Rampa, martie 1934 (Anul 17, nr. 4839-4865)

1934-03-01 / nr. 4839

Artul 17 No. 4839 REDACȚIA, AD M­­­NISTRAȚIA Șl ATELIERE­LE GRAFICE INTRAREA HALOMIT No. 1 TELEFON 3,6124 lllllliwillljj A­B O NA­MENTE Trei luni ........... Lei 300 Șase luni............................ Lei 500 Un an........................... . .­­r . Eatft 16100 In străinătate dubiu. ^,i£r iiiiiHiiiiiiiii PUBLIC1TAT£?G RUDOLF MOSSE S. A. Bulev. Bratianu 22 " Telefon 2­40.07 Contrazicerile şi Inconsecvenţele René Clair îl trimite pe Marcel Pagnol ffl im 1# imi4aaaii ■ ii# ■ ** d-lui Const Kiriţescu la­ şcoală Polemică In jurul teoriilor cinematografice ale autorului lui ..Topaze’ Marcel Pagnol, celebrul au­tor dramatic francez, a cărui co­medie „Topaze” a făcut încon­jurul teatrelor lumii, s’a consa­crat, după cum se ştie, produc­ţiei cinematografice, realizând până acum mai multe filme, după piese cunoscute din re­pertoriul francez. Cum însă Pagnol nu e un sim­plu produc­ător-fabricant ca toţi ceilalţi, ci un producător-autor el s’a simţit obligat să elabore­ze şi o nouă teorie a cinemato­grafului, căruia i-a spus cine­­maturgie şi după care „filmul vorbitor nu este decât arta de a imprima, a fixa şi a difuza teatrul”. Această teorie — care e ori o glumă, ori o trista dovadă a ignoranţei, în materie de fihn, a lui Pagnol — a provocat un spiritual şi argumentat răspuns al lui René Clair, cel mai mare creator cinematografic pe ca­re-l are astăzi Franţa. Celebrul regisor îşi începe articolul­­— apărut fin „Candi­de" — printr’un citat din Louis Dolluc : „Admit că vom avea filme stil, pictura, nu simte muzica, nu iubeşte muzica, nu cunoaşte muzica. ...Vi-o spun — voiu vedea dacă şi viitorul ne-o va spune— bine. Dar aceasta în mod ex- Franţa are tot atât de puţin cepţional. Căci cinematograful simţul cinematografului ca şi nu convine rasei noastre. Nu toate rasele iubesc toate artele, nu-i aşa ? Ei bine, Franţa care iubeşte poezia, romanul, dar­ pe cel al muzicii”. „Liniile care preced — spune apoi René Clair — sunt datate din 1918. Omul care le-a scris a murit acum zece ani,­­în Mar­tie 1924. Dacă ar trăi astăzi, Le­wis Delluc ar putea deci să fie mândru de luciditatea sa. Marcel Pagnol, până e ui au­tor dramatic, şi astăzi producă­tor de piese de teatru filmate, publică o „Cinematurgie de Pa­ris” care este cea mai recentă glumă sosită din Marsilia. Nenorocirea este că nu toată lumea e născută la Marsilia şi ca puţini s’au gândit, cetind manifestele lui Pagnol, că glu­ma îşi are drepturile ei. Lucrul e cu atât mai puţin surprinzător, cu cât autorul în­­suşi al glumei a sfârşit prin a crede în descoperirea sa, întoc­mai ca şi compatriotul său, ca­re după ce s-a amuzat pe soco­teala naivităţii prietenilor săi a sfârşit prin a se întreba, dacă sardeaua uriaşă, născută în ima­ginaţia sa, nu încurcă, cu ade­vărat, navigaţia în vechiul port. „Ceea ce te surprinde mai mult Continuare în pagina III-a polea- René Clair Am putea spune, parafrazân­­du-1 pe Voltaire: „Pius on voit ce Monsieur Kiriţescu, et plus on le voit pleiii de contradic­tions et d’ineonséquences”. Domnul Kiriţescu este, după cum se ştie, temutul director al învăţământului superior din Ministerul Instrucţiunii şi pre­şedintele comisiunii de cenzură a filmelor. In această calitate d-sa a ela­borat un regulament drastic, menit a apăra instituţiile funda­mentale ale statului, şcoala bi­serica, armata, împotriva atacu­rilor cinematografului. Nu vrem să discutăm aci teza d-lui Kiriţescu, după care fil­mul are sau va avea de gând să atace aceste instituţii, nici nu-i vom demonstra că, dimpotrivă, filmul n’a încetat şi nu încetea­ză de a face apologia lor. Ci vom arăta cu totul altce­va: cum d. Kiriţescu, având pu­teri directe de control asupra învăţământului, nu se gândeşte să apere acolo biserica şi mo­rala, cum d. Kiriţescu face edu­caţia religioasă a publicului a­­dult, dar i­n şcoală o subminea­ză, cum d. Kiriţescu este, pe scurt, plin de contraziceri şi inconsecvenţă. * D. Kiriţescu se proclamă apă­rător al bisericii. . Dar bine, cărţi anti-religioa­­se sunt chiar manualele de ştiin­ţe naturale ale d-lui Kiriţescu, în care d-sa combate versiunea biblică asupra creaţiunii. Filme anti-religioase ? Sunt filmele didactice care ilustrează teoria evoluţiei. De ce nu le interzice comisia de cenzură ? Biblia este o carte plină de întâmplări picante şi poveşti i­­m­orate. Elevii de liceu o citesc — ier­­te mi-se comparaţia — cu aceea­şi pasiune ca şi Decameronul. De ce interzice d. Kiriţescu Decameronul şi Biblia nu ? La limba latină se predă, în­tre altele, a doua eglogă a lui Virgiliu, cu declaraţia de dra­goste pe care i-o face Corydon lui Alexis. V’aduceţi aminte ? Formosum pastor Corydon ar­­debat Alexin••• E vorba, pur şi simplu­, de homosexualitate. Şi d. Kiriţescu n’are nimic de obiectat. Platou, într’unul din dialogu­rile sale, stabileşte că frumosul şi virtutea sunt sinonime. Virtutea, aşa cum a fost în­văţată­­în şcoală, sub controlul suprem al d-lui director gene­ral Kiriţescu, nu mai este, când ajunge să fie stabilită de comi­sia de cenzură a filmelor, sino­nimă cu frumosul. D. Kiriţescu îl revizueşte pe Platon. Nu a­­junge ca Greta Garbo să fie frumoasă, după regulamentul cenzurii, ea trebuie să fie „cul­turală”. E nevoe să mai cităm exem­ple din mitologia şi istoria an­tică, din cursurile de literatură modernă, care abundă în lucru­ri imorale ? Şi toate acestea se studiază în liceu şi universitate, fără ca d. Kiriţescu să-şi fi vârât­­încă nasul moralizator acolo. „ De ce se contrazice în mod a­­tât de flagrant d. Kiriţescu ? Acum câţiva ani, când un ju­decător american a condamnat pe un profesor care preda ele­vilor săi dar’winismul, lumea a tresărit uluită şi un val de in­dignare şi revoltă i-a cuprins pe toţi intelectualii. Totuşi, acest magistrat n’a făcut decât să tragă consecin­ţa inevitabilă a funcţiei sale. Omul trebuia să apere ca şi d. Kiriţescu — biserica, instituţie fundamentală a statului. Şi’n mintea sa, darwinismul consti­tuia un duşman de moarte al religiei. Pentru a apăra presti­giul bisericii) — cum spune d. Kiriţescu — trebuia deci evita­tă această ciocnire. Atunci, nu existau decât două soluţii: ori să nu se mai predea religia, ori să nu se mai predea darwi­nismul. Şi cum Biblia nu putea fi in­terzisă, judecătorul a interzis „Originea speciilor” că avem cea mai mare stimă ’pentru acest judecuitor. In ziua când d. Kiriţescu, a­părător al şcolii şi bisericii, va trage ultima consecinţă a aces­tei funcţii, şi va elimina din în­văţământ manualele d-sale ca­re contrazic religia, şi cursurile şi autorii care pângăresc şcoa­la, în ziua aceea ne vom scoate pălăria în faţa d-sale şi vom spune: „Iată un om demn de stimă şi admiraţie !” Dar — ca să terminăm tot cu Voltaire —■ „ar fi o nebunie sa vrem ca munţii, mările, fluvii­le ,să fie trasate în figuri fru­moase şi regulate; ar fi o ne­bunie şi mai mare să cerem oa­menilor o înţelepciune perfec­tă; ar însemna sa vrem să dam aripi câinilor, coarne vul­turilor» şi — adăugăm noi — consecvenţă d-lui Kiriţescu. B. CEHAN când era în vi­a­ţă — şi nu s' a să­vârşit decât acum trei zile — Itfe T - , y 1 ■ ■ Nicolescu-Chic, îmi era tare stra­in ce ne priveşte, mărturisim , • . . , , . , , . * 1 : w vatic. Asta desi, \a dreptul vor­nvAm mm irata stiTTIfl­t . . v . * f hlnj. /»o­­fc? if jdlxninf mn) I- am necaz pe el, pentru ca wri‘v ă fost primul om care m'a târât pe sălcia tribunalului. Câfiu- Vampă-Semnele primăverii frunzele. Undeva pe o stradă, tot ca un semnal al primăverii a fost ucis un om, cu douăzeci de lovituri de topor. Care lovitură din aceste douăzeci, a pătruns în carne, ca să vestească venirea pri­măverii ! Azi, la miezul nopţii, vom fi între iarnă şi primăvară, ca în­tre noapte şi zi, ca între două că­măşi, pe care le-am schimba în­­tr’o încăpere de han depărtat. Va fi nevoie să urcam munţii sau să ieşim în larg pe mare, ca să suprijinem primăvara? Pără­sim trei luni de iarnă, în care am recurs la toate sacrificiile şi în care am suportat toate orori­le. Primăvara poate intra în lu­me ca un anotimp al resemnării Să privim şi să număram măr­­ţişoarele în formă de inimă, care atârnă de gâtul femeilor. In fie­care an, la întâi Martie, această modestă bijuterie, anunţă, prin intermediul d-tale, domnişoară, sosirea primăverii, căci nu întot­deauna ghioceii şi berzele, isbu­­tesc să răspândească pretutin­deni vestea cea mare. Află­­domnişoară, că mărţişorul d-tale, va aminti multor oameni, ce vor căuta în­spre sâni, că pri­măvara e pe cale de înfăptuire. Cu o floare nu faci primăvară, după cum nici cu o rândunică. Dar cu atâtea flori, rândunici şi mărţişoare, e lesne să faci una, două sau chiar mai multe primă­veri. Astfel că mă pregătesc pentru salutul de mâine al gâtului vos-Semnele primăverii se ivesc- Mâine, toate femeile îşi vor îm­podobi gâtul cu mărţişoare în for­mă de inimă. Peste câteva zile, cele dintâi aripi vor pluti deasu­pra ţării. Copiii, care atacă cu pietre acceleratele, spărgând gea­murile vagoanelor restaurant, vor întâmpina cu alte atitudini şi alte gesturi pe pasagerii şi heralzii soarelui Imediat, poeţii, câţi au mai re­zistat momentelor de disperare ale veacului, vor purcede să cân­te şi să proslăvească primăvara Acţiunea poeţilor nu e întotdea­una utilă şi dacă bucuria lor nu va face să se strice vremea, va trebui să ne bucurăm şi noi Flaşnetele adolescenţei, orgi ale foburgului, au dat şi ele un semnal al primăverii, care sosi ca barză, ca ghiocel sau ca mărţişor. Semnalul primăverii? O simplă intuiţie care persista în viaţa in­terioară a fiecărui individ şi ca­re, dintr’o justificată pudoare, nu e destăinuită nimănui. La ci­ne se va mai găsi naivitatea a­­ceasta decât la poeţi? In afară de ei şi de institutu meteorologie, nimeni nu îndrăz­neşte să strige mulţimii că vine­­ tru, primăvara. Corbii devin poruni- Să ne dăm o întâlnire în privoă­­hei şi arborii, prin care ----­cânta vară, vânturile, îşi vor agăţa de toate ramurile, ca nişte mărţişoare. A­. Robot Director, SCARLAT FRODA Ie t­u­­­jCh­ic! Nu acum că a răposat, dar chiar ^ tare, înconjurat de familie. Mă ! vocal M. Mord, — care vedea că „marele" proces amenință să nu se mai termine — Chic sa lăsat convins să dea o declarație, că nu mai are nici o pretenție, asta după ce m'a cărat în ,,pretoriul public". Mi i s’a strâns inima, când acum câteva zile a­m aflat că Chîc, a murit. Biblioteca Teatrului Naţio­nal păstrează o piesetă într’un act, iscălită ..­. Niculescu-Chic'', pe la Academie treime să se găsea­scă câteva plachete de epigrame şi poate că cei mai vârstnici din­tre noi să-şi amintească de revis­tele „Cu cine mergem ““ şi „In­trăm?“ — scrise pe vremuri de Chic. Un lucru este însă sigur. Cu moartea lui Chic, au murit deabi­­nelea sumedenie de scriitori şi ac­tori, ale căror morminte vechi, multe fără nici un fel de semn, le descoperea doar el prin mărăcini­­şurile de la Bellu. Şi mare mi-este părerea de rău, că acum când e dezprimăvara şi mai duce pe la Bellu, nu mă mai conduce omuleţul durduliu şi roz la faţă, care sărea ca un titirez, între morminte şi care — ca ni­meni altul — ştia povestea fiecă­rui mormânt, subliniind : ,,p’ăsta îl am la mine, de vreo zece ani''. In mentalitatea lui Chic, morţii daţi în păstrarea lui nu mureau nici după moarte. I-oi căuta mormântul lui, gropar şi publicist. Dar tare mi-e teamă că nu l-oi găsi la Bellu — cimitir rog, era mare sărbătoare. — De ce m’ai dat în judecată, omule? — îl întreb. Dar d, colţu­­ros . Mă, nu ai înfrfţiri­t!­­Păi dacă m'ai făcut beţiv, ce-o să spuie autoritatea supe­­rioară ! In zadar încep eu să-i spui că n’am avut nici o intenţie, că sunt dispus să dau desminţire, el ni­mica! Nu mi-era de altceva decât de timpul pierdut. Eram al 76-lea pe rol ! Şi stai şi aşteaptă într'o atmos­feră imposibilă, în care defilau că­lugări, acuzaţi de viol, hoţi, dela­pidatori şi de procuror Alevra se repezea — c’aşa-i e meseria. —, şi anii de temniţă curgeau ca nimica. In ziua aceia nu s'au judecat decât ca la vreo 30 de procese. Era vremea când se coceau pepenii. Am fost amânaţi pentru vre­mea când se calcă vinul. — Hai să ne ’mpăcăm — îi spun lui Chic. Facem o declaraţie şi nu ne mai pierdem timpul. El nimic ! Psihologiceşte, lucru era explicabil. Se răsculase „publicistul“ din el, despre ca­re nimeni nu mai vor­bea. Chic voia să profite de oca­zie, ca să-şi vadă numele la ga­zetă. Şi peste alte câteva luni, Chic m’a adus iarăş pe sălile tribuna­lului, el îmbrăcat tot de gală şi înconjurat de întreaga familie. De data asta, eram al 60-lea pe­­ pentru bogaţi, rol. Sigur că nu ne­ venea rândul. Adicătelea să-l fi dat pe Chic dar de plecat nu puteai să­ pleci^­i afară din „casa lui"? căci — vorba advocaţilor —„poţi ! Bietul Chic! să ai surprize . Mulţumită intervenţiei d-lui ad­ loan Massoff Dar cine e Chic ăsta al dumi­­talei — veți putea spune dumnea­voastră. Cloic a fost până acum câteva zile intendent la Cimitirul Bellu şi publcist. Curioasă împe­rechere de profesiuni! — vor spu­ne unii. Nu zic altfel, dar însuș, Chic era un om curios. Văzând că ne scoate la capăt cu literatu­ra — care nu era chiar de așa proastă calitate, IUe Nicolescu- Chîc se făcuse păzitor de mor­minte. Anul trecut, descriind „O vizi­tă la Cimitirul Bellu în căutarea mormintelor vechi de actori“, mi­­am găsit beleaua cu Chic. Cu nici un fel de gând rău, l-am pomenit și pe el în reporta­jul cu pricina, prezentându-l — ceea ce era perfect adevărat — ca un fe­l de gropar shakesperean, cunoscător al locurilor unde se află toate mormintele scriitorilor şi actorilor, vioi şi „sicos", bine dispus de vreo câţiva „dorobanţi" îngurgitaţi pe stomacul gol, dis de dimineaţă. Veste vreo câteva zile, mă po­menesc dat în judecată, de d. Chic şi repartizat la ,,a doua C. C. — cum spun advocaţii. Ia-ţi advocat şi lasă-ţi treburile baltă, ca să te duci la judecată. In zăpă­ceala şi înghesuiala, din sala „Pa­şilor pierduţi“ cu greu­l am găsit pe Chic. II aflu îmbrăcat de ma­re ţinută, cu haine negrei şi guler Gimmhafilix. Expoziţiile H. Avachian, Ştefan Consantinescu şi S. Triester la sala Mozart Dintre cei trei artişti­ care ex-­­ subiectul e un element secundar pun în sala Mozart, desigur că de­şi că esenţialul, în opera de artă-Ştefan Constantinescu este cel mai personal, mai îndrăsneţ, mai viu şi mai înzestrat. Dacă d. H. Avachian posedă o technică mai minuţioasă, mai îngrijită, în schimb d. Ştefan Constantinescu e mai vibrant, mai cald şi mai stră­lucitor. Dar nu avem intenţia să facem aci o paralelă între aceşti trei ar­tişti cari expun în sălile Mozart. Fiecare dintre ei posedă însuşiri proprii şi se situiază pe drumuri, concepţii şi viziuni­ diferite. Ştefan Constantinescu, într’o serie de desenuri colorate, isbuteşte să prezinte un nou aspect al unui subiect ce părea de acum epuizat. Aceasta dovedeşte încă odată că tane şi pline de temperament. , Dar tocmai acest conflict e inte- D. Ştefan Constantinescu Ge a-­ resant şi de rezolvirea lui depinde firmă din ce în ce mai puternic­ă viitorul artistului1, ca una din cele mai interesante personalităţi din noua generaţie de pictori. Talent original, vigu­ros, liber, d. Ştefan Constantine­scu are în faţa sa un orizont vast, în care se întrevăd culmile­ crea­ţiei. D. H. Avachian e un artist sen­sibil şi discret, care votează ima­ginea cu o fidelitate umanizată prin sentimentul adânc ce-l însu­fleţeşte. Uleiurile sale nu se bu­cură încă de lumină. Pasta e ma­sivă, uleioasă, dar păstrează to­nurile închise ale penumbrei care întristează oarecum viziunea ar­tistului. In opera d-lui H. Avachian se întrevede o luptă interesantă în­tre lirismul intenţional şi realis­mul technicei. D. H. Avachian e legat de imagine prin fidelitatea pe care i-o impune conştiinciozi­tatea technică şi în acelaş timp în­­cearcă să se elibereze şi să se a­­vânt© pe aripile sentimentului. Discreţia sensibilă se confundă uneori cu o lipsă de îndrăzneală- IONEL JIANU e personalitatea artistului şi vi­ziunea sa. Baletul d-lui Ştefan Constantinescu e un prilej de mo­dulări sensibile a formelor, inun­date de lumina ce învălue marea şi pământul într’un orizont vast. E atâta căldură, atâta pasiune în peisagii!, acestea, în care verdele isbucneşte ca un strigăt şi o pro­­misiune în mijlocul pământului ars de soare, e atâta vibrare, în li­niile nervoase, simple, libere în spontaneitatea lor, încât ele smulg adeziunea deplină şi admiraţia spectatorului. Peisagiile acestea apar de o sen­­sibilitate şi un rafinament Ce a­­miniteşte senzaţia patiferii şi în a­­celaş timp ele sunt libere, spon­In orice caz, din expoziţia d-lui Brandt Avachian se vede că ar­tistul e frământat de o problemă şi acest fapt e cel mai bun indi­ciu care să justifice o speranţă în viitor. Pictura d-lui S. Triester e cal­mă, liniştită. D. Triester pictează frumos şi fidel. Reproduce imaginea şi îi dă lustru. In arta sa nu există nici frământări, nici îndoieli. Paleta d-lui Triester n’are îndrăsneli Are în schimb o siguranţă, o cer­titudine care odihneşte. Culorile nu sunt violente. Atmosfera e to­tuş caldă- Lumina nu e diferen­ţiată şi totuş pânzele d-lui Tries­ter au o strălucire egală, în care orice lucru e preţuit, redat cu gri­­je şi conştiinciozitate. Arta d-lui Triegter îţi evocă mo­notonia grea a unei vieţi egale, fără avânturi şi bucurii, fără des­­nădejdi, dar cu mici satisfacţii cari sunt întotdeauna aceleaşi. lot 1 Martie 1034 Astă seară Teatrul Ventura RUL" .y Actualitatea în reportaj La o şcoală de muzică Vi­z i t­a n d conservatorul „Massini care împlineşte opt ani­­ de existenţă“ Ultima audiţie, care a avut loc, săptămâna trecută, la Opera Română, relevându-ne din mulţi­mea a 50 de candidaţi, trei ele­mente excepţionale, în persoana sopranei Th­ea Ioanin, a tenoru­lui Reiner şi a baritonului Stăn­­culescu, — am aflat, între timp, că d-ra Ioanin şi d. Rainer s’au văzut recompensaţi prin angaja­rea lor la Opera Română, — ne-a oferit şi surpriza amănun­tului că atât cei doi laureaţi ai .. angajamentului, cât şi d. Stăn­­culescu, prezentau, la acest con­curs, rezultatele studiilor de la Conservatorul de artă dramatică şi muzicală „Egizio Massini". Activitatea acestui conservator al iniţiativei particulare, îmi era în­de­ajuns de bine-cunoscuta, din aprecierile altora şi din con­cluziile la care am putut ajunge eu însu­mi, urmărind evoluţia a­­cestui aşezământ cultural, în no­torietatea publică. Nu am avut însă niciodată prilejul să cunosc, „de visu“, instituţiunea şi oame­nii care o conduc. Recentul succes repurtat la au­diţia de la Opera Română, nu­ a prilejuit însă îndemnul decisiv pentru oboseala unei vizite. Cu reputaţia că şi-ar avea do­miciliul pe strada Negru Vodă, Conservatorul „Egizio Massini" se află însă ascuns, — modestie?! — în fundătura Negru Vodă. Se face însă identificat din colţul străzii, printr’un „fa bemol" sau un „la minor“ sau un alt conti­­gent muzical de cea mai bună calitate. In cazul meu s’a legiti­imăuntru.' bineinte'iesît.V muzica. Muzică vocală, suspine de vioa­ră şi acorduri de pian. Activita­te intensă, în toate clasele. In cancelarie, d. Alberto dela Per­gola, după ce rezolvă formalită­ţile unei proaspete înscrieri, îmi mulţumeşte cu voioşie pentru a­­ceastă vizită în premieră. îmi scuz întârzierea, utilizând pe „mieux vaut tard que jamais" şi îl rog pe d. Pergola să mă i­niţieze în câteva date pe cari trebuiam, — recunosc, — să le ştiu. Aflu, deci, că, în toamnă, se vor împlini 8 ani de la înfiinţarea Conservatorului „Egizio Massini**. D. Pergola îmi vorbeşte despre timpurile, în 1930, când, sub pa­tronajul unei crize mai puţin ac­centuate, conservatorul conta pe frecvenţa a 500 elevi. Şi azi, to­tuşi, numărul elevilor e de vreo 180, cifră suficient de ridicată. Şi care, în litere, însemnează: succes. După ce îmi prezintă, — scrip­tic, — corpul profesoral, (şi re­ţin numele d-lor Finteşteanu: dramă şi comedie, Pergola: ope­ră, Dailis: vioară, Miron Constan­­tinescu: piano), d. Alberto de la Pergola mă invită să vizitez sala de spectacole, care completează admirabil, prin prezenţa ei ime­diată, obiectul studiilor. L-am ascultat, cu plăcere şi cu autentic interes, pe d. Alberto de la Pergola, vorbindu-mi despre munca neîntreruptă care se de­pune aci de atâţia ani de zile. Despre metodele pedagogice în­trebuinţate. Despre greutăţile în­ceputurilor. Şi despre „produse­le" acestui conservator: un Di­­mitrie Onofrei, o Emiliea Verea, un Nae Secăreanu, un Algazi, etc. Şi m’a impresionat, în deosebi, strălucirea ochilor d-lui Pergola, — exprimând parcă toate satis­facţiile de pe lume — citindu-mi „coupuri" păstrate cu grijă în­tr’un registru, din cronicile pu­­bliefile- în ziare, despre acei care „Egizio Massini". Iar Conservatorul „Eg. Mas­sini“, e­d. Pergola. Munca şi pa­siunea d-sale. Cei opt ani de existenţă de până acum, — şi cei mulţi înain­te, pe cari îi urăm, româneşte, — ai Conservatorului „Eg. Massini" şi bilanţul lor moral, l’au recom­pensat însă din plin. Jack Berariu Continuare fin pag- n-a co’ coloana 7-a jc t 7-a ras De vorbă cu Sergiu Juratt despre Cazacii de la Don Corul cazacilor de la Don care e de câteva zile musafirul Bucu­reştilor e actualmente o organi­zaţie cu reputaţie mondială. Publicul nostru a avut prilejul în repetate rânduri să audă acest minunat cor. Cu prilejul vizitei lor în Ca­pitală, am crezut interesant sa ne adresăm d-lui Sergiu Iaroff conducătorul corului. — Corul nostru, e compus din foşti ofiţeri ai armatei albe a lui Veranghel. Toţi au făcut parte din regimentele de cazaci. Mă a­­flam cu toţi aceşti ofiţeri în 1920 la Cilingir în apropiere de Con­­stantinopol când m’am gândit să înfiinţez acest cor de cazaci. Primele concerte le-am dat în 1923 la Viena şi de atunci am cutreerat toată lumea. Am fost de câteva ori în America şi chiar în Australia. Am dat până acum 2512 concerte. Călătorim pentru concerte a­­proximativ zece luni pe an. O lună suntem în concediu şi avem prilej să ne revedem familiile care sunt răspândite în toate col­ţurile Europei. Unele la Paris, altele la Berlin, altele în Leto­­nia. A doua lună de vacanţă o pe­trecem împreună strânşi la un loc pentru repetiţii. Alegem de o­­bicei o staţiune climaterica efti­­nă, unde facem toată ziua repe­tiţii pentru a pregăti programe noi. Avem în repertoriu peste 300 de cântece. CĂLĂTORIILE Toţi membrii corului călătoresc cu paşapoarte Nansen eliberate de la Paris. Evident călătoriile noastre necesită mari cheltueli. — Cum sunt plătiţi cântăreţii? — Unii au lefuri fixe, alţii au la sută. In plus fiecare are o în­sărcinare specială. Unul se ocupă de corespondenţă, altul de publi­citate, altul de contabilitate, altul de cartiruire. — Aţi reuşit să aveţi angaja­mente mereu? — Din fericire da. Acum avem angajate concerte pentru câteva luni în şir: în Bulgaria, Iugosla­via, Franţa şi Spania. Anul tre­­­cut am fost de două ori în Sta­tele Unite şi anul acesta vom pleca din nou. PROGRAMELE — Cum alcătuiţi programele? — Une­ori şi după cerinţele pu­blicului. In America plac foarte mult programele cu bucăţi de mu­zică religioasă ortodoxă. Evident sunt unele bucăţi ce nu pot lipsi din nici un program. Dacă n’am pune cântecul luntraşilor de pe

Next