Rampa, iulie 1925 (Anul 8, nr. 2301-2326)

1925-07-22 / nr. 2319

»MUL WC» Re. 2319 Sportsman!! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure pro­nosticuri frectacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 1­59 Publicul de V.] MAXIMILIAN_ Omul prin însăşi Area sa caută a se apropia, a se pune de acord, a primi aceleaşi impresia şi aceleaşi sentimente cu semenii­ săi, chiar când aceştia fac parte d­intr- un alt neam sau altă religie decât dân­­sul. Firea aceasta sociabiilă este ade­vărata cauză ce atrage pe om lângă om, constituind astfel acela ce nu­mim: public. Această stare de adunare însă, nici nu s’ar putea menţine şi nici nu s’ar putea repeta, dacă nu ar interveni o putere în acest sens. E puterea pe care o operă de artă o exercită asupra oamenilor atrăgân­­du-i şi legându-i în acelaş timp. „Orice operă de artă, are de scop să lege în acelaşi timp, pe omu! că­­ruia se adresează privatr’o­ manieră oarecare, pe acel care a compus-o Si pe ace, care simultanem mai ina­­inte sau mai târziu îi primesc im­presia”.­­lată cum se face această opera, fie într’o reprezentare dramatică. Artistul trăeşte acela ce a­sen­­ţie autorul. Acest sentiment comu­­nicându-se prin acest procedeu Pu­­blicului, publicul simte la rândul său sentimentul. In acest mod clar, se stabileşte o legătură sufletească privtre autor, actor şi publicul asis­tent şi în acelaş timp între cei care au trat sentimentul mai înainte sau mai târziu. Hotar, limbă, neam, religiune dis­par în faţa artei, formând un sin­gur popor — marele public — fără­ distincţiune, şi guvernat de o sin­gură putere: puterea frumosului de­gajat din artă. • Liniştiţi, uităm totul în faţa a­­celei producţiuni artistice, aprobăm sau dezaprobăm, râdem sau plân­gem, la fel cu cei din scenă şi cu cei de care suntem înconjuraţi şi cu care suntem în acel moment le­gat- sufleteşte, cu toată repulsiv, cea ce ne inspiră în alte împreju­rări. Este născută în om dorinţa acestei comunicativităţi, pe care ca­ută cu tot dinadinsul să şi­-o satis­facă. Fiindcă ori cât de frumos şi oricât de bine s’ar fi executat reprezentaţia unei lucrări dramati­ce, spectatorul nu este de ajuns sa­tisfăcut sufleteşte, dacă publicul din care a făcut parte, a fost puţin l-a număr. Am spus de la început, că ori­căt ar fi omul de sociabil, totuşi alcă­tuirea lui în, formă de public, e de­­pendinte,de politerea operei de artă ce i se înfăţişează. Această putere influenţează asu­pra numărului spectatorilor pe ca­re în raport direct, îl poate mări sau micşora. Puterea de atracţie a unei repre­zentaţii, formează numărul mare al spectatorilor, numărul mare al spec­tătorilor însă, face durabilă exis­­tenţa reprezentaţiei. Una fără, cea­laltă nu poate exista. De aceia va­­loarea unei lucrări­ se judecă după mulţimea publicului. Aceasta este viaţa reprezentaţiei, iar prin con­trolul, ce exercită prin atenţia lui, dii când puterea creatoare a acto­rului publicul devine suveranul ar­­ta dramatice. Acest suveran jude­că şi execută. De îndată ce artişti au putut transmite sentimentele per­sonajelor respective, tuturor înce­­tătarilor, punându-i de acord el de­clarm reprezentaţia ca bună; în caz co­ntrar reprezentaţia e depreciată ori după felul acesta de judecată­, revita asupra comunicativităţii, care, după cum se vede, e cel mai bun mijloc de control al publicului asu­­pra teatrului. Se întâmplă însă adesea ori, că ori­cât de puternică ar îi piesa l­­or, cât de perfectă executarea ei, aşa în­cât efectul să fe unanim­e,. Ireproşabil, după un timp publicul îi arată indiferenţă, cu toate că altă dată această reprezentaţie a făcut parte din atenţiunea lui. Aşa, de pildă după un număr oa­recare de reprezen­tati­uni ale ^ unei piese de succes, se observă că pu­blicul s­cade, până ce încetează^ c_ aproape c­omplectamente să asiste la reprezentaţia acelei piese. — De ce? Piesa rămânând ace­iaşi n’a perdut nimic din valoarea ei. Artiştii fiind iarăşi cei de ma­­nan­ce, reprezentaţia n’a putut­­su­­feri nicit'c în ce priveşti, înfăţişa­rea. Cu toate acestea pentru public, piesa şi reprezentarea ei nu mai sunt aceleaşi. Sentimentele rolurilor, fi­ind transmise unora dia spectatori, artiştii nu li mai pot comunică ttre turori cu o aceiaşi intenitate. In a­­cest caz, efectul slăbind, reprezen­taţia, cu toaă valoarea ei recunos­cută, intră în numărul celor nein­­teresante. Publicul nu e nici­odată stabil. El se-a transformat si se transformă în continuu, în ce priveşte gustul artistic, atât fata de el însusî cât s­i fată de publicul, care aparțnea altor epoci mai mult sau mai ptf­­tin depărtate. Cine pune la îndoiala superioritatea lucrărilor 2 erai al dor Eschyle, Sophocle, Eurip.’de. A.-'sta­­phane, Plaut etc., si cu toate î c­.es­tea reprezentarea letr astăzi nu mr.v prezintă interes decât numai pen­tru şcolari sau ,pentru oameni de strdiu, vecinii doritori de a fi un curent cu trecutul”. Aceasta dovedeşte clar o deose­­bir­e de gust artistic între publicul de pe atunci şi cel de astăzi, că­ruia nu-i place decât acea ce e scris acum şi pentru el. Aceasta a fost de asemenea cauza pentru care operele lui Shakespea­re, au intrat în domeniul uitării du­pă moartea marelui Geniu. „Publi­cul de după Shakespeare nu putea da preferinţă unor subiecte luate din alte vremuri şi­ alte ţari, decât ale lui. Acelaşi lucru s’a petrecut cu Mo. Bere, al cărut succes s’a atribuit mult timp numai publicului, în care autorul a trăit. Când însă stadiul criticilor literari a atras atentarea, arătând că aceşti neîntrecut­, autori, nu sunt aî timpului lor, că aparţin universului întreg, că eroii lor tră­­esc şi vor trăi cât lumea, numai atunci publicul a început să se sin­­tă impresionat cucerit în faţa ope­relor acestora, ca şi curaj ar fi fost scrise astăzii pentru ei şi inspirate din lumea ce-1 înconjoară In afară însă de aceste două mari Genii, publicul de astăzi consideră slabe sî fără­­interes, oricât de va­loroase ar fi, reprezentatele opere­lor tuturor autorilor, care aparţ n unui public de care ■ ar înj_ despărţ­i chiar cu două, trei decenii. Scade voga dansurilor Ultimii arai, de după războiu până în zilele noastre, au venit cu o avalanşă de sporturi, prin­tre cari dansul era cel mai se­lect şi cel mai căutat. S’au în­fiinţat şi la noi o mulţime de „dancinguri” în care dansul se practica intens şi neobicinuit de fervent. O statistică pariziană înche­iată anul acesta aduce însă un rezultat care nu era de prevă­zut: • — Dansurile sunt în scădere. Dancingurile au pierdut mult din clientela lor de altădată. Știrea se confirmă și prin­­tr’un fapt la care și noi am fost martori, Ziarul de teatru „Gom­oedia­’ din Paris, «a deschis în vara a­­ceasta un concurs de dans. Se aşteaptă o invazie de concu­renţi şi de amatori. Mare a fost mirarea tuturor când la con­curs n’au fost decât foarte pu­ţini participanţi. Scade voga dansurilor. Spiri­tul lu­nei aşa zise mondene pa­re că se îndreaptă către teatru, music-ball și cinema. ( f’"' aoÎu&MăMi Să cunoaştem ţara Zilele trecute ministerul de externe a făcut, — în sfârşit ! — un prim gest pentru o utilă şi sănătoasă propagandă româ­nească : a invitat pe corespon­denţii din Bucureşti ca ziarelor străine la o excursiune la Brăi­la, Galaţi şi în delta Dunării. Ziariştii străini au fost pre­umblaţi cu tot alaiul cuvenit şi admirabilii noştri confraţi au avut un prilej minunat ca să cunoască o mică, foarte mică parte d­in bogăţiile ţărişoarei noastre. De­sigur că ziariştii străini nu vor întârzia să comu­nice cetitorior lor impresii că­pătate în această excursiune şi vor face astfel o foarte utilă propagandă în străinătate pen­tru noi. Ziariştii străini cari au avut ace­st prilej minunat de a face cunoştinţa plaiurilor României, sunt ele invidiat pentru că mulţi confraţi de ai lor, români „eget-berget”, nu ar putea, afir­ma că’şi cunosc ţara. Dacă înainte de războiu eram puţini acei ziarişti cari am fi putut afirma că cunoaştem Ro­mâna, acum, după unire, nu­mărul nostru s’a micşorat e­­norm. Pe de o parte, condiţiu­­nile în cari suntem nevoiţi să muncim, nu ne îngădui luxul unei călătorii mai îndelungate­ prin ţară. Luna de concediu a­­nual o întrebuinţăm, cei mai mulţi, pentru odihna bine me­ritată. De cp. piacra. - a J — -- -1 tura multor ziarişti români este o lacună­­mare : ignorarea acestei splendide şi frumoase­ ţări care este România. Şi dacă Statul nu face nimic pentru re­medierea răului,­­ ar fi, cre­dem, de da­tori­a societăţilor de presă să organizeze, de urgenţă, excursiuni prin toată România, la cari să convoace pe ziariştii din toate unghiurile ţării. Poate dacă ne-am cunoaşte mai bine ţara, am iubi-o mai mult... Dar chestiunea e prea impor­tantă ca să nu revenim asupră-i. ------------------­ Moartea compozito­rului Eugen Hubay La 14 iulie crt. a murit la Buda­pesta cunoscutul şi virtuosul violo­nist Eugen Hubay, compozitor şi di­rectorul Academiei muzicale unga- Ire Toate instituţiile culturale par­ticulare şi de stat au luat vacanţă in semn de mare doliu. Marele muzi­cant Eugen Hubay a fost înmor­­mântat în asistența întregii lumi muzicale vieneze și străine." Cărţi franceze .a* Pierre Benoit: „Le Puits de Jacob (Fântâna lui Jacob) Pierre Benoit a creat, scriind I­saac Cochbas care o conduce în­ Fântâna lui Iacob, mai mult decât un roman, o epoce. Căci larga desfăşurare a acţiunii ro­manului cuprinzând un impor­tant capitol de istorie al pere­­grinaţiilor poporului lui Israel, de la cel mai mic nucleu de for­maţie şi până la o complexă şi integrală realizare pe pământul Palestinei, depăşeşte cadrul strâmt al acţiunii unui simplu roman. Amploarea şi manifi­­cenţa descripţiilor şi a­ acţiu­­nei însăşi, situează Fântâna lui Iacob în rândul marilor roma­ne sociale. Dar să vedem de ce e vorba. Agar, e o biată ovreică, năs­cută într’un fund de mahala noroioasă în Constantinopol. Trăită în mizerie, orfană şi fără sprijin, debutează în viaţă printr’o aventură destul de o­­bicinuită.. Lucrând la o modistă, cade pe mâna unei femei fără scrupule care o „lansează” în cabaretele sărace ale oraşului tembel, unde copila învăţa să danseze şi să practice un fel de prostituţie deghizată sub masca dansului. I-a schimbat numele şi o cheamă Jesic­a. Din acest fel de cresgustă- Laie viaţă galantă, o scapă I­tr o colonie sionistă în Pales­tina, îa Fântâna lui Lacob. A­­colo începe o viaţă cu totul al­ta. Curăţirea sufletului lui A­­gar e un puternic reconfortant în viaţa mizeră a coloniei. Până aici povestea copilăriei şi a adolescenţei lui Agar con­­stitue numai obiectul unei ad­mirabile desfăşurări de acţiune, de un interes remarcabil. Tipul Isaac Cochbas e perfect conti­­nat, cu un caracter bizar, sincer şi bun, om de acţiune, cu o rară putere de muncă, devotat unei cauze sfinte şi neobosit. Agar e deasemenea ,bine fixată în ca­drul romanului. In mediul vi­ciat în care se ridicase, făcea „bonne figure” prin inocenţa să candidă, prin puritatea su­fletească, de altfel, mult mai bine caracterizată într’a doua parte a romanului. Tabloul coloniei sioniste e trasat cu o rară rigurozitate. Agar se căsătoreşte cu Isaac Cochbas. In ea se redeşteaptă, în acest mediu, toată puterea, toată vlaga neistovită a rasei sale. Toată realitateai, nu e în faţa perseverenţii şi a voinţei lui Cochbas, decât uu lucru de nimic. Visul lui Cochbas acela de a dărui poporului său o ţară bine organizată, deşi începutu­rile erau dintre cele mai gre­le, face din el un apostol al cauzei. Stăruinţa şi gigantesea forţă pe care o cheltueşte îl ri­dică la cel mai înalt gr­ad de no­bleţă sufletească. Pietatea sa, forţa dragostei sale atrag şi su­pun atât de frumos pe tremură­­toarea şi timida Agar, care de­venise de nerecunoscut în ţara strămoşilor ei, peisagiul sufle­tesc se­ desfăşură atât de ma­estru... Pierre Benoit e un maestru al peisagiului, al tabloului natu­rii. Am citit în acest roman poate cele miai sugestive pa­­gini de «descripţie a naturii din câte s’au scris în ultimii ani. Dar în tot decursul romanu­lui, un contrast perpetuu ne ur­măreşte : acela între măreţia visurilor lui Cochbas şi mizeria vieţii mediocre pe care o trăiau , locul acestui ocean de plăceri, în colonie. Contrastul devine şi­ ea nu-şi uită sacra misiune şi mai pronunţat când «Cochbas [«trimite lui Cochbas în Palesti­­îşi conduce soţia în călătoria na sume imense. Dar şi-a ai­de nuntă, la Ierusalim. Acest episod este «de o profundă emo­tivitate. Ai­ci Jesica de «odinioa­ră, încearcă o crudă decepţie. Ierusalimul «nu e cel pe care l’a visat ea totdeauna. «Are pala­te, jandarmi, turişti, electrici­tate... Dar Cochbas o conduce până la zidul plângerilor. Acolo a­­mândoi trăesc un minut­­de ne­maiîntâlnită linişte sufletească. Este această pagină de simplă şi tristă grandoare, una dintre cele mai preţioase din tot ro­manul. Iată însă că un neaşteptat e­­veniment studne din temelii întreagia alcătuire. Câţiva colo­nişti fug din colonie, ducând cu ei şi puţina avere strânsă prin nenumărate sacrificii până chiar în marginea sacrificiu­lui suprem al vieţii lui Coch­bas. «Soţii se reîntorc imediat la Colonie. Cochbas agonizează Ultimele speranţe îi sunt smul­se cu bruscheţă. Vrea, ordonă ca Agar să plece la Paris, şi să se plângă puternicilor lui pro­tectori de nenorocirea care s’a­­abătut peste colonia sionistă a­­bia înjghebată Agar pleacă... Dar Parisul o fură din nou, începe iar aceeaşi viaţă de dans, de desfrâu, de teatru, şi de lux... Dar ,în mir­­at­ea oare sufletul de odinioa­ră ? A uitat felul de viaţă liniş­tita din colonie ? A uitat idea­lurile religioase şi devotarea ei pentru soţ ? Nu. Nimic din toa­te acestea­ Intr’o seară, o «prie­tenă mică, trimisă de Cochbas, îi bate la uşe. E micial Ghitla, prietena ei de suferinţe, pe­­ca­re ea a salvat-o odinioară din ghiarele spectrului mizeriei şi al morţii. Ghitla îşi salvează, la rân­dul ei, salvatoarea. Agar se reîntoarce, ca odi­nioară Ester şi Judita, din Bi­blie. Nimic n’o mai reţine în lumea­­adeea viciată. Scopul­ lor de viaţă e atins. Banii lor vor face mai bine ceea ce n’au putut face atâtea visuri şi atâ­tea forţe risipite. Este u­na dintre cele mai bune cărţi ale lui Pierre Be­noit — şi înainte «d­e toate un simbol nou al poporului lui Is­rael, un steag de luptă, un i­­deal. Ca biblica Rebeca, Esther se reîntoarce şi îşi aşează pen­tru totdeauna reşedinţa pe pă­mântul în care putrezesc stră­bunii... Formidabilă întruchipare a idealurilor unui atât de încer­cat popor !... Pierre Benoit 6 PAGINl 3 LEI Miercuri 22 iulie. ao25 CEA MAI PLĂCUTĂ 5!­IH­­TE LICENŢA­ DISTRACŢIE IA BAI ŞI IN VILEGIATURĂ JOCUL CUVINTELOR ÎNCRUCIŞATE CARE APACE REGULAT («„RAMPĂ" Director : M. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODA Publicitatea se primeşte la Administraţia statului şi la toate agenţiile de publicitate Iarăşi mormântul lui de Max Cenuşa sa zace tot neîngropată la Co­lumbarium din Paris.— O listă de sub­scripţie a camarazilor francezi neglijenţa administra-După înmormântarea mare­lui de Max, cenuşa sa a fost de­pusă în caseta Num. 4227 a Co­­lumbariului din Paris. Când co­legii francezi au voit să facă o colectă pentru a se construi un monument unde să poată fi depuse rămăşiţele fostului lor prieten, legaţia română din Pa­cauza­tivă? Economie ? Economie rău înţeleasă. Monumentul nu cos­tă mai mult de 8000 frs. şi pen­tru această sumă minimă, neîn­semnată, cenuşa lui de Max aş­teaptă să se odihnească. Credem că d. minstru-in­terim al departamentului Artelor, d. dr. Anghelescu, pe care-l ştim un om de inimă, va trimite a­­ceastă sumă infimă Comediei Franceze, pentru marele de Max. Sacrificiul nu e prea mare, şi Ministerul nu face de­cât să-şi respecte cuvântul dat. Ne va scuti să ne facem de râs in faţa străinilor şi toată suflarea românească îi va fi re­cunoscătoare. nis a făcut gestul de a opri a­­ceastă colectă, sub motiv că sub îngrijirea sa se va construi a­­cest monument. Ministerul Artelor, sau lega­ţia română din capitala Fran­ţei, n’au găsit încă de cuviinţă să-şi îndeplinească sarcina luată. Comisa mific"!-------­a încântat o lume cu geniul jo­cului său, zace încă neîngropa­tă la Columbariul din Paris. D. Gabriel Boissy, printr’o scrisoare deschisă în „Comoe­­dia” şi pe care noi am repro­dus-o într’un articol apărut mai zilele trecute, atrăgea atenţia organelor competente asupra acestei triste stări de lucruri. Până acum nici un răspuns-Iată însă că francezii, cari ştiu să venereze memoria mari­lor dispăruţi, au deschis o listă de subscripţie pentru îngrijirea mormântului şi monumentului lui de Max. E cea mai mare jig­nire care ni se poate aduce. A­­cela care a fluturat flamura glo­rioasă a geniului românesc pe pământul ospitalier al Franţei, acela care cel dintâiu a strălu­cit pe scena casei lui Moliére va fi îngropat cu talerul. Aşa ştie oare România să răsplătească memoria marilor ei artiști. Confratele parizian se întrea­bă, pe drept cuvânt, care să fie Se ştie că actualmente cel care câştigă mai mult la curse­le de cai, e proprietarul Sch­wartz. Deunăzi întălnindu-l un pri­eten, îi spune cu intenţii de „ta pare”. — Bine, dragă Schwartz, dar tu câştigi mai mult decât câşti­ga altă dată Marghiloman... — Ei, şi ce te miri ? La urma urmei ce sunt eu şi cine era Marghiloman ? Marghilo­manul nu e decât tot un Schwrta cu itild rom—­ n ■ Anecdote trăite Spiritul lui Tristan Bernard] Tristan Bernard, care a cuno­scut cele mai strălucite succese teatrele a suferit și ura eşec : „Les Phares Soubigon”. Au­torul l-a­­acceptat în­totdeauna cu un delicios umor. Amicilor care-i cereau două fottoliuri pen­tru acest­­spectacol, el le răspun­dea : Două fotoliuri ? imposibil ! Directorul nu dă mai puţin de un rând întreg ! * Nu se «ştie că «autorul „Dansa­torului necunoscut” este unul d­in cei mai pasionaţi «sports­men!. Nu există match de box în care să nu se vadă barba sa lungă şi capul «ău de călugăr gânditor. Imtr’o zi nu i se putea începe lupta din cauza unui bo­­xeur ,care n’avea greutatea ce­rută. Tristan Bernard își pier­de răbdarea : — Nu este oare nici un mij­loc să pierzi imediat câteva grame ? — Cum, d-le Bernard, cum? — Taie-ți părul ! — M’am tuns ieri, ripostă bo­­xeurul, trecându-și mâna pe capul ras. — Poate, tăindu-ți unghile. — Să mi le, tai ?.. Mi le-am ros până la sânge... — La dracu !... Ai fost Im... — De două ori astăzi. — A­tunci eu nu cunosc de cât un mijloc. Acesta însă e sigur. '__ f ? — Fă-te ovrei. Im «dafinitiv, el într’o «spuse "ZT, leniinarpia :.iui uiix ce «mai «clara. Rușii «se împart im d­ouă categorii bine distincte : unii clari vor pacea on orice cari nu vor războlu Amicul nostru A. B. după ce a câștigat Duminica trecută pa­tru curse grase la Floreascas’a dus la Alcazar d’été să-i tragă ] Prev. _ a_ î11 un chef. _ j cu n!C1 lin ^ Acolo i-a căzut cu tronc o j blondă englezoaică, ce, era astă | Tristan Bernard întâlni în iarnă brună spaniolă la Alham- •războitului un negustor de ]­ra^ . j tablouri care se simţi obligat Expeditiv din fire, amicul adreseze autorului dramatic nostru a pus într’un plic o mie de lei, întrebând-o când poate veni să ia un ceai la ea, vre-o «câteva «cuvinte «de conso­lare. Amicul meu, e sigur că după Tânăra care nu prea face facest mari războiu, teatrul nu mofturi la asemenea, propuneri îi răspunde : „Dacă e vorba de un Ceai simplu îmi trimiţi prea mult, dacă e unul complet, îmi dai prea puţin. Şi dacă vor f­i, mai multe ceasuri, te avertizezi, că plăteşti fiecare consumaţie în parte. Inapoiază-mi mia, dragă a răspuns A. R., dacă era vorba de teoria impozitului proporţio­nal mă adresam, lui Vintilă Bră­tianu nu a­ tale. Irntr’o seară, în tovărăşia unui amic, Tristan Bernard a­­sista la o reprezentație «de ope­reta «într’un teatru «de cartier. Principal­a­­actriță, de «altfel des va avea zile tocmai bune. Cine, va mai plăti 12 franci pentru un nenorocit de fotoliu de or­chestră. — Desigur, pentru suma asta va prefera să cumpere unul din tablourile tale.—răspunse Tris­tan, tut de frumoasă, avea­ ura firicel de voce, atât de mic, şi o «dic­ţiune atât de imposibilă, că de abia «se auzeau cuvintele dim cu­plete. Tristan se­­aplecă «către foto­liul prietenului «său, «și-i «puse: — Vezi, acestei femei i-aş în­credinţa un secret ! — Cum, spunea în timpul războiului, autorul „Cafenelei mici” unui pesimist care se plân­gea de, durata ostilităţilor, «— cum, îndrăzniţi să vă plângeţi? Eu, domnul meu, cunosc pe cineva care n’a cunoscut nicio­dată, pacea ! — Exageraţi ! Cine-i ăsta ? — Fiul meu, care are 19 luni. • — Eliza, puse am­orim­ul ser­vitoarei sale, mâine «dimineaţă o întâlnire importantă. Să mă scoli la 7 dimineaţa«. Dar «dacă până la ora 8 «nu mă scci, «să nu mă sculaţi «înainte de «amiazi. • Cum un «anuar «biografic i-a scrie întrebâmdu-1 clari sunt di»­tracţiunile sale «favorite, Tris­tan Bernard «a răspuns : „Automobil, scrimă cerce­tări istorice, poker, filantro­pie. * Intr’un salo«n mond«en, Tris­tan Bernard a emis următorul, aviz : Difereniţa între un stăpân şi­­servitorul său ? Amândoui fumează ăceleaşi ,ţigări, însă numai unul din ei * In tren, Tristan Bernard, după ce «şi-a umplut pipa se pregăteşte s’o pue «în gură. Unul din tovară­şii «săi de «drum se răsteşte : — Să nu fumezi, domnule,! Asta mă jenează ! Tristan, cu aerul cel «mai ne­vinovat, îi spune : — Dar, domnule, pentru ce vă supăraţi ? , n’am intenţia să fumez. Mă mulţumesc să ţin pipa în gură. Da, da, pricepe asta, ţipă celălalt. Iţi scoţi pipa, o umpli, o pui în gură, şi pe urmă, pe ne­simţite ţi-o aprinzi... Vă previn domnule. Cu mine nu se prin­de... Nu veţi fuma. Tristan Bernard nu inzistă, şi-şi pune pipa «în« buzunar. Câţi.va kilometri «miai departe, obraznicul său interlocutor sco­a­te un jurnal, îl îndoaie și... — A ! nu, nu, domnule, in­tervine, vehem­ent Tristan Ber­nard. Nu, domnule. Vă cunosc intenţiile. — Dar... cum... se bâlbâie cel lalt care nu’nţelegea nimic... eu îmi citesc jurnalul... eu.. — Da... da... pricep. Iţi scoţi jurnalul, îl îndoi, te faci că-l citeşti... şi pe urmă, pe nesimţi­te, rupi o bucată... şi te duci în­tr’un colţ... Vă previn domnule Cu mine nu se poate. Tristan Bernard­­povesteşte cu plăcere următoarea insteri­­oară : La un negustor, din faţa Ho­telului „des Vents”. — Cât costă ace­astă statuetă? — O sută douăzeci franci. —­ Scump ! ! ! o sută două­zeci de franci ? — Vă spun sincer că pierd la ea. Pentru d-voastră v’am făcut acest pre­ț. Amabilitatea negustorului a flatat enorm orgoliul­­meu­. Un scriitor e totdeauna mulțumit, când se știe cunoscut. Plătit. — Mi-o veți trimite acasă, nu e așa ! — Desigur, domnule, desi­gur. Adresa d-voastră ? • «Se vorbea de o celebră «stea de cinematograf. — Nu, nu, ea este tânără, spuneți cineva. Nu cred să albe mai mult de trei­zeci de ani. — 30 !­­ vă înșelați. A fost cu mine anul trecut în Anglia și mi-a spus singură că are pa­truzeci. — S­e poate spuse Tristan Bernard. Era în Anglia... mai e și valuta la mijloc. *

Next