Rampa, iulie 1930 (Anul 15, nr. 3731-3756)

1930-07-02 / nr. 3731

ír Á ' MM Luni am sosit la Paris şi cum era firesc am reanuntat pe Conte­sa şi Contele tie Ségur, de a că­ror prietenie, am norocul să mă bucur în chip excepţional. Marţi la dejun, am fost aşteptată. La in­trare, mă primeşte Ahmed. Valeţii au fost înlocuiţi cu Ah­med turcul, care vorbeşte şase limbi la perfecţie. Ahmed e foar­te înalt, spătos, şi poartă cu mân­drie bogatele sale vestminte de spre ocru şi un fes roşu. Chipul îi este foartte arămiu, dar are un surâs plin de bună­tate şi devotament. Abia păşesc pragul casei de aur, că Cécile Sorel, din camera vecină vine spre mine cu braţele întinse mă îmbrăţişează, urân­­du-mi bun sosit în casa lor care este şi a mea. Guillaume (Contele de Ségur) pe care-l mai cunoaş­­te a fi şi după numele său de tea­tra, René de Saxe, soseşte şi el îndată. La rândul lui mă îmbră­ţişează şi mă pune să-i jur că nu l-am uitat, înainte de a ne aşeza la masă, Cécile Sorel îmi ia braţul ca să mă conducă prin apartament. în­cepem întâi cu salonul cel mare. Pereţii, tavanul, uşile, cercevelile ferestrelor, sunt în întregime aco­perite cu pătraturi mari de aur Este un material foarte scump a­­dus cu mari greutăţi din Japonia. Uşile mari se închid greu. In loc de clanţă, două inele mari de aur. Perdelele sunt de asemenea din­­tr’o mătase norie, iar jaluzelele sunt rose clair. In fata noastră un chemineu, din marmură gris, de­asupra o oglindă până ’n ta­van. Pe chemineu, un minunat tors grec, de o rară sobrietate. In stânga, lângă peretele de la intra­re, două mari paravane chineze, din lac negru cu pictura în aur, reprezentând diverse poeme. Ală­turi o masă de abanos neagră, în­crustată cu chipuri japoneze, tot în aur. Pe masă două torsuri e­­giptiene. O măsuță joasă pentru fumat, fotolii îmbrăcate cu mă­tase aurie. Vase rare pline de flori. Toată casa e o seră. Covorul în culoa­rea pereţilor. In dreapta avem sala de mân­care. Lângă uşă, la intrare, un pe­rete întreg e acoperit de o oglin­dă. Jos în formă de bronz, altă oglindă pe o lungime de doi me­trii. La fiecare capăt al oglinzii care acoperă podeaua, câte o co­lonadă de marmoră neagră, înaltă de un metru şi jumătate. In fie­care din ele, ghivece cu flori. Co­lonadele şi florile se reflectă în oglindă, dându-ţi impresia, urmi havuz, cu apă limpede. In mijlo­cul piesei, o masă lungă de patru metrii, acoperită cu o strălucită cuvertură de aur. Lângă fereas­tră, un paravan asemănător celor din salon, alături un baso­relief în piatră, de o vechime de sute de ani, lung de doi metri. In fa­ta, un vas în marmoră neagră, care îmbrăţişează cu mândrie, un cojoc de trandafiri mici roşii Scaunele îmbrăcate în mătase de culoarea pereţilor şi tavanului tot în aur. Nici un portret pe pereţi, totul e sobru, de o eleganţă rafi­nată şi caldă. Un culoar nesfârşit de lung. Şi aici totul în aur. Iată salonul cel mic , pentru in­timi, în serile când se dinează în trei sau în patru. Şi aici totul e în aur. O cana­pea acoperită de aceiaş mătase. Un chemineu, un tors grec, un paravan mic de aceiaş, culoare. O măsuţă lângă fereastră. Pe el, cărţi de o rară valoare istorică. Apar­ţin familiei Contelui de Ségur. La mijloc o măsuţa rotundă, scau­ne fotolii, măsuţa de Li­a­t. O cu­tie cu fume-tigarette, în foiţe de aur. Pe jos, blănuri , tigrii, vâ­natul contelui de ani de zile. Alături,­ odaia roşie. Este tot un mic salonaş de fumat. Decorul e plin de gust şi atmosfera e îmbie­toare. Odaia de dormit, este un chef d’oeuvre de artă şi gust. Pe­reţii, tavanul, ferestrele, toiul e îmbrăcat în argint; două, divane joase, acoperite în mătăsuri ar­gintii. Cearşeafurile şi pernele în crepe de chine rose-clair. De­asu­pra paturilor două baldachine argintii, căptuşite cu mătase rose. In linii întortochiate, două cris­taluri înguste şi lungi, ascund lu­mina electrică. Intre paturi, o mă­suţă joasă argintie. Un ceas mic în argint, într’un vas de argint trandafiri rose-clair. Fotolii în argint şi în mătase rose. Lângă ferestre, o masă de toaletă argin­tie, cu piesele de toalette, în mâ­nere de argint. Pe chemineu, un peşte de cristal argintiu, care îi- tocneşte becurile electrice. Mai departe , alături de dormi­tor, camera de toaletă , toată îm­brăcată în mătase beige. In dreapta la intrare, baia, în drep­tul căreia se află o oglindă până în tavan. Un paravan rose. Un la­­voir lung de doi metri, în argint şi oglinzi. In l'­v'cr’ robinete, capul şi gâtul unor şerpi argintii. O măsuţa de toa­letă, plină cu accesorii , mânere de argint cu coroana familiei. Un chemineu, o canapea de odihnă, fotolii, o etajeră din lac negru chinezesc. La ferestre doi copăcei cu flori rase. Alături, camera de lucru a Contelui. Un birou sobru, câteva portrete de familie, un Corot. Lângă fereastră un pian. Contele este un mare muzician și compozitor. Mi-a dedicat o buca­tă de muzică, în care m’am regă­sit până în cele mai mici detalii- Cinci sau şase aparate de T. F. S., de toate mărimile şi toate măr­cile. Un cinematograf de voal de un metru lungime în peretele din stânga, odaia sa de toaletă, in cealaltă aripă a casei ; două odăi sunt ocupate cu hainele celor doi soţi.­­ Armele Contelui, îşi au dease- I menea locul lor într’o strălucită odaie verde. Două odăi pentru musafiri. Un birou de lucru pen­tru secretară, odăi pentru servi­tori, etc. Am insistat prea mult se pare asupra apartamentului. Dacă l’aţi cunoaşte, l’aţi privi ca şi mine ca un lucru de artă, care nu se în­tâlneşte în fiecare zi. I-am spus Cé­menei că nici în vis nu pu­team vedea­ ceva mai frumos.­­ Ia­tă ce mi-a răspuns ! — Dacă ați ști că mai existăr.în­ Paris un al doilea apartament ca al meu, m’ăș împușca ! Am vrut să vă vorbesc de Cé­cile Sorel și am îmtârziat prea mult cu amănuntele casei. Vă cer pujină indulgență. Am făcut-o pentru că știam că mulți dintre d-voastra, n’aţi fi avut prilejul să vedefi toate acestea, şi oricum, face plăcere când citeşti doar Sau mă înşel ? Ne aşezăm la masă. Ahmed, merge în vârful picioarelor şi ne priveşte toată vremea atent şi su­­pus. La ora 4, Cécile Sorel e aştep­tată la Comedie ca să încerce cele cinci ochii pentru ..Marion de Lorme”. Fireşte că trebue s'o în­soţesc. Cunosc în cabina ei, pe cele mai strălucite figuri din ca­sa lui Moliére. La şapte plecăm la Bois. Ségur, ne aştepta la „Ar­­menouville, împreună cu priete­­nu nostru comun, scriitorul Pier­re Plessis. Luăm­ o gustare şi ne întoarcem cu toţii să cinăm. La 9 seara, Cécile, propune să mergem la Luna Park. Ajungem acolo, veseli, râzând ca nebunii de toate nimicurile. Ne dăm în montagne russe şi urlăm în faţa vidului care ne înghite.­­ Intrăm în toate boitele, ne luăm la întrecere în minusculele auto­mobile şi trecem spre sfârşit să ne înregistrăm vocile la micro­fon. Cécile spune versuri, Guillan ne, o imită, Pierre Plessis îmi fa­ce o declaraţie de dragoste, iar eu le spun bucuria mea de ai re­găsi şi a fi cu ei, împreună. Dis­curile sunt gata într’o secundă. Ne oprim răsuflarea ca să ne au­zim mai bine. Plecăm de acolo, ca nişte şcolari mulţumiţi şi ne îndreptăm spre Gardin d’actî matation, să vedem animalele, şi negresele goale. Târziu în noapte, ne despărţim în faţa hotelului meu. Ultimul cuvânt al Céliménei, este : a de­­main chéq. Mîercur. La patru când m’am întors din oraș, mi se spune că Cécile Sorel mi-a telefonat de două ori. Tre­buie neapărat să viu la ceaiu la ora 6 d. a., cuvântul ei e ordin pentru prieteni. Am venit la 7 ca orice român bine crescut (?) Câteva surprize mi-au fost rezervate. Am întâlnit pe Maharadja de Kapurthala, ca­re m’a recunoscut, amintindu-și de interviewul luat pentru ,,Ram­pa” acum trei ani, singurul pe care l’a acordat atunci. Am cu­noscut-o pe Colette, care mi-a promis un interview — pregăti­­ți-vă deci. Un pacha egiptean, cu fiica lui ziaristă, m’a invitat pen­tru o lună la Cairo şi Alexan­dria. Scriitori, gazetari, artişti, prinţi şi contese Când toată lumea a plecat şi când mi-a venit rândul să-mi iau rămas bun, Cécile Jo’a privit cu­rios şi m’a întrebat dacă sunt în toate minţile ? — Tu faci parte din familie, ră­mâi ! Ne-am dus amândouă, la o prietenă, colegă de teatru, care a suferit un accident de automobil. Sigur, a venit să ne ia. Dineul l-am luat în seara ceia la Arme­­nouille, unde trebuia să sosească și Mistiguett. Seara am termi­nat-o târziu, în rue de Lappe, printre midinete și apași al că­ror dans ne-a amuzat toată vre­mea. Joi, Guillame, a venit de diminea­ţă să mă ia de la hotel. Am ple­cat toţi trei la Saint Cloud să luăm aer. Ne-am întors seara târziu şi pentru că Ségur insista, ne-am dus Cu toții la Lido, unde am luat parte la o mare gală artistică. Vineri. Dejun la Cécile Sorel, cu Ga­briel Boissy, Pierre Plessis şi Ma­non, o încântătoare rudă a Ce­­limonei. După amiază. Cinemato­graf la Paramount, seara dineu acasă, după care Ségur, ne-a in­vitat să-i vedem ultimele filme luate în Algeria. Ne-am amuzat mult de o scenă luată din balcon, în care oameni, maşinele şi ani­malele, mergeau de-a îndărate­­lea. Noi formam galeria. De câte ori se întrerupe filmul, îl amenințăm pe Guillame că părăsim sala de spectacol. O pauză ! Se bea șampanie. Sé­gur își începe repertoriul muzi­cal, își însoțește pianul cu o voce baritonală, foarte agreabilă. Cé­­liméne, mă chiamă să privesc din balcon minunata privelişte a E- toilului Champs-Elysséului, tur­nul Eiffel iluminat. In acordurile pianului Céliméne, îmi evoacă clipe minunate din viata ei de (Continuare din pagina I-a) O săptămână cu Cécile Sorei Cécile: Şi eu nu pot lipsi de la Comoedie. Du-te tu singur şi aş­­teaptă-mă acolo, vei avea leii tăi­­şi nu te vei plictisi. . . El refuză o asemenea propu­­teatru şi de dragoste. Le voi scrie j nere( dar se simte jignit de cali­­altădată, când voi spune mai­­ ţica*jvll] ej. {i barbafii sunt proşti mult. Seara trece neobservată, li- când e vorba de diplomaţie în cistită şi senină, teatru sau în politică”. Sâmbata.­­ Incidentul trece pe al doilea La dineu, o avem pe sora Cé­­plan -liménei cu câţiva ani mai în vâr- Ségur, anunţă destul de timul­ată, dar tot frumoasă şi distinsă. la inceput că a trecut prin ţar din Seamănă cu sora sa numai la, d aclimation şi a văzut doi lei, chip, concepţii de burgheză, şi|mici dp toats frumUsetea. Şi cu aspiraţii reduse. E măritată cu un!|m­ ySmkpf delicin«­­scriitor. II voi cunoaşte săptă- f _ Zgu Soulom - numele in­­tămâna viitoare. Lângă mine o t;m al Célimenei _ erau aşa de am pe Tom­a Navar, col I frumoşi că am stat un ceas să-i teatru cu Vecile şi in orele libere prevegc autoare dramatică. O scris o pie­l­e cât ai dat pe ei ?. îl întreabă să care s a reprezentat anul­ direct Cécile, obişnuită cu in tro­cut cu un frumos succes la Porte J ducer.]e ]UJ­St. Martin Vorbește mult și sgomo _ Nnmaî' 12 oop de franci, rSs_ 4* a M li * 1 A —4 . -I- 4 a * 4 — A » VSA V — . . « tos. E foarte deșteaptă dar îmi displace anumite vulgarități- in­tre ea și Guilame se încinge un duel spiritual, din care Céliméne cu tactul și inteligenta ei vie îi salvează. Tonia Navar și Ségur, trec în sala­­te biliard. Sora Cé­liménei pleacă. Noi, amândouă, rămânem să ne decidem asupra localului pe care trebue să-l ale­gem. Bătrânul Pacha, telefonea­ză. Ne așteaptă în apartamentul său de la Ritz. Locul nu este bine ales. Sorel, decide. Ne întâlnim cu toții la „Fouquete” lângă E­­toile. O pornim apoi în Bois. Spre miezul nopţii ajungem în Montmartre, staţionăm la Pigalle. Duminică. O zi foarte agitată. Cécile So­rel, joacă ,,Marion de Lorme” în Place des Vosges, pentru cente­narul romantismului. In fata ca­sei lui Victor Hugo, în plin aer liber iau loc peste patru mii de oameni. E un soare nemilos care otrăveşte atmosfera. Publicul nu se mişcă, actorii îşi continuă a­­postolatul în artă. După spectacol, cu tot soarele, nimeni nu pleacă, toţi vor să mul­ţumească imcomparabilei inter­prete al lui Hugo. Dar în biroul poetului, înconjurată de familia punde Ségur, cam cu teamă de a nu fi certat. Cécile : Ce ? Eşti nebun ? Atâ­ţia bani ? Abia ai luat unul în E­­gipt ?. Guillame : Da, dar erau aşa de mici şi aşa de blânzi. Cécile: E adevărat? Unde sunt? Ce drăguţi trebue să fie ! Când ni se aduc? O ! Ce m­tnos o să fie cu ei la Samary ! Și teama Contelui se risipi, cu­rând, ba chiar după o clipă Cé­cile l-a îmbrăţişat pentru acest trouvaille. acestuia, Cécile Sorel, nu poate miră de ceva. Cu un tact desă­să-şi vie în fire. E întinsă pe ca­napea, i se dau droguri. Inima a­­proape nu-i mai bate, capul cade greu, ameţeala o copleşeşte. La e­­șire, pe un parcurs de 4—500 metri, mulțimea o aclamă sgomo­­tos. Céliméne, face sforţări să răspundă. Maşina ei e încărcată cu flori. Abia intrăm în casă, că Cécile, cade greu pe un divan. Se telefonează doctorului, care soseşte în grabă constatând o pu­ternică insolaţie. Se prescrie li­nişte deplină, medicamente. O stare aproape letargică, du­rează până la miezul nopţii. Sé­gur e plecat la o gală de box, se întoarce abia la 2 noaptea. Luni. Cécile Sorel se simte mai bine, dar nu părăseşte patul decât spre seară. Colegele ei de la Comedie îi trimit flori splendide. Sigur, rivalizează cu ele, trimiţând doi copăcei de trandafiri mici roşii. In fiecare clipă îngenunchiază şi îi sărută mâinile. Seara la masă un mic incident de familie, la care bineînţeles trebue să iau parte. Guilame, se plânge de căldurile Parisului şi vrea să plece cât mai repede la Samary, unde castelul, ferma şi originalul lor teatru sub cerul li­ber, îi aşteaptă. Cécile, răspunde prin cuvintele lui Fabre : „Nu pot pleca înainte de luna Sep­tembrie”.. Pentru fiecare repre­zentaţie de la care voi lipsi, voi avea o amendă de 500 fr. deci vre­o 10.000 franci pe lună. Guillame: Nu vreau să aud de prostiile lui Fabre. De când sunt copil am plecat vara din Paris. Nu vreau ca soţia mea să joace aici pe asemenea călduri. In realitate, şi unul şi altul sunt boemi incorigibili, artişti entu­ziaşti şi copilăroşi. Neînţelegerile lor durează o clipă, îmbrăţişările toată vremea. In aparentă, carac­terele lor sunt foarte opuse, în realitate există o mare afinitate şi multă armonie. Céliméne este bună, prietenoa­să, entuziastă şi încrezătoare. Când ifi acordă titlul de prietenă, nu are reticenţe şi nu are *tărie. Un caracter sobru, puternic, ce nu suferă influenţe, dar care se mlă­diază şi se supune foarte uşor de dragul unei armonii desăvârşite. Nici­odată nu pofi să ghiceşti dacă e supărată pe tine, sau nemulţit Paris, Iunie. AIDA VERMONT * ştie să treacă peste aceste n­­ui bcuri. Nimic din atitudinea sau vorba sa nu sunt schimbate. Cuvântul îi este prietenos și cald, diminutivele cu care-i place să te alinte, sunt spontane, sincere, în­tocmai cum îi este firea. Guillame, are un temperament vijelios, se contrariază și se înfu­rie repede, se supără în orice cli­pă, nu acordă cu uşurinţă prie­tenia sa, e bănuitor faţă de oa­meni, dar totuşi, are o inimă de aur, e generos când îi eşti prie­ten, are gesturi de mare senior; în fond e un copil căruia îi pla­ce încă să se alinte şi să fie alin­tat. Fiecare din ei, e preocupat de o mare patimă . Cécile pentru arta ei pe care nimic n’ar face-o să o părăsească. Sigur, are mai multe pasiuni: întâi sofia lui apoi mu­zica şi pe urmă animalele, mai ales puii de lei, pentru care are o vădită slăbiciune. Cei ce-i cu­nosc, sunt însă înainte de toate vraji şi de spiritul lor larg, de concepţiile lor despre viaţă, prie­teni, şi lume, sunt mai ales prinşi de farmecul inteligenţii şi frumu­seţea caracterelor lor. O săptămână alături de ei, te stimulează la viaţă, la muncă, la clanuri pe cari le credeai moarte. Şi unul şi altul,au o mare şi merituoasă calitate : cultul fami­liei şi al prieteniei. Trăind în preajma lor, ai im­presia că citeşti o carte instruc­tivă de înaltă moralitate, şi în su­flet ţi se strecoară dorul de viaţă, de iniţiative curagioase, de iubire pentru aproapele tău. V­edetele americane obişnuesc, în timpul vacanţei, să întreprindă călătorii în Europa. Dealtfel, acea­stă obişnuinţă o are fiecare yan­keu. Şi nu se poate spune că va­canţa petrecuta în Europa îi re­confortează, căci ,,odihna" ameri­canilor e o continuă goană după senzaţii „europene". Parisul, e for­tăreaţa pe care americanul o cu­cereşte întâi... După ce toate plă­cerile pe care acest centru le poa­te oferi, s-au epuizat, el porneşte mai departe, în cucerirea coastei mediteraneene. In general, ţinta a­­mericanului e Franţa şi Italia. Vedetele ecranului american au o predilecţie pentru Nisa şi Monte- Carlo. In jurul meselor de joc din vestitul cazino al principelui de Monaco, cele mai ilustre figuri fac act de prezenţă. Nisa se poate mândri că acum doi ani a avut-o ca oaspe pe Greta Garbo. Nici mă­car un cap încoronat nar produce mai multă senzaţie decât această ,femee divina". Anul acesta însă, se pare că ve­detele n’au chef de .,odihnă". Fil­mul vorbitor nu le lasă în pace. „Stelele" a căror voce a fost găsită „bună“, trebue să lucreze la „pri­mul film vorbitor", căci sezonul ■le toamnă vrea să fie ofensiva de­cisivă a filmului vorbitor. Iar cele cari n’au încă o situaţie clară, nu părăsesc Hollyrwood-ul de frică să nu piardă angajamentul. Căci noua situaţie ne oferă acest para­dox: „steaua" atot-puternică de om­, tremură azi şi în faţa o­mu- lui dintre asister­tii „technici". Vara aceasta Europa nu-i va vedea deci pe idolii săi americani? Sunt totuşi câţiva cari au scăpat de griji, şi-şi pot permite călătorii de plăcere, de studii, etc... WILLIAM POWELL Faimosul interpret al tipurilor le mişei, a sosit la Paris, unde va rămâne tot timpul concediului său. La reîntoarcerea sa în Ame­rica va vizita Londra. DOLORES DEL RIO Frumoasa mexicană este una din cele mai frecvente vizitatoare ale Nisei. Deocamdată nu şi-a a­­nunţat încă data sosirii. E proba­bil de aceea ca şi Dolores să-şi pe­treacă vacanţa pe celebra plajă Californiană „Santa Monica” LEWIS MILESTONE Tânărul regisor al „Frontului de Vest” a sosit la Paris. In cursul edeii sale în Europa, Milestone va vizita şi România, unde, după cum se ştie, are rude. ANA MAY WONG Celebra vedetă chineză se află actualmente la Paris. E foarte probabil ca să rămână definitiv în Europa, iar la iarnă s’o vedem pe o scenă a lui Reinhardt. MARIE DRESSLER Se află şi ea la Paris, de unde va pleca în Italia. După ce va ad­mira comorile de artă din fericita ţară a lui Mussolini, Marie Dres­sier va vizita Berlinul, şi, proba­bil și Viena. LOUISE BROOKS „Lulu" s’a stabilit definitiv în Europa. Pentru ea America nu-i mai poate oferi posibilitatea de a-şi utiliza talentul. „N’are voce!” In ultimul ei film europea, „Prix de Beauté“ care e vorbitor, o altă actriţă, care rămâne nevăzută, vorbeşte pentru ea. Louise Brooks îşi petrece tim­pul pe coasta de nord a Franţei. LILY DAMITA a obţinut de la Samuel Goldwyn un mic concediu, pe care şi-l pe­trece în preajma mormântului lui Napoleon. „SANTA MONICA” Aţi auzit desigur de această faimoasă plajă de pe coastele Ca­liforniei, scăldată de apa Oceanu­lui Pacific. Aici îşi petrec timpul vedetele cari au „rămas acasă”. „Santa Monica” e coasta de. Apus a Americei. P" '’•"­-1 - Tc’Tf's, o compatridătă a lui Dolores del Rio e cea mai „în­drăcită înotătoare din imperiul filmului. Și fiindcă e încă „tâ­nără“ în meserie, șefii de presă sau hotărît s’o lanseze ca „cea mai bună înnotatoare din lume’. Când frumoasele păpuși holly-­ ­­ woodiene se plictisesc, un hidro­­avion le duce din Santa­ Monica tocmai pe insula Catalina. Pentru asta nu trebue nici­ o pregătire. De pe plajă direct în avion! Renée Adorée, face foarte des acest voiaj, cu propriul ei hidro­­avion pe care îl pilotează singură. ■f Vacanțele ecranului Paris, Nisa, Santă-Monica... Unde Își petrec concediul câteva vedete fără grije g­lunt. Lily Damita Dolores del Rio Renée Adorre A­ E.AI3TITSA 14] Benian de G. Bogarde — Maica Precista ne-o ajuta și nouă!... * întors, în orășelul natal Geo în­chise în gândurile lui taina. Deziluzia din urmă îl vindeca­se cu totul de nădejdiile dragos­tei. Laetitia murise odată cu ulti­mul lui avânt, li simțea încă du­pă multe luni destul apăsător în suflet. Şi Marga... Despre ea nu-ş mai auzise nimic. Nu mai avea nici un reazim. Acum când o pier­duse pentru totdeauna îşi da sea­ma cât însemnase Marga. Ca să uite mai uşor îşi mărgini viaţa într’un cadru simplu: judecători­­cârţi de drept. Nici un ziar, nici o vorbă, cu nimeni, începuse să preţuiască bucuria singurătăţii şi mai ales să înţe­leagă cât de greşit fusese drumul pe care căutase fericirea. Doar oamenii care credeau în el îl mai mulţumeau, încurajat de ei eforturile sale se măriră. Confraţii simţiră curând această schimbare. Aştepta procesul în care să-şi arate puterile. Dar speţa întâr­ziase. Oameni neîncrezători în a­­vocaţii tineri fugeau. Intr’o zi a venit Crişu. — Ce este omule? Ce să fie dom’le necazurile, păcatele mele. Am venit la dum­neata că eşti mai tânăr şi mă-i mai îngădui de parale... A văzut dosarul. Era o speţă unică, o însuşire ciudată ivită din întreţăerea sângeroasă a iubirei de pământ şi de copii a oameni­lor de acolo, hotăriţi, uscaţi, cu obraz plesnit de vânt, are de soa­re şi mâinile crăpate de greul muncii. Complicat cu fiece nou termen, de apărătorii chiţibuşari, iscoditori neîncetaţi ai amânării era într’adevăr o încoronare a şi­canei profesionale. Studiase dosarul cu ardoare şi ore îndelungate îşi întocmise un plan de apărare. Găsise în ima­ginaţie cuvinte într’aripate pen­tru biruinţa dreptăţii lui Crişu. Examenul cel mare! De aci doi trei ani şi va pleca la Bucureşti. Acolo cu muncă şi tenacitatea sa, isbuti să se ridice, acolo unde se înfiripase tinerească întâia învin­gere. Dar numai până aci gândea,­ai departe îi era frică... Nădejdea aceasta îndrăsneaţă şi nelămurită îi picura în suflet resemnarea. Judecătoria Drăgulineşti era de ani de zile blestemată. După ce localul se părăginise complect, fusese în sfârşit renovată. Dar nu­mai zidurile. Magistraţii cari se perindau, aceiaşi. Ultimul Săceanu, îi într’adevăr o perfecţiune a acestor calităţi negative. Până la 40 de ani cu­­treerase străinătatea cu speranţa de a face avere din cărţi, după care se întoarse în ţară unde du­pă îndelungată stăruinţă obţinu un loc de ajutor de judecător. Deveni cunoscut prin ciudăţe­niile lui; mustaţa întoarsă cu for­mă de S. îi aduse numele de Ma­­kensen, iar un cocoş pe care-l creştea din superstiţie o aureolă de mister. Studiind probabilităţile unui câştig sigur, cu cât mai puţin risc, îngândurarea şi seriozitatea de totdeauna constituiră un îndelung prilej de preocupare pentru târg. Dar un ghinion neobosit îl ur­mărea. Avea gajat la o bancă lea­fa pe două luni înainte, ca să nu mai vorbim de datorii mărun­te care se înmulţiseră ameninţă­tor, doborând cu numărul lor ul­tima fărâmă a prestigiului de «ajutor». De mai mult timp suprimase masa de seară. Ce mai putea să prindă deja vre­un câştigător mai larg, in forma unui desert, care în batjocură, lui i se părea doar o glumă, comanda:­­ — O prăjitură şi un pahar cu apă la domnul jude... plătesc eu!.. Ultimele cuvinte erau rostite apăsat şi nu odată urmate de râ­sul înfundat al jucătorilor. Săceanu încurajat de această atenţie apropia scaunul de el şi începea pe şoptite la urechea do­natorului: — Măi dragă, împrumută-mi te rog numai o sută de lei şi dacă s’o întâmpla să câştig, îţi achit şi restanţele. Dăm prin două câşti­gul. Auzi? Pe cuvânt de onoare! Am eu presimţire că astăseară plec cu parale de aci... Fie că obţinea suta de fie că nu până la urmă nu se alegea cu nimic.­­ Cu câteva zile mai ’nainte a dat totuşi un banc şi ghinionul a­­tât de neînduplecat s’a spart. Câştigase şaptezeci de mii de lei. Târgul a urlat trei zile despre acest eveniment iar cocoşul jude­­că­torului a primit boabe la dis­creţie. Săceanu nu se mai vedea prin club. Se ştia c­oar că depusese banii la o bancă şi că a dat o mie de lei la un costum de haine. Apoi a dispărut — ultimul că­ruia îi vorbise era avocatul Ada­­mescu — care nu înceta de a po­vesti : — „Ce mai tura-vura „şefu-­­ le” !... Săceanu mi-a spus în gară că s-a ridicat banii şi că pleacă la Bucureşti să-şi încerce norocul. , Era sigur că va veni cu „maşină înapoi cu un milion la bancă... Are, unde mai pui un concediu de trei luni...” Altceva nu mai ştiu, decât că o să ne judece judecătorul. M’am rugat să-i dea Dumnezeu gândul cel bun lui Săceanu să stea mai mult. Să mai văd şi eu Doamne o soluţie !” Oricât ar fi bârfit însă târgul, era ceva de admirat în viciul o­­mului. Cu aceiaşi nestrămutată încredere purta de ani nădejdea câştigului cel mare. Şi poate că pentru un observa­tor imparţial al misterelor su­fletului omenesc, perseverenţa bătrânului ajutor de judecător, avea ceva din inerenţa marilor fa­talităţi. * Procesul lui Crişu se amână, cu toată truda lui Geo de a fi jude­cat de către judecătorul definitiv. Astfel ultima şi cea mai intensă dintre preocupări dispăru, vre­melnic. Singurătatea şi plictisea­la reapărură. Plecase între timp din ţară. Dar reîntors aceiaşi viaţă reîn­cepu, enervarea stăruia. Şi mai ales „ea” — îi simţea paşii ! Ii prevestea revenirea. Ar fi vrut să fugă sau... Aci gândul rămânea descoperit. Ceva care semăna cu moartea! Dar într’o zi Geo fu invitat de către judecător. Sărbătorea îna­intarea la gradul de preşedinte. Şi dacă desigur n’ar fi venit înaintarea, episodul neverosimil ar fi rămas acolo unde se repau­­zează nesupărate evenimentele cari n’au să vie niciodată! Pe semne că la ’nceput totul n’a fost decât o glumă. Nevoia pentru ea de a-şi creia o distracţie o îndem­nase! Sau poate o simplă încer­care de forţe... Chiar când a intrat l-a isbit domnişoara cea înaltă cu părul blond — adus mult peste urechi, cu ochii negri mari, cu zâmbet îngăduitor în colţul gurei şi cu gropiţe în obrazul roz ca pier­sica. Singură i-a întins mâna : — De ce să aştept să-mi fi pre­zentat ? Mă numesc Alexandra...” Râse larg, cu sinceritate copilă­rească par’că pentru a da mai mult contur expansiunii. Se mai aşteptase să zică: „...şi am şaisprezece ani!... Ca în romanul lui Lamartine.” •— „Şi eu Geo, domnişoară Ale­xandra şi am douăzeci şi şase de ani!“ Râse şi el. ,— „De ce-mi spui vârsta ?’’ — „Mă prezint ca şi dumneata, dar complect. Iţi aduci aminte Graziella ?” — „A ! da ! Ei bine, domnule Geo mă numesc Nina-Alexandra şi împlinesc azi nouăsprezece ani. Sărbătorim două evenimente : înaintarea unchiului şi ziua mea. Poţi să mă feliciţi pentru asta și pentru că depăşesc pe Graziella în preciziune. — „O fac domnişoară !” Ei dar repede v’aţi împrietenit, dragă! Era judecătorul surprins încă odată de emanciparea exage­rată a nepoatei sale... — Cred că nu te superi unchiu­le. Tu ai avut grije de la început să-mi pui în vedere că în casa ta nu întâlnesc decât oameni cumse­cade. Nu poate decât sa-ţi convi­nă! Sandra! Aici nu eşti la Bucu­reşti. Şi în primul rând domnul Geo va fi surprins de atitudinea ta... De rândul acesta intervenise mama.­­ Geo nu mai asculta. Salutase pe cei din casă şi acum se retră­sese lângă domnişoara Alexan­dra care izolată într’un colţ aler­gea plăci pentru un pathefon mi­­nuscul. — îmi plac foarte mult minia­turile domnule Geo, poate pentru că sunt incapabilă de a înţelege lucrurile mari. Proporţia mă în­spăimântă. Aş vrea şi aş fi atât de mulţu­mită să rămână nealterat spiritul acesta al meu. Aş avea impresia că rămân copil! jJVa urma­ A*.

Next