Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)

1928-07-22 / nr. 3147

ANUL XHI No. 3147 fiSEDACTIA, ADMINISTRATA Sl ATELIERELE GRAFICE Strada Sărindar, 7 T R U «FON aoi'BS fUbUoltctaa eenoaalenalA «xclusiv Societajr Anonima RudoH Maats, Oalaa Victoriel No. ai Aaunolufli» aa oflmaaa la toata apantllla as publici'ata al la adminiatratl» olarului Director SCAD LAT tatlUA Paul Horanil­a „Haita Neatira“ Un critic francez într’un foile­ton publicat acum câtva timp, caracteriza literatura d-lui Paul Morand, drept cosmopolită şi modernă. Două cuvinte care deşi fixează pe scriitor într’un cadru, totuşi, nu spun şi nu explică în­tru nimic maniera sa de a seri. Este exact că toate subiectele d-lui Morand sunt modemne şi ac­ţiunea lor se petrece într’un me­diu cosmopolit, însă caracteriza­rea aceasta poate cuprinde alt zece scriitori francezi contimpo­rani care-şi situează acţiunea ro­manelor,, pieselor sau nuvelelor lor într’un asemenea mediu. D. Paul Morand este un mare analist al sufletului modern. A­­ceasta este trăsătura de căpete­nie a literaturei sale. Datorită a­­cestui spirit de analiză literatura sa este cosmopolită și modernă, Și nici nu se putea să fie altfel. Societatea pariziană și preocupă­rile ei de după răboiu, sunt cos­­mopolite. Parisul nu mai este un oraş specific francez. Viaţa lui nu se mai scurge în ritmul dinainte d­e răsboiu. Îmbogăţiţii marelui cataclism şi lumea anglo-saxonă, care l-au­ descoperit după 1918, ca pe un minunat paradis al tuturor simţurilor, au avut o influere extraordinară nu numai asupra vieţei oraşului, dar­­ şi asupra sa­ de T. Bobes cietăţii pariziene care cultivă re­­laţiunile moderne. Scriitorul Paul Moraurt trăind în mijlocul societăţii franceze receptive, nu a celei refractare, provinciale şi catolice, având un ochiu care știe să înregistreze, nu putea să creieze alte tipuri, decât cosmopolite și moderne. Eroii nuvelelor sale, ca și Mau­passant sau Zola, i-a întâlnit în saloanele somptuoase, în baruri­le exotice, în hall-urile hoteluri­lor, sau în pullman-urile, elegante fixându-i în cadrul literaturei cu tot atât talant, ca şi înaintaşii săi, însă cu mai multă artă. Cei care cunosc opera d-lui Paul Morand nu au fost întru ni­mic uimiţi de pasiunea cu care vorbeşte despre sufletul, sângele şi durerile rasei negre. Dimpo­trivă sunt surprinşi că acest vo­lum a venit abia după ce scriito­rul a colindat alte ţări şi a văzut alte popoare. De la răsboi încoa­ce negrii, sufletul lor, muzica lor, arta lor, sunt numărul sen­zaţional al muzic-hall-ului rasei albe. Langoarea muzicei, bruta­litatea artei şi naivitatea biblică a poeziilor lor, încântă ci amu­­mervii detracaţi de răsboiu ai so­­cietăţei europene. D. P. Morand, ca să le cunoas­că sufletul şi să vadă cum reac­ţionează în faţa blestemului de a fi de alta­ culoare, a parcurs după propria-i mărturisire 50.000 de kilometri ! Şi ne-a prezentat în volumul nou apărut, ca într’un bazar, pe bizarul mar negru din Antilé ; ne-a arătat influenţa ma­giei negre asupra „stelei” colo­­rate „Congo” care trăeşte în Pa­ris ; suferinţa familiei Bloom, ai cărei copii se nasc blonzi, pă­trund în societatea americană şi apoi trebuie s’o părăsească fiind­că blestemata culoare începe să apară , ura americanilor împo­triva acestei rase, şi mai ales far­sa înfiorătoare care i se joacă Pamelei Fredman... „Magia neagră” a d-lui Paul Morand a îmbogăţit literatura e­­xotică franceză, cu un volum, în care observaţiunea şi analiza ne arată ce departe de adevăr sunt tipurile treiate de romanticul și lâncedul Loti. Paul Moraud Hili liflei. Un distrat la mare Un accident, din fericire fără urmări s’a întâmplat ori la Mo­vilă. Un apreciat scriitor bucureştean bine cunoscut ca om distrat şi în­treprinzător de combinaţii fantas­tice plecând dela Hotelul Popo­­vici şi cu gândul la unul din ha­­lcimăsurile lui, nici na băgat de seamă cum a intrat în mare, înce­tul cu încetul până ce apa i-a tre­cut de cap. Datorită intervenţiei energice şi la timp a barcagiului de salvare omul nostru a fost scos la mal şi pe când i se dau îngrijrile de ri­goare el însuşi se mira de accident. — Dar ce e mai nostim din toată această afacere, spune el, a­­bia acum îmi aduc aminte că ştiu să înot. Magren. Pe plaja de la Mamaia, Mitică face furori. A cucerit toate fetele şi toate cucoanele care se ţin după el ca după urs. Mitică nu se măr­gineşte numai la aceste cuceriri şi vrea să şi cureţe pe toţi eventualii săi rivali. In special tinerii charle­­stonişti sunt pentru Mitică ina­­mici de moarte. Eri se apropie de grupul în care simpaticul Mitică trona biruitor, un tip cu reputaţia că e întreţinut de femei. E palid, obosit şi se ţine de frunte. — Ce ai îl întrebă o doamnă, bi­­ne’nţeles în vârstă. — Mă doare capul. — Te doare capul ? Ai primit cumva o lopată în cap ? punctează obraznicul Mitică. Păcală Chestiunea s’a întâmplat ceva mai de mult. Pe vremurile fericite când vai­ ploua și la București. Întruna din acele seri turna cu găleata. Mitică era în vizită la u­­nul din bunii săi prieteni depe ca­lea Dorobanți (Trebue să-l știți...). S'au ridicat dela masă. Se face nouă, zece, și ploaia nici gând să stea. Gazda amabilă îi propune Mitică. — Mă culcă-te aci. — Te deranjez! — Ce deranj măi, cum ai pleci pe potopul ăsta... !— Asta e. Nu pot să plec. — Uite îți fac patul aci în odaia asta. Și Mitică convine. Pe când toată casa era ocupată să aranjeze lui Mitică patul, deo­dată se observă că Mitică a dispă­rut. După o jumătate de ceas re­apare ud leoarcă. -- Tinde ai fost mă, de oii în halul ăsta ? — Apoi am fost acasă de mi-am luat o cămașe de noapte. O anonimă D. C. binecunoscut în cercurile bucureştene primeşte o anonimă în care pe lângă alte multe graţio­­zităţi i se scrie „eşti un peşte or­dinar". Tipul nostru nu rupe scrisoa­­rea cum face orice om bine crescut când primeşte o anonimă, ci se a­­pucă să cerceteze de unde îi vine. Eri, se adresează unui cunoscut revuist. — Mă mir ce te face să te adre­sezi mie, îi spune re­ntistul. Ce nu­mai eu te cunosc ? mai eu te cunosc ? lui sa Cum se scrie o operei d ie mare succes? De vorbă cu Franz Leharr, regele operei ei - Cum se alege un libret? Despre noua operetă a lui Lehar. - inspiraţia melodică. Succesul premierei e hotărâtor. - Despre importanţa „Schla­­ger“-ului. Franz T­ehun, faimosul compozi­tor de operete care şi-a serbat zi­lele trecute jubileul său de 50 de ani de activitate, se odihneşte ac­tualmente în elegante staţiune balneară a Austriei, Ischl, după oboselile unei stagiuni agitate. In splendida izolare a vilei sale de la Ischl, Lehar a primit zilele trecute un grup de ziarişti cărora le-a făcut următoarele interesante declaraţii cu privire la activitatea sa. „Succesul unei operete depin­de în primul rând de libret. Per­­sonagiile trebuesc reali­zate atât de verosimile încât publicul să ia parte la suferinţele şi bucu­riile lor. Eu însumi nu mă pot decide pentru un libret decât a­­tunci când mă îndrăgostesc de e­­roina mea şi când iau eu însumi parte la acţiune sau mă înduio­şez de soarta eroilor. Să nu credeţi că e lucru uşor să scrii un libret bun ! Celor mai mari libretişti nu le reuşesc în­totdeauna două librete bune. Ia­tă pentru ce obicinuesc să încre­dinţez libretele mele mereu al­tor autori. Când mi se prezintă libretul îl studiez în amănunţi­me şi mă decid numai atunci să-l iau când sunt pe deplin satisfă­cut de alcătuirea lui. Să luăm de pildă libretul ultimei mele ope­rete „Friederika”. Cei doi libre­­tişti m-au vizitat şi mi-au propus libretul terminat rugându-n­ă să scriu muzica. In centrul acţiu­nii stră tânărul Goethe şi vă mărturisesc că acest fapt m’a fă­cut să ezit. Mi s’a părut riscat să utilizez figura lui Goethe pentru o operetă, iar dragostea lui pen­tru Friederika von Sansenheim o temă banala pentru o 0Peretă modernă. I-am rugat deci pe cei doi libretiști să-mi încredinţeze pentru câtva timp libretul cău­tând 05+fel un motiv pentru a mă eschiva. Ei m’au convins însă să ascult imediat o lectură a libretului. Am admis. Prima scenă m’a im­presionat atât de profund încât am urmărit cu interes întreaga lectură. După ultimul act am spus libretiștilor: „Domnilor, sunt hotărât să scriu partitura a­­cestei operete”. „După libret se pune problema partiturii. Aci intervine compozi­torul. Câteva motive inspirate nu sunt suficiente pentru a compune o operetă. Fiecare acţiune, fiecare scenă cere o altă tratare a mate­rialului melodic. Fiecare lucrare trbuie să aibe stilul ei propriu şi să evoace atmosfera potrivită. A­­ceastă deplină pătrundere a stilu­lui este condiţiunea esenţială pen­tru reuşita unei lucrări. O altă condiţie, nu mai puţin importantă este buna distribuţie a rolurilor în premieră. Succesul primului spectacol este hotărîtor pentru orice operetă. Rare­ori se întâmplă ca o operetă căzută la premieră să placă la celelalte spectacole. Dacă obţine succes, opereta e ime­­diat reţinută de un alt director de teatru. Rolurile principale trebu­esc interpretate de cântăreţi favo­riţi ai publicuui. Desigur că ope­reta mea „Paganini” ar fi obţinut un succes şi mai mare dacă în lo­cul interpretării mediocre de la premiera vieneză aş fi prezentat publicului opereta în excelenta distribuţie d­in Berlin cu Richard Tauber şi Vera Schwarz. „Acum şi ceva despre „Schla­ger”. Eu nu cred că el are o mare importanţă deşi contribue şi el la popularitatea unei operete. Fie­care compozitor trebuie să scrie în fiecare operetă cel puţin o me­lodie care corespunde gustului po­pular. Cum se poate însă că opereta devine mai populară decât orice altă piesă de teatru ? Nu văd mo­tivul acestei popularităţi în faptul că opereta se adresează tuturor claselor so chip şi satisface totoda­tă pretenţiile tuturor. Se spune de multe ori că opere­ta se adresează simţului vulgar al omului modern. Este poate adevă­rată această afirmaţie. Opereta sa­tisface însă şi gustul celor rafi­naţi. Ea se adresează celor mai largi cercuri ale publicului. Ope­ra, tragedia, romanul,,­liedul se a­­dresează unui anumit cerc, re­strâns al publicului. Opereta apar­tine însă întregei omeniri. Mai presus de toate însă, ope­reta e amuzantă. In operetă, arta se ironizează pe ea însăși. Sentimente, costume, decoruri, totul e destinat pentru a face pu­blicul să petreacă. Publicul lasă la garderobă orice pretentii şi de­vine naiv, uitând de grijele zilni­ce. In fiecare om trăeşte o remi­niscenţă a copilăriei — spune Nietzsche. Femeile mai ales găsesc în operetă toate idealurile lor: fie­care femee se vede pe ea însăşi în primadona frumoasă şi admirată. După opinia femeilor, toate ar trebui să poarte unul şi acelaş ti­tlu: „Cum să plăcem bărbaţilor”. Acasă, fiecare femee se va aşeza la pian evocând amintirile şi sen­timentele pe care i le-a trezit spec­tacolul. Din epoca în care viaţa parti­culară a popoarelor civilizate s-a eliberat de puternica influenţă a bisericii, imitaţia a dobândit din ce în ce mai mare importanţă în viaţa femeilor. Imitaţia a luat locul misteru­lui, atunci când trubadurul A­­dam de la Hale a compus „Robin et Marion”, „Văduva veselă” a veacului al 13-lea. Franz Lehar Singure, uu ■a René Alexandre, cunoscutul ar­tist al Comediei Franceze, care ur­ma să părăsească primul teatru francez pentru a deschide un tea­tru propriu a fost convins de d. Emil Fabre, administratorul Casei lui Moliére să renunțe la demisie. ComiwiHOTiiI­P»"»* la «wires*­ Charles Pons, cunoscutul com­pozitor va sosi la București în cursul lunei Decembrie.­ ­xox- C. Pons „in tâmpâit din CaiMari de NICON Cişmigiul zace cu imensu­l frun­ziş verde, nemişcat, sub valurile de căldură, pe care cerul palid şi pur le varsă fără încetare. E miez de vară... sfârşit de Iu­lie secetos, în care moaştele sfinte sunt turburate în raclele lor pră­fuite şi purtate cu brişcă din sat în sat, ca să arunce binecuvânta­rea lor miraculoasă asupra ogoare­lor însetate.. Doar colţurile de verdeaţă te scapă de impresia aceasta desagrea­bilă că respiri pământ ars. Doamna Vereanu este foarte îngrijorată. Soţul d-sale, profesor, nu poate părăsi Capitala. Sunt luaţi de curând, adică de vreo doi-trei ani, şi în ultimul an cu toate greutăţile vieţii, cu toată opunerea proprietarului, unirea lor — sau, ca să fim la modă — fuziunea er, a dat naştere unui băieţaş. De soarta odraslei este îngrijorată d-n­a Vereanu... Şi de aceea, în fiecare după­amiază — fiindcă stau pe aproa­pe — vine cu copilul în Cişmigiu, trage cărucioru la umbră lângă o bancă, şi stă acolo două, trei ceasuri, citind. Dar ochii­ i se opresc mai puţin asupra cărţei, decât asupra copi­lului, pe care-l priveşte mereu cu privirea aceia caldă de mamă, în care trandreţea nesfârşită se ames­­tică cu sclipiri de fior tragic, la gândul că­ i s’ar putea întâmpla ceva copilului. . Copilul e urât şi nesuferit ca toţi copiii mici. Dar d-na Vereanu îl credea mai răpitor ca zeul care copilărise în Delos, pitit de furia Junonei. E singura ei mângâiere de alt­fel. Fiindcă măritişul cu Vereanu îi închisese brusc, aşa cum închizi o carte, toate visurile ei de fată ro­manţioasă, care citea toată noap­tea, la lumânarea acoperită cu în­grijire să nu simtă mama, Mau­passant, Zola, Feuillet şi Flaubert. Şi totuşi­, totuşi, adeseori d-na Vereanu îţi spunea că nu se poate Nu se poate ca traiul acesta lângă un personaj eminamente medio­cru, ca soţul ei, să continue aşa, monoton an după an, toată viaţa. Trebuia într’o zi, să se întâmple ceva.. Să vie cineva... In sfârşit, trebuia să se ivească marea, neaş­teptate, frumoasa aventură ! Şi aşa, cu gândurile acestea, se făcea în fiecare zi, seara. Şi în­­seara aceea, ca în toate celelalte seri, d-na Vereanu închi­se cartea din care citise două pa­gini, îşi puse pălăria, îşi potrivi zulufii, şi porni spre casă, împin­gând încet înaintea ei căruciorul, în care plodul orăcăia din când în când, strâmbându-se îngrozitor, fără vre­un motiv aparent, liniş­­tindu-se brusc la şoaptele dulci ale mamei. Era aproape de eşirea din gră­dină, când d-na Vereanu auzi paşi precipitaţi în urma ei.. Instinctiv, împinse mai repede căruciorul... Paşii se apropiau din ce în, din ce în ce mai precipitaţi, omul fugea... Era acum în spatele ei... Adunându-şi tot curajul, d-na Vereanu întoarse capul... Era un ofiţer tânăr, care alerga cu o figură speriată, cu tunica des­făcută şi chipiul pe ceafă, abili ascunzându-i părul în dezordine... Cele ce urmară, se petrecură cu iuţeala fulgerului... Ofiţerul, încheiându-se grăbit la tunică şi potrivindu-şi chipiul, o apucă pe doamna Verettin strâns de braţ : — Doamnă ! Ertaţi-mă... E o nebunie ceea ce fac... Dar lăsaţi-mă să merg aşa puţin, lângă d-v... îmi salvaţi viaţa... D-na Vereanu încremenise de spaimă. Dar mergea înainte, muşinat, fără să-şi simtă picio­­rele... Un singur gând îi stăpânea mintea : „Aventura !” Aşa ajunseră la capătul alee!... Deodată, în faţa lor se ivi un domn cu capul gol, cu privirea ră­tăcită... Zărind grupul familiar : ofițerul la braţ cu doamna, care împingea căruciorul, se opri şi bâlbâi — Vă rog, n’ați văzut... pe aci... Un ofițer... alergând... — Nu, domnule ! răspunse calm ofițerul N’am văzut... Nu-i așii draga mea ? D-ra Vereanu rămase nemiş­cată fără să știe ce face. Domnul scrâşni : — O să-mi sunpe, mizerabilul ! Şi o lua din nou la fugă. Ofiţerul îşi scoase chipiul, să­rută îndelung mâna, pe care d-na Vereanu i-o abandonă, şi plecă a­­poi în partea opusă... D-na Vereanu rămase nemiş­cată în capătul aleei, până ce oră­căielile plodului neglijat o readu­seră la realitate. A doua zi citii în ziare, la „în­tâmplări din Capitală”. „Drama din strada... Un soţ şi a­ surprins soţia cu un ofiţer... A o­­morât-o... Ofiţerul fugit prin Ciş­migiu... Pierdut urma... Nu se ştie cine e....” Fox o­per»a­n’rsa at «MraatfCMO Luigi Pirandello a terminat de scris o comedie în cinci acte cu ti­tlul „Mai presus de orice". Pirandello -xox- 0 rx’W*­e li Torino La Torino, cu prilejul serbări­lor comemorative ale Casei Dom­nitoare de Savoia şi ale lui Ema­nuele Filiberto, comemorându-se în acelaş timp şi aniversarea ce­lor zece ani de la victoria italia­nă în războiul mondial, se va deschide o grandioasă Expoziţie Naţională, pentru vizitatorii că­reia, căile ferate italiene acordă o reducere de 50 la sută. c DUMINICA 22 IUN­IE 1928 a­bonamentele IN TARA Trei luni............................................ . Lei 300 Șaase luni........................................ . OOO Un an................................................... , lOOO in străinătate dublu Abo­namentele se plutesc înainte I­I sau la 19 ale flecarei luni Teatrul Naţional din Craiova şi dreptur Is de autor O scrisoare adresată d-lui D. Tome­scu directorul Teatrului Naţional din Crai­ova Primim din partea d-lui A­­drian Pascu, autor dramatic ur­mătoarea scrisoare căreia îi fa­cem loc în coloanele ziarului nostru, fiindcă — lăsând d-lui Pascu întreaga responsabilitate asupra exactităţii faptelor, soco­tim de datoria noastră să inter­venim principial când e vorba de apărarea drepturilor de autor. Stimate D-le Tomescu, Multiplele d-voastră ocupaţii, desigur că nu vă mai dau răgaz să vă mai cetiţi corespondenţa şi de aceea mă văd silit să mă adre­sez pe această cale, în speranţă că se va găsi un prieten binevoi­tor care să vă rezume rândurile ce urmează. îmi închipui să ştiţi că sub di­rectoratul d-voastră, v’a rămas ca moştenire de la defunctul di­rector Şt. Botoiu, reprezentarea piesei mele „Irena”, precum şi reluarea „Cuiburilor sfărâma­te” ?. Am citit prin gazete că am­bele piese s’ar fi jucat la Craiova şi Timişoara, etc. Bazân­du-mă pe un articol din Legea Teatrelor, mi-am permis, după o îndelungată aşteptare, să cer direcţiunei craiovene, drep­turile mele de autor. Dacă nu mă înșel, era pe vre­mea frământărilor cu schimbarea d-lui Botoiu. Neprimind nici un răspuns, înaintea Paștelui, v’am expediat o telegramă prin care vă ceream bani, fiind grav bolnav de apen­dicită. (Eram să vă comunic că’s mort și-mi trebuiesc bani de înmor­mântare ; dar m’am gândit că un mort ne mai putând să vă ceară socoteală, bucuroşi că aţi scăpat de el, aţi fi pus cruce tantieme­lor). Farsa cu apendicita a prins, căci imediat mi s’a trimis suma de 1800 lei, fără nici un act ex­m­plicativ. Iarăşi a urmat scrisori din par­tea mea şi­ a lui Sandu Tel­ea­jen şi aceiaşi mu­ţenie din partea d-voastră. Acum două luni, d. Eug. Con­stant, secretarul teatrului, ne co­munică grăbit că deoarece un domn secretar însărcinat cu con­ducerea turneului prin Banat, n’a dat încă socotelile, chestiunea tantiemelor noastre se va lămuri în curând. Am aşteptat. Sunt două luni de când s’a închis sta­giunea şi socotelile d-voastră tot n’au fost lămurite. Ba, un prieten îmi comunică zilele acestea, ca o parte din an­samblul craiovean cutreeră Transilvania cu piesa mea „Ire­na”. D-voastră ştiţi de aceasta ? Eu nu ştiu nimic. Stimate d-le Tomescu, în anul 1928, când intelectualitatea se frământă pentru apărarea drep­turilor de autor, punându-se ba­zele unei societăţi internaţiona­le , un biet autor român trebuie să recurgă la trucuri cu telegra­me dle boală, să-şi poată primi drepturile de la un teatru sub­venţionat de stat. Ne-am întors iarăşi în epoca lui Caragiale ? Şi pentru că veni vorba de nu­mele marelui dispărut, îmi vei permite, d-le Tomescu, să fac o paranteză şi să vă aduc la cu­noştinţa d-voastră, cât şi altor directori de teatru, cari au atâta dragoste pentru literatura dra­matică regională, un preţios do­cument. Am căpătat, prin bună-voinţa d-lui Petrone secretar ieşean, o scrisoare adresată de I. L. Cara­giale în 1907, pe vremea când d. Petrone era secretar al teatrului din Iaşi. (Continuare în pag. II-a). (Continuare în II a) frauds Careu, Piere Btnnît si D-crrc Mu-Qrhn flcswc fjewcralia lor Lăţi dintre tinerii scriitori francezi vor pătrunde la Academie. Revista franceză „Candide” a deschis de curând o interesantă anchetă asupra acestei chestiuni punând următoarele întrebări scrii­torilor cari s’au remarcat în ulti­mii zece ani. 1) Ce credeţi de opera împlinită în ultimii zece ani de generaţia din care faceţi parte ? 2) Ce viitor îi întrevedeţi ? 3) Cari sunt din această gene­raţie acei cari vi se par mai inte­resanţi, mai originali, cari sunt cei şase dintre ei cari credeţi ca vor pătrunde la Academia franceză ?, FRANCIS CARCO Francis Carco aparţine împreu­nă cu Roland Dorgeles, Pierre Mac Orlan, câţiva alţi scriitori şi câţi­ Pierre Benoit pictori, grupului de artişti şi po­r -­ r­­eţi, cari aveau înainte de război Fara sa se considere fiecare pro- sediul . Montmartre sau mai pre­ motivi a Facultatii de litere drept d­e Lapin Agile” de atunci sau o generare literara, — asa cum se . / f.cel, «oi - !» înce. ”0«ste unu] din­­editorii put de curând discuţii asupra a­ cd mai fide]i acestei {i în care portului adus in literatura de ca­­v­­re principalii reprezentanţi, ai generaţiei literare dintre 1918— 1928, fantezia se dispută realismului­­ n’a descins încă cu două sute de metri sub „place Pigalle”. — „Cred — a răspuns Carco — că generaţia noastră e omogenă, nu numai în literatură, dar aproa­pe în toate artele, afară de teatru. Ea a grupat pictori, scriitori, mu­zicanţi, foarte apropiaţi ca ideolo­gie unul de altul. Raporturile sunt strâns legate între pieton ca Utril­lo şi Derain, scriitori ca A­polii, nai­re şi larhauri, muzicanţi ca Francis Carco

Next