Rampa, martie 1934 (Anul 17, nr. 4839-4865)
1934-03-01 / nr. 4839
Artul 17 No. 4839 REDACȚIA, AD MNISTRAȚIA Șl ATELIERELE GRAFICE INTRAREA HALOMIT No. 1 TELEFON 3,6124 lllllliwillljj AB O NAMENTE Trei luni ........... Lei 300 Șase luni............................ Lei 500 Un an........................... . .r . Eatft 16100 In străinătate dubiu. ^,i£r iiiiiHiiiiiiiii PUBLIC1TAT£?G RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Bratianu 22 " Telefon 240.07 Contrazicerile şi Inconsecvenţele René Clair îl trimite pe Marcel Pagnol ffl im 1# imi4aaaii ■ ii# ■ ** d-lui Const Kiriţescu la şcoală Polemică In jurul teoriilor cinematografice ale autorului lui ..Topaze’ Marcel Pagnol, celebrul autor dramatic francez, a cărui comedie „Topaze” a făcut înconjurul teatrelor lumii, s’a consacrat, după cum se ştie, producţiei cinematografice, realizând până acum mai multe filme, după piese cunoscute din repertoriul francez. Cum însă Pagnol nu e un simplu producător-fabricant ca toţi ceilalţi, ci un producător-autor el s’a simţit obligat să elaboreze şi o nouă teorie a cinematografului, căruia i-a spus cinematurgie şi după care „filmul vorbitor nu este decât arta de a imprima, a fixa şi a difuza teatrul”. Această teorie — care e ori o glumă, ori o trista dovadă a ignoranţei, în materie de fihn, a lui Pagnol — a provocat un spiritual şi argumentat răspuns al lui René Clair, cel mai mare creator cinematografic pe care-l are astăzi Franţa. Celebrul regisor îşi începe articolul— apărut fin „Candide" — printr’un citat din Louis Dolluc : „Admit că vom avea filme stil, pictura, nu simte muzica, nu iubeşte muzica, nu cunoaşte muzica. ...Vi-o spun — voiu vedea dacă şi viitorul ne-o va spune— bine. Dar aceasta în mod ex- Franţa are tot atât de puţin cepţional. Căci cinematograful simţul cinematografului ca şi nu convine rasei noastre. Nu toate rasele iubesc toate artele, nu-i aşa ? Ei bine, Franţa care iubeşte poezia, romanul, dar pe cel al muzicii”. „Liniile care preced — spune apoi René Clair — sunt datate din 1918. Omul care le-a scris a murit acum zece ani,în Martie 1924. Dacă ar trăi astăzi, Lewis Delluc ar putea deci să fie mândru de luciditatea sa. Marcel Pagnol, până e ui autor dramatic, şi astăzi producător de piese de teatru filmate, publică o „Cinematurgie de Paris” care este cea mai recentă glumă sosită din Marsilia. Nenorocirea este că nu toată lumea e născută la Marsilia şi ca puţini s’au gândit, cetind manifestele lui Pagnol, că gluma îşi are drepturile ei. Lucrul e cu atât mai puţin surprinzător, cu cât autorul însuşi al glumei a sfârşit prin a crede în descoperirea sa, întocmai ca şi compatriotul său, care după ce s-a amuzat pe socoteala naivităţii prietenilor săi a sfârşit prin a se întreba, dacă sardeaua uriaşă, născută în imaginaţia sa, nu încurcă, cu adevărat, navigaţia în vechiul port. „Ceea ce te surprinde mai mult Continuare în pagina III-a polea- René Clair Am putea spune, parafrazându-1 pe Voltaire: „Pius on voit ce Monsieur Kiriţescu, et plus on le voit pleiii de contradictions et d’ineonséquences”. Domnul Kiriţescu este, după cum se ştie, temutul director al învăţământului superior din Ministerul Instrucţiunii şi preşedintele comisiunii de cenzură a filmelor. In această calitate d-sa a elaborat un regulament drastic, menit a apăra instituţiile fundamentale ale statului, şcoala biserica, armata, împotriva atacurilor cinematografului. Nu vrem să discutăm aci teza d-lui Kiriţescu, după care filmul are sau va avea de gând să atace aceste instituţii, nici nu-i vom demonstra că, dimpotrivă, filmul n’a încetat şi nu încetează de a face apologia lor. Ci vom arăta cu totul altceva: cum d. Kiriţescu, având puteri directe de control asupra învăţământului, nu se gândeşte să apere acolo biserica şi morala, cum d. Kiriţescu face educaţia religioasă a publicului adult, dar in şcoală o subminează, cum d. Kiriţescu este, pe scurt, plin de contraziceri şi inconsecvenţă. * D. Kiriţescu se proclamă apărător al bisericii. . Dar bine, cărţi anti-religioase sunt chiar manualele de ştiinţe naturale ale d-lui Kiriţescu, în care d-sa combate versiunea biblică asupra creaţiunii. Filme anti-religioase ? Sunt filmele didactice care ilustrează teoria evoluţiei. De ce nu le interzice comisia de cenzură ? Biblia este o carte plină de întâmplări picante şi poveşti imorate. Elevii de liceu o citesc — ierte mi-se comparaţia — cu aceeaşi pasiune ca şi Decameronul. De ce interzice d. Kiriţescu Decameronul şi Biblia nu ? La limba latină se predă, între altele, a doua eglogă a lui Virgiliu, cu declaraţia de dragoste pe care i-o face Corydon lui Alexis. V’aduceţi aminte ? Formosum pastor Corydon ardebat Alexin••• E vorba, pur şi simplu, de homosexualitate. Şi d. Kiriţescu n’are nimic de obiectat. Platou, într’unul din dialogurile sale, stabileşte că frumosul şi virtutea sunt sinonime. Virtutea, aşa cum a fost învăţatăîn şcoală, sub controlul suprem al d-lui director general Kiriţescu, nu mai este, când ajunge să fie stabilită de comisia de cenzură a filmelor, sinonimă cu frumosul. D. Kiriţescu îl revizueşte pe Platon. Nu ajunge ca Greta Garbo să fie frumoasă, după regulamentul cenzurii, ea trebuie să fie „culturală”. E nevoe să mai cităm exemple din mitologia şi istoria antică, din cursurile de literatură modernă, care abundă în lucruri imorale ? Şi toate acestea se studiază în liceu şi universitate, fără ca d. Kiriţescu să-şi fi vârâtîncă nasul moralizator acolo. „ De ce se contrazice în mod atât de flagrant d. Kiriţescu ? Acum câţiva ani, când un judecător american a condamnat pe un profesor care preda elevilor săi dar’winismul, lumea a tresărit uluită şi un val de indignare şi revoltă i-a cuprins pe toţi intelectualii. Totuşi, acest magistrat n’a făcut decât să tragă consecinţa inevitabilă a funcţiei sale. Omul trebuia să apere ca şi d. Kiriţescu — biserica, instituţie fundamentală a statului. Şi’n mintea sa, darwinismul constituia un duşman de moarte al religiei. Pentru a apăra prestigiul bisericii) — cum spune d. Kiriţescu — trebuia deci evitată această ciocnire. Atunci, nu existau decât două soluţii: ori să nu se mai predea religia, ori să nu se mai predea darwinismul. Şi cum Biblia nu putea fi interzisă, judecătorul a interzis „Originea speciilor” că avem cea mai mare stimă ’pentru acest judecuitor. In ziua când d. Kiriţescu, apărător al şcolii şi bisericii, va trage ultima consecinţă a acestei funcţii, şi va elimina din învăţământ manualele d-sale care contrazic religia, şi cursurile şi autorii care pângăresc şcoala, în ziua aceea ne vom scoate pălăria în faţa d-sale şi vom spune: „Iată un om demn de stimă şi admiraţie !” Dar — ca să terminăm tot cu Voltaire —■ „ar fi o nebunie sa vrem ca munţii, mările, fluviile ,să fie trasate în figuri frumoase şi regulate; ar fi o nebunie şi mai mare să cerem oamenilor o înţelepciune perfectă; ar însemna sa vrem să dam aripi câinilor, coarne vulturilor» şi — adăugăm noi — consecvenţă d-lui Kiriţescu. B. CEHAN când era în viaţă — şi nu s' a săvârşit decât acum trei zile — Itfe T - , y 1 ■ ■ Nicolescu-Chic, îmi era tare strain ce ne priveşte, mărturisim , • . . , , . , , . * 1 : w vatic. Asta desi, \a dreptul vornvAm mm irata stiTTIflt . . v . * f hlnj. /»ofc? if jdlxninf mn) I- am necaz pe el, pentru ca wri‘v ă fost primul om care m'a târât pe sălcia tribunalului. Câfiu- Vampă-Semnele primăverii frunzele. Undeva pe o stradă, tot ca un semnal al primăverii a fost ucis un om, cu douăzeci de lovituri de topor. Care lovitură din aceste douăzeci, a pătruns în carne, ca să vestească venirea primăverii ! Azi, la miezul nopţii, vom fi între iarnă şi primăvară, ca între noapte şi zi, ca între două cămăşi, pe care le-am schimba într’o încăpere de han depărtat. Va fi nevoie să urcam munţii sau să ieşim în larg pe mare, ca să suprijinem primăvara? Părăsim trei luni de iarnă, în care am recurs la toate sacrificiile şi în care am suportat toate ororile. Primăvara poate intra în lume ca un anotimp al resemnării Să privim şi să număram mărţişoarele în formă de inimă, care atârnă de gâtul femeilor. In fiecare an, la întâi Martie, această modestă bijuterie, anunţă, prin intermediul d-tale, domnişoară, sosirea primăverii, căci nu întotdeauna ghioceii şi berzele, isbutesc să răspândească pretutindeni vestea cea mare. Aflădomnişoară, că mărţişorul d-tale, va aminti multor oameni, ce vor căuta înspre sâni, că primăvara e pe cale de înfăptuire. Cu o floare nu faci primăvară, după cum nici cu o rândunică. Dar cu atâtea flori, rândunici şi mărţişoare, e lesne să faci una, două sau chiar mai multe primăveri. Astfel că mă pregătesc pentru salutul de mâine al gâtului vos-Semnele primăverii se ivesc- Mâine, toate femeile îşi vor împodobi gâtul cu mărţişoare în formă de inimă. Peste câteva zile, cele dintâi aripi vor pluti deasupra ţării. Copiii, care atacă cu pietre acceleratele, spărgând geamurile vagoanelor restaurant, vor întâmpina cu alte atitudini şi alte gesturi pe pasagerii şi heralzii soarelui Imediat, poeţii, câţi au mai rezistat momentelor de disperare ale veacului, vor purcede să cânte şi să proslăvească primăvara Acţiunea poeţilor nu e întotdeauna utilă şi dacă bucuria lor nu va face să se strice vremea, va trebui să ne bucurăm şi noi Flaşnetele adolescenţei, orgi ale foburgului, au dat şi ele un semnal al primăverii, care sosi ca barză, ca ghiocel sau ca mărţişor. Semnalul primăverii? O simplă intuiţie care persista în viaţa interioară a fiecărui individ şi care, dintr’o justificată pudoare, nu e destăinuită nimănui. La cine se va mai găsi naivitatea aceasta decât la poeţi? In afară de ei şi de institutu meteorologie, nimeni nu îndrăzneşte să strige mulţimii că vine tru, primăvara. Corbii devin poruni- Să ne dăm o întâlnire în privoăhei şi arborii, prin care ----cânta vară, vânturile, îşi vor agăţa de toate ramurile, ca nişte mărţişoare. A. Robot Director, SCARLAT FRODA Ie tujChic! Nu acum că a răposat, dar chiar ^ tare, înconjurat de familie. Mă ! vocal M. Mord, — care vedea că „marele" proces amenință să nu se mai termine — Chic sa lăsat convins să dea o declarație, că nu mai are nici o pretenție, asta după ce m'a cărat în ,,pretoriul public". Mi i s’a strâns inima, când acum câteva zile am aflat că Chîc, a murit. Biblioteca Teatrului Naţional păstrează o piesetă într’un act, iscălită ... Niculescu-Chic'', pe la Academie treime să se găsească câteva plachete de epigrame şi poate că cei mai vârstnici dintre noi să-şi amintească de revistele „Cu cine mergem ““ şi „Intrăm?“ — scrise pe vremuri de Chic. Un lucru este însă sigur. Cu moartea lui Chic, au murit deabinelea sumedenie de scriitori şi actori, ale căror morminte vechi, multe fără nici un fel de semn, le descoperea doar el prin mărăcinişurile de la Bellu. Şi mare mi-este părerea de rău, că acum când e dezprimăvara şi mai duce pe la Bellu, nu mă mai conduce omuleţul durduliu şi roz la faţă, care sărea ca un titirez, între morminte şi care — ca nimeni altul — ştia povestea fiecărui mormânt, subliniind : ,,p’ăsta îl am la mine, de vreo zece ani''. In mentalitatea lui Chic, morţii daţi în păstrarea lui nu mureau nici după moarte. I-oi căuta mormântul lui, gropar şi publicist. Dar tare mi-e teamă că nu l-oi găsi la Bellu — cimitir rog, era mare sărbătoare. — De ce m’ai dat în judecată, omule? — îl întreb. Dar d, colţuros . Mă, nu ai înfrfţirit!Păi dacă m'ai făcut beţiv, ce-o să spuie autoritatea superioară ! In zadar încep eu să-i spui că n’am avut nici o intenţie, că sunt dispus să dau desminţire, el nimica! Nu mi-era de altceva decât de timpul pierdut. Eram al 76-lea pe rol ! Şi stai şi aşteaptă într'o atmosferă imposibilă, în care defilau călugări, acuzaţi de viol, hoţi, delapidatori şi de procuror Alevra se repezea — c’aşa-i e meseria. —, şi anii de temniţă curgeau ca nimica. In ziua aceia nu s'au judecat decât ca la vreo 30 de procese. Era vremea când se coceau pepenii. Am fost amânaţi pentru vremea când se calcă vinul. — Hai să ne ’mpăcăm — îi spun lui Chic. Facem o declaraţie şi nu ne mai pierdem timpul. El nimic ! Psihologiceşte, lucru era explicabil. Se răsculase „publicistul“ din el, despre care nimeni nu mai vorbea. Chic voia să profite de ocazie, ca să-şi vadă numele la gazetă. Şi peste alte câteva luni, Chic m’a adus iarăş pe sălile tribunalului, el îmbrăcat tot de gală şi înconjurat de întreaga familie. De data asta, eram al 60-lea pe pentru bogaţi, rol. Sigur că nu ne venea rândul. Adicătelea să-l fi dat pe Chic dar de plecat nu puteai să pleci^i afară din „casa lui"? căci — vorba advocaţilor —„poţi ! Bietul Chic! să ai surprize . Mulţumită intervenţiei d-lui ad loan Massoff Dar cine e Chic ăsta al dumitalei — veți putea spune dumneavoastră. Cloic a fost până acum câteva zile intendent la Cimitirul Bellu şi publcist. Curioasă împerechere de profesiuni! — vor spune unii. Nu zic altfel, dar însuș, Chic era un om curios. Văzând că ne scoate la capăt cu literatura — care nu era chiar de așa proastă calitate, IUe Nicolescu- Chîc se făcuse păzitor de morminte. Anul trecut, descriind „O vizită la Cimitirul Bellu în căutarea mormintelor vechi de actori“, miam găsit beleaua cu Chic. Cu nici un fel de gând rău, l-am pomenit și pe el în reportajul cu pricina, prezentându-l — ceea ce era perfect adevărat — ca un fel de gropar shakesperean, cunoscător al locurilor unde se află toate mormintele scriitorilor şi actorilor, vioi şi „sicos", bine dispus de vreo câţiva „dorobanţi" îngurgitaţi pe stomacul gol, dis de dimineaţă. Veste vreo câteva zile, mă pomenesc dat în judecată, de d. Chic şi repartizat la ,,a doua C. C. — cum spun advocaţii. Ia-ţi advocat şi lasă-ţi treburile baltă, ca să te duci la judecată. In zăpăceala şi înghesuiala, din sala „Paşilor pierduţi“ cu greul am găsit pe Chic. II aflu îmbrăcat de mare ţinută, cu haine negrei şi guler Gimmhafilix. Expoziţiile H. Avachian, Ştefan Consantinescu şi S. Triester la sala Mozart Dintre cei trei artişti care ex- subiectul e un element secundar pun în sala Mozart, desigur că deşi că esenţialul, în opera de artă-Ştefan Constantinescu este cel mai personal, mai îndrăsneţ, mai viu şi mai înzestrat. Dacă d. H. Avachian posedă o technică mai minuţioasă, mai îngrijită, în schimb d. Ştefan Constantinescu e mai vibrant, mai cald şi mai strălucitor. Dar nu avem intenţia să facem aci o paralelă între aceşti trei artişti cari expun în sălile Mozart. Fiecare dintre ei posedă însuşiri proprii şi se situiază pe drumuri, concepţii şi viziuni diferite. Ştefan Constantinescu, într’o serie de desenuri colorate, isbuteşte să prezinte un nou aspect al unui subiect ce părea de acum epuizat. Aceasta dovedeşte încă odată că tane şi pline de temperament. , Dar tocmai acest conflict e inte- D. Ştefan Constantinescu Ge a- resant şi de rezolvirea lui depinde firmă din ce în ce mai puternică viitorul artistului1, ca una din cele mai interesante personalităţi din noua generaţie de pictori. Talent original, viguros, liber, d. Ştefan Constantinescu are în faţa sa un orizont vast, în care se întrevăd culmile creaţiei. D. H. Avachian e un artist sensibil şi discret, care votează imaginea cu o fidelitate umanizată prin sentimentul adânc ce-l însufleţeşte. Uleiurile sale nu se bucură încă de lumină. Pasta e masivă, uleioasă, dar păstrează tonurile închise ale penumbrei care întristează oarecum viziunea artistului. In opera d-lui H. Avachian se întrevede o luptă interesantă între lirismul intenţional şi realismul technicei. D. H. Avachian e legat de imagine prin fidelitatea pe care i-o impune conştiinciozitatea technică şi în acelaş timp încearcă să se elibereze şi să se avânt© pe aripile sentimentului. Discreţia sensibilă se confundă uneori cu o lipsă de îndrăzneală- IONEL JIANU e personalitatea artistului şi viziunea sa. Baletul d-lui Ştefan Constantinescu e un prilej de modulări sensibile a formelor, inundate de lumina ce învălue marea şi pământul într’un orizont vast. E atâta căldură, atâta pasiune în peisagii!, acestea, în care verdele isbucneşte ca un strigăt şi o promisiune în mijlocul pământului ars de soare, e atâta vibrare, în liniile nervoase, simple, libere în spontaneitatea lor, încât ele smulg adeziunea deplină şi admiraţia spectatorului. Peisagiile acestea apar de o sensibilitate şi un rafinament Ce aminiteşte senzaţia patiferii şi în acelaş timp ele sunt libere, sponIn orice caz, din expoziţia d-lui Brandt Avachian se vede că artistul e frământat de o problemă şi acest fapt e cel mai bun indiciu care să justifice o speranţă în viitor. Pictura d-lui S. Triester e calmă, liniştită. D. Triester pictează frumos şi fidel. Reproduce imaginea şi îi dă lustru. In arta sa nu există nici frământări, nici îndoieli. Paleta d-lui Triester n’are îndrăsneli Are în schimb o siguranţă, o certitudine care odihneşte. Culorile nu sunt violente. Atmosfera e totuş caldă- Lumina nu e diferenţiată şi totuş pânzele d-lui Triester au o strălucire egală, în care orice lucru e preţuit, redat cu grije şi conştiinciozitate. Arta d-lui Triegter îţi evocă monotonia grea a unei vieţi egale, fără avânturi şi bucurii, fără desnădejdi, dar cu mici satisfacţii cari sunt întotdeauna aceleaşi. lot 1 Martie 1034 Astă seară Teatrul Ventura RUL" .y Actualitatea în reportaj La o şcoală de muzică Viz i ta n d conservatorul „Massini care împlineşte opt ani de existenţă“ Ultima audiţie, care a avut loc, săptămâna trecută, la Opera Română, relevându-ne din mulţimea a 50 de candidaţi, trei elemente excepţionale, în persoana sopranei Thea Ioanin, a tenorului Reiner şi a baritonului Stănculescu, — am aflat, între timp, că d-ra Ioanin şi d. Rainer s’au văzut recompensaţi prin angajarea lor la Opera Română, — ne-a oferit şi surpriza amănuntului că atât cei doi laureaţi ai .. angajamentului, cât şi d. Stănculescu, prezentau, la acest concurs, rezultatele studiilor de la Conservatorul de artă dramatică şi muzicală „Egizio Massini". Activitatea acestui conservator al iniţiativei particulare, îmi era îndeajuns de bine-cunoscuta, din aprecierile altora şi din concluziile la care am putut ajunge eu însumi, urmărind evoluţia acestui aşezământ cultural, în notorietatea publică. Nu am avut însă niciodată prilejul să cunosc, „de visu“, instituţiunea şi oamenii care o conduc. Recentul succes repurtat la audiţia de la Opera Română, nu a prilejuit însă îndemnul decisiv pentru oboseala unei vizite. Cu reputaţia că şi-ar avea domiciliul pe strada Negru Vodă, Conservatorul „Egizio Massini" se află însă ascuns, — modestie?! — în fundătura Negru Vodă. Se face însă identificat din colţul străzii, printr’un „fa bemol" sau un „la minor“ sau un alt contigent muzical de cea mai bună calitate. In cazul meu s’a legitiimăuntru.' bineinte'iesît.V muzica. Muzică vocală, suspine de vioară şi acorduri de pian. Activitate intensă, în toate clasele. In cancelarie, d. Alberto dela Pergola, după ce rezolvă formalităţile unei proaspete înscrieri, îmi mulţumeşte cu voioşie pentru această vizită în premieră. îmi scuz întârzierea, utilizând pe „mieux vaut tard que jamais" şi îl rog pe d. Pergola să mă iniţieze în câteva date pe cari trebuiam, — recunosc, — să le ştiu. Aflu, deci, că, în toamnă, se vor împlini 8 ani de la înfiinţarea Conservatorului „Egizio Massini**. D. Pergola îmi vorbeşte despre timpurile, în 1930, când, sub patronajul unei crize mai puţin accentuate, conservatorul conta pe frecvenţa a 500 elevi. Şi azi, totuşi, numărul elevilor e de vreo 180, cifră suficient de ridicată. Şi care, în litere, însemnează: succes. După ce îmi prezintă, — scriptic, — corpul profesoral, (şi reţin numele d-lor Finteşteanu: dramă şi comedie, Pergola: operă, Dailis: vioară, Miron Constantinescu: piano), d. Alberto de la Pergola mă invită să vizitez sala de spectacole, care completează admirabil, prin prezenţa ei imediată, obiectul studiilor. L-am ascultat, cu plăcere şi cu autentic interes, pe d. Alberto de la Pergola, vorbindu-mi despre munca neîntreruptă care se depune aci de atâţia ani de zile. Despre metodele pedagogice întrebuinţate. Despre greutăţile începuturilor. Şi despre „produsele" acestui conservator: un Dimitrie Onofrei, o Emiliea Verea, un Nae Secăreanu, un Algazi, etc. Şi m’a impresionat, în deosebi, strălucirea ochilor d-lui Pergola, — exprimând parcă toate satisfacţiile de pe lume — citindu-mi „coupuri" păstrate cu grijă într’un registru, din cronicile publiefile- în ziare, despre acei care „Egizio Massini". Iar Conservatorul „Eg. Massini“, ed. Pergola. Munca şi pasiunea d-sale. Cei opt ani de existenţă de până acum, — şi cei mulţi înainte, pe cari îi urăm, româneşte, — ai Conservatorului „Eg. Massini" şi bilanţul lor moral, l’au recompensat însă din plin. Jack Berariu Continuare fin pag- n-a co’ coloana 7-a jc t 7-a ras De vorbă cu Sergiu Juratt despre Cazacii de la Don Corul cazacilor de la Don care e de câteva zile musafirul Bucureştilor e actualmente o organizaţie cu reputaţie mondială. Publicul nostru a avut prilejul în repetate rânduri să audă acest minunat cor. Cu prilejul vizitei lor în Capitală, am crezut interesant sa ne adresăm d-lui Sergiu Iaroff conducătorul corului. — Corul nostru, e compus din foşti ofiţeri ai armatei albe a lui Veranghel. Toţi au făcut parte din regimentele de cazaci. Mă aflam cu toţi aceşti ofiţeri în 1920 la Cilingir în apropiere de Constantinopol când m’am gândit să înfiinţez acest cor de cazaci. Primele concerte le-am dat în 1923 la Viena şi de atunci am cutreerat toată lumea. Am fost de câteva ori în America şi chiar în Australia. Am dat până acum 2512 concerte. Călătorim pentru concerte aproximativ zece luni pe an. O lună suntem în concediu şi avem prilej să ne revedem familiile care sunt răspândite în toate colţurile Europei. Unele la Paris, altele la Berlin, altele în Letonia. A doua lună de vacanţă o petrecem împreună strânşi la un loc pentru repetiţii. Alegem de obicei o staţiune climaterica eftină, unde facem toată ziua repetiţii pentru a pregăti programe noi. Avem în repertoriu peste 300 de cântece. CĂLĂTORIILE Toţi membrii corului călătoresc cu paşapoarte Nansen eliberate de la Paris. Evident călătoriile noastre necesită mari cheltueli. — Cum sunt plătiţi cântăreţii? — Unii au lefuri fixe, alţii au la sută. In plus fiecare are o însărcinare specială. Unul se ocupă de corespondenţă, altul de publicitate, altul de contabilitate, altul de cartiruire. — Aţi reuşit să aveţi angajamente mereu? — Din fericire da. Acum avem angajate concerte pentru câteva luni în şir: în Bulgaria, Iugoslavia, Franţa şi Spania. Anul trecut am fost de două ori în Statele Unite şi anul acesta vom pleca din nou. PROGRAMELE — Cum alcătuiţi programele? — Uneori şi după cerinţele publicului. In America plac foarte mult programele cu bucăţi de muzică religioasă ortodoxă. Evident sunt unele bucăţi ce nu pot lipsi din nici un program. Dacă n’am pune cântecul luntraşilor de pe