Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)
1935-01-02 / nr. 5092
RAMPA ! In vizită la Lulu Nicolau Continuare . I. fleacuri. Să nu trec subt o scară. Să mă feresc de ziua de treisprezece. Să nu întâlnesc un popă cu barbă neagră. Şi, dacă îl întâlnesc, să-l „tai”. Să nu ies din casă cu piciorul stâng. Un sac întreg cu superstiţii, care mai de care mai absurde şi cu toate acestea irezistibile... Şi toate superstiţiile astea au încolţit în sufletul meu odată cu drumul acesta al carierei mele artistice... Până a nu face teatru, în liceu, îmi bateam joc de cei superstiţioşi. — Fiindcă ai adus vorba de cariera dumitale, spune-mi cum au fost începuturile ei ? In ce împrejurări te-ai apucat de teatru ? — De mică, am fost „teribilă”. Un talent ie nu s’a mai dovedit. Aşa cum sunt toți copiii, deştepţi nevoie mare şi admiraţi ţie întreaga familie... Drept să-ţi spun, niciodată prin gând să fac teatru... Nici mai târziu când, talent mare cum eram, mă produceam la toateserbările liceului Eliade Rădulescu, a cărui elevă, nu din cele mai strălucite, am fost timp de 4 ani de zile. Visul meu era altul : să mă fac... farmacistă !... Ceva bizar de tot , îmi plăcea mirosul de farmacie. Și îmi place și acuma !... De teatru, nici nu visam. Şi nici nu văzusem până la vârsta de 14 ani, decât trei spectacole de teatru... S’a întâmplat însă să fac cunoştinţa lui Vasile Timuş, şi pe atunci, ca şi acum, E rim-redactor al „R a m p e fiin vorbă în vorbă. Timuş m’a întrebat dacă n’aşi vrea să fac teatru. — Sigur că vreau, dar... — Nici un dar... Du-te la Iancovescu, — el repetă la Alhambra, — și spune-i că te-am trimis eu... Cred că o să te angajeze... A doua zi eram la Alhambra. Se repeta „Un câine care aduce”. La ușă dau de Nutzi Stănescu... .... ! — Domnul Ionescu e aici ? Asta e celebră. Uitasem numele lui Iancovescu pe care mi-1 spusese Vasile Timuş... Nutzi Stănescu s’a uitat lung la mine : — Care Ionescu, fetiţo ? — Directorul de-aici... Ionescu. Nu mai ţiu minte ce mi-a spus Nutzi Stănescu. In orice caz, ceva care nu poate vedea lumina tiparului... Se revoltase. Auzi, sa nu-l cunosc eu pe „Pussy” ! Şi eu săraca de mine, care veneam de la şcoală cu breton şi cu şosete !... Iancovescu s’a uitat puţin la mine, a văzut că sunt drăguţă, s’a gândit că o să „fac frumos pe scenă, şi m-a angajat. A doua zi şi intram în repetiţie In „Uncâine care aduce”. O comedie foarte amuzanta şi de mare succes, în care mi - a dat un rol destul de important. Mai cu seamă pentru o debutantă.. Premiera a avut loc la teatrul Mic... După ce a trecut premier, Mişu Fotino, care era asociat cu Iancovescu, a ţinut să-mi spuie că n’o să meargă şi mai departe cu roluri de-astea mari şi că să-mi fac 12 şorţuleie şi 12 bonetuţe, elf» să-mi ajungă pentru rolurile de servitoare pe care le voiu juca de-acura înainte.— Și într’adevăr, interianul, numai servitoare am făcut... In anul următor,,am jucat tot la Iancovescu, in sala care avea să fie modificată şi să devie actuala sală a teatrului Regina Maria, „Cocoşii şi găinile”... Am avut un rol destul de bun şi am obţinut cu el un mare succes. M’au lăudat toate ziarele şi mi-au publicat caricatura... — Ai păstrat cronicile ? — Da de unde ! N’am păstrat nimic din tot ce s’a scris despre mine. După cum nu păstrez nici fotografii... De ce asta, nu ştii..._ — Cum ai ajuns la revistă ? — După „Cocoşii şi găinile”, am jucat în „Mărgeluş” şi în „Ginerele domnului prefect” la teatrul Mic, şi după aceea în faimoasa operetă „Contele Obligado”, la teatrul Lyric, ală-turi de Ladislau Grof, Stroef Elena Zamora, etc. La Elita avea trupă de revistă Nicuşor Constantinescu în tovărăşie cu Nicu Kainer. Intr’o zi mă cheamă Nicuşor Constantinescu şi îmi propune angajament pentru revistă. Condiţiuni excelente. Am semnat imediat şi mi-am făcut debutul meu revuistic în revista „Muzica, viind şi femeia”... M’ai văzut î revista asta ? — Te-am văzut şi’mi aduc aminte că purtai o bluză transparentă şi croită cu o excepţională îngăduinţă pentru divulgarea sânilor... — Ţii minte bluza mea din revista „Vinul, muzica şi femeia” ? E adevărat, picanteria ei, a stârnit emoţie şi senzaţie pe-atunci... încă nu se obişnuita atunci în revistă, goliciunea care se afişează astăzi şi care a ajuns să nu mai facă nici o impresie... Lulu Nicolau îşi verifică ţinuta... Plapoma n’o mai ascunde în întregime. Şi se acoperă repede... Zâmbesc... Zâmbeşte şi ea... — Pe scenă mă vezi aproape goală şi acum fac caz pentru un petec de cămăşuţă... Pudicitatea mea se intimidează le prezenţa unei singure persoane ! Despre ce fusese vorba ? — Despre „Vinul, muzica şi femeia”... — De la Elita, am trecut la, Majestic şi am jucat acolo îr revistele „Două inimii într’un pat” şi „Foaie verde Majestic”. Primăvara am închis stagiunea, iar vara am plecat la băi, la Eforie, unde mam întâlnit cu Marilena Bodescu şi Silly Vasiliu. Hop şi Constantinescu şi Vlădoianu. Cu o idee : — Ce-ar şi dacă ar deschide un teatru de reviste la Alhambra ? Noi am început să ne dăm părerile... Entuziasm... Şi o lună mai târziu lua fiinţă Alhambra şi deschideam stagiunea cu „Bonsoir Alhambra”... — Dintre rolurile de revistă pe care le-ai jucat, care ți-a plăcut cel mai mult ? — Păpuşica, din revista „Alhambra petrece”. Eu sunt mică Și vreau jucărică, Jucărică, Dar nu mingică N’am somică Şi nici foinică Nu vreau păpică, Eu vreau iubică ! ...Ăsta e rolul care mi-a plăcut cel mai mult... — Nuo tentează să joci din nou comedie ? — Nu spun nu... Dar ca să fiu sinceră, îmi place mai mult revista. La comedie, dacă n’ai şansa să nimereşti un rol „gras” nu poţi face nimic. Şi ajungi foarte greu la un rol d’ăsta ! Aştepţi şi câte trei ani! Pe când aici la revistă, mai joci un copil, mai joci o babă, mai faci pe o cocotă, mai apari într’un rol de cochetărie, şi ţi se oferă prilejul de a scoate ceva dintr’unul din aceste roluri... — Nu te oboseşte munca asta într’adevăr istovitoare din teatrul de revistă ? Obligată să joci seară la seară. Confiscată de trei ori pe săptămână şi după amiaza. Şi înfruntând în plus şi calvarul repetiţiilor. — M’am obicinuit... N’aşi putea să-ți spun că mă dau în vânt după munca asta de zi la zi... — Cum te distrezi în timpul liber ? — Mă duc la cinematograf, îmi plac filmele poliţiste şi cele sentimentale. Nu-mi plac comediile... Stai să-ţi spun şi care sunt actorii mei preferaţi: dintre bărbaţi, Gary Cooper şi Clive Brook, iar dintre cucoane, Silvya Sidney şi Elissa Lăncii... Ştii cu ce mă mai distrez ? Cu pocherul ! Sunt o pockeristă pasionată ! Joc cu Marilena, cu Silly şi cu nişte prietene civile. -- Câştigi ? — Pierd. Intodeauna pierd... — Şi... se adevereşte zicala ? — Sigur... Ce naiba, nici atât ? — Să te întreb ceva, devreme ce discuţia noastră, a ajuns aici, în ape sentimentale: primeşti scrisori de la admiratori ? — Foarte multe scrisori. Mai toate încep cu d D-voastră , continuă cu „dumneata’, şi sfârşesc cu „tu” şi cu„te ador”... Declaraţii de dragoste, cereri de autografe, cereri în căsătorie, cereri de rendezvous-uri. De toate. Intr’un timp se iviseră doi băeţaşi de câte 17—18 ani. Amândoi, îndrăgostiţi lulea de mine. Şi în... tovărăşie ! Dar cum să ajungă sămi vorbească ? Au sunat şi s’au prezentat drept redactori la „llampa”, spunând servitoarei ca au venit să-mi ia un interview. Bineînțeles că nu i-aua primit. Crezi că s’au lecuit ? Ași. Au mai venit de câteva ori. In cele din urmă, văzând că nu se prinde înscenarea cu interviewul din „Rampa’, mi-au scris o scrisoare, semnată, nu-mi amintesc , exact, Pic Şi Tic, parcă, în care îşi spovedeau sentimentele... Sau citeşte chestia asta, pe care am primit-o zilele trecute: ADMIRAŢIA MEA D-rei Lulu In revista „Alhambritta” Te-ai distins, briind cu joc. Frumoasă ţi-a ursita, Joci artistic şi cu foc. II Orişicând apari pe scenă, Aici, sau în altă parte, Graţiezi ca o sirenă Frapând şi de departe. III Cu supleţă, în mişcări, Vioiciune, gingăşie, In orice împrejurări Te distingi şi dintr’o mie. Eşti menită să devii, In curând mare artistă, Căci ştii răul să-l previi Chiar şi-atunci, când eşti tristă. Cum ai şi graţie divină. Sigur că ai să te ridici. Sus pe culmea feminină. Eşti fină şi cu lipici^! — Ce zici de asta — Ce să zic ? Seamănă cu felicitarea de Anul nou a factorului poştal sau a „gunoierului de pe această stradă” ! — Pe urmă, ce să-ţi mai spun de telefoanele pe care le primesc. Mai sunt și d’ăia care mă înjură... — Păstrezi scrisorile ? — Cel mult, o săptămână. Le rup pe urmă. — Răspunzi ? — Niciodată. Nu trimit nici autografe. De altfel, nici n am fotografii. Mi-e lene să mă duc să mă fotografiez... — E voie să te întreb ceva?... — Orișice... Cadrul e doar adequat... — Ai vrea să te măriţi ? — Nu mă preocupă prea mult intenția asta...— Aşi vrea însă să mă mărit, să apuc calea unei căsnicii serioase și durabile. Am și fost logodita de câteva ori, dar m’am întors din drum, dându-mi seama că împrejurările nu-mi dau concursul. In orice caz, un lucru e sigur : măritându-mă, abandonez scena... Dar de ce mă întrebi de măritiş ? Ai vre-o propunere ?! !.„ — Deocamdată ţin să cunosc cum trebuie să fie pentru dumneata, bărbatul ideal ? Ce condiţiuni să îndeplinească ? — întâi şi întâi să mă iubească... — O condiţiune convenabilă pentru toată lumea... — A doua condiţiune: să fie bogat... Din moment ce pasul măritişului ar coincide cu retragerea mea din teatru, să nu mai am grija zilei de mâine. — A treia condiţiune : să semene cu care artist de cinematograf ?... — Nu ţiu câtuşi de puţin să mă mărit cu un „artist de cinematograf”. Cu un bărbat frumos din cale-afară. Ţin, dimpotrivă, să nu fie prea frumos. Să fie... potrivit... Când e prea frumos, îl plac toate femeile şi când e urât nu-l mai plac eu... ! — A patra condiţiune ? — Apatra condiţiune : să fie brun ! — Ce deziluzie în tabăra blonzilor ! — A cincea condiţiune e nu fie mărunt... — Ochii de ce culoare să fie? — Ochii poate să-i aibă şi verzi şi negri... — Altă condiţiune ? — Să n’aibă mustaţă ! — Dac’o fi numai chestie de mustaţă, se aranjează. — Şi mai am o condiţiune : să fie gelos ! — Pentru chestia asta, garantez şi eu ! — Cam astea îmi sunt condiţiunile şi dacă ştii pe cineva care le îndeplineşte, dă-i adresa: Lulu Nicolau, Parcul Bonaparte, strada Duiliu Zamfirescu No. 12, etajul I !... Lulu râde. . O gamă scurtă de „ha”-uri... — Râzi uşor ? — Da. Şi acum mă apucă râsul că m’ai întrebat... In schimb, de plâns, plâng greu... O să-ți spun ceva... -- Ascult ••• — Știi ce vreau să-ți spun ? Că e foarte curios că la ora asta când ai venit dumneata, eu pot să ţin ochii deschişi și să stau de vorbă cu cineva ! Mi-e somn de nu mai pot ! Ia sămă uit în oglindă, să văd ce mutră am... Lulu consultă oglinda... — Ce spune oglinda ? — Că sui foarte drăguță ! Și adaugă că încă nu m’am făcut frumoasă... N’am dat nici cu rouge, nici cu pudră... A propos : mă iubesc foarte mult. Mă ador. Să vezi seara la teatru, în cabină, cum încep să mă alint la oglindă, și Silly nu mai poate : „uite la aia” că iarăşi a început să se schimonosească... — E adevărat că ai împlinit acum 2 ani, — şi a fost chef mare atunci, — 21 ani... — Da, e adevărat : am acum 23 ani... Şi situaţia mea e cât se poate de ingrată : nu pot „ciupi” nici măcar un singur an din anii pe care îi am. Trebuie să-i spun pe toţi! Şi-aşa şi lumea nu prea pare convinsă... Aşa e, dacă începi teatrul la 15 ani !... — Crezi în prietenie ? — Cred numai în prietenia bărbaţilor. In aceea a femeilor, — Ei... — Vasăzică, poate exista o prietenie fără ghilimele între un bărbat şi o femeie?... — Cum de ,nu ? Sigur ! Şi răspund în cunoştinţă de cauză... Dumneata nu eşti de aceiaşi părere că poate ..exista o prietenie sinceră între un barijat şi o femeie ? — O prietenie sinceră ?... Mada... Dar să nu inversăm rolurile : eu sunt aici cu întrebările şi dumneata cu răspunsurile... Iţi place luxul ? — Cărei femei nu-i place luxul ? Oricât ar fi ea de umilă şi tot trăeşte voluptatea luxului. La mine, ce să-ţi spun, luxul ia proporţii de viciu. Tot ce am cheltuesc pe lux, cu o frenezie ce escaladează barierele raţionamentului şi ale cumpătării. Banii mi se duc în special pe rochii şi pe pantofi. Pe blănuri mai puţin... — Pe pantofi ? Aşa de repeje îi strici ? — Aşa de repede mă plictisesc, şi atunci simt dorința irezistibilă de a avea o pereche e pantofi noi... Poveste mare, a parttofăria mea.... — Te îmbraci strict după ordonanta modei ? ! Natural că încerc să fiu în acord cu dispozițiile modei. Asta nu însemnează însă că de I I *nul ei, am să-mi fac o roluerare să nu mă aranjeze bine .. — Te tocmeşti la cumpărături ? — Atât ar mai trebui : nici să nu mă tocmesc. Unde aşi ajunge — Sentimentele d-tale față de bijuterii, cum sunt ? — Bune . Îmi plac... Nu sunt însă o pasionată a pietrelor scumpe.... . — Să părăsim sectorul acesta al blănurilor, al rochiilor şi al bijuteriilor. Să intrăm într’un domeniu mai puţin monden. In domeniul gospodăriei ? — Bine că mi-ai adus aminte, frate. Ce fel de dulceaţă îţi place ? Am o colecţie întreagă. De vişine. De caise. De struguri. De gutui. De cireşi amare. De prune. De portocale... Stai, stai, nu te grăbi să mă feliciţi. Mama e autoarea. Eu nu mă ocup deloc de gospodărie. Fără exagerare, nu intru cu lunile prin bucătărie... — Ce schimbări ar aduce în viața d-tale o avere mai shimandicoasă ? — Dacă aşi avea bani mulţi, în primul rând mi-aşi lua o maşină, aşi lăsa teatrul baltă, şi aşi voiaja în străinătate... Restului de bani i-aşi găsi eu o întrebuinţare... Şi ceva în legătură cu această îmbogăţire? Numărul lozului meu de loterie este 213213... pag IV ciorapul reginelor Ady regina ciorapilor - t T ■Vi ti Ady Blănăria B. Spenner Bucureşti Str. Oituz 3 Casă fondata In anul 1869Chişinău Str. Alex. Cel Bun (Palatul Primăriei) Anunţă onorata clientelă că pentru sezonul de Toamnă şi iarnă a sosit un nou transport de BLĂNĂRIE FINA EN GROS Preţuri convenabile ENDETAIL Anul muzical Aruncând o privire generală asupra evenimentelor muzicale din anul trecut constatăm următoarele: Filarmonica s’a menţinut la acelaş nivel şi s'a constatat că deşi concertele au fost radiodifuzate numărul auditorilor la concerte nu a scăzut. Faptul e cât se poate de îmbucurător. Dificultăţile valutare au făcut ca numărul soliştilor, fie ei instrumentişti sau dirijori, să fie foarte redus. Pretenţiile marilor artişti sunt mai puţin exagerate ca anii trecuţi, totuşi lipsa de devize împiedică aducerea lor. Filarmonica nu a prea avut numere de atracţie decât foarte puţine. Intre acestea trebuie menţionat in primul rând Klemens Krauss, fostul director al Operei din Viena, căruia i s’a cerut să dirijeze un program neinteresant de valsuri vieneze. Concertele obişnuite au fost dirijate, cele mai multe de d-l George Georgescu, apoi de d-nii Ionel Perlea şi Alfred Alessandrescu. Repertoriul n’a prezintat prea multă variaţie, de altfel nici repertoriile orchestrelor din străinătate nu sunt prea variate. S’au cântat şi câteva compoziţii originale dar nu lucrări inedite. Ştim că direcţia „Filarmonicei" e animată de cele mai bune intenţii faţă de compozitorii originali, şi nu găsim altă explicaţie decât în faptul că nu s’au prezintat compoziţii cari să merite să fie cântate. Mai e de menţionat un interesant efort al d-lui George Georgescu, cu prezintarea Damnaţiunei lui Faust de Berlioz cântată în condiţii convenabile cu solişti, şi orchestră. Tot cu concursul Filarmonicei, Societatea Compozitorilor a dat un reuşit concert consacrat muzicei româneşti. — Şi acum aşi avea o rugăminte... — Rugămintea dumitale e ordin pentru mine ! —■ Ordin ? Ascultă-l atunci . Pleacă ! — ? !... — Nu te mai mira... Vreau să-mi iau baia... — Vasăzică, trebuie să plec... — Trebuie... Te-ași primi și în baie, dar ca orice Vedeta de revistă, devin pudică și timidă nevoie mare sub privirile unei singure persoane... Dacă ar fi mai mulți spectatori... Jack Berariu Filarmonica a mai făcut anul acesta şi o încercare de propagandă în străinătate, dând câteva concerte la Stambul şi Athena şi Sofia sub conducerea muzicală a d-lui George Georgescu. Intre instrumentiştii străini cari au concertat la noi, merită să fie men- iţionaţi violonceliştii Piatigorsky şi Maynardi şi violonistul Busch. Dintre artiştii autohtoni au mai dat reuşite concerte tânăra violonistă Lola Bobescu şi violonistul Sandu Albu. Cu concursul muzicelor militare din din toată ţara, d-l Egizio Massini a dat două reuşite concerte în aer liber în stadionul de la ONEF. Concertele au fost vizitate de un public numeros şi e cert că prestigiul muzicelor militare a crescut mult de pe urma acestor manifestaţii. Cu acelaş ansamblu s-au dat şi câteva concerte în străinătate, apreciate în chipul cel mai favorabil de critica străină. Nu putem trece cu vederea eforturile încoronate de succes ale grupărei „Pro arte“ condusă de tânărul violoncelist George Cocea. Sau continuat conferinţele experimentale referitoare la marii compozitori. Toate conferinţele au fost urmate de concerte reuşite. D-l G. Cocea a făcut apel pe rând la toţi instrumentiştii şi cântăreţii noştri de seamă. O altă grupare muzicală care a luat fiinţă anul acesta a fost quartetul vocal „Universul“ compus din d-nii Emil Marinescu, Şerban Tassian, Al. Lupescu şi Edgrad Istratti. Acest quartet a dat două concerte extrem de reuşite. Opera Română împlineşte un an de activitate de când a trecut sub priceputa conducere a d-lui Ion Marin Sadoveanu. Sub regimul concesiune, activitatea acestei instituţii trecea aproape neobservată. Publicul ocolea spectacolele de operă din pricina preţurilor prea urcate. D-l Sadoveanu, reducând considerabil preţurile de intrare, a reuşit să readucă publicul la Operă. Opera joacă de un an încoace cu săli pline şi işi îndeplineşte adevărata menire de a face educaţia publicului. In răstimp de un an s-au montat două opere de Wagner: „Tristan şi şi Isolda“ şi „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”, în condiţii mai mult decât mulţumitoare. Pentru aceste spectacole merită neprecupeţite elogii d-l Ionel Perlea care le-a dirijat cu o deosebită înţelegere şi regisorul A. Markovsky care le-a pus în scenă. S-a mai reluat: „Cavalerul Rozelor" de Richard Strauss în excelente condiţiuni. Alte două premiere au fost: „Nevestele vesele din Windsor" de Nicolas“ şi „Casa cu trei fete" de Berthe pe motive de Schubert, care 6-a cântat de peste 25 de ori. Tot anul acesta. Opera a reprezintat pentru prima oară în româneşte „Tosca" de Puccini. Era inadmisibil ca o instituţie culturală de stat să mai cânte opere cu artişti români în limbi străine, împrejurările au făcut să nu poată fi angajate prea multe elemente tinere. . Sunt foarte mulţi cântăreţi şi cântăreţe cu voci promiţătoare, cari nuşi pot găsi plasament. Opera a făcut totuşi o preţioasă achiziţie cu angajarea baritonului P. Ştefănescu Goangă, care a cântat într’un chip cu totul remarcabil rolul lui Hans Sachs din „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg" şi pe al lui Scarpia din Tosca. O altă achiziţie fericită a fost tenorul Mihail Nasta care a cântat rolul lui Schubert din Casa cu trei fete şi tenorul Dinu Bădescu, care a interpretat roluri numeroase şi s-a dovedit că e înzestrat cu reale calităţi şi pentru operetă (rolul Eisenstein din Liliacul). Pentru a da mai multă variaţie spectacolelor, opera ne-a oferit şi câteva reuşite reprezentaţii cu concursul artiştilor operei din Viena. Celebrul Klemens Kraus a dirijat cu un deosebit fast al nuanţelor opera lui Strauss „Cavalerul rozelor“. Opera s-a cântat cu d-nele Viorica Ursuleac în rolul Mareşalei cu Ella Flesch în rolul Octavian şi cu baritonul Jaerger in rolul baronului Ochs, şi cu Adele Kern în rolul Sofiei. Cu tenorul Helge Roswaenge, Interpretul lui Parsifal de la Bayreuth, s’a cântat Carmen cu Rosette Anday în rolul titular şi Aida cu d-nele Ella Flesch şi Rosette Anday. S’au mai dat şi două bune spectacole cu opereta Liliacul de Strauss cântată cu d-nele Ella Flesch şi Adela Kern... şi dirijată de d-l Ional Perlea. In ce privesc lucrările originale Opera a reluat: „Năpasta" de Sabin Drăgoi, „Seara mare" de Brediceanu Al. Petrovici (Continuare în pagina 4-a)