Rampa, iulie 1925 (Anul 8, nr. 2301-2326)
1925-07-22 / nr. 2319
»MUL WC» Re. 2319 Sportsman!! Cetiţi în fiecare zi „RAMPA SPORT“ care publică cele mai bune şi sigure pronosticuri frectacţia, Administraţia şi Atelierele grafice Bucureşti, CALEA VICTORIEI 31, in curte Telefon 159 Publicul de V.] MAXIMILIAN_ Omul prin însăşi Area sa caută a se apropia, a se pune de acord, a primi aceleaşi impresia şi aceleaşi sentimente cu semenii săi, chiar când aceştia fac parte dintr- un alt neam sau altă religie decât dânsul. Firea aceasta sociabiilă este adevărata cauză ce atrage pe om lângă om, constituind astfel acela ce numim: public. Această stare de adunare însă, nici nu s’ar putea menţine şi nici nu s’ar putea repeta, dacă nu ar interveni o putere în acest sens. E puterea pe care o operă de artă o exercită asupra oamenilor atrăgându-i şi legându-i în acelaş timp. „Orice operă de artă, are de scop să lege în acelaşi timp, pe omu! căruia se adresează privatr’o manieră oarecare, pe acel care a compus-o Si pe ace, care simultanem mai inainte sau mai târziu îi primesc impresia”.lată cum se face această opera, fie într’o reprezentare dramatică. Artistul trăeşte acela ce asenţie autorul. Acest sentiment comunicându-se prin acest procedeu Publicului, publicul simte la rândul său sentimentul. In acest mod clar, se stabileşte o legătură sufletească privtre autor, actor şi publicul asistent şi în acelaş timp între cei care au trat sentimentul mai înainte sau mai târziu. Hotar, limbă, neam, religiune dispar în faţa artei, formând un singur popor — marele public — fără distincţiune, şi guvernat de o singură putere: puterea frumosului degajat din artă. • Liniştiţi, uităm totul în faţa acelei producţiuni artistice, aprobăm sau dezaprobăm, râdem sau plângem, la fel cu cei din scenă şi cu cei de care suntem înconjuraţi şi cu care suntem în acel moment legat- sufleteşte, cu toată repulsiv, cea ce ne inspiră în alte împrejurări. Este născută în om dorinţa acestei comunicativităţi, pe care caută cu tot dinadinsul să şi-o satisfacă. Fiindcă ori cât de frumos şi oricât de bine s’ar fi executat reprezentaţia unei lucrări dramatice, spectatorul nu este de ajuns satisfăcut sufleteşte, dacă publicul din care a făcut parte, a fost puţin l-a număr. Am spus de la început, că oricăt ar fi omul de sociabil, totuşi alcătuirea lui în, formă de public, e dependinte,de politerea operei de artă ce i se înfăţişează. Această putere influenţează asupra numărului spectatorilor pe care în raport direct, îl poate mări sau micşora. Puterea de atracţie a unei reprezentaţii, formează numărul mare al spectatorilor, numărul mare al spectătorilor însă, face durabilă existenţa reprezentaţiei. Una fără, cealaltă nu poate exista. De aceia valoarea unei lucrări se judecă după mulţimea publicului. Aceasta este viaţa reprezentaţiei, iar prin controlul, ce exercită prin atenţia lui, dii când puterea creatoare a actorului publicul devine suveranul arta dramatice. Acest suveran judecă şi execută. De îndată ce artişti au putut transmite sentimentele personajelor respective, tuturor încetătarilor, punându-i de acord el declarm reprezentaţia ca bună; în caz contrar reprezentaţia e depreciată ori după felul acesta de judecată, revita asupra comunicativităţii, care, după cum se vede, e cel mai bun mijloc de control al publicului asupra teatrului. Se întâmplă însă adesea ori, că oricât de puternică ar îi piesa lor, cât de perfectă executarea ei, aşa încât efectul să fe unanime,. Ireproşabil, după un timp publicul îi arată indiferenţă, cu toate că altă dată această reprezentaţie a făcut parte din atenţiunea lui. Aşa, de pildă după un număr oarecare de reprezentatiuni ale ^ unei piese de succes, se observă că publicul scade, până ce încetează^ c_ aproape complectamente să asiste la reprezentaţia acelei piese. — De ce? Piesa rămânând aceiaşi n’a perdut nimic din valoarea ei. Artiştii fiind iarăşi cei de manance, reprezentaţia n’a pututsuferi nicit'c în ce priveşti, înfăţişarea. Cu toate acestea pentru public, piesa şi reprezentarea ei nu mai sunt aceleaşi. Sentimentele rolurilor, fiind transmise unora dia spectatori, artiştii nu li mai pot comunică ttre turori cu o aceiaşi intenitate. In acest caz, efectul slăbind, reprezentaţia, cu toaă valoarea ei recunoscută, intră în numărul celor neinteresante. Publicul nu e niciodată stabil. El se-a transformat si se transformă în continuu, în ce priveşte gustul artistic, atât fata de el însusî cât si fată de publicul, care aparțnea altor epoci mai mult sau mai ptftin depărtate. Cine pune la îndoiala superioritatea lucrărilor 2 erai al dor Eschyle, Sophocle, Eurip.’de. A.-'staphane, Plaut etc., si cu toate î c.estea reprezentarea letr astăzi nu mr.v prezintă interes decât numai pentru şcolari sau ,pentru oameni de strdiu, vecinii doritori de a fi un curent cu trecutul”. Aceasta dovedeşte clar o deosebire de gust artistic între publicul de pe atunci şi cel de astăzi, căruia nu-i place decât acea ce e scris acum şi pentru el. Aceasta a fost de asemenea cauza pentru care operele lui Shakespeare, au intrat în domeniul uitării după moartea marelui Geniu. „Publicul de după Shakespeare nu putea da preferinţă unor subiecte luate din alte vremuri şi alte ţari, decât ale lui. Acelaşi lucru s’a petrecut cu Mo. Bere, al cărut succes s’a atribuit mult timp numai publicului, în care autorul a trăit. Când însă stadiul criticilor literari a atras atentarea, arătând că aceşti neîntrecut, autori, nu sunt aî timpului lor, că aparţin universului întreg, că eroii lor trăesc şi vor trăi cât lumea, numai atunci publicul a început să se sintă impresionat cucerit în faţa operelor acestora, ca şi curaj ar fi fost scrise astăzii pentru ei şi inspirate din lumea ce-1 înconjoară In afară însă de aceste două mari Genii, publicul de astăzi consideră slabe sî fărăinteres, oricât de valoroase ar fi, reprezentatele operelor tuturor autorilor, care aparţ n unui public de care ■ ar înj_ despărţi chiar cu două, trei decenii. Scade voga dansurilor Ultimii arai, de după războiu până în zilele noastre, au venit cu o avalanşă de sporturi, printre cari dansul era cel mai select şi cel mai căutat. S’au înfiinţat şi la noi o mulţime de „dancinguri” în care dansul se practica intens şi neobicinuit de fervent. O statistică pariziană încheiată anul acesta aduce însă un rezultat care nu era de prevăzut: • — Dansurile sunt în scădere. Dancingurile au pierdut mult din clientela lor de altădată. Știrea se confirmă și printr’un fapt la care și noi am fost martori, Ziarul de teatru „Gomoedia’ din Paris, «a deschis în vara aceasta un concurs de dans. Se aşteaptă o invazie de concurenţi şi de amatori. Mare a fost mirarea tuturor când la concurs n’au fost decât foarte puţini participanţi. Scade voga dansurilor. Spiritul lunei aşa zise mondene pare că se îndreaptă către teatru, music-ball și cinema. ( f’"' aoÎu&MăMi Să cunoaştem ţara Zilele trecute ministerul de externe a făcut, — în sfârşit ! — un prim gest pentru o utilă şi sănătoasă propagandă românească : a invitat pe corespondenţii din Bucureşti ca ziarelor străine la o excursiune la Brăila, Galaţi şi în delta Dunării. Ziariştii străini au fost preumblaţi cu tot alaiul cuvenit şi admirabilii noştri confraţi au avut un prilej minunat ca să cunoască o mică, foarte mică parte din bogăţiile ţărişoarei noastre. Desigur că ziariştii străini nu vor întârzia să comunice cetitorior lor impresii căpătate în această excursiune şi vor face astfel o foarte utilă propagandă în străinătate pentru noi. Ziariştii străini cari au avut acest prilej minunat de a face cunoştinţa plaiurilor României, sunt ele invidiat pentru că mulţi confraţi de ai lor, români „eget-berget”, nu ar putea, afirma că’şi cunosc ţara. Dacă înainte de războiu eram puţini acei ziarişti cari am fi putut afirma că cunoaştem Româna, acum, după unire, numărul nostru s’a micşorat enorm. Pe de o parte, condiţiunile în cari suntem nevoiţi să muncim, nu ne îngădui luxul unei călătorii mai îndelungate prin ţară. Luna de concediu anual o întrebuinţăm, cei mai mulţi, pentru odihna bine meritată. De cp. piacra. - a J — -- -1 tura multor ziarişti români este o lacunămare : ignorarea acestei splendide şi frumoase ţări care este România. Şi dacă Statul nu face nimic pentru remedierea răului, ar fi, credem, de datoria societăţilor de presă să organizeze, de urgenţă, excursiuni prin toată România, la cari să convoace pe ziariştii din toate unghiurile ţării. Poate dacă ne-am cunoaşte mai bine ţara, am iubi-o mai mult... Dar chestiunea e prea importantă ca să nu revenim asupră-i. ------------------ Moartea compozitorului Eugen Hubay La 14 iulie crt. a murit la Budapesta cunoscutul şi virtuosul violonist Eugen Hubay, compozitor şi directorul Academiei muzicale unga- Ire Toate instituţiile culturale particulare şi de stat au luat vacanţă in semn de mare doliu. Marele muzicant Eugen Hubay a fost înmormântat în asistența întregii lumi muzicale vieneze și străine." Cărţi franceze .a* Pierre Benoit: „Le Puits de Jacob (Fântâna lui Jacob) Pierre Benoit a creat, scriind Isaac Cochbas care o conduce în Fântâna lui Iacob, mai mult decât un roman, o epoce. Căci larga desfăşurare a acţiunii romanului cuprinzând un important capitol de istorie al peregrinaţiilor poporului lui Israel, de la cel mai mic nucleu de formaţie şi până la o complexă şi integrală realizare pe pământul Palestinei, depăşeşte cadrul strâmt al acţiunii unui simplu roman. Amploarea şi manificenţa descripţiilor şi a acţiunei însăşi, situează Fântâna lui Iacob în rândul marilor romane sociale. Dar să vedem de ce e vorba. Agar, e o biată ovreică, născută într’un fund de mahala noroioasă în Constantinopol. Trăită în mizerie, orfană şi fără sprijin, debutează în viaţă printr’o aventură destul de obicinuită.. Lucrând la o modistă, cade pe mâna unei femei fără scrupule care o „lansează” în cabaretele sărace ale oraşului tembel, unde copila învăţa să danseze şi să practice un fel de prostituţie deghizată sub masca dansului. I-a schimbat numele şi o cheamă Jesica. Din acest fel de cresgustă- Laie viaţă galantă, o scapă Itr o colonie sionistă în Palestina, îa Fântâna lui Lacob. Acolo începe o viaţă cu totul alta. Curăţirea sufletului lui Agar e un puternic reconfortant în viaţa mizeră a coloniei. Până aici povestea copilăriei şi a adolescenţei lui Agar constitue numai obiectul unei admirabile desfăşurări de acţiune, de un interes remarcabil. Tipul Isaac Cochbas e perfect continat, cu un caracter bizar, sincer şi bun, om de acţiune, cu o rară putere de muncă, devotat unei cauze sfinte şi neobosit. Agar e deasemenea ,bine fixată în cadrul romanului. In mediul viciat în care se ridicase, făcea „bonne figure” prin inocenţa să candidă, prin puritatea sufletească, de altfel, mult mai bine caracterizată într’a doua parte a romanului. Tabloul coloniei sioniste e trasat cu o rară rigurozitate. Agar se căsătoreşte cu Isaac Cochbas. In ea se redeşteaptă, în acest mediu, toată puterea, toată vlaga neistovită a rasei sale. Toată realitateai, nu e în faţa perseverenţii şi a voinţei lui Cochbas, decât uu lucru de nimic. Visul lui Cochbas acela de a dărui poporului său o ţară bine organizată, deşi începuturile erau dintre cele mai grele, face din el un apostol al cauzei. Stăruinţa şi gigantesea forţă pe care o cheltueşte îl ridică la cel mai înalt grad de nobleţă sufletească. Pietatea sa, forţa dragostei sale atrag şi supun atât de frumos pe tremurătoarea şi timida Agar, care devenise de nerecunoscut în ţara strămoşilor ei, peisagiul sufletesc se desfăşură atât de maestru... Pierre Benoit e un maestru al peisagiului, al tabloului naturii. Am citit în acest roman poate cele miai sugestive pagini de «descripţie a naturii din câte s’au scris în ultimii ani. Dar în tot decursul romanului, un contrast perpetuu ne urmăreşte : acela între măreţia visurilor lui Cochbas şi mizeria vieţii mediocre pe care o trăiau , locul acestui ocean de plăceri, în colonie. Contrastul devine şi ea nu-şi uită sacra misiune şi mai pronunţat când «Cochbas [«trimite lui Cochbas în Palestiîşi conduce soţia în călătoria na sume imense. Dar şi-a aide nuntă, la Ierusalim. Acest episod este «de o profundă emotivitate. Aici Jesica de «odinioară, încearcă o crudă decepţie. Ierusalimul «nu e cel pe care l’a visat ea totdeauna. «Are palate, jandarmi, turişti, electricitate... Dar Cochbas o conduce până la zidul plângerilor. Acolo amândoi trăesc un minutde nemaiîntâlnită linişte sufletească. Este această pagină de simplă şi tristă grandoare, una dintre cele mai preţioase din tot romanul. Iată însă că un neaşteptat eveniment studne din temelii întreagia alcătuire. Câţiva colonişti fug din colonie, ducând cu ei şi puţina avere strânsă prin nenumărate sacrificii până chiar în marginea sacrificiului suprem al vieţii lui Cochbas. «Soţii se reîntorc imediat la Colonie. Cochbas agonizează Ultimele speranţe îi sunt smulse cu bruscheţă. Vrea, ordonă ca Agar să plece la Paris, şi să se plângă puternicilor lui protectori de nenorocirea care s’aabătut peste colonia sionistă abia înjghebată Agar pleacă... Dar Parisul o fură din nou, începe iar aceeaşi viaţă de dans, de desfrâu, de teatru, şi de lux... Dar ,în miratea oare sufletul de odinioară ? A uitat felul de viaţă liniştita din colonie ? A uitat idealurile religioase şi devotarea ei pentru soţ ? Nu. Nimic din toate acestea Intr’o seară, o «prietenă mică, trimisă de Cochbas, îi bate la uşe. E micial Ghitla, prietena ei de suferinţe, pecare ea a salvat-o odinioară din ghiarele spectrului mizeriei şi al morţii. Ghitla îşi salvează, la rândul ei, salvatoarea. Agar se reîntoarce, ca odinioară Ester şi Judita, din Biblie. Nimic n’o mai reţine în lumeaadeea viciată. Scopul lor de viaţă e atins. Banii lor vor face mai bine ceea ce n’au putut face atâtea visuri şi atâtea forţe risipite. Este una dintre cele mai bune cărţi ale lui Pierre Benoit — şi înainte «de toate un simbol nou al poporului lui Israel, un steag de luptă, un ideal. Ca biblica Rebeca, Esther se reîntoarce şi îşi aşează pentru totdeauna reşedinţa pe pământul în care putrezesc străbunii... Formidabilă întruchipare a idealurilor unui atât de încercat popor !... Pierre Benoit 6 PAGINl 3 LEI Miercuri 22 iulie. ao25 CEA MAI PLĂCUTĂ 5!IHTE LICENŢA DISTRACŢIE IA BAI ŞI IN VILEGIATURĂ JOCUL CUVINTELOR ÎNCRUCIŞATE CARE APACE REGULAT («„RAMPĂ" Director : M. FAUST MOHR Prim Redactor: SCARLAT FRODA Publicitatea se primeşte la Administraţia statului şi la toate agenţiile de publicitate Iarăşi mormântul lui de Max Cenuşa sa zace tot neîngropată la Columbarium din Paris.— O listă de subscripţie a camarazilor francezi neglijenţa administra-După înmormântarea marelui de Max, cenuşa sa a fost depusă în caseta Num. 4227 a Columbariului din Paris. Când colegii francezi au voit să facă o colectă pentru a se construi un monument unde să poată fi depuse rămăşiţele fostului lor prieten, legaţia română din Pacauzativă? Economie ? Economie rău înţeleasă. Monumentul nu costă mai mult de 8000 frs. şi pentru această sumă minimă, neînsemnată, cenuşa lui de Max aşteaptă să se odihnească. Credem că d. minstru-interim al departamentului Artelor, d. dr. Anghelescu, pe care-l ştim un om de inimă, va trimite această sumă infimă Comediei Franceze, pentru marele de Max. Sacrificiul nu e prea mare, şi Ministerul nu face decât să-şi respecte cuvântul dat. Ne va scuti să ne facem de râs in faţa străinilor şi toată suflarea românească îi va fi recunoscătoare. nis a făcut gestul de a opri această colectă, sub motiv că sub îngrijirea sa se va construi acest monument. Ministerul Artelor, sau legaţia română din capitala Franţei, n’au găsit încă de cuviinţă să-şi îndeplinească sarcina luată. Comisa mific"!-------a încântat o lume cu geniul jocului său, zace încă neîngropată la Columbariul din Paris. D. Gabriel Boissy, printr’o scrisoare deschisă în „Comoedia” şi pe care noi am reprodus-o într’un articol apărut mai zilele trecute, atrăgea atenţia organelor competente asupra acestei triste stări de lucruri. Până acum nici un răspuns-Iată însă că francezii, cari ştiu să venereze memoria marilor dispăruţi, au deschis o listă de subscripţie pentru îngrijirea mormântului şi monumentului lui de Max. E cea mai mare jignire care ni se poate aduce. Acela care a fluturat flamura glorioasă a geniului românesc pe pământul ospitalier al Franţei, acela care cel dintâiu a strălucit pe scena casei lui Moliére va fi îngropat cu talerul. Aşa ştie oare România să răsplătească memoria marilor ei artiști. Confratele parizian se întreabă, pe drept cuvânt, care să fie Se ştie că actualmente cel care câştigă mai mult la cursele de cai, e proprietarul Schwartz. Deunăzi întălnindu-l un prieten, îi spune cu intenţii de „ta pare”. — Bine, dragă Schwartz, dar tu câştigi mai mult decât câştiga altă dată Marghiloman... — Ei, şi ce te miri ? La urma urmei ce sunt eu şi cine era Marghiloman ? Marghilomanul nu e decât tot un Schwrta cu itild rom— n ■ Anecdote trăite Spiritul lui Tristan Bernard] Tristan Bernard, care a cunoscut cele mai strălucite succese teatrele a suferit și ura eşec : „Les Phares Soubigon”. Autorul l-aacceptat întotdeauna cu un delicios umor. Amicilor care-i cereau două fottoliuri pentru acestspectacol, el le răspundea : Două fotoliuri ? imposibil ! Directorul nu dă mai puţin de un rând întreg ! * Nu se «ştie că «autorul „Dansatorului necunoscut” este unul din cei mai pasionaţi «sportsmen!. Nu există match de box în care să nu se vadă barba sa lungă şi capul «ău de călugăr gânditor. Imtr’o zi nu i se putea începe lupta din cauza unui boxeur ,care n’avea greutatea cerută. Tristan Bernard își pierde răbdarea : — Nu este oare nici un mijloc să pierzi imediat câteva grame ? — Cum, d-le Bernard, cum? — Taie-ți părul ! — M’am tuns ieri, ripostă boxeurul, trecându-și mâna pe capul ras. — Poate, tăindu-ți unghile. — Să mi le, tai ?.. Mi le-am ros până la sânge... — La dracu !... Ai fost Im... — De două ori astăzi. — Atunci eu nu cunosc de cât un mijloc. Acesta însă e sigur. '__ f ? — Fă-te ovrei. Im «dafinitiv, el într’o «spuse "ZT, leniinarpia :.iui uiix ce «mai «clara. Rușii «se împart im două categorii bine distincte : unii clari vor pacea on orice cari nu vor războlu Amicul nostru A. B. după ce a câștigat Duminica trecută patru curse grase la Floreascas’a dus la Alcazar d’été să-i tragă ] Prev. _ a_ î11 un chef. _ j cu n!C1 lin ^ Acolo i-a căzut cu tronc o j blondă englezoaică, ce, era astă | Tristan Bernard întâlni în iarnă brună spaniolă la Alham- •războitului un negustor de ]ra^ . j tablouri care se simţi obligat Expeditiv din fire, amicul adreseze autorului dramatic nostru a pus într’un plic o mie de lei, întrebând-o când poate veni să ia un ceai la ea, vre-o «câteva «cuvinte «de consolare. Amicul meu, e sigur că după Tânăra care nu prea face facest mari războiu, teatrul nu mofturi la asemenea, propuneri îi răspunde : „Dacă e vorba de un Ceai simplu îmi trimiţi prea mult, dacă e unul complet, îmi dai prea puţin. Şi dacă vor fi, mai multe ceasuri, te avertizezi, că plăteşti fiecare consumaţie în parte. Inapoiază-mi mia, dragă a răspuns A. R., dacă era vorba de teoria impozitului proporţional mă adresam, lui Vintilă Brătianu nu a tale. Irntr’o seară, în tovărăşia unui amic, Tristan Bernard asista la o reprezentație «de opereta «într’un teatru «de cartier. Principalaactriță, de «altfel des va avea zile tocmai bune. Cine, va mai plăti 12 franci pentru un nenorocit de fotoliu de orchestră. — Desigur, pentru suma asta va prefera să cumpere unul din tablourile tale.—răspunse Tristan, tut de frumoasă, avea ura firicel de voce, atât de mic, şi o «dicţiune atât de imposibilă, că de abia «se auzeau cuvintele dim cuplete. Tristan seaplecă «către fotoliul prietenului «său, «și-i «puse: — Vezi, acestei femei i-aş încredinţa un secret ! — Cum, spunea în timpul războiului, autorul „Cafenelei mici” unui pesimist care se plângea de, durata ostilităţilor, «— cum, îndrăzniţi să vă plângeţi? Eu, domnul meu, cunosc pe cineva care n’a cunoscut niciodată, pacea ! — Exageraţi ! Cine-i ăsta ? — Fiul meu, care are 19 luni. • — Eliza, puse amorimul servitoarei sale, mâine «dimineaţă o întâlnire importantă. Să mă scoli la 7 dimineaţa«. Dar «dacă până la ora 8 «nu mă scci, «să nu mă sculaţi «înainte de «amiazi. • Cum un «anuar «biografic i-a scrie întrebâmdu-1 clari sunt di»tracţiunile sale «favorite, Tristan Bernard «a răspuns : „Automobil, scrimă cercetări istorice, poker, filantropie. * Intr’un salo«n mond«en, Tristan Bernard a emis următorul, aviz : Difereniţa între un stăpân şiservitorul său ? Amândoui fumează ăceleaşi ,ţigări, însă numai unul din ei * In tren, Tristan Bernard, după ce «şi-a umplut pipa se pregăteşte s’o pue «în gură. Unul din tovarăşii «săi de «drum se răsteşte : — Să nu fumezi, domnule,! Asta mă jenează ! Tristan, cu aerul cel «mai nevinovat, îi spune : — Dar, domnule, pentru ce vă supăraţi ? , n’am intenţia să fumez. Mă mulţumesc să ţin pipa în gură. Da, da, pricepe asta, ţipă celălalt. Iţi scoţi pipa, o umpli, o pui în gură, şi pe urmă, pe nesimţite ţi-o aprinzi... Vă previn domnule. Cu mine nu se prinde... Nu veţi fuma. Tristan Bernard nu inzistă, şi-şi pune pipa «în« buzunar. Câţi.va kilometri «miai departe, obraznicul său interlocutor scoate un jurnal, îl îndoaie și... — A ! nu, nu, domnule, intervine, vehement Tristan Bernard. Nu, domnule. Vă cunosc intenţiile. — Dar... cum... se bâlbâie cel lalt care nu’nţelegea nimic... eu îmi citesc jurnalul... eu.. — Da... da... pricep. Iţi scoţi jurnalul, îl îndoi, te faci că-l citeşti... şi pe urmă, pe nesimţite, rupi o bucată... şi te duci într’un colţ... Vă previn domnule Cu mine nu se poate. Tristan Bernardpovesteşte cu plăcere următoarea insterioară : La un negustor, din faţa Hotelului „des Vents”. — Cât costă această statuetă? — O sută douăzeci franci. — Scump ! ! ! o sută douăzeci de franci ? — Vă spun sincer că pierd la ea. Pentru d-voastră v’am făcut acest preț. Amabilitatea negustorului a flatat enorm orgoliulmeu. Un scriitor e totdeauna mulțumit, când se știe cunoscut. Plătit. — Mi-o veți trimite acasă, nu e așa ! — Desigur, domnule, desigur. Adresa d-voastră ? • «Se vorbea de o celebră «stea de cinematograf. — Nu, nu, ea este tânără, spuneți cineva. Nu cred să albe mai mult de treizeci de ani. — 30 ! vă înșelați. A fost cu mine anul trecut în Anglia și mi-a spus singură că are patruzeci. — Se poate spuse Tristan Bernard. Era în Anglia... mai e și valuta la mijloc. *