Rampa, iulie 1929 (Anul 14, nr. 3430-3455)

1929-07-22 / nr. 3448

V® w ANUL XIV, No. 3449 ' v, ;f IBJ \“ REDACTIA ADMINISTRATA Sl ATELIERELE GRAFICE STRADA SĂRINDAR, 7 f ■ b I * O N SOI‘0» *ubfloft*t** oanoMioiwt* ~nolu«·» 8eo**tk(l Anonim* *w«»o* Voim Om* v et*r·*i N* * Anunțuri* ■* *nm**a • io** *o»rj«* «*• DubiloiUtt* *1 k* *«RiM*tr*0* steruM Hugo von Kolmannsthal Pe două căi deosebite, soseşte aceiaş lume, într’o clipă. In încordarea aceasta delicată pe semitonuri şi penumbre, niciodată n’am întâlnit o suprapunere mai exactă, în neprecisul şi totuşi adâncul ei, ca între realitate ■ — Viena imperială ce odinioară cu rafinamentele spiritului şi civilizaţiei ei, de decadenţă şi imagina fin urzită, într’o sensibilitate de instrument muzical, condus cu arta subţire a lui Hugo von Hofmannsthal ! Cine-şi mai reaminteşte prologul semnat Loris — unul din pseudonimele tinereţii sale melancolice, suprasaturate de gânduri şi senzaţii — : «Fröhgereift und zart, und traurig».» (prea devreme ajuns la maturitae, şi plăpând şi trist), cu care Hofmannsthal introducea acum treizeci şi mai bine de ani «Anatolul» lui Schnitzler, poate simţi lucrul acesta. Viena stilizată, suprasaturată de o congestie de viaţă artistică şi de artă; Viena barocului târziu, revărsat în melcii lui mari şi cariatide din fotoliile arhiducilor şi cardinalilor, prin stucaturile palatelor, în tăietura boschetelor, în linia bazinelor şi urzeala grilajelor parcurilor imperiale; Viena moştenitoare a unei Italiei nordice, cu melancoliile ei de toamnă şi de gând; Viena întretăierii aristocratice a tradiţiilor de rassă germanică şi de bogată artă italiană — era Hofmannsthal, poetul tinereţii, somptuos şi mai ales bogat, de o anumită bogăţie verbală care, în limba germană creiază cele mai reale şi neaşteptate valori. Cred că din literaturile moderne, Hofmannsthal nu are decât un singur egal, subt raportul acesta al unei mari virtuozităţi artistice de vocabular, în lumina prestigiului acesta de frământător de limbă, cum a îi fost numit: pe Gabriele d’Annunzio. Amândoi, stând la o anumită epocă între şcoli şi antre probleme, au cântat şi au smălţuit, pe materialul acesta de creaţiune , limba-Un creator mare şi adânc, Hofmannsthal nu a fost. A avut însă o resonanţă adâncă, o sensibilitate fină şi universală, poate mai puţin pentru viaţă cât pentru toate formulele de artă şi pentru idei. A fost un mare literator, da Ion Marin Sadovaanu rile, gândurile, visele, sunt tot una. El nu cunoaşte decât viziuni care răsar în faţa lui şi de pe urma cărora suferă şi se fericeşte, suferind. El vede şi simte. Cunoaşterea sa are valoarea simţirei, simţirea sa, ascuţimea cunoaşterii. El nu poate lăsa nimic la o parte. Lui nu-i e îngăduit să treacă cu vederea nici o fiinţă, nici un lucru, nici o fantomă, nici o creaţiune, oricât de monstuoasă a creerului omenesc. Ochii lui, sunt ca şi cum nu ar avea pleoape. Nu-i e îngăduit să alungi dela sine nici un gând ce-i vino nainte, sub cuvânt că ar fi dintr’o altă aşezare a lucrurilor. Căci în aşezarea, în organizarea lui, a poetuluii, ori ce lucru trebuie să-şi găsească locul său. In el, totul vrea şi trebue sir s13 adune. El este acela care, în el, leagă între ele elementele timpului. Actualitatea e în el, sau nu e nicâeri !» Iată ce credea Hofmannsthal despre poet. In desfăşurarea aceasta de peisagii ale propriului său material sufletesc, el nu face altceva decât un fel de inventar ales şi universal al mijloacelor sale. Haotic, fără fir conducător, pentru un altul, materialul acesta s’a aşezat în viaţa şi în lucrul său, invers în scara timpului. Ziarele de azi, de după moartea poetului, notează ca pe o ciudăţenie franciscanismul său de dincolo de mormânt. In valul franciscan, care bântue acest început de veac, Hofmannsthal se găseşte iarăş unit cu d’Annunzio, după o orgie (de opera), în gustul Renaşterii de somptuozităţi, de turme şi culori. Staţiunea aceasta finală dar precisă, în culmea evului mediu, popasul acesta în Sfântul Francisc, nu se ştia, dar se bănuia la Hofmanntshal. Poetul strălucit, ce-şi începe viaţa sa artistică în melancolie de decadenţă vieneză, în artă formală şi suprarafinată, ia calea mare a istoriei, invers, pentru a trece prin Renaştere şi a sfârşi în evud-mediu, ce se anunţase cu mulţi ani in urmă, de când după prelucrările antichităţii, în ritm sufletesc modern — «Elektra» şi în «oarecare măsură «Edip» — se opreşte în misterul orişicui, scriind în formă şi cuprins de Creaţiunea se confunda, înde- credinţă şi alegorie pe «federobşte subt mâna poeţilor gânditori, cu însăş ideea pe care şi-o fac ei în'isi d^sp-«’poet, eu funcţiunea poetului. De pildă Hugo, crede mai mult înt.’un profetism romantic social şi naţional, Claudel, e convins de o menire mistica f!1„ â-geîfrnt'" al semnelor' înmii, Hofmannsthal credea, întocmai ceeace a fost propria sa personalitate, într’o îngropare nelămurită a lumei în sufletul poetului, eu sii-Wpt ‘ntr’o curte de romani». Dacă într’o anumită judecată ştiinţifică, embrionul fiecărui individ-om trebuie să repete întreaga istorie fiziologică a speciei, în grupul celor câteva spirite rare care repetă cu sensibilitatea, opera şi poate şi viaţa lor întreaga istorie a formulelor şi ideilor universale, într-o anumită direcţie. Hofmannsthal are un loc de frunte. Pe orice material, oricât de resonanţă, de unde vor renaşte, cu bust, el înscrie durabil, ca sigialte valori. J liu, arabescul temperamentului .Pentru poet, oamenii, lucra- său de fineţe. Din cuşca sufletului UN SEX NOU ? Sa nu vă închipuiţi ca e vorba de o veste senzaţionala, pornită din fantezia fecundă a unui reporter scusit. Nici pomeneală ! Dvs. ca şi mine, ştiaţi până acum că există trei sexe: masculin, femenin şi... aia de ruşine care sunt şi una şi alta... întâmplarea a făcut insă ca eri, pe când voiam să-mi cumpăr la cravată de la un mare magazin de pe Calea Victoriei, să fie alături de mine și o cucoană foarte nostimă, foarte elegantă și foarte fardată . — Domnule te rog să-mi dai o cravată... _ Bărbătească ?... întrebă negustorul. — Da adică nu E pentru soțul meu... replică frumoasa clientă. ASEMANARE De câtevaluni domnul Pandele e în culmea fericirii fiindcă frumoasa şi tânăra lui soţie i-a dăruit un copil... Adică să fiu explicit. Frumoasa Amalia, nu i-ar fi putut dărui copiaşul dacă nu ar fi avut şi sprijinul sprintenelii Alexandru, prietenul nedespărţit al casei. Pentru mierii Bebe, domnul Pandele a angajat o doică. întruna din zile, frumoasa Amalia se adresă doicei: — Ei, Bebe îţi dă mult de lucru ?... — Val coniţă !... E ca un îngeraş !... Noaptea în special, cum pune carul de pernă, adoarme și nu-mi cer nimic până dimineața... — Seamănă leit cu bărbatumeu !... TAXA FIXAsail pij]duma wui vao ut ajiz nop apruns ntStlvgSotmuaup tfoj^ bere. Nouile taxe pe spectacole, l-au zăpăcit într-atât, încât nu mai au nici casă, nici masă, se întrunesc de dimineață pi lă seara caută să remedieze hotărârile luate de noua lege și fiecare cinematografist în parte caută o portiță de scăpare. De pildă, unul din ei ni se adresa deunăzi : — Domnule, taxele astea fixe sunt mimai la cinematograf?... — Sigur. — Da dacă aș avea teatru ?.. — Atunci ai plăti numai 17 la sută, cât sunt taxele pe spectacolele de teatru. — Foarte bine!... și după scurtă pauză îmi zise triumfător: — Am greșit schița ca să plătesc numai 17 la sută . — Cum ? — O să pun cinematograf vor-' bitor ! Director: SCARLAT FROLA PAGINI LUNI 22 IULIE 1929 Ca dna Marneira Bodesen despre ea şi despre alţii Păpuşile şi verişorii copilăriei. — Şcoale de muzică a Iul Qabrialesiu. „la Urle sau la Blanduzia“. — „Cum am dabutat în Dragonli Iul Villard“ In revistă la Alfaambra. — Cu Max şi Leonard la Liric. — La laşi. — Actorul să vie la teatru la 8 dimineaţa. Cine n’o cunoaşte pe Marilena? Există oare concetăţean în Bucureşti sau vre-un respectabil provincial, care să nu fi văzut cel puţin o singură dată pe această actriţă de mare talent ? Evident, nu. Marilena Bodescu face parte din categoria puţinelor vedete reale şi nedesminţite ale teatrului românesc. Din timpul răsboiului şi până azi, Marilena înscrie în fiecare an noui izbânzi. A fost poate cea mai răsfăţată actriţă. Şi era natural să fie astfel. Marilena n’avea numai talent. Nu ştia doar să detaileze cupletul cu ascuţită fineţă, nu ştia doar să danseze cu voluptate şi să imprime dansului o notă caracteristică, fiindcă mai presus de toate, Marilena avea drăgălăşenia unică a unei păpuşi automate, a unei jucării de mare preţ. Toate aceste aruuri la un joc, au contribuit să facă din această bucăţică de femeie, din această miniatură, un copil răsfăţat al publicului. E atât de mică, încât ai avea impresia că odată suită pe scenă, făptura ei s’ar pierde printre mobile şi perne ca o piatră preţioasă căzută dela un giuvaer. Şi totuşi, oricât de mică ar fi şi scena oricât de mare ar fi şi alături de parteneri oricât de voluminari ar juca, Marilena străluceşte ca o boabă de diamant, căzută pe un covor negru de catifea. Şi adesea te miri cum de a putut încape atâta bogăţie de talent într’un trupşor atât de revoltător de mic. Fiindcă Marilena Bodescu nu e numai o nepreţuită subretă de operetă, nu e numai o fină diseuză a cupletului de revistă, nu e numai o înzestrată comediană, ci mai presus de toate, e o tută creatoare de tipuri. Pildă vie stă galeria babelor, a maimuţelor şi a super urâtelor pe care le-a creiat cu preţioase detalii în numeroase reviste. După cum pe scenă Marilena, e un copil alintat, tot astfel şi în viaţa ei de toate zilele nu părăseşte niciodată angelica ei ingenuitate. Ii place să se răsfeţe, îi place să fie alintată şi mai presus de teatrul pe care-l iubeşte şi căruia îi slujeşte cu patimă de amantă, adoră viaţa liniştită a căminului şi pe un soţ la care vine cu deplin devotament. Am întâlnit-o pe Marilena în cabina teatrului Colos, pregătindu-se săse grimeze pentru unul din rolurile care le joacă în revista «Off, Off, Voronoff» scrisă de soţul ei, distinsul humorist N. Vlădoianu, în colaborare cu N. Kiriţescu. — Mi-ai promis că-mi vei da un interview. Marilena holbă ochii mari şi-mi zise: — L’ai întrebat pe Micuţu ? «Micuţu» e Nae Vlădoianu. I-am răspuns surâzând : — Da. Am vorbit cu Nap şi e de acord să-mi dai interview-ul. După spectacol, toţi trei retraşi într’o grădină de vară, am pus temelia celor cari urmează : Marilena, vorbind rar, ingenuui copilăresc, şi avertizându-ne sa n’o întrerupem în timpul pledoariei, a început să-şi depene amintirile vieţii: — M’am născut la Craiova. Copilăria până la 6 ani am avut-o ca toţi copiii cu diferenţa că pe vremea aceia îmi plăcea să mă joc numai cu bieţii pe care îi credeam mai ingenioşi în inventarea jocurilor. Tovarăşi de joc, aveam pe un frate al meu şi doi veri, de-o vârstă cu mine. Nu-mi plăcea să mă joc cu fetele deoarece aveam o verişoară mai mare ca mine care de câteori venea la noi să ne jucăm îmi lua jucăriile şi pe mine nu mă lăsa să mă joc. Eu începeam să plâng iar ea nu se mulţumea cu atât de multe ori se amuza trăgându-mă de câte o şuviţă de păr, sau îmi scotea câte o clapă de la pian. Pianul. Era jucăria care-mi făcea cea mai mare bucurie. Vedeam pe o soră a mea mai mare care, de câte ori venea de la pension cânta la pian dar nu la cel de jucărie , la altul mai mare. Mă credeam şi eu domnişoară când cântam la al meu. Intr’o zi, când mă jucam cu fratele şi verişorii mei, unul din ei mi-a tras scaunul fără să văd în momentul când vroiam să mă aşez pe el. Am căzut şi două săptămâni m’au chinuit durerile de câte ori mă aşezam pe scaun. Asta (Continuare în pan. TI l-a) Mlsttopitte Ta isca la Palace Parisienii vor revedea pe Mistinguett în iarna viitoare. Celebra vedetă care n’a mai jucat de câteva luni a fost angajată pentru viitoarea revistă de la teatrul Palace. Contractul a fost semnat cu Oscier Dufrenne şi Henri Varna. Revista va fi semnată de Henri Varna și Earl Leslie. Earl Leslie va fi partenerul Mstinguettei. Mistinguette Flaida luicafrol VREAU O FRANŢUZOAICA! Ori pe când îmi sorbeam obişnuitul mazagran la Capşa, zăresc prin oglinda cea mare din fundul cafenelei, intrând majestos şi supra elegant pe Nenea Stanciu. Prietenii îl primesc cu salve de aplauze. Şi aplauzele tuturor erau sincere deşi Iancovescu susţinea că e... clacă. — Ce te-ai făcut Nene Staniule — Moncher am fost la Paris !.. şi cu ochi sticloşi de fericire, Nenea Stanciu începu să ne descrie minunăţiile văzute în oraşul lumei. Istorisi despre teatru, dar deşi în asistenţă erau şi câţiva actori, subiectul conversaţiei a fost curând abandonat ca... prea puţin interesant. Nenea Stanciu începu să vorbească despre vinurile băute la Paris. Dar afară de doi literaţi de vază, care ascultându- ne Nenea Stanciu şi plescăiau limbile de cerul gurii în semn de mare admiraţie, ceilalţi auditori nu păreau deloc subjugaţi de culoarea şi parfumul unui pahar de Bordeaux veritabil. Un arhicunoscut donjuan al Bucureştilor — erai nemaipomenit pe vremea lui ! — se adresă lui Nenea Stanciu : — Moncher !.. Dar femei Ai văzut femei nostime la Paris — Superbe !.. — Ei, ce părere ai despre franţuzoaice ?.. Când era vorba să pleci la Paris, adu-ţi aminte în ce termeni elogioşi ţi-am vorbit de fiicele Parisului !.. Cred că te-ai convins Nu-i aşa că franţuzoaicele sunt cele mai extraordinare femei ? ! ?.. Nene Stanciu, ridicând sprinceana stângă spre creştet, zâmbi mefistofelic şi zise printre dinţi : — Mda... — Ce vrei să spui ? bine franţuzoaicele ?.. — De... ştiu şi eu, da NICON Şi Nenea Stanciu continuă calm cu acel unic umor al său : — Să vedeţi !.. Atât mi se bătuse capul că franţuzoaicele sunt cele mai fermecătoare femei, încât cum am ajuns la Paris, singurul meu gând era să mă conving de acest lucru. Pe unul din marile bulevarde am zărit o femeie cu ochi verzi și Părul negru... Am intrat în vorbă cu ea — sau mai bine zis a intrat ea în vorbă cu mine — și peste câteva minute mă găseam în apartamentul ei... Ce să vă spun, peste o oră de sărutări, — ce e drept nu prea pătimaşe — m’am adresat necunoscutei cu oarecare dezarmăgire : — Toate franţuzoaicele sunt atât de molatece ca d-ta Frumoasa cu părul negru şi ochii verzi îmi răspunse bruşc: — Eu nu sunt franţuzoaică, dom’le !.. Eu sunt italiancă !. Bineînţeles că a doua zi, eram în căutarea unei aventuri galante cu o... franţuzoaică. La restaurant, vis-à-vis de mine Nu sunt! era o femeie sunerică cu părul atrămiu şi ochi albaştri. Eu am fixat-o, ea a zâmbit şi gata... După două ore, o mângâiam recunocător pentru clipele de supremă dragoste care mi le oferise: — Sunt încântat că prima franţuzoaică adevărată care mi-a încredinţat dragostea ai fost d-ta... Superba cu părul de aramă şi ochi albaşti mă fulgeră indignată: — Domnule !.. Te rog să nu mă insulţi !.. Eu sunt englezoaică !.. . Fireşte că imediat mi-am zis în gând :— Dacă englezoaicele sunt aşa, ce trebue să fie franţuzoaicele !... Şi mai dispus ca niciodată am plecat în căutarea unor noui aventuri... Ce să vă mai înşir aceleaşi decepţii E suficient să vă spun că în căutarea unei franţuzoaice adevărate, am împărţit dragostea mea idei argentiliiene, unei spaniole, unei unguroaice, unei africane şi ni-a fost cu neputinţă să dau peste ce,căutam !.. , , In sfârşit, pe când îmi pierdusem aproape , cu desărşire orice speranţă mă pomenesc la un colţ, de stradă,, cu o femeie care mă fi-1 xează cu ochi patimă. I I-am surâs. Ea, s’a repezit la braţul meu ca o nebună şi în drum spre casă, în taxi, mi-a dat primul sărut. Ce să vă spun, am simit că-mi vine ameţeală... De când sunt pe lume nu mai pomenisem un sărut dat cu atâta şcoală... La ea acasă aveam impresia că plutesc într’un vis... Aveam impresia că sunt din nou elevul Stăncescu Constantin din clasa Vila liceală... In acea seară, am eşit cu ea la restaurant, am destupat o sticlă cu şampanie, am făcut o promenadă cu maşina la Borş şi am revenit la ea acasă... A doua zi, i-am trimis un buchet de flori şi o imensă cutie cu bomboane !.. Pur şi simplu mă înebunise cu farmecul, ei !.. ■ Era cea mai extraordinară femeie care o întâlnisem vreodată... După câteva zile, după ce cheltuisem cu ea în neştire, i-am şoptit emoţionat : — Aveau dreptate ăia care mi(Continuare în pag. 1ia) O nouă piesă Georges Pitoeff va juca în viitoarea stagiune la teatrul des Arts din Paris noua piesă a lui Marcel Pagnol întitulată: «Pirouette». xpx. 0 ioni operă două no romane Wille In ultimul timp numeroși compozitori au extras libretele operelor lor din romanele sau piesele lui Oscar Wide. De curând, compozitorul german Fluck Steger a terminat o operă după romanul «Dorian Cray» de Wilde. Premiera acestei interesante lucrări va avea loc la toamnă la opera din Aussig (Cehoslovacia). Oscar Wilde Opera de stat din Viena deschide stagiunea cu o operetă Noul director al Operei rupă cu tradiţia Stagiunea Operii de stat din Viena se va deschide anul acesta la 1 Septembrie. După cum se ştie aceasta va fi prima stagiune sub noua direcţiune Clemens Krauss. Pentru spectacolul inaugural, s’a fixat de pe acum o reprezentaţie a operetei «Noaptea veneţiană» de Johann Strauss. Faptul acesta se comentează foarte mult, în cercurile artistice şi în ziarele vienere deoarece deschiderea stagiunei cu o operetă constitue o desagregare dela vechea tradiţie de a se deschide stagiunea cu operă de Wagner. De câţiva ani, de la Müller încoace stagiunea se deschidea cu «Lohengrin». « Krauss a ţinut să-şi inaugureze activitatea cu o inovaţie pentru a arăta că înţelege să aducă un spirit nou în vechia instituţiune de pe Ring. Totodată reprezentarea operetei lui Strauss va constitui un omagiu adus artei specific vieneze operetei şi regelui operetei Johann Strauss. «Noaptea veneţiană» a obţinut după cum se ştie un succes triumfal la Opera de stat. La deschiderea stagiunei rolurile principale vor fi cântate de d-na Achel Clemens şi d-nii Kalenberg, Galles şi Iesger. Maria Jeritza va reapare în «Noaptea veneţiană» la 7 Septembrie, la a doua reprezentaţie a aceste operete. Johan Strauss Ştiţi că după miezul nopţei, când atmosfera în borte e supraîncărcată, când simţi nevoia unei evadări din cartierele pline de larmă, Parisul are şi el ciorbă de burtă ?... E în adevăr vorba de altă consumaţie, dar nevoia unei reconfortări e aproape aceeaşi. Şi după trei noaptea, nu mai găseşti lume în micile lupanare din vechiul Montmartre... Iar în Montparnasse, sunt tot «Cupola», «Rotonda», Joker-ul şi Dom-ul... La trei noaptea, snobismul cere o escapadă în hală. In vestita hală a Parisului, unde după miezul nopţei pământul aruncă la suprafaţă trenuri întregi cu alimente... Automobilele se opresc pe Riv■olii, în fată la «Samaritaine»... De aci încolo nici un vehicul nu mai poate înainta pe străzile ce împrejnmiscoala... Câte străzi duc spre imensa piață a Farisului ? Dela Chatelet am numărat vreo șase, din Rivolii merg vreo trei... N’am putut să te totalizez fiindcă un adevărat labirint «V străzi mici se bifurcă întortochiat la fiecare douăzeci de metri. Strada e supraîncărcată. Saci, cu i, puevărate cuști,, lăzi man l'.-*1«\ bazmuii întregi cu p's- Prin fața prăvălioarelor e imposibil să treci și e nevoe de o adevărată strategie pentru a te strecura prin mormane... Cura au înaintat până aici imensele camioane, adevărate uzine imense, din care oameni tăcuţi descarcă greoiu, saci grei ?... Iată în mijlocul străzei o deschizătură. O gaură care duce în pământ. O macara electrică răsare la fiecare două minute ca un strigoiu şi aruncă afară, unul peste altul, saci, cufere, legături grele... La colţul străzei, de unde pornesc cruciş două fundături, vardistul opreşte lumea : trece un tren. Maşina trage greoiu un lung şir de vagoane cari înaintează spre hală.» Iar, două paşi îndărăt, un ochiu verde aruncă lumina asupra unei deschizături spre metroul halei... Metroul care aduce încontinuu, de când înserează, până târziu dimineaţa, zeci de vagoane cu zarzavaturi şi fructe. Trei şi jumătate dimineaţa... Descărcarea e în toiu pe toate străzile. Abia avem loc să ne strecurăm până la poarta mare a halei... Ai impresia că aspectul intrărei în hală e o copie a unei scene din «Metropolis» sau a unei viziuni din «Tunelul» lui Kellermann. Hala imensă, acoperită cu sticle, este o uzină complicată în care, la fiecare metru pătrat, împărţit şi măsurat cu milimetrul, e o portiercă din stomacul Parisului... Sacii se înalţă, zece, douăzeci de metrii, lăzile ating aproape tavanul, fructele stau îngrămădite, în stocuri imense, fără sfârşit... Oi trenurile, metroul, camioanele continuă să descarce cu repeziciune pe caldarâmul dimprejur şi prin deschizăturile din hală, alimentele de o zi. Patru şi jumătate... A început să se lumineze. Un regizor abil a pus efect de lumină în hală : o fâşie albăstrie acoperă imensele romane... încetul cu încetul, dispare liniştea... Colţurile încep să se agite. Parizienele ocupă, în front, străzile şi ici-colo, se încing discuţii şi aprecieri... Vis-a-vis de intrarea spre Samaritaine e un bar. Un bar al balei, pentru hamali, pentru micii negustori, pentru funcţionari. Barmanul abia poate prididi cu cererile... In bar şi-a făcut apariţia un grup care face o escapadă... O blonda în smoking, o brună în toaletă de seară, şi doi domni în frac... Nimeni nu e câtuşi de puţin impresionat de aceste apariţii... Hamalii continua să mănânce sandviciurile, micii negustori consumă crema, dar nimeni nu se dă la o parte din faţa barului pentru a face loc doamnelor. Femeia în smoking şi-a pus monoclu şi comandă patru «fine».... Barmanul nu, e deloc grăbit... Unul dintre domnii în frac se înghesue atunci până la bar, luptă cu coatele printre şirurile de hamali şi se reîntoarce victorios cu patru pahare... E ciorba de burtă a Parisului...' A. dumbravean*’ Aspecte pariziana in halele Parisaim O sântâmână festivă la Opera din Budapesta Opera de stat din Budapesta organizează în Noembrie o săptămână festiva închinată artei germane. In cadrul acestei săptămâni festive vor avea loc spectacole de operă date de ansamblul operii din Nürnberg. Se vor reprezenta cu acest prilej operele «Maeştrii cântăreţi de Wagner şi «Cavalerul rozelor» de R. Strauss. f ox«-