Rampa, octombrie 1933 (Anul 16, nr. 4715-4740)

1933-10-01 / nr. 4715

ANUL XVI. No. 1»715 Redacţia: Administraţia fi Atelierele Grafice INTRAREA ZALOMIT NO. i\ ~ Telefon 301-59 d­l ' BUCUREȘTI Blinuiiiiiiii PUBLICITATEA : RUDOLF MOSSE S. A Baler. Brittana 22 Telefon •­2.41.19 * 1 4. Pagini DIRECTOR SCARLAT FRODA ** Duminica Octombrie 1933 A B O N A M E N.T E Qu IN TARA! TREI LUNI , . . . ȘASE LUNI. ..­. UN AN ¡ ¡ . . . L»1 »00 . ■ . L«1 600 . . . L*1 1000 IN STRĂINĂTATE DUBLU Abonamentele m plite«« înainta la 1 hi la ttakiled­nn m­al Evadarea din bârlog Viaţa­ istoriei este mai înde­lungă decâ­t aceia a popoarelor. Adevărul acesta, — cu care scep­ticii s’au împăcat dintotdeauna şi din înţelegerea căruia îşi fac o neisprăvită glorie, — pe mine mă umileşte, deoarece, mă inutilizea­­ză, căci îmi dau seama cât de di­ficilă este integrare­a în istorie, deci într’o viaţă care să depăşea­scă longevitatea neamului din ca­re fac parte, a unui popor pentru care, din motive prea complexe pentru a putea fi amintite aici dar nu mai puţin valabile, cru­cialele prezenţe ale umanităţii de­lini obiecte care solicită mai mult mimetismul, cu alte cuvinte, devin­­ izvoare de imitaţii, din realităţi­­ eşti pierdut. Răspunsul vii cum erau la origină, cerute compromite iremediabil, fiind de însuşi organismul istoric. De această durere românii nau prea suferit, căci a existat deapu­­ruri la noi, aici între Calea Vic­toriei şi stânile Carpaţilor, — un fel de împăcare de-a fi şi rămâne regional, înţărinat cu plăvanii soarelui pe tăietura de beznă grasă a arăturii... Ca şi cum, dacă eşti capabil să râvneşti, pentru neamul tău, o soartă egală cu a celorlalte care au fost mai noro­coase, da, numai mai norocoase, înseamnă implicit că, nu mai eşti român. Din clipa în care ai im­prudenţa să gândeşti, nu în sau cu, ci pentru nişte categorii, stră­ine de existenţa altiţii sau a cuş­mei, din clipa aceia blestemată eşti pe veci izgonit din tricolor, fiind integrat, întotdeauna fără voie, sau în­ rândul inconştienţi­lor sau în banda înstrăinaţilor. Şi, de fapt, în tine, nu eşti vinovat cu nimic. S’a potrivit aşa întâm­plarea să cazi la mijloc de neînţe­legere. Tu îţi iubeşti neamul şi tovarăşii de acelaş sânge cu tine, din vecini sau dela ţintirim, şi i­­nima ta ştie, pricepe bocetul rostit pe lacrimi şi’n vorbe româneşti, de către bocitoarele care plâng, în lo­cul plugului şi vitelor,­­ pentru gospodarul devenit, într o clipă, linişte, înoptare şi lut, şi culcat pe prispă cu icoana din casa mare între degetele îngheţate. Şi sufle­tul tău n’a trecut mut prin jalea unei doine sau prin amurgul unui caval. Ai umblat, poate, şi din sat în sat, singur cu iubirea pentru a­cest loc, dat ţie de Dumnezeu, pentru a simţi o certitudine, inte­­grându-te în ea, cu mintea aşa cum eşti integrat în ţărâna ţării tale cu trupul. Dar la toate ace­stea ţi se răspunde cu o întrebare: In ce partid politic eşti înscns? Dacă nu ştii să răstorni ticălosul­ tău te Căci ţi se interzice chiar şi evadarea din bârlog... Nu, n’ai voie să te ocupi de prunele dela Văleni de Munte de hoiturile găsite puse în sara­mură în beciurile din Dudeşti sau Cioplea, sau eventual, — ceia ce înseamnă maximul de elevaţie spirituală — de garderoba de câ­nepă cu biicinar a vreunei Exce­lenţe... Şi în vremea aceasta, istoria trece. — Au trecut multe, spun unii­— Şi vor mai trece, dar noi vom­ rămâne rumâni, nealteraţi, între ţânţari şi parfumuri Coty, cre­dincioşi pământului... ...S'ar putea să fie şi aşa. Dar eu vă spun că, lutului îi este scârbă şi deaceia nu vă înghite. Vă ţine în spinare, căci el nu are nevoie de stârvuri. Vă ţine din milă, din desgust sau, poate, vrea să vă pedepsească, lăsându­­vă să învăţaţi, cu sânge şi durere şi geamăt, ce înseamnă acest ade­­văr umilitor ; viaţa istor­iei este mai îndelungă decât aceia a po­poarelor. . , I Petru Manoliu Curajul Carnetul Rampii de a rezista Una dintre caracteristicele cele mai simptomatice ale tuturor au­tenticilor intelectuali de astăzi e­­ste oboseala lor. O oboseală pro­vocată de o serie întreagă de multiple deziluzii. Din credinţa fermă că orişice efort realmente creator a fost şi este inutil. Că I prostia eternă este întotdeauna »învingătoare. Că spiritul vulgar I materialist, interesele private şi I de partid şi frazeologia lipsită de I orişice scrupul moral şi cultural I va strangula curând această lume care a fost odată, pentru scurt timp, frumoasă. Societatea, Euro. I pa, toată lumea este astăzi, din I punct de vedere economic, un I corp chinuit de febră, iar din punct de vedere politic (prin a- I­gitaţia naţionalistă progresivă în I toate ţările), un morman de mur. I dărie. Intelectualul vede, într o fixi­tate hipnotică, cum acest morman­t este gata să se favoarn«* peste el şi — este obosit. Dar oboseala a- I ceasta nu înseamnă nici indolen­­ţa, nici laşitate, nici oportunism. Din contra. Ea este proba unei ignobile fidelităţi faţă de el însuşi. ► Să mai scrii cărţi să mai pic­tezi tablouri, sa mai compui mu­zică, într’o epocă in care tot ce este spiritual se calcă cu brutali­tate şi inconştienţă în picioare, in care se creiază hotare peste hota­re şi care se cunvadă din ce in ce mai mult în întuneric ? Toate spiritele superioare ale timpului nostru au recurs la compromisuri temporale, la acţiuni de demasca­re a răului şi minciunii, în spe­ranţa că adevărul şi raţiunea vor învinge. Massele sau arătat însă, pretu­tindeni neîncrezătoare, nepregă­tite, nedecise, disperate din cauza mizeriei perpetue. Succesul recent al naţional-socialismului a dove­dit că ultimul lor ideal şi singu­­rul lor idol temut este pumnul puternic. Intelectualii nu au un astfel de pumn. Este, atunci, da­toria lor să se antreneze? Intelectualul care propagă sau­­ aderă la mitul pumnului nu mai este, hotărât, un intelectual. El devine un soldat al negaţiei, un duşman al culturii. Majoritatea aşa a făcut. Nici­ un intelectual autentic nu poate fi satisfăcut, însă, de negaţie. Şi a mai rămas astăzi o elită rară care, tocmai pentru că este autentică, încă nu va cedat. Ea a renunţat la orişice luptă. Cu forţele iraţionale care conduc jocul istoriei, ea nu vrea să se mai bată. Dar atitudinea ei nu est® fatalistă. Este obosită, dar are marele curaj de a rezista. Și ,fii? . .f •..■****£ pecta pe sin­e însuși. Adică de a fi liberă. In momentul în care a­­ceastă libertate va înceta, când rezistența ei va deveni imposibi­lă, lumea se va întuneca definitiv. Pentru că singurul lucru care o mai împiedecă astăzi de a se bar­­bariza complect este numai acest curaj de a rezista al câtorva au­tentici anormali. Alfons Adania Din cuşca sufleorului REŢETA FIECĂREIA Se ştie că una din curiozităţile modei femenine, este aplicarea cearcănelor în jurul ochilor. O femeie cu ochii încercănaţi, fra­pează de la distanţă. Cearcănele relie­fează tăetura, mărimea şi culoarea ochilor, dăndu-le un aer bizar şi im­presionant. Unde mai pui că existenţa unor cear­căne la ochi mai dă loc şi la presupu­­neri de ordin delicat. Cearcănele presupun un tempera­­ment special, o sensibilitate ascuţită şi un puternic sensualism... Toate cele de mai sus se pot ilustra printr’un exemplu desprins „după na­­tură", adică din conversația dintre două doamne, amândouă frumoase și... încercănate, discuție surprinsă tot a­­seară, la premiera „Alhambrei". (Vă jur că doamnele îmi sunt cu desăvâr­șire necunoscute). — Cu ce îi faci, ma chére, cearcăne­le alea la ochi . — Am un creion special... Nici nu se cunoaşte că nu sunt naturale, — nu e aşa ?­­ — Absolut ! — Dar tu, cu ce ţi le faci ? — O­­... Eu ? O !.. Eu mi le fac cu... Georges ! Nu se cunoaşte că sunt in­­tr’adevăr naturale . O femeie care se plimb­ă cu o găină La Paris se întâmplă adesea ca persoane cari vor să atragă a­­tenţia asupra lor, să iasă pe stra­dă cu diferite animale. S’au vă­zut femei cu câini, cu pisici, cu maimuţe, cu pui de lei, cu vulpi. Zilele trecu­te o femeie a vrut să facă o excepţie dela regulă şi a intrat într’un mare hotel din Paris ținând cu o curelușă o găi­nă care nu părea deloc speriată. Femeia cu găina a stârnit o enor­mă curiozitate. Scrisoarea unui American din vremurile de Am părăsit Statele­ Unite în clipa când depresiunea economi­că, astăzi ajunsă la maximum, se accentua din ce în ce mai rău, în­grijorând pe toţi aceia care nu agonisiseră avere şi mai ales pe tinerii studenţi care absolvind u­­niversităţile se îndoiau dacă vor mai găsi vreun plasament. Până atunci în America oricine găsea de lucru şi titlul de absolvire al unei mari universităţi era cea mai bună recomandaţie, mai ales dacă venea de la instituţii ca Har­vard, Yale sau Columbia. Iată că zilele trecute primesc de la Jack Massey, un prieten bun, următoa­rea scrisoare din care veţi înţe­lege nu numai ce fel de băiat e­­ste, dar şi drama în care s’a sbă­­tut el de când am părăsit Statele­Unite şi felul bărbătesc în care nu­ sa lăsat pradă desnădejdei. Dragă C., Mi-e greu să încep o scrisoare către tine după doi ani de înce­tare a comunicaţiei dintre noi. Ultima scrisoare primită de la ti­ne era din drum spre Europa. îmi spuneai că-mi vei mai scrie, în­dată ajuns acasă, dar se vede că nici ţie nu-ţi merg lucrurile prea bine de nu-ţi vine să-mi scrii. Sau, poate, ştiu şi eu, eşti atât de ocu­pat încât nici nu găseşti răgaz să te mai gândeşti la foştii prieteni. Prietenia ta a însemnat totuşi atât de mult pentru mine încât aş dori să o reînoim prin scris. Atâtea s au întâmplat de la ple­carea ta, că de-abia voiu putea să-ţi­ schiţez câte ceva. Am ispră­vit Universitatea Harvard acum un an şi jumătate. Familia mea care, după cum ştii, dispunea de ceva avere, tatăl meu fiind în a­­facerile de automobile, este astă­zi complet ruinată din cauza cri­zei financiare. Puţini mai cum­pără azi automobile, chiar şi vechi. Tatăl meu a vândut cu greu au­tomobilul său iar­ micul meu Ford pe care mi-l luase acum doi ani a trebuit să-l vând şi eu pentru că nu mai aveam cu ce să-l între­­ţin. Bucuria de a fi stăpânul u­­nui automobil a durat aşa­dar nu­mai câteva luni! Ambiţia mea, ştii bine, era să intru în diploma­ţie şi să duc o viaţă de petreceri în Europa sau America de Sud, să voiajez şi să nu fac mare lu­cru, în afară de sporturi, din ca­re tennisul şi vâslitul erau marile mele pasiuni. Totuşi din cauza­­greutăţilor materiale toate planurile s-au dus pe gârlă. Am fost fericit, în ziua în care am găsit un post modest care totuşi nu­­ îngădue să mă treţin complet, fără a mai depin­de de familia mea astăzi în mare greutăţi. Sunt funcţionar la Mas­­sasnussets Nursery Co., unde în­grijesc de grădini şi vând plante, copaci şi seminţe de flori, fiind în acelaş timp grădinar şi vânză­tor. Câştig puţin dar destul ca să pot trăi cur­ât şi confortabil într’o mică pensiune, desigur departe de casa noastră dela Williamstown. E o ocupaţie interesantă şi posi­bilităţile de viitor încă deschise. Apoi sunt mai m­ult afară, ceîn ce unui sportsman ca mine îi con­­vine de minune. Pe când sora mea campioană de înnot, stă astăzi în­­tr’un birou strâmt ca dactilografă în Boston. Câştig imens în expe­rienţă, care mă va ajuta mai târ­ziu în afaceri. Criza financiară a schimbat lucrurile foarte mult la noi dar sunt sigur că pentru mine e un bine. Mă simt atât de fericit că pot fi materialmente indepen­dent şi la urma urmelor pot să-mi formez chiar bunul gust în gră­­dinărie, bunul gust pe care înain­te vreme îl încercam numai la vinuri şi picturi. Am un cerc de prieteni destul de larg şi din când în când petrec cu ei, fireşte nu atât de magnific ca înainte când nu mă uitam la bani, pentru că ei îmi veneau aşa de uşor de la părinţi. Oamenii la care stau sunt olandezi de origi­nă şi foarte interesanţi. Am o sea­mă de discuţii cu ei, serile când obosit mă înapoez acasă. Fetele încă joacă un rol mare în rutina mea zilnică iar o băutură bună este­­ întotdeauna bine venită. Dar la însurătoare mă gândesc mai puţin. Nu mai pot să cer în căsă­torie pe Beatrice Budden pentru că ea e încă bogată şi eu nu mai sunt. Ea, totuşi, mă iubeşte şi spe­ră că lucrurile se vor îndrepta. Dealtfel şi industria de hârtie a tatălui ei se clatină. Dacă ar de­veni săracă aş lua-o mai uşor a­­cum. Vom munci amândoi dacă vom găsi unde. Căci astăzi chiar Continuarea In pag. ll­a • V criza La Paris este foarte greu ca să­ te faci remarcat, întrebuinţând o dură flora vrei­­, dar lotuş plastică, e foarte greu să „faci pe nebunul“­. La noi, la Bucureşti, nai de­cât să­ fi îmbraci o haină, cu tăe­­tură mai fistichie, şi toată lumea întoarce capul după tine. La Paris, poţi să-fi îmbraci şi haina pe dos şi tot nu-ţi dă ni­meni importanţă. O foarte elegantă şi distinsă doamnă din Bucureşti, pe care am­ avut plăcerea s-o însoţesc în vre­o câteva localuri „chic“ din Park, era foarte revoltată pentru că în momentul când îşi făcea apariţia încrustat preţul consumaţie­i­, nici una mai mică de 30 de franci. Şi totuş niciodată n’am fost a­­tăt de solicitat, ca la Paris. La un moment dat, începuseră chiar să mă cred, de importanţa care se dedea persoanei mele. După ora 12 noaptea, poţi tra­versa marile Bulevarde, dispre­­ţuind chiar „le passage d­outé“. Circulaţia e redusă pi­ relativa li­nişte este bruscată de vânzătorii de ziare, care pe toate tonurile te îmbie: ,,L’ Intrant, Paris-Soir“, troîsieme edition ! Atunci, vezi că se ia după Une câte un individ, care-ţi şopteşte la ureche Dacă doriţi, vă conduc să ve­deţi Parisul. — II cunosc . — O să vă arăt lucruri pe care nu le-ați văzut, lucruri foarte in­­teresante. E un local pe aici pe a­­proape. De-abia ai scăpat de acest ofer­tant, că te pomenești cu un altul. — Nu dorește domnul să vadă un film i­nteresant? — Mă duc singur la cinemato­­graf. — Da, dar nu vedeți filmul pe care vi-l arăt eu. E un film inter­zis, cu femei goale, foarte intere­sant. — Nu mă duc. Individul nu se dă bătut. — Dar o colecţie, interesantă de cărţi poştale cu nuduri intere­sante, nu doriţi ? Costă eftin. Şi individul îţi scoate din sân, un plic. — Ci­nci franci. Cumperi şi acasă, deschizând plicul, dar de trei cărţi poştale il­­ustrate cu ,,Notre Dame‘‘ sau ,,Louvre“.­­ Prostituate sunt pretutindeni, dar prostituate în cârje aţi mai văzut? Da, există una la Paris, şi se plimbă în fiecare seară între „Café de la Paix“ şi Madeleine. Ioan Massoff Continuare în pag. II-a col, jos Vacanta mea la Viena—Paris—Londra Orașul tuturor solicitărilor... Lipsa de curiozitate a parizie­nilor­­ a franțuzilor în genere, pro­­f­unc. P­­uPva româncelor, cari vin Cu toată garderoba la Park, ca să dea gata pe parizieni. In ziua când s’a alergat „Le grand poix* la ‘Longchamps, — „la grande journée“ cum se spune, unul din marile evenimente mon­dene ale Parisului, mă aflam în­trun elegant local din Bois, la „Armenonville“, pentru a privi „întoarcerea de la curse’“. Ei bine, s’au perindat­ prin fața mea fel de fel de mostre de „candreli“ o­­meneşti. Am văzut chiar şi o fe­m­­ee cu părul verde şi totuş dacă vre­o câteva persoane ridicau co­in local nu provoca acelaş senza­ pul de pe farfuria pe care era ţiu, ca la ,,Corso‘, la Bucureşti de pildă. Şi într adevăr e­ra mirare, a­­ceasta lipsă de curiozitate a pari­zienilor. Intr’o zi, a trecut prin faţa mea­ actorul Michel Simon, cu părul oxigenat. Doar scriitorul acestor rânduri l-a privit mai în­delung. încolo, nimeni nu-i acor­da cea mai mică importanţă. In pofida supărării doamnei care se dorea remarcată, am gus­tat din plini voluptatea de a nu fi­­ cunoscut, de a te confunda cu ma­rea masă a trecătorilor. E un lu­cru admirabil acesta, care-ţi per­mite să­ trăe­şti. Uber şi nestânjenit în mişcări. 6-7 Viaţa culturală In Ardeal Pictorul Ernő Tibor Ernő Tibor este unul dintre­­ artă Oskar Walter Cisek, cari au cei mai de seamă pictori din Ora-­ scris despre el înţelegătoare şi naţionalitate dea-Mare. De naţionalitate ma­ghiară, s’a născut chiar în Ora­dea — în 1885 — de unde, după ce şi-a trecut bacalaureatul, a plecat la Budapesta să urmeze cursurile Academiei de Arte fru­moase sub direcţia profesorului Theodor Zemplenyi. O bursă din partea oraşului Oradea — şi a­­cest lucru ne arată câtă grijă a­­veau municipalităţile ungare de artişti! — îi ocazionează o şede­re de doi ani la Paris, unde a lu­crat — în 1904—1905 la Acade­mia Julian, sub conducerea lui Jean-Paul Laurens. Pictorul Ti­bor a făcut mai multe călătorii de studii prin diferite țări, în Italia, Danemarca, Suedia și Norvegia, Germania. Intr’o activitate de pe­ste douăzeci de ani, Ernő Tibor a expus în oraşe ca Budapesta, Stockholm, Christiania, Copen­haga, Breslau, Leipzig, Hallé, Dresda. La Bucureşti, unde a or­ganizat două expoziţii, în 1926 şi entuziaste articole. Ernő Tibor este pictorul speci­ficului local al regiunii Bihor. Dar pentru asta nu însemnează că Tibor nu pictează decât regiu­nea Bihor. Pictura lui se caracte­rizează printr’o varietate de su­biecte, care se aliază cu o extra­ordinară bogăţie colectivă. Peisa­gii rustice şi citadine, interioare, naturi moarte, ierni, portrete, ma­rine şi flori, tot ce poate consti­tui o gamă de culori puternice şi vii este abordat de pictor. Şi nu numai Oradea cu împrejuri­! Ernő Tibor sunt austere­mile ei, dar­ Parisul, Veneţia, Bali până la a deveni nesuferite. Au cicul şi Bucureştii şi alte locuri, în ele ceva din magistralul im­­constitue preocuparea lui. Când presionant al unei locuinţe de pa, am spus aşa­dar că Tibor e pic­­stor. Sunt respingătoare. Coloris­torul specificului local al Biho­rului, am arătat numai unde ex­celează o sensibilitate şi care e preocuparea ei predominantă. La varietatea subiectelor am spus că Tibor aliază o bogăţie co­­loristică impresionantă. Toate 1930 şi unde a expus la Salonul î nuanţele culorilor şi toate combi­­oficial, a fost remarcat de poetul­­ naţiile, de la cele mai întunecate Nichifor Crainic şi de criticul de1 până la cel© mai deschise. Un pan­tica lni Tibor se răsfaţă bine nu­mai în aer. De altfel şi pictorul insistă asupra atmosferei, asupra pânzei de aer care ne înconjoară. Balcicurile lui sunt văzute prin pânza străvezie a soarelui marin, auriu şi călduros. In toate pân­zele lui una singură e mai frivo­lă: un peisaj din Bucureşti. E o pânză aproape clasică, Ateneul teon de amănunţite nuanţe, de ra­finată ştiinţă a armonizării. Cu­lori vii fără sa fie ţipătoare şi deci fără grosolănie. Culori me­lancolice chiar, uneori vesele dar şi atunci austere, grave ca în ma­joritatea cazurilor. In pictura lui Ernő Tibor nu-şi găseşte loc nici o abdicare la gustul senzual al epocii. Nici-o flatare a voluptăţii în coloristica lui. Nici-o asemăna­re cu abilitatea pictorului de mo­dernism senzual, pe care îl de­scrie Aldous Huxley în Deux ou trois Grâces. Coloristica lui Ti­bor nu e senz­uală, deci nu e ca­rnală. Până şi florile, care la alţii au o catifelare voluptuoasă, la el sunt descărnate, reduse la ceea ce au în ele esenţă coloristica, des­puiate de ceea ce petala are comun cu carnea femeii. Interioarele lui şi reci în fund, cu gradina din faţă şi flancat de două buchete de arbori verzi, iar în primul plan al ta­bloului, creind o adâncime ame­ţitoare tabloului, piaţa furnicând de lume şi vehicule. E singurul loc unde pictorul a pus în culoa­re o nuanţa de cosmopolitism, de uşurătate, de frivol, încolo nici-o vulgaritate, nici-o trivialitate. Am insistat asupra coloristicei lui Emnő Tibor fiindcă e partea cea m­ai importantă a picturii lui. Este un impresionist însă nu exa­gerat, îşi echilibrează impresionis­mul printr’o grijă de atent obser­vator al realităţii. Desenează pic­tând. Pentru el desen şi coloare nu sunt lucruri deosebite ci unul şi acelaş lucru. Mai precis dese­nul e realizat prin coloare. Linii­le caută să le scoată din coloare ca dintr’o materie haotică forma primelor fiinţe ale genezei Pân­zele lui nu sunt o revărsat de sensibilitate exagerată, fără mar­gini, ci sensibilitatea aceasta e canalizată în forme precise. Un grup de ţărănoi merg la târg. In haine roşii şi albe, vinete şi negre, cu basmale şi cu coşniţe galbene, grupul înaintează uni­form şi domol. Dar înaintează. Câmpul are Un verde crud, lăp­tos, în care se amestecă paiul în­că verde al porumbului şi cu o presimţire a galbenului copt de mai târziu. E un verde bizar şi strălucitor, viu şi curat, fără nici o urmă de incantaţie carnală, pur. Toată sensibilitatea proaspătă din această coloare te cuprinde, te subjugă, dar nu poţi neglija grupul ţărancelor, realist prins şi de o mişcare impresionantă. Vezi bine că autorul a pus toată pasiu­­nea în redarea culoarei, dar în a­­celaşi timp o grijă atentă l-a în­demnat să păstreze realismul miş­cării, al grupului. In toată atmos­fera e o impresie crudă şi proas­pătă, un reasăm simţ al pămân­tului, al mediului rustic. Aici, în acest tablou e întreg Ernő Tibor. Ca şi în tabloul din Bucureşti unde toată pasiunea s’a transpor­tat asupra pomilor şi asupra ce­rului. De aceea poate e un peisaj citadin mai vesel. Citadinele din Oradea sunt mai medievale, mai închise, mai grave. Grave, fără să fie însă triste, fără să fie res­pingătoare. Pentru că Oradea e un oraş vesel şi plin de viaţă şi plin de soare. Ernő Tibor n’are decât 48 de ani, dar mai are încă multe pro­misiuni de realizat şi multe spe­ranţe mai putem pune în el. Şi chiar numai cât a dat până acum o operă de frumoasă reuşită. OCTAV ŞULUŢIU­­­ I — ■—-»aaa Cum vreţi să vă fie inferiorul? Răspunsurile i­nelor Maria Filioti şi­ Cecilia Ceţescu-Stork pe Luând iniţiativa acestei anche­te, am căutat în primul rând, să ne adresăm personagiilor femini­ne, ele fiind mai apropiate de problemă prin simţul lucrurilor care le animă, astfel că pot răs­punde mai în plinătate de cunoş­­tiinţă şi apreciere. Femeile doar sunt acelea care într’o casă ştiu să distribuie o armonie între o­­bicete; ele nici odată nu trec cu vederea posibilitatea de a-şi reali­­za sensibilitatea lor decorativă. Intr’un interior, femeia are liber­tatea de a realiza estetica și con­fortul pe care numai ea e în mă­sură să-l conceapă• Farmecul, aro­­ma unui interior de casă, depind de cele mai multe ori, de femeie. Am rugat-o pe d-na Maria Fil­ipti să-și spună cuvântul, având în vedere că d-sa posedă un distins interior de casă, care are un renu­me bine stabilit. Gustul şi bogăţia cu care este înzestrat, fac din el unul din cele mai apreciate inte­rioare din Bucureşti. Iată ce ne spune d-na Maria Filotti:­­• „Cred că un interior este me­nit să creeze o ambianţă sufletea­scă. De aceia diferitele piese tre­­bue să corespundă momentului că­ruia sunt destinate. Acelaş stil şi acelaş principiu decorativ nu pot realiza şi atmosfera de somptuozi­tate şi bogăţie a încăperilor desti­nate recepţiunilor, şi pe aceia mai intimă, mai calmă, a pieselor în care îţi petreci cea mai mare par­te a vremii şi in care nimic nu trebue să fie obositor ochiului sau minţii, confortul şi eleganţa sobră a elementelor practice pri­mând asupra grandiosului decora­­tiv, pentru interiorul meu aş pre­fera în camerile de primire sti­lul renaşterii italieneşti, cu bogă­ţia sa armonioasă şi neexcesivă, cu simţul decorativului echilibrat fără ostentaţie şi preţiozitate, iar în celelalte, stilul modern, sobru, neutru, odihnitor şi elegant. Iar pe lângă aceste principii generale cred că mai presus de orice aş ţine să-mi feresc interio­rul de răceala unui muzeu sau de tristeţea unei case nelocuite, în­viorând-o cu prezenţa dătătoare de veselie şi căldură a florilor şi a plantelor”. D-na Maria Filotti, după cum se vede, este pentru menţinerea în cadre normale a interiorului. D-sa vede alături stilul renaşterii ita­lieneşti (saloane de recepţie), ală­turi de simplul stil modern. Este un punct de vedere care.caută să treacă peste dificultăţile pe cari le creiază un singUr stil, angajând un complex, pentru­ a pune ijA dis­poziţie, facilitată, vWfefcin Ante­rior. Suntem ?1 noi wNî p punctul de vedere al d-n conţine împăciuirea ld tal, un om modern care vrea să aibă un interior confortabil şi ele­­gant împărţit, trebuie să ajungă• D-na Cecilia Cuţescu-Stork, pe care o cunoaştem ca pe o mare pictoriţă (d-sa a decorat cele mai frumoase interioare din Bucure­şti), are pe lângă talentul său ex­cepţional şi un interior remarca­bil. Profesoară la Academia de Arte Frumoase, d-sa este la cu­rent cu toate problemele noul di decorat­­ă şi stil. Am ţinut foarte mult să-şi spună şi d-sa cuvântul, socotind că acesta aşa cum vine el va fi compus de o judecată serioa­să şi disciplinată în faţa proble­mei respective. La întrebarea noa­­stră, d-na Cecila Cuţescu-Stork, ne răspunde: — ,,Voiu face din primul mo­­ment legătura de compatibilitate între stil şi caracter, fiindcă un interior nu trăieşte decât în func­ţie de aceste două elemente. Omul, care este dependent în ce priveşte casa lui, de structura sa sufletească, în consecinţă, îşi al­cătuieşte interiorul conform dispo­ziţiilor acestei structuri. Nu se poate spune că stilul unui inte­rior se formează fără caracterul posesorului său şi într’o succesivi­­tate de momente. După felul cum înţelege omul să trăiască aşa se îmbină, în ritmul corespunzător, interiorul său. Şi pentru că natu­ra diferită a oamenilor, aşa cum se desfăşoară ea, dă loc în mod continuu la complexe şi forme noui de viaţă, problema care ne-o punem acuma, va fi în funcţie de această dispoziţie. Teoreticeşte suntem înclinaţi să acordăm favoarea stilului mo­dern. Dar pentru că noi ne-am o­­bişnuit să gustăm confortul şi hi­giena unui interior mai comod şi mai larg distribuit, nu ne mai per­mitem, astăzi, să ne constituim oaspeţii stilului modern. Unui stil trebuie să-i corespundă un ca­racter. Estetică şi confort întâl­neşti orişiunde bunul simţ şi ne­voia de frumos creiază un raport normal între lucruri. Rafinamen­tul care este promotorul stilului modern este foarte semnificativ pentru timpurile noastre, el întâl­neşte însă apariţia unor mora­vuri şi a unei tradiţii, care deter­mină în perspectiva viitorului încă o luptă de dat. P. B. O operă de Rimsky Kor­sakoff se va cânta la Londra Celebra operă a lui Rimsky Korsakoff: „Țarul Săltări“ va fi cântată la Londra cu începere de la 11 Octombrie, la Sadler’s Wels Theatre. Conducerea muzicala o are maestrul Albert Coates..«nop

Next