Rampa, ianuarie 1935 (Anul 18, nr. 5092-5115)

1935-01-02 / nr. 5092

RAMPA ! In vizită la Lulu Nicolau Continuare . I­. fleacuri. Să nu trec subt o scară. Să mă feresc de ziua de treisprezece. Să nu întâlnesc un popă cu barbă neagră. Şi, dacă îl întâlnesc, să-l „tai”. Să nu ies din casă cu piciorul stâng. Un sac întreg cu­­ su­perstiţii, care mai de care mai absurde şi cu toate acestea ire­zistibile... Şi toate superstiţiile astea au încolţit în sufletul meu odată cu drumul acesta al ca­rierei mele artistice... Până a nu face teatru, în liceu, îmi ba­team joc de cei superstiţioşi. — Fiindcă ai adus vorba de cariera dumitale, spune-mi cum au fost începuturile ei ? In ce împrejurări te-ai apucat de teatru ? — De mică, am fost „teribi­lă”. Un talent i­e nu s’a mai dovedit. Aşa cum sunt toți co­piii, deştepţi nevoie mare şi admiraţi ţie întreaga familie... Drept să-ţi spun, niciodată prin gând să fac teatru... Nici mai târziu când, talent mare cu­m eram, mă produceam la toate­­serbările liceului Eliade Rădu­­lescu, a cărui elevă, nu din cele mai strălucite, am fost timp de 4 ani de zile. Visul meu era altul : să mă fac... far­macistă !... Ceva bizar de tot , îmi plăcea mirosul de farma­cie. Și îmi place și acuma !... De teatru, nici nu visam. Şi nici nu văzusem până la vârs­ta de 14 ani, decât trei specta­cole de teatru... S’a întâmplat însă să fac cunoştinţa lui Vasile Timuş, şi pe atunci, ca şi acum, E rim-redactor al „R a m p e f­iin vorbă în vorbă. Timuş m’a întrebat dacă n’aşi vrea să fac teatru. — Sigur că vreau, dar... — Nici un dar... Du-te la Iancovescu, — el repetă la Al­hambra, — și spune-i că te-am trimis eu... Cred că o să te angajeze... A doua zi eram la Alham­bra. Se repeta „Un câine care aduce”. La ușă dau de Nutzi Stănescu... .... ! — Domnul Ionescu e aici ? Asta e celebră. Uitasem nu­­­­mele lui Iancovescu pe care mi-1 spusese Vasile Timuş... Nutzi Stănescu s’a uitat lung la mine : — Care Ionescu, fetiţo ? — Directorul de-aici... Io­nescu. Nu mai ţiu minte ce mi-a spus Nutzi Stănescu. In orice caz, ceva care nu poate vedea lumina tiparului... Se revolta­se. Auzi, sa nu-l cunosc eu pe „Pussy” ! Şi eu săraca de mine, care veneam de la şcoală cu breton şi cu şosete !... Iancovescu s’a uitat puţin la mine, a văzut că sunt drăguţă, s’a gândit că o să „fac frumos pe scenă, şi m-a angajat. A doua zi şi intram în repetiţie In „Un­­câine care aduce”. O comedie foarte amuzanta şi de mare succes, în care mi - a dat un rol destul de important. Mai cu seamă pentru o debutantă.. Premiera a avut loc la tea­trul Mic... După ce a trecut premier, Mişu Fotino, care era asociat cu Iancovescu, a ţi­nut să-mi spuie că n’o să mear­gă şi mai departe cu roluri de-astea mari şi că să-mi fac 12 şorţ­uleie şi 12 bonetuţe, elf» să-mi ajungă pentru rolurile de servitoare pe care le voiu juca de-acura înainte.— Și în­­tr’adevăr, interi­anul, numai servitoare am făcut... In anul următor,,am jucat tot la Iancovescu, in sala care a­­vea să fie modificată şi să de­vie actuala sală a teatrului Regina Maria, „Cocoşii şi găi­nile”... Am avut un rol destul de bun şi am obţinut cu el un mare succes. M’au lăudat toate ziarele şi mi-au publicat cari­catura... — Ai păstrat cronicile ? — Da de unde ! N’am păs­trat nimic din tot ce s’a scris despre mine. După cum nu păstrez nici fotografii... De ce asta, nu ştii..._ — Cum ai ajuns la revistă ? — După „Cocoşii şi găinile”, am jucat în „Mărgeluş” şi în „Ginerele domnului prefect” la teatrul Mic, şi după aceea în faimoasa operetă „Contele O­bligado”, la teatrul Lyric, ală-t­­uri de Ladislau Grof, Stroe­­f Elena Zamora, etc. La Elita a­­vea trupă de revistă Nicuşor Constantinescu în tovărăşie cu Nicu Kainer. Intr’o zi mă chea­mă Nicuşor Constantinescu şi îmi propune angajament pen­tru revistă. Condiţiuni exce­lente. Am semnat imediat şi mi-am făcut debutul meu re­vuistic în revista „Muzica, vi­ind şi femeia”... M’ai văzut î­­ revista asta ? — Te-am văzut şi’m­i aduc aminte că purtai o bluză trans­parentă şi­ croită cu o excepţio­nală îngăduinţă pentru divul­garea sânilor... — Ţii minte bluza mea din revista „Vinul, muzica şi fe­meia” ?­ E adevărat, picanteria ei, a stârnit emoţie şi senzaţie pe-atunci... încă nu se obişn­uita atunci în revistă, goliciunea care se afişează astăzi şi care a ajuns să nu mai facă nici o impresie... Lulu Nicolau îşi verifică ţi­nuta... Plapoma n’o mai ascun­de în întregime. Şi se acoperă repede... Zâmbesc... Zâmbeşte şi ea... — Pe scenă mă vezi aproape goală şi acum fac caz pentru un petec de cămăşuţă... Pudi­­citatea mea se intimidează l­e prezenţa unei singure persoa­ne ! Despre ce fusese vorba ? — Despre „Vinul, muzica şi femeia”... — De la Elita, am trecut la, Majestic şi am jucat acolo îr­ revistele „Două inimii într’un pat” şi „Foaie verde Majestic”. Primăvara am închis stagiunea, iar vara am plecat la băi, la Eforie, unde mam întâlnit cu Marilena Bodescu şi Silly Vasi­­liu. Hop şi Constantinescu şi Vlădoianu. Cu o idee : — Ce-ar şi dacă ar deschide un teatru de reviste la Al­hambra ? Noi am început să ne dăm părerile... Entuziasm... Şi o lu­nă mai târziu lua fiinţă Al­hambra şi deschideam stagiu­nea cu „Bonsoir Alhambra”... — Dintre rolurile de revistă pe care le-ai jucat, care ți-a plăcut cel mai mult ? — Păpuşica, din revista „Al­hambra petrece”. Eu sunt mică Și vreau jucărică, Jucărică, Dar nu mingică N’am somică Şi nici foinică Nu vreau păpică, Eu vreau iubică ! ...Ăsta e rolul care mi-a plă­cut cel mai mult... — Nu­­o tentează să joci din nou comedie ? — Nu spun nu... Dar ca să fiu sinceră, îmi place mai mult revista. La comedie, dacă n’ai şansa să nimereşti un rol „gras” nu poţi face nimic. Şi ajungi foarte greu la un rol d’ăsta ! Aştepţi şi câte trei ani! Pe când aici la revistă, mai joci un copil, mai joci o babă, mai faci pe o cocotă, mai apari în­­tr’un rol de cochetărie, şi ţi se oferă prilejul de a scoate ceva dintr’unul din aceste roluri... — Nu te oboseşte munca asta într’adevăr istovitoare din tea­trul de revistă ? Obligată să joci seară la seară. Confiscată de trei ori pe săptămână şi după amiaza. Şi înfruntând în plus şi calvarul repetiţiilor. — M’am obicinuit... N’aşi pu­tea să-ți spun că mă dau în vânt după munca asta de zi la zi... — Cum te distrezi în timpul liber ? — Mă duc la cinematograf, îmi plac filmele poliţiste şi cele sentimentale. Nu-mi plac comediile... Stai să-ţi spun şi care sunt actorii mei preferaţi: dintre bărbaţi, Gary Cooper şi Clive Brook, iar dintre cucoa­ne, Silvya Sidney şi Elissa Lăncii... Ştii cu ce mă mai dis­trez ? Cu pocherul ! Sunt o pockeristă pasionată ! Joc cu Marilena, cu Silly şi cu nişte prietene civile. -- Câştigi ? — Pierd. Intodeauna pierd... — Şi... se adevereşte zicala ? — Sigur... Ce naiba, nici a­­tât ? — Să te întreb ceva, devre­me ce discuţia noastră, a ajuns aici, în ape sentimentale: pri­meşti scrisori de la admiratori ? — Foarte multe scrisori. Mai toate încep cu d D-voastră , continuă cu „dumneata’, şi sfârşesc cu „tu” şi cu­­„te a­­dor”... Declaraţii de dragoste, cereri de autografe, cereri în căsătorie, cereri de rendez­­vous-uri. De toate. Intr’un timp se iviseră doi băeţaşi de câte 17—18 ani. Amândoi, îndrăgos­tiţi lulea de mine. Şi în... tovă­răşie ! Dar cum să ajungă să­­mi vorbească ? Au sunat şi s’au prezentat drept redactori la „llampa”, spunând servitoarei ca au venit să-mi ia un inter­view. Bine­înțeles că nu i-aua primit. Crezi că s’au lecuit ? Ași. Au mai venit de câteva ori. In cele din urmă, văzând că nu se prinde înscenarea cu interviewul din „R­ampa’, mi-au scris o scrisoare, sem­nată, nu-mi amintesc , exact, Pic Şi Tic, parcă, în care îşi spovedeau sentimentele... Sau citeşte chestia asta, pe care am primit-o zilele trecute: ADMIRAŢIA MEA D-rei Lulu In revista „Alh­ambritta” Te-ai distins, briind cu joc. Frumoasă ţi-a ursita, Joci artistic şi cu foc. II Orişicând apari pe scenă, Aici, sau în altă parte, Graţiezi ca o sirenă Frapând şi de departe. III Cu supleţă, în mişcări, Vioiciune, gingăşie, In orice împrejurări Te distingi şi dintr’o mie. Eşti menită să devii, In curând mare artistă, Căci ştii răul să-l previi Chiar şi-atunci, când eşti tristă. Cum ai şi graţie divină. Sigur că ai să te ri­dici. Sus pe culmea feminină. Eşti fină şi cu lipici^! — Ce zici de asta — Ce să zic ? Seamănă cu felicitarea de Anul nou a fac­torului poştal sau a „gunoieru­lui de pe această stradă” ! — Pe urmă, ce­­ să-ţi mai spun de telefoanele pe care le primesc. Mai sunt și d’ăia ca­re mă înjură... — Păstrezi scrisorile ? — Cel mult, o săptămână. Le rup pe urmă. — Răspunzi ? — Niciodată. Nu trimit nici autografe. De­ altfel, nici n am fotografii. Mi-e lene să mă duc să mă fotografiez... — E voie să te întreb ceva?... — Orișice... Cadrul e doar adequat... — Ai vrea să te măriţi ? — Nu mă preocupă prea mult intenția asta...— Aşi vrea însă să mă mărit, să apuc ca­lea unei căsnicii serioase și durabile. Am și fost logodita de câteva ori, dar m’am întors din drum, dându-mi seama că împrejurările nu-mi dau con­cursul. In orice caz, un lucru e sigur : măritându-mă, aban­donez scena... Dar de ce mă în­trebi de măritiş ? Ai vre-o propunere ?! !.„ — Deocamdată ţin să cunosc cum trebuie să fie pentru dum­neata, bărbatul ideal ? Ce con­di­­ţiuni să îndeplinească ? — întâi şi întâi să mă iu­bească... — O condiţiune convenabilă pentru toată lumea... — A doua condiţiune: să fie bogat... Din moment ce pasul măritişului ar coincide cu re­tragerea mea din teatru, să nu mai am grija zilei de mâine. — A treia condiţiune : să se­mene cu care artist de cine­matograf ?... — Nu ţiu câtuşi de puţin să mă mărit cu un „artist de ci­nematograf”. Cu un bărbat frumos din cale-afară. Ţin, dimpotrivă, să nu fie prea fru­mos. Să fie... potrivit... Când e prea frumos, îl plac toate fe­meile şi când e urât nu-l mai plac eu... ! — A patra condiţiune ? — A­­patra condiţiune : să fie brun ! — Ce deziluzie în tabăra blonzilor ! — A cincea condiţiune e nu fie mărunt... — Ochii de ce culoare să fie? — Ochii poate să-i aibă şi verzi şi negri... — Altă condiţiune ? — Să n’aibă mustaţă ! — Dac’o fi numai chestie de mustaţă, se aranjează. — Şi mai am o condiţiune : să fie gelos ! — Pentru chestia asta, garan­tez şi eu ! — Cam astea îmi sunt con­­diţiunile şi dacă ştii pe cineva care le îndeplineşte, dă-i a­­dresa: Lulu Nicolau, Parcul Bonaparte, strada Duiliu Zam­­firescu No. 12, etajul I !... Lulu râde. . O gamă scurtă de „h­a”-uri... — Râzi uşor ? — Da. Şi acum mă apucă râ­sul că m’ai întrebat... In schimb, de plâns, plâng greu... O să-ți spun ceva... -- Ascult ••• — Știi ce vreau să-ți spun ? Că e foarte curios că la ora asta când ai venit dumneata, eu pot să ţin ochii deschişi și să stau de vorbă cu cineva ! Mi-e somn de nu mai pot ! Ia să­­mă uit în oglindă, să văd ce mutră am... Lulu consultă oglinda... — Ce spune oglinda ? — Că s­ui foarte drăguță ! Și adaugă că încă nu m’am fă­cut frumoasă... N’am dat nici cu rouge, nici cu pudră... A­ propos : mă iubesc foarte mult. Mă ador. Să vezi seara la tea­tru, în cabină, cum încep să mă alint la oglindă, și Silly nu mai poate : „uite la aia” că iarăşi a început să se schimo­nosească... — E adevărat că ai împlinit acum 2 ani, — şi a fost chef mare atunci, — 21 ani... — Da, e adevărat : am acum 23 ani... Şi situaţia mea e cât se poate de ingrată : nu pot „ciupi” nici măcar un singur an din anii pe care îi am. Tre­buie să-i spun pe toţi! Şi-aşa şi lumea nu prea pare convin­să... Aşa e, dacă începi teatrul la 15 ani !... — Crezi în prietenie ? — Cred numai în prietenia bărbaţilor. In aceea a femeilor, — Ei... — Vasăzică, poate exista o prietenie fără ghilimele între un bărbat şi o femeie?... — Cum de ,nu ? Sigur ! Şi răspund în cunoştinţă de cau­ză... Dumneata nu eşti de ace­iaşi părere că poate .­.exista o prietenie sinceră între un bar­ija­t şi o femeie ? — O prietenie sinceră ?... Mada... Dar să nu inversăm ro­lurile : eu sunt aici cu între­bările şi dumneata cu răspun­surile... Iţi place luxul ? — Cărei femei nu-i place lu­xul ? Oricât ar fi ea de umilă şi tot trăeşte voluptatea luxu­lui. La mine, ce să-ţi spun, luxul ia proporţii de viciu. Tot ce am cheltuesc pe lux, cu o frenezie ce escaladează bariere­le raţionamentului şi ale cum­pătării. Banii mi se duc în special pe rochii şi pe pantofi. Pe blănuri mai puţin... — Pe pantofi ? Aşa de repe­­j­­e îi strici ? — Aşa de repede mă plicti­sesc, şi atunci simt dorința ire­zistibilă de a avea o pereche e pantofi noi... Poveste mare, a parttofăria mea.... — Te îmbraci strict după or­­donanta modei ? !­­ Natural că încerc să fiu în acord cu dispozițiile modei. Asta nu însemnează însă că de I I *nul ei, am să-mi fac o ro­­lue­rare să nu mă aranjeze bine .. — Te tocmeşti la cumpără­turi ? — Atât ar mai trebui : nici să nu mă tocmesc. Unde aşi a­­j­unge — Sentimentele d-tale față de bijuterii, cum sunt ? — Bune . Îmi plac... Nu sunt însă o pasionată a pietrelor scumpe.... . — Să părăsim sectorul acesta al blănurilor, al rochiilor şi al bijuteriilor. Să intrăm într’un domeniu mai puţin monden. In domeniul gospodăriei ? — Bine că mi-ai adus amin­te, frate. Ce fel de dulceaţă îţi place ? Am o colecţie întrea­gă. De vişine. De caise. De struguri. De gutui. De cireşi a­­mare. De prune. De portocale... Stai, stai, nu te grăbi să mă feliciţi. Mama e autoarea. Eu nu mă ocup deloc de gospo­dărie. Fără exagerare, nu in­tru cu lunile prin bucătărie... — Ce schimbări ar aduce în viața d-tale o avere mai sh­iman­­di­coasă ? — Dacă aşi avea bani mulţi, în primul rând mi-aşi lua o maşină, aşi lăsa teatrul baltă, şi aşi voiaja în străinătate... Restului de bani i-aşi găsi eu o întrebuinţare... Şi ceva în le­gătură cu această îmbogăţire? Numărul lozului meu de lote­rie este 213213... p­ag IV ciorapul reginelor Ady regina ciorapilor - t T ■Vi ti Ady Blănăria B. Spenner Bucureşti Str. Oituz 3 Casă fondata In anul 1869Chişinău Str. Alex. Cel Bun (Palatul Primăriei) Anunţă onorata clientelă că pentru sezonul de Toamnă şi iarnă a sosit un nou transport de BLĂNĂRIE FINA EN GROS Preţuri convenabile EN­­DETAIL Anul muzical Aruncând o privire generală asupra evenimentelor muzicale din anul tre­cut constatăm următoarele: Filarmonica s’a menţinut la ac­el­aş nivel şi s'a constatat că deşi concer­tele au fost radiodifuzate numărul au­ditorilor la concerte nu a scăzut. Fap­tul e cât se poate de îmbucurător. Dificultăţile valutare au făcut ca numărul soliştilor, fie ei instrumen­tişti sau dirijori, să fie foarte redus. Pretenţiile marilor artişti sunt mai puţin exagerate ca anii trecuţi, to­tuşi lipsa de devize împiedică aduce­rea lor. Filarmonica nu a prea avut numere de atracţie decât foarte pu­ţine. Intre acestea trebuie menţionat in primul rând Klemens Krauss, fostul director al Operei din Viena, căruia i s’a cerut să dirijeze un program ne­interesant de valsuri vieneze. Concertele obişnuite au fost dirija­te, cele mai multe de d-l George Geor­gescu, apoi de d-nii Ionel Perlea şi Alfred Alessandrescu. Repertoriul n’a prezintat prea mul­tă variaţie, de alt­fel nici repertoriile orchestrelor din străinătate nu sunt prea variate. S’au cântat şi câteva compoziţii originale dar nu­­ lucrări inedite. Ştim că direcţia „Filarmoni­cei" e animată de cele mai bune inten­ţii faţă de compozitorii originali, şi nu găsim altă explicaţie decât în faptul că nu s’au prezintat compozi­ţii cari să merite să fie cântate. Mai e de menţionat un interesant efort al d-lui George Georgescu, cu prezintarea Damnaţiunei lui Faust de Berlioz cântată în condiţii convena­bile cu solişti, şi orchestră. Tot cu con­cursul Filarmonicei, Societatea Com­pozitorilor a dat un reuşit concert consacrat muzicei româneşti. — Şi acum aşi avea o ru­găminte... — Rugămintea dumitale e ordin pentru mine ! —■ Ordin ? Ascultă-l atunci . Pleacă ! — ? !... — Nu te mai mira... Vreau să-mi iau baia... — Vasăzică, trebuie să plec... — Trebuie... Te-ași primi și în baie, dar ca orice Vedeta de revistă, devin pudică și timidă nevoie mare sub privirile unei singure persoane... Dacă ar fi mai mulți spectatori... Jack Berar­iu Filarmonica a mai făcut anul aces­ta şi o încercare de propagandă în străinătate, dând câteva concerte la­­ Stambul şi Athena şi Sofia sub con­ducerea muzicală a d-lui George Geor­­­gescu. Intre instrumentiştii străini cari au­­ concertat la noi, merită să fie men- i­ţionaţi violonceliştii Piatigorsky şi­­ Maynardi şi violonistul Busch. Dintre artiştii autohtoni au mai dat­­ reuşite concerte tânăra violonistă Lola Bobescu şi violonistul Sandu Albu. Cu concursul muzicelor militare din din toată ţara, d-l Egizio Massini a dat două reuşite concerte în aer liber în stadionul de la ONEF. Concertele au fost vizitate de un public numeros şi e cert că presti­giul muzicelor militare a crescut mult de pe urma acestor manifesta­ţii. Cu acelaş ansamblu s-au dat şi câteva concerte în străinătate, apre­ciate în chipul cel mai favorabil de critica străină. Nu putem trece cu vederea efortu­rile încoronate de succes ale grupărei „Pro arte“ condusă de tânărul violon­celist George Cocea. Sau continuat conferinţele experi­mentale referitoare la marii compozi­tori. Toate conferinţele au fost ur­mate de concerte reuşite. D-l G. Cocea a făcut apel pe rând la­ toţi instrumentiştii şi cântăreţii noştri de seamă. O altă grupare muzicală care a­­ luat fiinţă anul acesta a fost quarte­tul voca­l „Universul“ compus din d-nii Emil Marinescu, Şerban Tassian, Al. Lupescu şi Edgrad Istratti. Acest quartet a dat două concerte extrem de reuşite. Opera Română împlineşte un an de activitate de când a trecut sub pri­ceputa conducere a d-lui Ion Marin Sadoveanu. Sub regimul concesiune­, activitatea acestei instituţii trecea a­­proape neobservată. Publicul ocolea spectacolele de operă din pricina pre­ţurilor prea urcate. D-l Sadovean­u, reducând considerabil preţurile de in­trare, a reuşit să readucă publicul la Operă. Opera joacă de un an încoace cu săli pline şi işi îndeplineşte adevăra­ta menire de a face educaţia publi­cului. In răstimp de un an s-au mon­tat două opere de Wagner: „Tristan şi şi Isolda“ şi „Maeştrii cântăreţi din Nürnberg”, în condiţii mai mult decât mulţumitoare. Pentru aceste spectacole merită neprecupeţite elogii d-l Ionel Perlea care le-a dirijat cu o deosebită înţelegere şi regisorul A. Markovsky care le-a pus în scenă. S-a mai reluat: „Cavalerul Rozelor" de Richard Strauss în excelente condi­­ţiuni. Alte două premiere au fost: „Nevestele vesele din Windsor" de Ni­colas“ şi „Casa cu trei fete" de Berthe pe motive de Schubert, care 6-a cân­tat de peste 25 de ori. Tot anul a­­cesta. Opera a reprezintat pentru pri­ma oară în româneşte „Tosca" de Puccini. Era inadmisibil ca o insti­tuţie culturală de stat să mai cânte opere cu artişti români în limbi stră­ine, împrejurările au făcut să nu poată fi angajate prea multe elemente ti­nere. . Sunt foarte mulţi cântăreţi şi cân­tăreţe cu voci promiţătoare, cari nu­­şi pot găsi plasament. Opera a făcut totuşi o preţioasă a­­chiziţie cu angajarea­ baritonului P. Ştefănescu Goangă, care a cântat în­tr’un chip cu totul remarcabil rolul lui Hans Sachs din „Maeştrii cântă­reţi din Nürnberg" şi pe al lui Scar­­pi­a din Tosca. O altă achiziţie feri­cită a fost tenorul Mihail Nasta care a cântat rolul lui Schubert din Casa cu trei fete şi tenorul Dinu Bădescu, care a interpretat roluri numeroase şi s-a dovedit că e înzestrat cu reale calităţi şi pentru operetă (rolul Eisen­stein din Liliacul). Pentru a­ da mai multă variaţie spectacolelor, opera ne-a oferit şi câ­teva reuşite reprezentaţii cu concur­sul artiştilor operei din Viena. Celebrul Klemens Kraus a dirijat cu un deosebit fast al nuanţelor ope­ra lui Strauss „Cavalerul rozelor“. Opera s-a cântat cu d-nele Viorica Ur­suleac în rolul Mareşalei cu Ella Flesch în rolul Octavian şi cu barito­nul Jaerger in rolul baronului Ochs, şi cu Adele Kern în rolul Sofiei. Cu tenorul Helge Roswaenge, Inter­pretul lui Parsifal de la Bayreuth, s’a cântat Carmen cu Rosette Anday în rolul titular şi Aida cu d-nele Ella Flesch şi Rosette Anday. S’au mai dat şi două bune specta­cole cu opereta Liliacul de Strauss cântată cu d-nele Ella Flesch şi Ade­la Kern... şi dirijată de d-l Ional Perlea. In ce privesc lucrările originale O­­pera a reluat: „Năpasta" de Sabin Drăgoi, „Seara mare" de Brediceanu Al. Petrovici (Continuare în pagina 4-a)

Next