Rampa, iulie 1928 (Anul 13, nr. 3129-3154)
1928-07-22 / nr. 3147
ANUL XHI No. 3147 fiSEDACTIA, ADMINISTRATA Sl ATELIERELE GRAFICE Strada Sărindar, 7 T R U «FON aoi'BS fUbUoltctaa eenoaalenalA «xclusiv Societajr Anonima RudoH Maats, Oalaa Victoriel No. ai Aaunolufli» aa oflmaaa la toata apantllla as publici'ata al la adminiatratl» olarului Director SCAD LAT tatlUA Paul Horanila „Haita Neatira“ Un critic francez într’un foileton publicat acum câtva timp, caracteriza literatura d-lui Paul Morand, drept cosmopolită şi modernă. Două cuvinte care deşi fixează pe scriitor într’un cadru, totuşi, nu spun şi nu explică întru nimic maniera sa de a seri. Este exact că toate subiectele d-lui Morand sunt modemne şi acţiunea lor se petrece într’un mediu cosmopolit, însă caracterizarea aceasta poate cuprinde alt zece scriitori francezi contimporani care-şi situează acţiunea romanelor,, pieselor sau nuvelelor lor într’un asemenea mediu. D. Paul Morand este un mare analist al sufletului modern. Aceasta este trăsătura de căpetenie a literaturei sale. Datorită acestui spirit de analiză literatura sa este cosmopolită și modernă, Și nici nu se putea să fie altfel. Societatea pariziană și preocupările ei de după răboiu, sunt cosmopolite. Parisul nu mai este un oraş specific francez. Viaţa lui nu se mai scurge în ritmul dinainte de răsboiu. Îmbogăţiţii marelui cataclism şi lumea anglo-saxonă, care l-au descoperit după 1918, ca pe un minunat paradis al tuturor simţurilor, au avut o influere extraordinară nu numai asupra vieţei oraşului, dar şi asupra sa de T. Bobes cietăţii pariziene care cultivă relaţiunile moderne. Scriitorul Paul Moraurt trăind în mijlocul societăţii franceze receptive, nu a celei refractare, provinciale şi catolice, având un ochiu care știe să înregistreze, nu putea să creieze alte tipuri, decât cosmopolite și moderne. Eroii nuvelelor sale, ca și Maupassant sau Zola, i-a întâlnit în saloanele somptuoase, în barurile exotice, în hall-urile hotelurilor, sau în pullman-urile, elegante fixându-i în cadrul literaturei cu tot atât talant, ca şi înaintaşii săi, însă cu mai multă artă. Cei care cunosc opera d-lui Paul Morand nu au fost întru nimic uimiţi de pasiunea cu care vorbeşte despre sufletul, sângele şi durerile rasei negre. Dimpotrivă sunt surprinşi că acest volum a venit abia după ce scriitorul a colindat alte ţări şi a văzut alte popoare. De la răsboi încoace negrii, sufletul lor, muzica lor, arta lor, sunt numărul senzaţional al muzic-hall-ului rasei albe. Langoarea muzicei, brutalitatea artei şi naivitatea biblică a poeziilor lor, încântă ci amumervii detracaţi de răsboiu ai societăţei europene. D. P. Morand, ca să le cunoască sufletul şi să vadă cum reacţionează în faţa blestemului de a fi de alta culoare, a parcurs după propria-i mărturisire 50.000 de kilometri ! Şi ne-a prezentat în volumul nou apărut, ca într’un bazar, pe bizarul mar negru din Antilé ; ne-a arătat influenţa magiei negre asupra „stelei” colorate „Congo” care trăeşte în Paris ; suferinţa familiei Bloom, ai cărei copii se nasc blonzi, pătrund în societatea americană şi apoi trebuie s’o părăsească fiindcă blestemata culoare începe să apară , ura americanilor împotriva acestei rase, şi mai ales farsa înfiorătoare care i se joacă Pamelei Fredman... „Magia neagră” a d-lui Paul Morand a îmbogăţit literatura exotică franceză, cu un volum, în care observaţiunea şi analiza ne arată ce departe de adevăr sunt tipurile treiate de romanticul și lâncedul Loti. Paul Moraud Hili liflei. Un distrat la mare Un accident, din fericire fără urmări s’a întâmplat ori la Movilă. Un apreciat scriitor bucureştean bine cunoscut ca om distrat şi întreprinzător de combinaţii fantastice plecând dela Hotelul Popovici şi cu gândul la unul din halcimăsurile lui, nici na băgat de seamă cum a intrat în mare, încetul cu încetul până ce apa i-a trecut de cap. Datorită intervenţiei energice şi la timp a barcagiului de salvare omul nostru a fost scos la mal şi pe când i se dau îngrijrile de rigoare el însuşi se mira de accident. — Dar ce e mai nostim din toată această afacere, spune el, abia acum îmi aduc aminte că ştiu să înot. Magren. Pe plaja de la Mamaia, Mitică face furori. A cucerit toate fetele şi toate cucoanele care se ţin după el ca după urs. Mitică nu se mărgineşte numai la aceste cuceriri şi vrea să şi cureţe pe toţi eventualii săi rivali. In special tinerii charlestonişti sunt pentru Mitică inamici de moarte. Eri se apropie de grupul în care simpaticul Mitică trona biruitor, un tip cu reputaţia că e întreţinut de femei. E palid, obosit şi se ţine de frunte. — Ce ai îl întrebă o doamnă, bine’nţeles în vârstă. — Mă doare capul. — Te doare capul ? Ai primit cumva o lopată în cap ? punctează obraznicul Mitică. Păcală Chestiunea s’a întâmplat ceva mai de mult. Pe vremurile fericite când vai ploua și la București. Întruna din acele seri turna cu găleata. Mitică era în vizită la unul din bunii săi prieteni depe calea Dorobanți (Trebue să-l știți...). S'au ridicat dela masă. Se face nouă, zece, și ploaia nici gând să stea. Gazda amabilă îi propune Mitică. — Mă culcă-te aci. — Te deranjez! — Ce deranj măi, cum ai pleci pe potopul ăsta... !— Asta e. Nu pot să plec. — Uite îți fac patul aci în odaia asta. Și Mitică convine. Pe când toată casa era ocupată să aranjeze lui Mitică patul, deodată se observă că Mitică a dispărut. După o jumătate de ceas reapare ud leoarcă. -- Tinde ai fost mă, de oii în halul ăsta ? — Apoi am fost acasă de mi-am luat o cămașe de noapte. O anonimă D. C. binecunoscut în cercurile bucureştene primeşte o anonimă în care pe lângă alte multe graţiozităţi i se scrie „eşti un peşte ordinar". Tipul nostru nu rupe scrisoarea cum face orice om bine crescut când primeşte o anonimă, ci se apucă să cerceteze de unde îi vine. Eri, se adresează unui cunoscut revuist. — Mă mir ce te face să te adresezi mie, îi spune rentistul. Ce numai eu te cunosc ? mai eu te cunosc ? lui sa Cum se scrie o operei d ie mare succes? De vorbă cu Franz Leharr, regele operei ei - Cum se alege un libret? Despre noua operetă a lui Lehar. - inspiraţia melodică. Succesul premierei e hotărâtor. - Despre importanţa „Schlager“-ului. Franz Tehun, faimosul compozitor de operete care şi-a serbat zilele trecute jubileul său de 50 de ani de activitate, se odihneşte actualmente în elegante staţiune balneară a Austriei, Ischl, după oboselile unei stagiuni agitate. In splendida izolare a vilei sale de la Ischl, Lehar a primit zilele trecute un grup de ziarişti cărora le-a făcut următoarele interesante declaraţii cu privire la activitatea sa. „Succesul unei operete depinde în primul rând de libret. Personagiile trebuesc realizate atât de verosimile încât publicul să ia parte la suferinţele şi bucuriile lor. Eu însumi nu mă pot decide pentru un libret decât atunci când mă îndrăgostesc de eroina mea şi când iau eu însumi parte la acţiune sau mă înduioşez de soarta eroilor. Să nu credeţi că e lucru uşor să scrii un libret bun ! Celor mai mari libretişti nu le reuşesc întotdeauna două librete bune. Iată pentru ce obicinuesc să încredinţez libretele mele mereu altor autori. Când mi se prezintă libretul îl studiez în amănunţime şi mă decid numai atunci să-l iau când sunt pe deplin satisfăcut de alcătuirea lui. Să luăm de pildă libretul ultimei mele operete „Friederika”. Cei doi libretişti m-au vizitat şi mi-au propus libretul terminat rugându-nă să scriu muzica. In centrul acţiunii stră tânărul Goethe şi vă mărturisesc că acest fapt m’a făcut să ezit. Mi s’a părut riscat să utilizez figura lui Goethe pentru o operetă, iar dragostea lui pentru Friederika von Sansenheim o temă banala pentru o 0Peretă modernă. I-am rugat deci pe cei doi libretiști să-mi încredinţeze pentru câtva timp libretul căutând 05+fel un motiv pentru a mă eschiva. Ei m’au convins însă să ascult imediat o lectură a libretului. Am admis. Prima scenă m’a impresionat atât de profund încât am urmărit cu interes întreaga lectură. După ultimul act am spus libretiștilor: „Domnilor, sunt hotărât să scriu partitura acestei operete”. „După libret se pune problema partiturii. Aci intervine compozitorul. Câteva motive inspirate nu sunt suficiente pentru a compune o operetă. Fiecare acţiune, fiecare scenă cere o altă tratare a materialului melodic. Fiecare lucrare trbuie să aibe stilul ei propriu şi să evoace atmosfera potrivită. Această deplină pătrundere a stilului este condiţiunea esenţială pentru reuşita unei lucrări. O altă condiţie, nu mai puţin importantă este buna distribuţie a rolurilor în premieră. Succesul primului spectacol este hotărîtor pentru orice operetă. Rareori se întâmplă ca o operetă căzută la premieră să placă la celelalte spectacole. Dacă obţine succes, opereta e imediat reţinută de un alt director de teatru. Rolurile principale trebuesc interpretate de cântăreţi favoriţi ai publicuui. Desigur că opereta mea „Paganini” ar fi obţinut un succes şi mai mare dacă în locul interpretării mediocre de la premiera vieneză aş fi prezentat publicului opereta în excelenta distribuţie din Berlin cu Richard Tauber şi Vera Schwarz. „Acum şi ceva despre „Schlager”. Eu nu cred că el are o mare importanţă deşi contribue şi el la popularitatea unei operete. Fiecare compozitor trebuie să scrie în fiecare operetă cel puţin o melodie care corespunde gustului popular. Cum se poate însă că opereta devine mai populară decât orice altă piesă de teatru ? Nu văd motivul acestei popularităţi în faptul că opereta se adresează tuturor claselor so chip şi satisface totodată pretenţiile tuturor. Se spune de multe ori că opereta se adresează simţului vulgar al omului modern. Este poate adevărată această afirmaţie. Opereta satisface însă şi gustul celor rafinaţi. Ea se adresează celor mai largi cercuri ale publicului. Opera, tragedia, romanul,,liedul se adresează unui anumit cerc, restrâns al publicului. Opereta apartine însă întregei omeniri. Mai presus de toate însă, opereta e amuzantă. In operetă, arta se ironizează pe ea însăși. Sentimente, costume, decoruri, totul e destinat pentru a face publicul să petreacă. Publicul lasă la garderobă orice pretentii şi devine naiv, uitând de grijele zilnice. In fiecare om trăeşte o reminiscenţă a copilăriei — spune Nietzsche. Femeile mai ales găsesc în operetă toate idealurile lor: fiecare femee se vede pe ea însăşi în primadona frumoasă şi admirată. După opinia femeilor, toate ar trebui să poarte unul şi acelaş titlu: „Cum să plăcem bărbaţilor”. Acasă, fiecare femee se va aşeza la pian evocând amintirile şi sentimentele pe care i le-a trezit spectacolul. Din epoca în care viaţa particulară a popoarelor civilizate s-a eliberat de puternica influenţă a bisericii, imitaţia a dobândit din ce în ce mai mare importanţă în viaţa femeilor. Imitaţia a luat locul misterului, atunci când trubadurul Adam de la Hale a compus „Robin et Marion”, „Văduva veselă” a veacului al 13-lea. Franz Lehar Singure, uu ■a René Alexandre, cunoscutul artist al Comediei Franceze, care urma să părăsească primul teatru francez pentru a deschide un teatru propriu a fost convins de d. Emil Fabre, administratorul Casei lui Moliére să renunțe la demisie. ComiwiHOTiiIP»"»* la «wires* Charles Pons, cunoscutul compozitor va sosi la București în cursul lunei Decembrie. xox- C. Pons „in tâmpâit din CaiMari de NICON Cişmigiul zace cu imensul frunziş verde, nemişcat, sub valurile de căldură, pe care cerul palid şi pur le varsă fără încetare. E miez de vară... sfârşit de Iulie secetos, în care moaştele sfinte sunt turburate în raclele lor prăfuite şi purtate cu brişcă din sat în sat, ca să arunce binecuvântarea lor miraculoasă asupra ogoarelor însetate.. Doar colţurile de verdeaţă te scapă de impresia aceasta desagreabilă că respiri pământ ars. Doamna Vereanu este foarte îngrijorată. Soţul d-sale, profesor, nu poate părăsi Capitala. Sunt luaţi de curând, adică de vreo doi-trei ani, şi în ultimul an cu toate greutăţile vieţii, cu toată opunerea proprietarului, unirea lor — sau, ca să fim la modă — fuziunea er, a dat naştere unui băieţaş. De soarta odraslei este îngrijorată d-na Vereanu... Şi de aceea, în fiecare dupăamiază — fiindcă stau pe aproape — vine cu copilul în Cişmigiu, trage cărucioru la umbră lângă o bancă, şi stă acolo două, trei ceasuri, citind. Dar ochii i se opresc mai puţin asupra cărţei, decât asupra copilului, pe care-l priveşte mereu cu privirea aceia caldă de mamă, în care trandreţea nesfârşită se amestică cu sclipiri de fior tragic, la gândul că i s’ar putea întâmpla ceva copilului. . Copilul e urât şi nesuferit ca toţi copiii mici. Dar d-na Vereanu îl credea mai răpitor ca zeul care copilărise în Delos, pitit de furia Junonei. E singura ei mângâiere de altfel. Fiindcă măritişul cu Vereanu îi închisese brusc, aşa cum închizi o carte, toate visurile ei de fată romanţioasă, care citea toată noaptea, la lumânarea acoperită cu îngrijire să nu simtă mama, Maupassant, Zola, Feuillet şi Flaubert. Şi totuşi, totuşi, adeseori d-na Vereanu îţi spunea că nu se poate Nu se poate ca traiul acesta lângă un personaj eminamente mediocru, ca soţul ei, să continue aşa, monoton an după an, toată viaţa. Trebuia într’o zi, să se întâmple ceva.. Să vie cineva... In sfârşit, trebuia să se ivească marea, neaşteptate, frumoasa aventură ! Şi aşa, cu gândurile acestea, se făcea în fiecare zi, seara. Şi înseara aceea, ca în toate celelalte seri, d-na Vereanu închise cartea din care citise două pagini, îşi puse pălăria, îşi potrivi zulufii, şi porni spre casă, împingând încet înaintea ei căruciorul, în care plodul orăcăia din când în când, strâmbându-se îngrozitor, fără vreun motiv aparent, liniştindu-se brusc la şoaptele dulci ale mamei. Era aproape de eşirea din grădină, când d-na Vereanu auzi paşi precipitaţi în urma ei.. Instinctiv, împinse mai repede căruciorul... Paşii se apropiau din ce în, din ce în ce mai precipitaţi, omul fugea... Era acum în spatele ei... Adunându-şi tot curajul, d-na Vereanu întoarse capul... Era un ofiţer tânăr, care alerga cu o figură speriată, cu tunica desfăcută şi chipiul pe ceafă, abili ascunzându-i părul în dezordine... Cele ce urmară, se petrecură cu iuţeala fulgerului... Ofiţerul, încheiându-se grăbit la tunică şi potrivindu-şi chipiul, o apucă pe doamna Verettin strâns de braţ : — Doamnă ! Ertaţi-mă... E o nebunie ceea ce fac... Dar lăsaţi-mă să merg aşa puţin, lângă d-v... îmi salvaţi viaţa... D-na Vereanu încremenise de spaimă. Dar mergea înainte, muşinat, fără să-şi simtă piciorele... Un singur gând îi stăpânea mintea : „Aventura !” Aşa ajunseră la capătul alee!... Deodată, în faţa lor se ivi un domn cu capul gol, cu privirea rătăcită... Zărind grupul familiar : ofițerul la braţ cu doamna, care împingea căruciorul, se opri şi bâlbâi — Vă rog, n’ați văzut... pe aci... Un ofițer... alergând... — Nu, domnule ! răspunse calm ofițerul N’am văzut... Nu-i așii draga mea ? D-ra Vereanu rămase nemişcată fără să știe ce face. Domnul scrâşni : — O să-mi sunpe, mizerabilul ! Şi o lua din nou la fugă. Ofiţerul îşi scoase chipiul, sărută îndelung mâna, pe care d-na Vereanu i-o abandonă, şi plecă apoi în partea opusă... D-na Vereanu rămase nemişcată în capătul aleei, până ce orăcăielile plodului neglijat o readuseră la realitate. A doua zi citii în ziare, la „întâmplări din Capitală”. „Drama din strada... Un soţ şi a surprins soţia cu un ofiţer... A omorât-o... Ofiţerul fugit prin Cişmigiu... Pierdut urma... Nu se ştie cine e....” Fox oper»an’rsa at «MraatfCMO Luigi Pirandello a terminat de scris o comedie în cinci acte cu titlul „Mai presus de orice". Pirandello -xox- 0 rx’W*e li Torino La Torino, cu prilejul serbărilor comemorative ale Casei Domnitoare de Savoia şi ale lui Emanuele Filiberto, comemorându-se în acelaş timp şi aniversarea celor zece ani de la victoria italiană în războiul mondial, se va deschide o grandioasă Expoziţie Naţională, pentru vizitatorii căreia, căile ferate italiene acordă o reducere de 50 la sută. c DUMINICA 22 IUNIE 1928 abonamentele IN TARA Trei luni............................................ . Lei 300 Șaase luni........................................ . OOO Un an................................................... , lOOO in străinătate dublu Abonamentele se plutesc înainte II sau la 19 ale flecarei luni Teatrul Naţional din Craiova şi dreptur Is de autor O scrisoare adresată d-lui D. Tomescu directorul Teatrului Naţional din Craiova Primim din partea d-lui Adrian Pascu, autor dramatic următoarea scrisoare căreia îi facem loc în coloanele ziarului nostru, fiindcă — lăsând d-lui Pascu întreaga responsabilitate asupra exactităţii faptelor, socotim de datoria noastră să intervenim principial când e vorba de apărarea drepturilor de autor. Stimate D-le Tomescu, Multiplele d-voastră ocupaţii, desigur că nu vă mai dau răgaz să vă mai cetiţi corespondenţa şi de aceea mă văd silit să mă adresez pe această cale, în speranţă că se va găsi un prieten binevoitor care să vă rezume rândurile ce urmează. îmi închipui să ştiţi că sub directoratul d-voastră, v’a rămas ca moştenire de la defunctul director Şt. Botoiu, reprezentarea piesei mele „Irena”, precum şi reluarea „Cuiburilor sfărâmate” ?. Am citit prin gazete că ambele piese s’ar fi jucat la Craiova şi Timişoara, etc. Bazându-mă pe un articol din Legea Teatrelor, mi-am permis, după o îndelungată aşteptare, să cer direcţiunei craiovene, drepturile mele de autor. Dacă nu mă înșel, era pe vremea frământărilor cu schimbarea d-lui Botoiu. Neprimind nici un răspuns, înaintea Paștelui, v’am expediat o telegramă prin care vă ceream bani, fiind grav bolnav de apendicită. (Eram să vă comunic că’s mort și-mi trebuiesc bani de înmormântare ; dar m’am gândit că un mort ne mai putând să vă ceară socoteală, bucuroşi că aţi scăpat de el, aţi fi pus cruce tantiemelor). Farsa cu apendicita a prins, căci imediat mi s’a trimis suma de 1800 lei, fără nici un act exmplicativ. Iarăşi a urmat scrisori din partea mea şi a lui Sandu Teleajen şi aceiaşi muţenie din partea d-voastră. Acum două luni, d. Eug. Constant, secretarul teatrului, ne comunică grăbit că deoarece un domn secretar însărcinat cu conducerea turneului prin Banat, n’a dat încă socotelile, chestiunea tantiemelor noastre se va lămuri în curând. Am aşteptat. Sunt două luni de când s’a închis stagiunea şi socotelile d-voastră tot n’au fost lămurite. Ba, un prieten îmi comunică zilele acestea, ca o parte din ansamblul craiovean cutreeră Transilvania cu piesa mea „Irena”. D-voastră ştiţi de aceasta ? Eu nu ştiu nimic. Stimate d-le Tomescu, în anul 1928, când intelectualitatea se frământă pentru apărarea drepturilor de autor, punându-se bazele unei societăţi internaţionale , un biet autor român trebuie să recurgă la trucuri cu telegrame dle boală, să-şi poată primi drepturile de la un teatru subvenţionat de stat. Ne-am întors iarăşi în epoca lui Caragiale ? Şi pentru că veni vorba de numele marelui dispărut, îmi vei permite, d-le Tomescu, să fac o paranteză şi să vă aduc la cunoştinţa d-voastră, cât şi altor directori de teatru, cari au atâta dragoste pentru literatura dramatică regională, un preţios document. Am căpătat, prin bună-voinţa d-lui Petrone secretar ieşean, o scrisoare adresată de I. L. Caragiale în 1907, pe vremea când d. Petrone era secretar al teatrului din Iaşi. (Continuare în pag. II-a). (Continuare în II a) frauds Careu, Piere Btnnît si D-crrc Mu-Qrhn flcswc fjewcralia lor Lăţi dintre tinerii scriitori francezi vor pătrunde la Academie. Revista franceză „Candide” a deschis de curând o interesantă anchetă asupra acestei chestiuni punând următoarele întrebări scriitorilor cari s’au remarcat în ultimii zece ani. 1) Ce credeţi de opera împlinită în ultimii zece ani de generaţia din care faceţi parte ? 2) Ce viitor îi întrevedeţi ? 3) Cari sunt din această generaţie acei cari vi se par mai interesanţi, mai originali, cari sunt cei şase dintre ei cari credeţi ca vor pătrunde la Academia franceză ?, FRANCIS CARCO Francis Carco aparţine împreună cu Roland Dorgeles, Pierre Mac Orlan, câţiva alţi scriitori şi câţi Pierre Benoit pictori, grupului de artişti şi por - reţi, cari aveau înainte de război Fara sa se considere fiecare pro- sediul . Montmartre sau mai pre motivi a Facultatii de litere drept de Lapin Agile” de atunci sau o generare literara, — asa cum se . / f.cel, «oi - !» înce. ”0«ste unu] dineditorii put de curând discuţii asupra a cd mai fide]i acestei {i în care portului adus in literatura de cavre principalii reprezentanţi, ai generaţiei literare dintre 1918— 1928, fantezia se dispută realismului n’a descins încă cu două sute de metri sub „place Pigalle”. — „Cred — a răspuns Carco — că generaţia noastră e omogenă, nu numai în literatură, dar aproape în toate artele, afară de teatru. Ea a grupat pictori, scriitori, muzicanţi, foarte apropiaţi ca ideologie unul de altul. Raporturile sunt strâns legate între pieton ca Utrillo şi Derain, scriitori ca Apolii, naire şi larhauri, muzicanţi ca Francis Carco