge­niul formidabil, zeul suprem care locueşte şi însufleţeşte această eternă biserică, umplându-i inco­­mensurabila zidire cu ritmurile şi armoniile respirărilor lui crea­toare. Prin telescopul lui, Flamarion nu­­a văzut numai forme­­sferice, contururi ale căror curbe întrec în frumuseţe linia celor mai glo­rioase făpturi statuare, incandes­cenţe de lumini, prăfuiri­­de dia­mante şi râurările de torente sele­nare. La capătul viziunei telescopu­lui şi geniului lui, el s’a întâlnit cu Dumnezeul, pe care miopia spe­cialistului îl ignorează ,pe care semidocţia îl neagă cu o expli­cabilă bună credinţă, dar care apare ca o supranaturală făptură familiară inspiraţiei poetului, ilu­­minărei profetului şi extazului sfântului şi misticului. De­­sigur, cel mai­­savant, con­ştiincios şi logic calcul matematic nu-l putea duce singur la această miraculoasă întâlnire. In ajutorul lui au sărit pentru a pune mâna pe minune complicii pe care une­ori ştiinţa îi repudia­ză, dar care sunt cei mai ipre­­ţioşi auxiliari ai omului care a por­nit pe drumul misterului. Astronomul acesta, peste ştiin­ţa cifrei şi jurisprudenţa legilor naturei, a fost înzestrat în chip egal cu darul intuiţiei şi devina­­ţiei, cu inspiraţia poetului care îi da tiismul gândirei şi stilul scri­sului, cu viziunea întemeetonlor de religii şi cu simţul misterului de care mu­­au fost hărăziţi de­­cât marii şi rarii luminaţi ai omenirrei. Dincolo de moartea materială prin telescop ori prin ipotezele el a văzut viaţa spirituală, pe­­ca­re a Încercat, în măsura putinţe­lor omeneşti, să o studieze cu mijloacele şi metodele­­ştiinţei. De­asupra lumilor tangibile prin telescop ori prin ipotezele şi construcţiile ştiinţifice, el a în­trevăzut imaginea solemnă a lui Dumnezeu. ;’j j'­Pictor, Camille Elamarion ne-a desemnat cu o mănâ emoţionată, cu un gest Bric geografia cerului, schiţându-ne gradinele lui încăr­cate de florile cerului, împodo­bite cu roadele de aur ale plane­telor,­­picurând pe drumuri lactee, ori oglindindu-se în lacuri sele­nare. Muzicant divin, prin recepţiu­­nea subtilă a .geniului lui, ne-a fă­cut­­să auzim .armonia .sferelor, pe care omul comun, după expresia lui Platon, nu o poate auzi având urechile astupate cu pământ. Poet­ul ne-a făcut să visăm în daruri de lună, în plasa .stelelor ori în finalul de supremă tragedie al pământului, al .sistemelor pla­netare, al lumilor. Filosof transcendent el ne-a fă­cut să pipăim înfioraţi misterul morţei. Iluminat ,sublim el ne-a făcut să întrevedem imaginea ma­gnifică a lui Dumnezeu. ... Cu Camille Elamarion a dispă­rut unul din excepţionalii vizio­nari ai cerului. ANUL VIII NO. 2284 # 4 PAGINI 3 LEI Sportsmani! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure prog­nosticuri Redacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Director : M. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODA Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 1­59 Joi 11 iunie 1925 LA SUCURSALA AUX GALERIES LAFAYETTE DE PARIS BUCUREŞTI Vis-a-vis de Palatul Regal AU SOSIT MANTOURI CASHINETTE Redingotes-Tailleur-Anglais MANTOURI MAT­ASE NEAGRA Mare reducere de preţuri la toate vagoanele Publicitatea se primeşte la Administraţia ziarului şi la toate agenţiile de publicitate Noul nostru roman „FATA-SPORT“ va începe să apară în RAMPA de Duminică 14 Iunie „FATA-SPORT“ este un roman de mo­ravuri bucureştene, da­torit cunoscutei şi apre­ciatei scriitoare, D-na AIDA VRIONI AMINTIRI O recunoaştere de AL. DAVILA E vorba de înţelesul militar al­­ cuvântului.­­ Cei cari au urmărit povestirea a­­cestor anecdote îşi aduc aminte că, în Iulie 1884, tata îşi trăia ulti­mele zile într’o chilie a mănăstirii vechi dela Sinaia, unde venea să-l vadă Regele Carol, aproape în toa­te dimineţele. Eu stăteam afară, la uşă, ca să nu turbure cineva con­vorbirea lor. Intr’o dimineață auzii glasul ta­tălui meu, chemând: — I. I eram eu. Aşa îmi zăcea tata Intrai şi Vodă-Carol mă întrebă: — Se poate ca un escadron să meargă într’o zi dela Sinaia la Câmpulung peste munţi? Eu cred că nu se poate. Iacă ce se petrecuse. Vodă-Carol pusese întrebarea tatălui meu ca­re îl replicase: Să întrebăm pe A­­lexandru. El ştie toatei potecile munţilor. Şi tata mă chiamă. Răs­punsei la întrebarea lui Vodă-Ca­rol şi la părerea lui: — Ba mă prind că se poate. Vedeam bine că, din patul său de bolnav, tata mă privea furios; dar nu pricepeam de ce Următoarele cuvinte ale Regelui Carol îmi deteră explicația: — Primesc prinsoarea... Care ar fi itinerariul? ! — Trebue, răspunsei, mai mult­­ de 13 ore. Pornind la 6 dimineața din Sinaia s’ar ajunge la 8 seara în Câmpulung. Se iese din pădure prin drumul care duce la Vârful cu Dor; se coboară la Obârşia Ia­­lomiţei; se urcă, pe malul celălalt, la Strunga; se urmează linia hota­rului, spre Sf. Ilie, de unde se fac trei poteci spre Rucăr, prin Valea Muierii, prin Valea Ferestraielor şi prin Valea Dâmbovicioarei. De la Rucăr şi Câmpulung şoseaua e ca în palmă, prin Dragoslavele şi Ma­­teiaşi, dar e mai de ocol Apucând, însă, de la ieşirea din Dragoslavele (acolo unde e o fântână, la dreap­ta) peste dealuri, pe un drum cam nebătut, se ajunge tot la poalele Mateiaşului, la podul Râului Doam­nei, în marginea Câmplungului, dar cu o jumătate de oră mai iute. — Bine! zise Regele Carol. Sun­teţi ofiţer de­ rezervă în artilerie: aveţi, prin urmare, cal şi echipa­mentul complect; mâine veţi pleca la Bucureşti, să vă luaţi calul şi echipamentul de campanie; poimâi­ne, veţi face, în uniformă, cu echi­pamentul de campanie întreg, eta­pa Sinaia-Câmpulung, prin Sf. Ilie, în 14 ore. — Sire, observai, să aibă în ve­dere M. V. că, pentru a face acest drum, un cal trebuie „antrenat” şi că, al meu, nu a ieşit din grajd de o lună. — Câteva zile credeţi suficente pentru a vă „antrena” calul? — Calului meu, o jumătate de sânge arab, cinci zile îi ajung. — Perfect! conchise Regele. O zi, ca să mergeţi la Bucureşti să preparaţi toate; o zi, ca să veniţi înapoi cu ele, şi cu calul la Sinaia; cinci zile, pentru a-l „antrena”, to­tal, şapte zile. Peste opt zile, la ora şase dimineaţa, aghiotantul meu de serviciu vă va da pornirea şi, la ora 8 seara, de comandant al pieţei Câmpulung vă va primi la marginea oraşului. Cât despre va­loarea prinsorii, ea va fi­ o discre­ţie. Mă închinai şi ieşii. Tata iarăşi rostogoliia către mi­ne, din patul său de bolnav, ochi furioşi; iar Regele Carol râdea cu poftă. O discreţie? Oare, făcea Regele Carol un joc de cuvinte? După plecarea Regelui Carol, ta­ta strigă la mine, mânios: — Trebua să câştigi, în ruptul capului, prinsoarea pe care ai avut neobrăzarea s’o faci cu Regele. Dacă ai pierde, cum ai plăti? Ne-am ruina cu toţii şi tot nu ar fi „dis­creţia” ta vrednică de o prinsoare cu un Rege. . A doua zi, conform ordinelor Re­gelui, plecam la Bucureşti Mă îna­­poiai la Sinaia în ziua următoare, cu echipamentul complect şi cu Stela, calul meu de arme. Stela era o iapă de 7 ani, roib închis, cu o stea în frunte (de un, de şi numele ei), prăsită la Gosta­­văţ (Teleorman), moşie a Goleşti­­lor, de nenea Costache Racoviţă, fratele mumă-mi. Tatăl meu dădu­se lui nenea Costache doi armăsari arabi, Anfi şi Emir, dăruiţi de în­suşi sultanul tânărului medic fran­cez care însoţite la Stambul pe Vo­­dă-Cuza, pentru ca primul Domn al Principatelor Unite să primească cuvenita „învestitură”. Mai târziu, în 1856, a primit-o şi Vodă-Carol, tot însoţit de tatăl meu. Dar această „învestitură” a fost cea din urmă. Domnii români au devenit independenţi şi Regi. Stela era mânza unei iepe rădău­­ţene şi a lui Emil, alb-porţelan, îm­pestriţat cu ronic închis. Nu numai fata roaibă-închisăi o moştenise Stela de la tatăl său, dar şi liniile elegante, puterea covârşitoare, ca­racterul blând şi sufletul îndrăzneţ Stela nu răbdase pe spatele ei nici­odată, alt călăreţ decât pe mine, care îi aduceam, în toate zilele, ba zahăr, ba un mănunchiu de iarbă verde sau de trifoiu, ba morcovi, ba chiar şi flori ca la o amorează, deh! Locotenentul Baldovici (răpo­sat colonel), pe atunci cel mai straş­nic călăreţ dii armata română, ru­gat de tata să dreseze pe Stela, o înapoia, pentru că — zicea el — prea îi era caracterul rău. In ade­văr, Iapa, neputându-1 trânti, se Culcase pe jos Vreo zecei ani mai târziu (Baldo­vici ajunsese lt.-colonel) straşnicul călăreţ îmi zise: 15 . — Stela m’a învăţat că străşni­cia nu e singurul mijloc pentru a stă'*cu caiîi şi... chiar oamenii. De la mumă-sa, rădăuţeană, Ste­la moştenise o talie mai răsărită decât a unui arab. Timp de cinci zile, urcai, cu Ste­la, drumurile şi potecile mai, mult sau mai puţin prăpăstioase, ale munţilor; după cinci zile, Stela tre­cea, fără nici o dificultate, prin lo­curile unde numai caprele se suiau. A lopta zi, la şase dimineaţa, d. colonel aghiotant Negel îmi dădu pornirea, pe platoul din faţa cazăr­mi­ Vânătorilor. Stele fusese potcovită din nou în ajun, cu potcoave de oţel, de că­tre d. maister, potcovarul nostru, ver­it într’adins din Bucureşti Pe la zece, treceam găiga lato­­miţei şi atacam pieptul din­spre Strunga. Pieptul — foarte înclinat şi foarte alunecos acoperit, cu un fel de lespezi cum e ardezia, dar alba gălbuie — era prăpăstios şi înalt; potcoavele calului alunecau, sării jos, luai dârlogii în prelung şi pornii înainte. Uşurată de povara călăreţului, Stela nu mai aluneca, şi peşia sigur, ca o căprioară, dar ajunsă în capătul dealului numai apă (arşiţa soarelui de Iulie, re­verberată de lespezi, dogoria, în a­­devăr, ca din cuptor), iapa îşi fă­cea vânt cu coada, având aerrul să zică: bine că am scăpat. Aruncai ochii, înapoi, afurisit de­­lust un escadron, cât de buni i-ar fi caii, nu ar putea sui aşa povâr­niş. Dar mai ştiam un drum: cobo­rând cursul Ialomitei, vre-o 4 km.. (Citiți continuarea în pag. ll-a). PE MARGINEA ACTUALITĂŢII Un congres interna­ţional la Bucureşti Luna aceasta se va ţine în Bu­cureşti a şasea conferinţă interna­ţională a chimiei, la care vor par­ticipa reprezentanţii cei mai auto­rizaţi ai chimiei moderne. E o cinste care se face capitalei României Mari, dat fiind însemnă­tatea acestei conferinţe, care va a­­trage pentru un moment atenţia in­tr­egei lumi ştiinţifice asupra noas­tră, cât şi importanţa deosebită a mosafirilor, savanţi cu­­ep­itafie mondială, cari câteva zile vor fi oas­peţi noştri bine veniţi. E o onoare, care nu mulţumeşte numai amorul nostru propriu, dar va mulţumi în cele din urmă şi in­teresele noastre, atât cele superi­oare, cât şi cele de imediată utili­tate. Dacă noi nu mergem la străini — fie sub formă de misionari îndri­­tuiţi, fie, sub formă de cărţi, bro­­şate ziare şi tot ce construe o pro­pagandă serios organizată — pen­tru a le arăta cine suntem şi cum suntem, apoi e un noroc ca străini, şi încă străini cari reprezintă un nume cu autoritate mondială, vin în mijlocul nostru. Cu toate cusururile noastre, — a căror violenţă se afirmă mai mult în ochii noştri, din cauza imediatu­lui contact şi a unei exagerate sus­ceptibili­­­t­e socotim că o cunoaş­tere obiectivă a ţarei noastre nu poate să ne fie decât de un mare folos. Şi chimiştii sunt prin natura stu­diului lor, deci şi prin temperament oameni prin excelenţă obiectivi. In cazul cel mai puţin norocos pentru noi, aceşti oameni vor duce cu ei cel puţin două impresii catego­rice, definitive, pe care nu le va putea stinţi nici o propagandă duş­mană. Impresia că Român­ia este una din cele mai bogate ţări din lume şi im­presia că România este una din cele mai frumoase ţări din lume. Şi cum aceşti oameni de ştiinţă po­zitivă au deopotrivă spiritul induc­ţiei ca şi acela al deducţiei, darul de a construi din fapte nu numai im­­presii ci şi idei de ansamblu, ei vor trage în mod logic, din cele două noţiuni incontestabile, concluzia că locuitorii României, produs firesc, fatal al unei ţări bogate şi frumoa­se, poartă în organismul lor psihic şi ’n acţiunile ce isvorăsc din acest organism fericitele însuşiri ale me­diului care ia modelat într’o ime­morială ereditate. DIODOR Pirandelo cu trupa sa la Paris .Celebrul autor dramatic Luigi Pirandello, cu trupa sa care nu joacă decât piesele sale, a dat o serie de reprezentaţii la Romna. De aci va trece la Londra, la New­ Oxford, şi apoi va veni la Paris unde va da zece reprezentaţii cu piesele din­­repertoriul său, între cari şi două noutăţi : Tutto per bene ! şi Il gioco delle parti. Autorul celor „Şase persona­gii” a avut şansa să poată angaja pentru turneul Parisian şi londo­nez pe unul din cei mai buni ac­tori din Italia , Ruggero Ruggieri, care în ultimul timp ia jucat în câ­teva filme la Viena. Scene scurte Berlă Slotinovici se trezeşte din somn şi spre spaima sa, constată că nu e singur şi că în pat, lângă dânsul, doarme o fată. Îngrozit, dă fuga la rabin. (Nu vă spusesem că Berlă SM­­Tt’­ovici este un băiat foarte evla­vios, cu frica lui Dumnezeu şi în toate împrejurările vieţei sale, el care sfatul rabinului). RABINUL. — Hm, hm... BERLA (continuîndu-și povesti­­rea). — Și cum vă spuneam, prea simte, mă trezii și găsii în pat.il meu, lângă mine, o fată... RABINUL. — Hm, hm., te­-* BERLA. — Dar vă jur pefee am eu mai sfânt pe lume, vă jur pe­ tablele lui Moise că nu s’a întâm­plat nimic... RABINUL. — Hm? Hm? ! BERLA (uitându-se drept în o­­chîi rabinului). — Nimic, prea sfin­te, nimic... RABINUL. — Hm, hm! BERLA. — Și totuși, sunt gata să fac orice numai să mi se ierte pă­catul pe care nici nu l’am săvâr­șit. RABINUL. — Hm. Hm... BERLA. — Spune-mi, prea Sîi.i­­te, ce să fac? RABINUL. — Hm, hm... (după o scurtă pauză). Adu-mi­ un șomoiog de paie BERLA. — (aducând paiele ce­rute). — Poftim, prea Sfinte, le-am adus. RABINUL. — Ei, acum mănânc­ă paiele! BERLA. — Ce face? Să mănânc paie? Numai dobitoacele mănâncă paie!.. RABINUL. — Păi ești­ mai mult decât dobitoc! POPESCU & Comp. --------- ---------­ Succesul cuvintelor incrucişate UN PREMIU DE UN MILION LEI . A Se știe că marea revistă france­­ za „Nouvelles Littéraires” a des­chis un mare concurs de cuvinte încrucişate, constând d’n zece pro­blem­i strânse într’un Uhum i­n I■ tulat „L’Album elephant publicat de curând în editura Grasse* 1. Cum pentru soluţionarea unor astfel de probleme se cere un mare efort d­e inteligenţă, revista a instituit un p­remiu de o sută de mi de franci pentru deslegătorul celor zece pro­bleme. Juriul este compus din f­untişii literaturii franceze contimporane. Lu­nii: Tristan Bernard, Jean Gi­­ssudoux, Andre ADuron, Joseph Deltei!, André Gillou, Jacaues Gua­­ nne şi Maurice Martai du Gard li­teraţi şi poeţi, cari dau o garanţie de seriozitate acestor jocuri, , Rampa" care a îmbrăţişat d­eo-­­ trivă toate manifestările de ar­tă, ca şi de inteligent agrement deschizând în paginile ei o rubrică consacrată esclusiv acestui joc, o­feră cititorilor ei un adevărat recul, i­t afară de plata și seaca banale­lor preocupări cotidiane. Ca aces­ta institum și o rubrică de coes­pendentă pentru elucidarea deplină a problemelor. - I­ U­nul. Un matematician care n’a avut ce face a calculat că un om de şaizeci şi doi de ani şi-a petrecut donatea şi trei de ani din viaţă dormind, nouă­sprezece lucrând nouă dis­­trăndu-se, şase hrănindu-se şi doi văzându-se pentru a nu cita de cât ocupaţiile cele mai importante din existenţă. E regretabil că viaţa nu poate fi aranjată altfel. Mulţi ar prefera să muncească în serie efilar nouăsprezece ani la rând, ca să se distreze nouă ani ani şi ca să se radă doi. E drept că mai sunt şi unii cari se aranjează aşa ca alţii să lucreze pentru el, şi chiar ca să-l radă, ceea ce e mult mai uşor. Şi aceştia se distrează mai mult ca nouă ani din viaţă. Dar voii sunt o excepţie. Scena s-a petrecut la unul din marele hoteluri din Galaţi. Un ziarist bucureştean se adre­să portarului cerându-i o camera. întâmplător hotelul nu era plin şi portarul oferi noulu­i client să aleagă camera preferată. După câteva minute, ziaristul re­veni spunând că va rămâne in ca­mera 12. In vreme ce redacta buletinul pasagerilor, portarul înregistra in­tr’o condică numele noului client,— ziaristul bucureștean îşi aruncă o­­chii pe registru şi zări o mică in­sectă parazită şi fără să spună ni­mic îşi ridică valiza îndreptându-se spre uşe. — Ce s’a întâmplat? întreabă pa­tronul hotelului speriat. — Domnule, replică Ziaristul în­ţelegi bine că nu pot rămâne in­­tr’un hotel în care ploşniţele vin să se informeze din registru ce came­ră a fost ocupată. Eresie. In „Sfânta Jeanna" piesa lui Ber­nard Shaw, pe care o joacă nemuai­mente la Paris Ludmila Potocii, se citeşte, în actul de la tribunal, ca­petele de acuzare, în urma cărora fecioara va fi condamnată ca ere­tică. Or, unul din aceste capete de a­­cuzare este că „poartă părul tăiat ca bărbaţii.” In fiecare seară la teatrul des Arts, enunţarea acestui conside­rent provoacă surâsuri fugitive Cunoaştem in deajuns umorul Iw Bernard Shaw, ca să nu fim sim­mi că a căutat acest efect satiric, legătură cu moda masculină a con­­te­nporanelor sale._______________ Circesc de câteva zile un roman uşor, recreativ, odihnitor, în pa­ginile căruia pulsează o nesfârşi­tă tragedie, dinamică şi neastâm­părată ca un motor „diesel”. Vor­besc de Le puits de Jacob, ulti­mul roman ,al lui Pierre Benoit. Nu ştiu ce m’­a atras către aceas­tă­­carte gălbue şi elegantă, de curând ,scoasă de­­sub greutatea suil adânc al titlului. Poate sen­sul adânc al titlului, savoarea bi­blică a simbolului, poate o­­serie întreagă de suferinţe ale unui .po­por pe care ni l’am­­apropiat şi pe care l’am cunoscut, poate calvarul neîntrerupt pe­­cari abia câteva meschine evenimente ale zilei îl fac de actualitate... In nici un caz, popularitatea lui Pierre Benoit, nu —. Cel care va căuta între paginile acestui minunat roman, nu va mai găsi, desigur, păinjinișul fantastic al Atlantidei, nici intriga din Ko­­enigsmark. Va intra într’o lume cu totul ,străină de tunelul­­lipsit de mister al literaturei ,străbătute co­tidiia­n. Se va găsi în f­aţa unor comprimări de dureri mute, în fata unei tragedii ‘Stupide, dar a­­dânc omenească, al cărui pivot e o odioasă prejudecată ,pe laTe nici un iluminat al tuturor timpu­rilor n’a putut-o lumina pentru toţi : tragedia poporului lui Is­rael căruia astăzi i­­s­e aplică atât de exact­ dureros lamentaţia lui David pe corpul lui Saul­­: — „O, munţi­­ai lui Gelboe, pe voi nu vă mai uda nici ploile, nici vouă”.— Pierre Benoit pentru prima oară mă interesa deosebit.­­Căci Agar, fetiţa născută în Cons­tant­inopol, banal ,şi arhi-cu­­noscut târâtă în hoteluri ca să poată câştiga atât cât sâ fie în­dreptăţită să spere ,că într’o zi se va îmbrăca într’o haină­­scumpă de catifea, de aur şi d­e mătase în­tocmai ca legătura Thorei Sfinte, este cea mai complectă personifi­care a evreului de pretutindeni, răbdător, persistent, tăcut, inteli­gent, având­­cel­­puţin un ideal şi cel puţin o patrie în care­­s’ar pu­tea adapta. Agar convinsă de bravul Coch­­bas, îşi părăseşte scena în care prostitua seral un dans în care nu interesa decât eleganţa pulpelor şi a formelor­­corpului­ ei şi intră în Palestina Când trece hotarul, scoate din­­săculeţul ei pudra, far­durile de ochi şi de buze şi le a­­runcă în drum. Era să fie acest act, cea mai definitivă lepădare de sine, începutul unei ere noui. Şi e interesant procesul acesta al re­­înrădăcinărei unei plante care-şi smulsese rădăcinile dintr’un pă­mânt care-i otrăvise toate fibrele ţesutului. O mânase câtre acest tă­râm nostalgia unor vechi lecturi,­­dorinţa de a­­schimba mediul ,şi se­tea unoi frumuseţi virgine. Iată cum judecă această fică a lui Is­rael, redusă până la expresia ti­pului etnic : ţara mea e frumoasă şi mai ales e a mea. E­­săracă, e plină de pietre, puţinul pământ arabil, e cărat de ploi în râpe a­­dânci, aşa că nu e de folosit, toată ţara mea e sterilă, dar e frumoasă. Iată în fund ,se înalţă Libanii în­miresmaţi de ciprii negri, cu Mun­ţii Tabor şi Eudor, care amintesc numele Sibilei pe care Saul a consultat-o în ajunul luptei care-i aducea moartea. Intr’o scobitură a muntelui ,sclipeşte Nazaretul, ora­şul lui Isus, care e socotit de creş­tini ca fiind cel mai mare duşman al iudalismului, când în realitate a dus poporului ales cea mai ma­sivă glorie. Antijudaismul cu efi­gia lui laus în frunte e o preju­decată, întemeiată pe un punct de vedere­­antic, o judecată emisă de mult şi­­scăpată de­­controlul con­timporan. — Ţara mea e stearpă dar e frumoasă. Şi stânca lui Moisi a fost stearpă ,şi­­totuşi el a făcut să tâşnilească­­din ea cel mai nesecat isvor de viaţă. Sensul acestei robuste gândiri la proporţii de mare simbol. Benoit i s-a ferit­­să toarne în eprubeta de compoziţie, culoarea cenuşie a humarisnului interna­ţional, cu c­are au fost prezentate Înmii ,cele mai multe opere de a­­cest gen, apărute în urma războ­iului. Ne gândim mai ales la ro­manul lu­i Jacques de Lacretelle, Zilbermann. Problema cea în veci nedesle­­ga­tă a amarelor­­peregrinaţii evre­­eşti ia forma priveliştei de viaţă curentă, fără contraste deadrep­­tul tendenţioase, fără contraban­da de diplomaţie politică îndulci­tă în literatură. Prin­­această notă de obiectivitate romanul Fântânei lui Jacob, isbuteşte să placă. Din cartea lui Benoit, însă, se mai pot învăţa două lucruri bune cari pe privesc de aproape esclusiv pe noi Românii. Mai întâi întâl­nind în roman un persoagiu de naţionalitate română, d-na Lăză­­rescu, tip de femee învechită în transacţii de bordel, aflăm că nu din toate punctele de vedere „stăm bine” în străinătate, apoi din a­­mara poveste a aventurilor lui A­­gar, învăţăm sufletul evreesc, aşa cum e,­­pe care absurd, neuman şi ridicol, tendinţe meschine caută să-l distrugă cu o vădită ignora­re a istoriei. Căci persecuţiile re­ligioase ale evului mediu, cele mai aprige şi înfricoşătoare pri­goniri din câte a cunoscut acest popor înzestrat cu o nebănuită vitalitate, vorbesc mai mult decât ori­câte tirade lirice de extermi­nare. Trebue să ne străduim încă multă vreme să învăţăm iubirea de oameni. ___________ROMULUS DIANU ^PRODUCŢIILE CONSERVATORUL­UI Umanitarismul lui Benoit Iubirea de oameni, într’o nouă technică a roma­nului: Cinematograful AUTORII DRAM­ATICI : D-­ N. Turculeţ

Next