Rampa, octombrie 1925 (Anul 8, nr. 2379-2404)

1925-10-01 / nr. 2379

ANUL VIU No 2379 Sportstnatii! Cetifi în fiecare zi „RAMPA SPORT «are publici cele mai bune și sigure pro­nosticuri­le«Sacglee SttS,mîsil«îrs?Msi Bftetterel« grafie Bueesretfi, CfiLEA WJItORIEI 3Î, in cur?» Teletem T-59 E§ Premiile literare E o chestiune delicată acea­sta a premiilor utemre. Rapor­turile dintre o operă premiată şi alta nepremiată, nu sunt­­ace­leaşi ca între o operă bună şi alta pur şi simplu detestabilă. Premiul este eticheta, care ori­cât de policromă ar fi, nu schi­mbă fondul farmaceuticului balsam. De care mai deseori, şi în cele mai bune cazuri, pre­miul e un pleonasm, dacă uii ra­­portăau la­ opera lterară. Nu are nici un rost, şi nici o ţinută. Iar dacă opera e proastă, pre­miul nu face decât să atragă a­­tenţia lumii cititoare, că opera e aşa cum e. De aceea ne vom grăbi să conchidem că premiul nu e pentru operă, ci pentru autor. Un autor poate fi oricând premiat, după 2, după 5, după 10­­ani, dela apariţia operei, a­­tuomci când inn­fluenţa ei s'a exer­citat pe o scară mai mult sau mai puţin întinsă. La noi s’a întâmplat un fapt ciudat, dar într’o bună măsură explicabil, ţinând seamă de în­prejurările istorice in cari am început viaţa noastră culturală. Noi am avut Academia literară înainte chiar de a avea o litera­tură. S’a întâmplat sa ne afun­dăm în domeniul formalismului dogmatic încă de pe atunci când literatura noastră cultă îşi sila­bisea pruncia. Premiile Acade­miei, aşa­dar, au corespuns oda­tă unor opere realizate după a­numite premize date. S’au format grupuri de scri­­itori, mai întâiu, sporadice, pâ­nă la alcătuirea unei organizate societăţi a Scriitorilor români Abia atunci premiul literar început a fi mânuit mai aproa­pe de spiritul vremii. Autorii respinşi de la premii­le Academiei pot lua eventual premiul oferit de această socie­tate şi prestigiul operei nu e mai puţin mare. Nu de mult, sobra revistă li­teraro-socială ,,Ideea ,­­Europea­nă” a­­înfiinţat noui premii lite­rare. Dar s’a luat ca arbitru publicul cititor. Noi cei dintâi am fost acei cari sa observăm cât die injust­­poate fi acest cri­­terium. Rezultatele, au vrut­ sor­ţii, să fie mai aproape de vede­rile noastre. Scrutinul este un preţios indiciu de ce, cât şi de cine,­­se citeşte la noi. Nu se putea prevedea un rezultat mai îmbucurător. Poetul şi romancierul Ion Minulescu, respins anul acesta de la premiile Academiei, a fost încununat de premiul cittitoru­­ui inteligent. Cei cari cunosc mişcarea noa­stră literară dela 1900 încoace, pot urmări fără mare greutate puternica influenţă a operei d-lui Ion Minulescu astăzi. Mi­­nulescianismul reprezintă azi o şcoală, indiferent­ de criticile ce i se pot aduce. Preferinţele cititorului s-au dovedit de data aceasta pe calea cea bună şi au marcat un punct de evoluţie a gustului. Scriind acestea, e în intenţia noastră să însemnăm încă odată utilitatea premiilor din punc­tul de vedere al notorietăţei o­­perei literare. Căci în afara de criteriile academice cari con­sfinţesc o operă de artă, prefe­rinţele publicului cititor sunt singurele semne ale consacrărei scriitorului pe care Academia l-a respins. 38 08^ După reprezentarea Sul „Faust“ Convorbire cu d. Soare Z. Soare­ ­ia lui Metis­to are loc tot noaptea. In scena vrăjitoarelor nu puteam să dau o lumină reală de zi. în­tâlnirea între Faust și Margareta are loc seara. E­­drept că autorul spune că scena se petrece ziua în­să traducătorul a vrut altfel. Mar­gareta spune: Ce mult ași vrea— cum nimeni nu poate să mă aren­dă — să aflu cine-i domnul de a­­seară de pe stradă. Când vine în camera ei, autorul spune că Mar­gareta aprinde lampa — și nimeni n’aprimde lampa ziua n’amiaza mare. In„grădină..se spune în re­petate rânduri. ..E noapte, e târ­ziu” deci nici aci nu puteam să dau lumină de zi. Omorârea lui Veleb­in are loc în piaţă la mie­zul noptei — deci nu ziua, întâlnirea între Faust şi Mefis­­to, premergătoare carierei are loc­­suu­e autorul — noaptea, pe vi­jelie iar scena carcerei de desfă­şoară iarăşi la miezul noptei. Socotim interesant ca în a fa-1 colindat acum câmpia in noapte li­ra - sau chiar în locul p­lă­­dâncă scufundată. Așa dar apari, muririlor pe care­ ni­ le dădeau anticipat regisorii asupra spec­tacolelor ce montau să­ introdu­cem sistema convorbirilor de după premieră, deci după apa­riţia cronicelor dramatice. Regizorii au astfel posbilita­­te­­ să răspundă ciecţiunilor cari li s’au făcut de către cri­tică, iar publicul n’are decât de câştigat dintr un schimb de ve­deri critice menit să le lămu­rească, mai mult înţelegerea piesei. Dăm azi convorbirea avută cu d. Soare regisorul lui „Faust” la Naţional• — Ce spuneţi de felul cum a fost primit Faust de public şi de presă? Sunt mulţumit că cea mai grea lucrare dramatică a fost primită cu atâta entuziasm de public şi sunt recunoscător­i­ lor critici care au apreciat efortul pe care l a făcut. Teatrul National înscenând această capodoperă. Aşi vrea to­tuşi i să lămures­C două chestiuni cari s’au ridicat cu ocazia acestei reprezentări. „ — Vi s’a reproşat ca aţi făcut facturi in text. — E regretabil faptul că se con­fundă poemul „Faust” despre care, însuşi autorul a spus că nu e re­­prezentabil cu prelucrarea scenică făcută tot de Goethe cu ajut­­­torul­­lui­­ Klingemann directorul tatrului din Braunschweig. Poemul, în întregime a fost re­­prezentat n­umai intr’o singură sea­ră de Bernhardt şi presa în una­nimitate a spus că spectacolul e prea greoiu şi că­­trebue­şte res­pectată voinţa autorului. Chiar după ce şi-a terminat adap­tarea scenică Goethe scria conte­lui Brü­hl care voia să o monteze . ..Te rog scurtează monoloagele lui Faust” (In’s Enge­ziehen). Dacă se dovedeşte că pe vreun teatru din lume se joacă un sin­gur vers mai mult, decât s’a ju­cat pe scena teatrului National mă oblig ca să demisionez din slujba pe care o am. __ Vi s’a mai reproşat că aţi montat toate tablourile seara — Exact. Aşa şi trebuia. Mă ex­plic. In primul tablou Faust vrea să se sinucidă la miezul nopţii (noaptea învierei). Plimbarea de Paști are loc tot seara: „S’a întu­necat” spune Wagner lui Faust. Revenind acasă Faust spune: „Am -0X0- ­oxo­ DirMfier : M. FAUST KOHR Prim Redactor: SCARLAT FROD& JOI 1 OCTOMBRIE 1925 CEA MAI PLĂCUTĂ SS­­H­­TEUCilHTA DISTRACT,! & ia­miMMYiimmm JOCUL CUVINTELOR ÎNCRUCIȘATE C­AR& APARE­ REGULAT IN „RAM­PA" feecfacfte,AdminisdrajfaslfilfcHetete gratis: bucuresti, CALE& INCICEIEI 31, in curie Telefon 1­ 5S tâmpi ţ %&alăJU Unde sunt cărţile! Pe când cronicarii şi, reporte­rii teatrali se află, odată cu sosi­rea toamnei în plină şi febrilă activitate, cronicarul literar, priveşte cu melancolie masa de lucru, masa goală , nici o carte nouă , nici o nouă revistă lite­rară ! Altă dată toamna, însemna în­ceperea anului literar . Era o supraproducţie de reviste lite­rare, de cărţi, mai cu seamă de volume de versuri, în care scrii­­torii cunoscuţi şi mai cu seamă debutanţii, începătorii şi ine­diţii talentului îşi concentrau surprizele violatoare ale vergi­nătăţei de senzaţie. Apăreau atâtea reviste şi vo­lume de versuri, în­cât supra­producţia lor constituia tema predilectă, tema banală a cro­nicarilor humoristici. Toamna însemna în alte vre­muri o adevărată primăvară li­terară.. Astă­zi, pustiului din natură îi corespunde pustiul din lite­ratură. A secat oare i­svorul de ins­piraţie şi creaţie ? S’a schimbat, atât de mult , psihologia scriitorului şi psicho­logi­a cititorului ? De fapt s’a schimbat alter-­va, de natură mai prozaică, dar ho­tărâtoare : s’au schimbat condi­ţiile economice ale tiparului, sau modificat radical mocfestele dar absolut necesarele vechi ce­le ale scrisului. Hârtia e scumpă: mâna de lucru s’a scumpit enorm, tipă­rirea unei cărţi reprezintă o a­­vere. Angajarea banului într’o ti­păritură — fie ziar, broşură, re­vistă, carte — reprezintă sau nu act de conştientă dezinteresare de idealism, sau cea mai riscată aventură comercială. Îndeobşte scriitorul nu are bani de pierdut, chiar în ipos­taza veleităţilor de reclamă, ca­­botinims şi glob­aid. Editorul, e în ultima analiză, un negustor, ca ori­care altul şi ori­ce negustor caută să-şi echi­li­breze întreprinderile în balan­ţa­ sensibilă a pierderilor şi câş­tigului. In asemeni condiţii cartea li­terară nouă, înseamnă o rari­tate. De aceia cronica şi foiletonul literar, care odinioară, reprezin­ta nu numai o faţadă de orna­ment şi prest­igiu al ziarelor, el satisfăcea o necesitate efectivă, const­itue astăzi un lux. lux. ! ! DIODOR 4 FEUOTECA„ASTRAJ SIBIU PAGIKI 3' LSI în preajma deschidere! stagiune! Operei rom­âne MUlSCâ RU SA Musics rusă medertta.­Muzica lui Muss© n/s!d««ll©rfe dudup.®if (Se AED­A VRIGKI trași de noutatea si farmecul mu­zicii lui, au laser­­at să-l imite, iară insă ca să-l poată egala. Muzica dintr’o inspiraţie sui­­rămâne unică, plini De mai bine de o jumătate de secol, locul Germaniei, care timp de două veacuri a avut suprema­ţia muzicală, l-a luat Rusia, a că­rui­ isvorâtă­rei muzică ocupă un loc de frunte­ prin­zătoare, în concertul muzical european. După epoca strălucitoare a „ce­­lor­ cinci”, muzica rusă departe de a-­şi perde prestigiul câştigat, s’a impus şi mai mult, graţie câtorva compozitori cari au devenit celebri în lumea întreagă. Ori cine este in curent cu mişcarea muz­eală, cu*­noaşte numele lui Glazunov, Scria­bin, Liadov, şi I­uri ales pe Rachm­a­ninov a cărui muzică dramatică şi profund impresionantă se bucură de o celebritate bine meritată. Cel mai reprezentativ şi cel mai puternic compozitor rus modern este Igor Stravinski. Deşi relativ tânăr, a cunoscut încă de mult suc­­cesul. Maniera, lui a uimit la f­in­­ de noutate şi de farmec este aci­de şi strălucitoare, aci chinuita şi tulburătoare, aci leneşă şi vo­lup­to­as­ă. Lui Stravinski nu-i discuţi pro­cedeul, ci te mulţumeşti să i te înclini subjugat. Un alt compozitor care a reu­şit să se impună în lumea muzi­cală este Sergiu Prokofiev, a că­rui muzică aminteşte puţin manie­ra lui Mussorgski. De­sigur, nu greşeşte imitând pe acesta, dar perde din originalitate. Mussorgski rămâne totuşi cel mai de seamă inventator de ele­mente muzicale şi de armonii noi şi expresive, din câţi au existat in­ceput pe toată lumea muzicală.­­ bogata galerie a compozitorilor de Curajul ce a avut de a înfrânge toate regulele stabilite asupra rit­mului şi tonalităţii a dat De la Vii discuţii şi controverse. Tinerii compozitori apuseni, a­pretutindeni. Une­ori aceste feri­­cite invenţii muzicale se găsesc ri­sipite separa­t prin ,di­feritele lii lu­crări, iar alte ori sunt reunite mul­te la un loc cum este în drama muzicală Boris Godunov, pe care­ Opera Română ne-o va prezenta mâine seară cu tot fastul şi res­pectul ce i se cuvine. Mussorgski s-a afirmat ca retro­­vaitor prin sentimentul tonalităţii şi acela al armoniei. El cel dintâi a avut curajul să scrie sonorităţi riscate şi împere­cheri de sunete tot atât de îndrăz­neţe pe cât de simple, care se po­trivesc de minune cu spiritul tex­tului. Marea lui inteligenţă a fost că n’a întrebuinţat aceste noutăţi in muzică decât când a avut nevoe şi nici­odată nu le-a repetat o­ inzistenţă, cum fac cei mai mulţi când cred că au găsit ceva de e­fect.­­Muzica lui lipsită de fc note de pură ornamentare, posedă totuşi rară putere evocatoare. Refractar stilisticei muzicale, n’a urmat re­gulele stabilite în ce priveşte a­cordurile­ şi modelările, din care cauză a părut îndrăzneţ contimpo­rănilor şi chiar unora dintre prie­tenii lui. Judecata aceasta nedreaptă îi trebue să surprindă­ pe acei care ştiu cât de sever sunt judecaţi toţi aceia, cari încearcă să aducă cea mai uşoară inovaţie în materie de ar­tă. Contimporanii judecă aspru pe inovatori. Numai posteritatea­­e dă locul ce li se cuvine, iar aceas­ta, nu întotdeauna. Admiratorii lui Mussorgski ap­re­­ciau mult aceste noutăţi şi le con­siderau ca­ isvorâte din bogata şi originala lui inspiraţie. Alţii le credeau calculate şi îndelung stu­diate. Ori­cum ar fi socotite, aceste fericite inovaţii îşi păstrează toa­tă netăgăduita lor valoare. Criti­cii severi ,şi credincioşi principii­­lor scolastice, nu se puteau obiş­nui cu o melo­ia începută într’un ton şi să termine inur’altul. La, Mussorgski aceste schimbări nu sunt făcute din neglijenţă, ci din propria lui voinţă. Atunci când voia, sau când credea c­ă e nece­sar, păstra tonul, sau chiar dacă îl schimba în cursul bucăţii, îl rea­ducea la urmă. Asemenea capricii se întâlnesc mult­ în opera lui mu­zicală, astfel finalul ultimei fraze muzicale din Boris Godunov este un simplu accent, nici măcar o ca­denţă. Ceea ce este de admirat la acest compozitor, sunt rezultatele art.« fir­o pe care le-a obţinut cu nişte meloa­ce cât se poate de simple. Boris Godunov, această dramă muzicală, atât de simplă, şi atât de profund omeneasca, cum nu s’a scris încă până acum, precum si tot ce a scris Mussorgski arată că imaginaţia sa creatoare era atât de puternică, că nu m­a­î avea ne­­voe să recurgă la artificii. In baza­ artei lui se află adevă­rul, în cea mai pură a lui expre­­ sie.Nici un compozitor nu s’a idm tificat atât de mult cu spiritul poe­mei pe care a tratat-o ca Mussor­­gski. Muzica lui este tot atât de li­­­beră și curată ca sufletul din cane a isvorât. Ea exprimă caracterele și sentimentele cele mai variate, momente dramatice sau­­ satirice, scene de teroare, de pasiune sau de melancolie. Nu poate să nu fie considerat ca un compozitor de geniu, acela care a ştiut să exprime graţia nai­vă şi poetică a copiilor ,şi su­fletul resemnat sau răsvrătit al oamenilor, cu visele lor, cu spe­­ranţele, cu glumele, cu urile şi dragostele lor. Apoi amărăciunea, misterul, pateticul, neliniştea şi groaza, n’a­ fost in stare nimeni să le descrie ca el. Un minunat creator de atmos­fere, iată ce a fost Mussorgski Acest admirabil compozitor are pentru fecare sentiment o expre­sie proprie, care este atât de bine caracterizată, că o poate repeta cu succes în oricare altă bucată, pen­tru a exprima acelaș sentiment. A­ceas­ta este o mare Inteligență artistică. O altă calitate a operelor sale este că acompaniamentul a că­pă­tat o mare dezvoltare fără să aibă nevoe să recurgă la jonglerii sim­t• ui­i V­u, excelează să facă, tonice. Mussorgski (Ch­ifi continuarea în pag- II) Mormântul lui de Max Putem să complectăm astăzi amănuntele pe cari le-am dat eri, asupra soartei mormântu­lui lui de Max. Prin testament el a dorit ca urna care conţine cenuşa să fie aşezată deasupra pământu­lui, într’un «mic mo­­t­ vient.­v ca­­re să fie ridicat în vecinătatea mormântului lui Baudelaire, în l­a cimitirul Mont-Parnasse. El a mai specificat, nu prin scris, dar în conversaţiunile sale cu Marie, credincioasa sa­ guvernantă, că dacă se va pro­pune aşezarea unui medalion pe monumentul sau, ar dori să fie cel cu profilul lui Neron, după o fotografie pe care o reproducem aci. jCuuU corigenţă. Un elev, rămas cori­gent la română, se prezintă în faţa profesorului. Acesta, ştihi­­du-l cam tare ,de cap, se hotă­­raşte sa-l întrebe ceva uşor :­­mi, te rog, ce ştii despre Emin­escu ? T­acere. — Ai auzit de Creangă ? Tacere. — la cartea... Candidatul se execută. — Deschi­de-o la întâmplare şi citeşte... — ,,Lăpuşneanu, sub un cort, având la dreapta sa pe Bog­dan”... — ,,A vând”, ce e ? — Verb, domnule profesor ! — Foarte bine ! suspină pro­fesorul, fericit ca stors un răs­puns bun candidatului. — Câte feluri de verbe cunoşti ? — Masculine şi feme­nine ! Pauză. — Stupoare. — Dez­nădejde. — Spune un verb femenin și i te ir te! reia, disperat, prof. Nouă pauză. Apoi elevul, con­vins... — A vorbi ! Prof­esând rămâne o clipă pe gânduri, apoi, cu un zâmbet trist și o privire furișată spre verighetă : — Ai dreptate ! Bine ! Te-am trecut ! DE MAX (în Neron) Wmarm M­amele Mă plimbam intr’o după amiază ciu, ne spălam, ne primeneam şî cu soare prin Ciştin­giul înflorit. Pe­­ gătiţi, spilcuiţi ne duceam la grâ­­u bancă, o femeie din popor răpta­­­dină, în calea fetelor, cari ne aş­teptau, pândindu-ne cu coada o­­chiului. Roşii ca sfecla ne salutam cu stângăcie, schimbam priviri ru­şinate sau surâsuri pale. întorşi acasă, noi făceam sonete, ele îşi scriau jurnalul, pe care-l ascundeau cu îngrijire. Era singu­rul lucru ascuns in viata lor. As­­ta­zi, zadarnic trec fetele pe stra­­dă. Tinerii bat crâşmele sau joacă­­cerţi. Intre cărţi şi crâşmă con­sumă o porţie de dragoste cumpă­rată eftin ca dovleacul, la un colt de stradă. Femei putrede vestejesc copii in floare, luându-le virginita­tea in batjocură. In calea fetelor cinstite ies doar flicăi tomnatici, cari răzimaţi de vitrine la Capsa, la Mercur sau la cinema Select­ie spun în treacăt porcării, pândind cu ochi sclerotic­ ruşinarea lor. Doamna din Cişmigiu avea drep­tate. Mamelor, ascundem­ sânii. S’a dus vremea când femeile îşi făp­­tau copiii la adăpost de idei lubric ce, când naive dojeneau lângă noi, pruncul nevinovat, ce le gunguria ,în poaie râzând fără dinţi: „Papă, papă, că dacă nu papi il dau d-lul căpitan să pape”. GH. BRAESCU un copil, ce strângea cu mâna lui micuţă sânul alb, mare ca o ploscă de nuntă. Mergeam în urma unei doamne uscată ca o scândură, care înainta cu paşi măsuraţi de barză ce explorează câmpul innecat de ploi. — „Acopere-l cu o cârpă, că e ruşine să-ţi arăţi sânul trecători­lor”, şi, întorcându-se, cerea parcă ajutorul meu, fulgerându-mă cu doi ochi aprinşi de ură, că trec indife­rent. Eu m’am îndepărtat gândin­­d­u.mă ia timpul nu mult departe, când bărbaţii se descopereau in cal­­ea femeilor însărcinate. E drept că astăzi se însărcinează să se des­copere ele in calea bărbaţilor. Fe­meile nu mai fac copii ori dacă s’au distrat din toată inima şi au păţit-o, cum se spune de obiceiu, îi lăptează doica. Funcţia creează organul: sânii, cari au tulburat a­­dole­scenţa noastră, sânii glorioşi ai huriilor lui Mahomet, sâni de virgină mărunţi si tari ca merele pădureţe, in formă de pere, slăbi­­ciunea călugărilor, sau In cupe i­­deale cântate de poeţi, dispar. Ne­­,mai având ce arăta în faţă, femeile se decoltează şi ne arata spatele.­­ Mai acum câţiva ani, după servi-1 Eroii Pamfletului Paul Louis Courier toe P. KARNABATT Franţa­­a sărbătorit zilele a­­cestea centenarul străluci­tului i pamfletar Paul Louis Courier, care a dat genului pamfletului, dispreţuit de burghezia de su­flet şi mediocritatea imtelectua­lă o valoare de clasicitate lite­rară.­­ Cel mai mediocru oștean al vitezelor armate ale lui Napo­leon s'a afirmat ca cel mai cu­­ragios cavaler al scrisului, ca: 'erou al condeiului, a fost un Acest dar a fost motivul prin­cipal, și activ al talentului lui. Prin talentrul curagios al lui aul Louis Courier se răzbună o întreagă epocă de laşitate. Oamenii­ ! Restaurărei, înă­criţi de anii exilului, se dedeau la o operă de vexaţie şi răsbu­­nare. Frunţile de pe care pieri­se până şi ultimele reflecte ale gloriei napoleoniene se plecau umilite: şira spimărei sociale se închina cu eleganţe de lacheu: opinia publică suferea, înghiţea palmele, fără veleităţi de pro­testare. In această atmosferă de de­primare şi laşitate obştească, se formula clar şi hotăra un sin­gur glas de protestare: era vo­cea unui modest vier, fost că­pitan în armata lui Napoleon Paul Louis Courier, om paş­nic, bibliofil pitoresc, erudit­­prăfuit de pulberea sacră a cla­sicilor, care lăsa din mână car­tea, pentru a apuca biciul sati­rei lui Aristofan şi a plesni în obrazul omnipotenţilor şi vicio­­şilor putere­. Protestarea lui a constituit ,o uşurare a conştiin­ţei publice păcătu­itoare, un bal­sam de mângâiere pentru sufle­tele jicnite, şi rănite, •*— o sa­tisfacţie strălucită a sentimen­tului public umilit. Foile uşoare ale pamfletelor ei se iveau la orizont ca păsă­rile prevestitoare ale furtunei sociale. Succesul formidab 1 al seri-­ ului lui­­Paul Louis Courier nu sta numai im cauzele sociale psihologice din afară, ci mai cu seamă în talentul lui perso­nal, ascuţit şi poleit de cea mai frumoasă cultură; clasicismul Scénia ,s’a petrecut la o şcoa-­ lă secundară din Capitală, ca jadievarat comandant al opini­ei prilejul ultimelor examene de publice franceze din vremea lui. Câteva foi volante, ușoare și scânteetoare de spirit, luminoa­se prin bunul lor ,­im*, .piraen­­tate de ironie, prestigioase prin fulgerătoare« simplicitate a sti­lului, câteva din aceste fețe svârlite de Paul Louis Courier, cu un gest mâniat din modesta lui vie, revoluţionau spiritul public francez. Când aceste foi apăreau la orizont, svelte prin eleganţa sti­lului de cea mai pură claritate atică şi galică, vibrând de o sin­ceră­­şi­­stacră indignare, se­­în­fiorau şi se cutremurau toţi po­­tentaţii zilei — de la monarch până la cel din urmă curtezan, până la ultimul valet al regi­mului-Puterea de fascinaţie­­a con­deiului lui Paul Louis Courier sta depotrivă în temperamentul lui nativ şi in cultura rară şi aleasă care fructifica cu noui vitalităţi însuşirile lui, perso­nale. Sub masca lui scorţoasă de om mohorât, posac, hipo­clindrie ,şi arţăgos, se ascun­dea un suflet sensibil şi gene­ros. Omul acesta, întradevăr sin­gular nu numai pentru epoca lui, ci în obişnuita tonalitate su­fletească şi morală a umanita­tei, avea darul rar şi norl de a se indigna şi revolta în faţa nedreptăţii. Paul Louis Courier Sub frunzişul ru­ginit... Un covor ruginiu de frunze moarte s’a aşternut pe aleele Ciş­­migiului, astfel că paşii uşori şi sprinteni ai perechii, care trec în­lănţuită,­in înserarea umdă şi ră­coroasă, trezesc în grădina pustie ecouri de­­mătase mototolită, ca şi când o mână impudică şi nevă­zută ar căuta să desbrace firea de vestmântul ei preţios... El e slab şi comun: are vestă albă, pantofi roşii şi ciorapi verzi. Ea e blondă, înaltă, plină, şi poac­­tă în ochii-i albaştri, străvezii, o melancolie romantică de Margaretă cu buze înroşite, păr tăia­t­ă la Garconne şi ciorapi subţiri ca de păienjeniş. Poartă capul plecat pe umăr, şi are aerul să fie satisfă­cută de banalităţile, pe cari i­ le îndrugă Faust şi de mângâeri de cam îndrăzneţe ale mânei lui, stre­curată printre talie şi braţ. Într’un târziu s’au alezat pe o bancă din marginea avuzului. Deși lunea își tremură pe ape sclipirea argintie, decorul e parcă de Soare. Nu lipsesc nici stelele, nici florile, nici muzica... Din grădina unui res­taurant apropiat­ vin, odată cu undele aromelor usturoiate ale grătarului, ecourile unui shimmy îndrăcit. Fata blondă « pe genunchii bă­iatului slab, care vorbeşte, vor­beşte mereu... Dar fata nu mai e mulţumită : se vede bine că pro­logul începe să o plictisească, şi de aceea o înfiorare îi rumeneşte o­­brajii, când mângâindu-i apăsat braţul, băiatul începe să-i şoptească tandru pătimaş: — Draga mea, iubita mea,­­d)­­îul meu, tu ştii cât te iubesc... _ Da... __Te iubesc... te ador..., _ Da... — Și aş vrea să te rog... — Da... — Aş vra să te rog ceva... lar­mă tem... — Da, da... __ Mă tem să nu te superi... „ __ Nu... nu... vorbeşte... __ Iubita mea adorată, te rog... — Da... __Te rog, treci pe piciorul meu stâng, că dreptul mi-a amortit de tot... Un colț de nor acoperă luna. Orchestra din grădina cu grătar, cântă, durero­s „Agava”... Nádor -0­0-

Next