Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)

1936-06-01 / nr. 5513

­a­d. C. Lovinescu despre glorioasa „cădere“ de la Academia Româna Continuare din pag. I la criticul E. Lovinescu a „căzut” cum s’ar zice. (Vedeţi- toţi ter­menii aceştia au o independen­ţă curioasă, când e vorba de „candidatul” E. Lovinescu). Alaltăeri, zi de alegeri, am urcat scările spre biroul Sburăto­rului, curios să aflu rezultatul. L-am găsit pe E. Lovinescu în­conjurat, ca deobiceiu, de tineri, citind un manuscris ciudat: cu­vântarea pe care ar fi trebuit s'o fie la primirea d.sale la A­­cademie. Chiar dela uşă, E. Lovinescu mi-o ia înainte, ca să-mi scurteze emoţiile: — Ei. Ştii că... am ..căzut’’. La ochii mei mari, la gestul meu nedumerit, toată lumea zâm­beşte si maestrul râde: — Nu-ţi vine să crezi ? Faptul acesta al alegerii avea atât de puţină semnificaţie esen­ţială pentru imaginea noastră, a tinerilor, a unui E. Lovinescu prieten mai ales ...bieţilor băeţi” — încât — într’adevăr, nu-mi vine să cred. Fiindcă înţelegeam că odată propus, alegerea lui E. Lovinescu trebuia să treacă pe un plan secundar, atât de fireas­că mi se părea. Şi când colo.­. Asistenta tinerilor râde mai ales fiindcă gestul şi atitudinea mea nu făcuseră decât să repete gesturile și atitudinile lor. După o clipă, însă, recules, spun ace­leași cuvinte pe cari le-au repe­tat toti prietenii Sbunătorului, aproape cu veselie, cu un fel d­e bucurie de deslegare: — Vasăzică, maestre, ai rămas al nostru­­. Intr’adevăr, atmosfera în care l-am găsit pe E. Lovinescu, era foarte potrivită pentru ca scena să treacă în istorie ca semn edi­ficator. E Lovinescu, în preaj­ma alegerii la Academie, citin­­du-şi cuvântarea de primire so­lemnă... câtorva tineri! Să mai spun ce capodoperă de conştienţă a propriei tinereţi, ci a această „cuvântare”? (Pu­blicată, de altfel, în „Adevărul” de noi). Citia maestrul: ,Tată-mă deci aici sub cupolă, cu foaia de hârtie alb­ă a carie­rii nu numai nedesăvârşite dar nici chiar începute a unui om care n’a făcut parte din nici o societate, comisie, consiliu, care n'a fost consultat special nicio­dată asupra vreunei chestiuni literare sau didactice, n’a avut nici un fel de însărcinare, nici o răsplată materială sau morală, premiu sau decoraţie, și n­'a a­­nvărţut sul» nici o formă în fata publicului, într’un cuvânt a unui om „ireproşabil”. Nu tot aşa aş putea spune şi de activitatea iu ea literară, ieşită din umbra tă­cută a bibliotecii. Inventariind-o d. raportor a identificat pre­zenţa a vreo şaptezeci şi cinci volume. Poate prea multe. Sunt însă un pom­en care orici­ne va «rimca cu Piatra e sigur că va lovi un fruct...” Cuvintele cădeau rar, sigur, fără emfază, ba cu oarecare ti­miditate a tonului, ca a unui om care e pentru întâia oară în faţa unui for oficial — după realiza­rea unei opere de tăcere — si­lit să-şi lumineze singur intimi­tăţile. _ __ Dar abia după ce ultimul cu­vânt al ..cuvântării” a fost pro­nunţat, tinerii din jurul acade­micianului veritabil, care era­u academician” mai presus de a­­legerea ,,nemuritorilor”, s’au tre­zit din vraja acestei înălţimi spi­rituale şi au înţeles subtila iro­nie a tonului. Se înţelege oare această ironie? Maestrul citia cuvântarea tinerilor tot atât de solemn cum ar fi citit-o­­,sub cu­pola” nemuritorilor ! Avem o frază extraordinară, prevestitoare parcă a glorioasei căderi” de acum, d. E. Lovines­­cu. „Muncind o viață întreagă fără să fi reprezentat ceva în o­­ficialitatea culturii române, era re cântărit dacă nu puteam spe­ra o glorie şi mai mare din lipsa 01 de recunoaştere până la '•*’ fi urma . La această frază, ne-am privit ■luiti. D. Lovinescu, dacă ar fi apucat să fie cuvântarea la Aca­demie, ar fi pricinuit mai micit o revoluţie decât o tradiţională sărbătoare! Fiindcă aceste cu­vinte: ,,era de cântărit dacă nu puteam spera o glorie şi mai mare din lipsa ei de recunoaşte­re’’ ! înseamnă pur şi simplu o palmă morală pentru însăşi sem­nificaţia societăţi ,,nemuritori­lor”. Intr adevăr, iată pe E. Lovi­nescu rămas ,,unei glorii mai mari” — de două ori mari ! — prin această ,,nerecunoaştere” a cărei divinaţie a avut-o! După o astfel de jumătate de oră revelatoare, în care tot des­tinul viitor al criticului ni se lu­minase numai nouă, tinerilor, curiozitate m’a împins, totuşi, sa-i pun întrebări comune, obiş­nuite, maestrului. Dacă ar fi fost numai pentru mine, ştiam de mult ce a însemnat ,,căderea” lui E. Lovinescu la Academie. M’am gândit însă şi la cititori. Aşadar, profitând de un moment de tăcere, de un moment în care se lăsase pe biroul Sburătorului un fel de prezenţă spirituală in­vizibilă, am rupt brusc farmecul complicităţii. — Maestre, dar ce v’a făcut să candidaţi ? —De ce am candidat ? Presimt în întrebare şi în ton o imputare, pe care într’o măsură o aprob. N’am candidat. La Academie nu se candidează. Ești ,,candidat” de alta. E drept că am acceptat să fiu ,,candidat” de prieteni... Aşa că merit imputarea, întrucât faptul nu e în linia vieţii mele de până acum. M’am născut cu ardoarea solicitării; n’am putut suporta emulaţia. In Şcoală am ieşit întotdeauna întâiul, şi pe urmă şi la alte examene. De în­dată ce am fost însă liber pe mişcările mele, nu m’am mai pre­zentat în înaţa nici unui for exa­­minator. Ideea de a căpăta apro­­­barea sau votul cuiva mi-a fost întotdeauna intolerabilă. Am re­nunţat aşadar de timpuriu la ori ce carieră public; m’am liberat astfel din umilinţa dependenţei. Gândul că aş atârna de cineva într’o chestie cât de mică mi-e insuportabil. După o primă cioc­nire, penibilă şi acum amintirii m­ele, am renunţat la Universi­tate: la ministerul de instrucţie mă duc numai la zece ani odată şi numai pentru chestiuni, în care nu e vorba de competiţie. Mi-am închinat viaţa exclusiv li­teraturii şi m’am solidarizat cu toate tinerele generaţii de scrii­­tori ce s’au perindat de vreo trei­zeci de ani. Linia activităţii me­le s’a desfăşurat în afara orică­rei oficialităţi, în­ învăţământ şi în literatură; ştii bine că nu mi­litez nici în cadrul societăţii scrii­torilor români. Nu sunt membru în asociaţii, consilii, comisii, n’am luat niciodată diurne, je­toane, subvenţii, premii, decora­ţii; nu fac politică; n’am văzut parlamentul nici pe afară; nu merg la întruniri de nici un fel, nici la banchete; nu conferenţiez şi nu ascult la conferinţele alto­ra: nu vizitez pe nimeni şi nu am decla relaţiilele stricte cât pot în­căpea în acest birou, pe care joi cunoaşteţi destul de bine şi prin care au trecut atâţi scriitori. Cu astfel de norme e de la si­ne înţeles că linia existenţii mele nu ducea la Academie, după cum nu dusese nici la Universitate sau la nici un post de comandă a vieţii publice. La apariţia pri­mului volum al Istoriei civiliza­ţiei române moderne m’am tre­zit cu o scrisoare entuziastă a­ răposatului Ion Bianu şi cu invi­­taţia să trec de la Academie, du­­cându-mă, mi-a propus să-mi sus­ţină candidatura. Am­ înţeles în­să repede că entuziasmul îi ve­nia din impresia ce o căpătase din cartea mea că aş fi aprobat actul unirii bisericii ortodoxe ar­delene cu Roma; m’am convins apoi că structura lui sufleteasca nu-i permitea să mă înţeleagă şi să mă susţină împotriva opozi­ţiei ce o ştiam implacabila. Lam mulţumit şi am refuzat să mă­­risc într’o întreprindere ce-mi părea incerta. Căci trebue sa-ti spun că n’am principial fobia A­­camediei ci numai a complicită­ţilor de interese şi resentimente ce se aliază împotriva indepen­­dntei de caracter. Am refuzat şi bine am făcut. De data aceasta n’am rezistat însă persuasiunii atât de prieteneşti şi de cu totul altă calitate a d.lui Ion Petro­­vici. Ţin să-i exprim recunoştin­ţa mea şi pe această cale pen­tru toată străduinţa ce şi-a dat. E drept că m'a făcut să-mi abat traectoria pe căi ce nu-mi sunt fireşti şi s’o izbesc de porţi în­chise. A făcut-o însă din convin­gerea izbândei, după cum şi eu l’am urm­at din aceiaş convinge­re. Regret totuşi că i-am cedat; o regret şi pentru faptul că în­frângerea lui a f°st mai mare de­cât a mea. Pe tabloul negru al campaniei mele „academice” — Când vine ? — La mine nu ști. Mă rog fru­mos: cine întreabă? —Un domn de la ziarul Ram- Pa-Punct. Mi-a înch­is telefonul. La rândul meu ara fost nevoit să atârn receptorul în furca apara­tului, abandonând bine — deter­minatul plan de a mă putea a­­nunța aceleia ce-mi va servi de... pradă a interviewului. Ştiam că Silvia Dumitrescu joacă la Teatrul Vesel în „.Aero Găeşti”. Rolul Maria e servitoa­re. Un rol micuţ — dar reuşit. La Teatrul Vesel mi s’a comu­nicat însă că artista nu mai joa­­că la acest teatru, ocupată fiind cu repetiţiile de la Teatrul Izbân­da în vederea deschiderii sta­giunii de vară a companiei Ma­ximilian — Timică — Ţăranii cu „Agafton 1”. Acolo am găsit,o într’adevăr, în exerciţiul funcţiunii — ca să zic aşa — astfel că nu-i puteam lua interviewul. — Te aştept la ora 3. Şti să fi exact? — Ca ceasorniul! La 3 sunt la d-ta. ■ La ora indicată m’am prezen­tat în strada Ştirbey Vodă. De aci începe alt mister. Un blokh­aus în miniatură adă­postind vreo patru sau cinci lo­catari identificaţi după cărţile de vizită prinse la uşa le intrare. Apăs clanţa. Rezistă. Apăs butonul soneriei din drep­tul cărţii ele vizită al Silviei Du­­mitrescu — şi aştept. Nicio miş­care. Nimeni nu vine să-mi des­­chidă înarmat cu o răbdare stoică, continui să aştept.. Deodată aud o deslănţuire de resort — şi uşa se deschide sin­gură —exact ca în filmele ameri­cane cu gangsteri. Pătrund, ca într’un castel pă­răsit, urcând o scară imaculată, nefolosită parcă din lipsă de oa­meni vii. Totul e pustiu. Aproape regret că am lăsat... revolverul acasă. Am impresia că sunt eroul unui roman de palpitantă acţiune ci­tit în anii copilăriei. Paşii ezită. Urc însă mereu, treaptă cu treaptă. La capătul scării, surpriză ! Sunt așteptat de o... necunos­cută. Mă opresc — de astădată des­cumpănit deabinelea. — Dna Silvia Dumitrescu... întreb. — Aici șede. ...Și ,într’un studio­ elegant,­ mă aștepta Silvia Dumitrescu. — Doamnelor! Domnilor! Bu­nă ziua! -­­ Alexandru cel Bun, Mihai Vi­­teazu­l, Eminescu etc. împotriva impurităţii scriitorilor şi a isto­ricilor. A citit câteva pagini din ţ­ălăuca, din­ care se vedea că Eminescu s’a dus cu Veronica cu scopuri amoroase într’un han deochiat — închipuieşte-ţi ce crimă! A apostrofat pe dr. Ip.­culeţ de lipsa de supraveghere a centurii, care lasă să treacă în public astfel de atentate la pieta­tea noastră, a ameninţat Acade­mia că, dacă sunt ales, va face o reclamaţie la ministerul de in­strucţie ca să fiu scos din învă­ţământ, aşa ca oprobiul să cadă asupra Academiei etc. etc.­In­­tr’un cuvânt, a întrebuinţat toate mijloacele sale d© intimidare şi terorizare, pe care le întrebuin­ţează de patruzeci de ani în toate forurile în care ia parte şi din care întâlnim specimene zilnice prin gazete... Trebue să adaug că aceste procedee de teroare îi izbutesc foarte adesea în Parla­ment, la Academie, la Universi­tate, pentru că nimeni nu-i poa­­te înfrunta vehemența pasională pusă în serviciul urilor sale. A isbutit și de data aceasta cu un vot... Să nu mă întrebi acum despre chestia în sine adică despre„des­făimarea” lui Eminescu. Te-aș privi ca pe un om neserios... — Nu vă întreb asta, dar vă întreb ce aveţi de gând să faceţi acum. — Să scriu volumul al treilea al trilogiei mele eminesciene pen­tru­ a duce până a capăt opera de ,,defăimare” a nefericitului poet... Iată dar „motivele” pentru ca­re E. Lovinescu n a fost ales ! DAN PETRAŞINCU Nu vă speriaţi! Nu-i vorba de vreo voce...­­misterioasă. E vocea speakeriței — sau craini­cei dacă doriți — de la radio, care a anunțat sfârșitul emisiu­nii. Deci, fix ora 3. — Ești exact! remarcă gazda. — Se putea altfel?­­— Bine ai făcut­ căci dacă in­târziai, nu mă mai găseai. Am atâtea treburi pe cap. Sunt doar în preajma premierei — şi d-ta şti ce însemnează aşa ceva pen­tru o aştriță. Toată ziua alergă­tură la magazine, croitoreasă şi altele. Ia loc! Iau. Un fotoliu comod se lasă ocupat, cu bună voinţă. —Cu ce te pot servi? mă în­treabă Silvia Dumitrescu. — Cu un interview. — Dar o cafea nu iei? — Fie. — Şi­ o ţigare ? — Fie şi o ţigare. — Altceva? — Nimic! Hârtie şi stilou am. Putem să începem. Silvia Dumitrescu trage câteva — De unde să încep? mă în­treabă dânsa. — Cel mai bun început­, e în­ceputul, răspund S’o luăm din anii copilăriei. Silvia Dumitrescu trage câteva fumuri din ţigara ţinută cu ele­ganţă între degete — şi învălui­tă ca într’o ceaţă, deapănă cae­­rul amintirilor: — Sunt născută în Franţa, la Rambouillt, reşedinţia­ de vară a Preşedintelui Republicei Fran­ceze, în palatul căruia, tatăl meu era maestru de ceremonii. Fiind deci dintro familie de oameni bogaţi, am urmat stu­diile la Paris şi Londra, în şcoli unde aveam drept camarade o­­draslele marilor nobleţi. Mă lă­făiam între progenituri de con­tese, ducese, marchize la Paris şi fiice de lorzi, la Londra. M­i-am însuşit astfel o înaltă educaţie, în urma căreia — şi dat fiind obârşia mea — în mod firesc îmi erau deschise saloa­nele înaltei societăţi, în mi­jlocul căreia mă aştepta răsfăţare, curte, aventuraj,—o viaţă veselă uşoară, fără griji. Dar toate acestea au fost a­­bandonate. Simţiam în mine o altă menire. Simţiam focul sacru al artei înlănţuindu-mă în mre­jele sale. Artistă! Visul meu era să devin artistă. Talentul elocotia în mine aşteptând prilejul să irupă.... Asta e cum se spune deobiceiu povestea. Din păcate, adevărul — trista realitate — e cu totul altul. Sunt născută la Craiova, în o­­raşul „banilor’ — şi cu toate a­­cestea m’am născut săracă, din părinţi săraci — în schimb oa­meni foarte cumsecade. Studii n’am făcut — dar viaţa mi-a dat destule prilejuri de a o cunoaşte — şi de pe urma fe­lului în care am cunoscut-o m’am ales cu destule învăţămin­te. „Viaţa e cea mai bună şcoală şi cea mai bună lecţie” zice un proverb al cărui adevăr l-am verificat. Mama vedea în mine o viitoare bună gospodină, o făcătoare de copii, măritată la casa ei cu un soţ care să contribue la realiza­rea dorinţelor ei. Faptul că aveam aplicaţie pen­tru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă, nu era de natură s’o determine să­­și facă iluzii prea mari despre mine — după cum eu însumi la vârsta aceia nu mi le-aș fi putut face.. Ne-am mutat la București. Tea­trul mă atrăgea. Aveam 18 ani când mi-am făcut debutul în co­rul companiei de operetă de sub conducerea lui Leonard. In acelas timp am intrat în conservator în clasa maestrului Livescu. Au urm­at apoi o serie de pe­regrinări: Teatrul Popular, tea­tru Mic. Aci, Mişu Botino îmi oferă prilejul să joc câteva ro­luri care mă fac remarcată şi în presă — şi în sfâşit, realizarea marelui vis de a juca în com­pania Bulandra. Restul e de dată mai recentă cunoscut publicului. Am jucat la Comoedia, alături de Leny Caler şi Timică, apoi la Teatrul Vesel. După cum veni nimic nou, ni­mic deosebit, nimic senzaţional. Viaţa, oricât am vrea s’o com­­plicăm noi, e touşi atât de sim­­plă, oferă atât de puţin. — Desigur că d-ta ai pretenţii mai mari? — Pretenţii ?­ De fel! Mă mul­țumesc cu ceia ce-mi oferă. Mun­cesc intens în teatru, ca să mul­țumesc publicul fie chiar la un rol cât de mic. — Care-i gennl d.tale de rO_ Inri ? — Acela din care joc mai pu­țin, fiind nevoită să satisfac ce­rinţele directorilor teatrului în care sunt angajată. Prefer însă rolurile de caracter. Sper să le joc, cu timpul, când îmi va a­­juta mai mult şi vârsta. — Nici în ,,Agafton I”, viitoa­rea premieră a Teatrului Izbân­da nai putut să­ţi realizezi do­rinţa ? — In „Agafton I” joc rolul u­­nei femei pe care o cam înşeală bărbatul. E o comedie ce-mi o­­feră prilejul unei frumoase cre­aţii alături de Maximilian, Ţă­ranii şi Timică — iar acţiunea se învârteşte în jurul unui co­lier. Uite, ţi-am­ trădat câteva secrete asupra cărora era poate mai bine să tac. — Dacă ai pornit pe panta des­tăinuirilor, spune-mi şi ce planu­ri de viitor ai? — Voiu juca la toamnă la Teatrul Alhambra, în formaţia Leny Caler — Ţăranu — Timi­că. Vezi? Nu visez să fac cine­matograf, sau mai nu ştiu ce. Mă mulţumesc să pot contribui la realizarea unui succes. — Ţi-ar plăcea să călătoreşti? — Este cineva căruia nu i-ar plăcea? Am făcut o croisieră pâ­nă la Alger (o! nopţile maroca­ne! Cât farmec şi câtă poezie.). Lumea e însă atât de mare. Sunt atâtea lucruri frumoase de vă­zut şi mă simt atât de atrasă de occident, că aş evada în orice moment. — Cine te împiedică? — Eterna poveste: banii. Ac­torii nu sunt oameni bogaţi. Ei trebuie să dea mult, să se chel­tuiască intens, pentru a primi, materialiceşte vorbind, puţin. Sunt compensaţi însă de celelal­te satisfacţii pe care le oferă scena. — Cum îţi petreci ziua ? — Aproape întreaga zi îmi es­te răpită de teatru. Repetiţiile şi spectacolele abia îmi dau ră­gaz­ui de altele. — Frecventezi spectacolele ? — Im limitele timpului dispo­nibil.­­ — Superstiţii ai ? — De niciun fel Mai ai sa-m­i pui vreo întrebare? O întrebare? Mai am vreo zece — dar numai am răgazul să le pun. Silvia Dumitrescu e gata de plecare în oraş: croito­reasa, repetiţia ş. a. m. d. t­otuşi mai fac o încercare : — Ce-i cu uşa d­vs. misteri­oasă care se deschide singură? — Nu e nici un mister. Uşa este închisă în permanenţă cu un dispozitiv electric. Când au­zim sunând ne uităm afară pe balconul de colo şi dacă ne con­vine vizitatorul, apăsăm de aci un buton care face să se deschi­dă uşa de jos. Un fel de ,,Sesam deschide-te” al zilelor noastre. Uite! Apăs acuma şi de ta vei găsi uşa deschisă ca să poţi eşi. A mai rămas vreun mister ne­­d­eslegat? ,,T” ? Misteriosul ,,T” este simpaticul Timică, soţul d-nei Silvia Dumitrescu — ,,a­­cest camarad care mi-a pus gând bun” — încheie Silvia Dumitre­scu... F. O. FOSIAN nu există doar decât o singură vi­zită protocolară. Memorialistul din mine şi-o rezervă viitorului volum de ,,Memorii”, e una din cele mai pitoreşti din câte mi s au întâmplat vreodată. Pentru un om care din principiu nu face vizite nici la prieteni, am căzut, în adevăr, bine!... Acum ce să-ţi mai spun? Ni­mic nu poate desface ceea ce s-a făcut. Nici regretul, nici chiar indiferenţa. Va trebui să scriu multe volume pentru a-i şterge amintirea. — Dar cum s’a întâmplat, pre­cis, cu voturile? —Vrei să zici care e cauza că­derii mele prin paritate de vo­turi (14 voturi pentru1—14 vo­turi contra) ?— Una singură, d. N. Iorga. Știi că încă dela debutul meu, din 1904, am atacat „sămănătoris­mul’’, atunci în floare și, pe con­ducătorul lui ideologic. Primele mele două volume de critică ,,Paşi pe nisip” n’au avut alt­fel de­cât combaterea acestei miş­cări. Atitudinea am păstrat-o a­­poi în Critice I (Istoria sămănă­torismului), în Istoria civiliza­ţiei româe moderne, în Istoria li­teraturii române contemporane în Memorii, adică, oriunde s’a putut în timpul a treizeci şi doi de ani de activitate critică. E de la sine înţeles că d. Iorga trebuia să-mi fie duşman, şi i-aş fi apro­bat şi campania dusă împotriva intrării mele la Academie, dacă lupta s’ar fi dat în ordinea lite­rară. Colcăind de pasiuni feluri­te ca totdeauna, mi s’a spus că di­na s'a pus într’o violenţă fili­pică, pe tema ,,principiilor” vie­ţii sale întregi de a apăra figu­rile mari ale trecutului nostru O oră de mărturisiri sincere şi deslegare de diverse mistere cu Sylvia Dumitrescu Continuare din pag. l­a ts. G. Timică Și Sylvia Dumitrescu ii ­ Multe din mătăsurile noastre au fost imitate­­şi prost imitate, mai uşoare şi din material inferior. A ! unele din aceste imitaţiuni se vând chiar sub denumi­­­rea mătăsurilor noastre veritabile. Nu cumpăraţi deci mătăsuri GALLIA decât la magazinele GALLIA— sau cereţi să vi se arate marca GALLIA imprimată pe liziera mătăsei. Nu vă lăsaţi indusă în eroare ! FABRICĂ DE MATASIN FRANCO-ROMÂNA Centrala, Str. Bărăţiei No. 2 Etaj 1, Sucursale , Str. Lipscani No. 36. „Rialto” Lipscani No. 44. ** „Trianon”,, Bârăţiei No. 4. Calea Oriviţei No. 80. •- l r’ - X Sucursale în toate orașele principale din țară. Revistă literară rusă în limba germană La 1 Iulie va începe să apară la Moscova o revistă literară lunară ■erisă în limba germană­ Noua publicaţie va purta titlul das Wort şi va apare sub con­ducerea unei redacţii formată din ■imoscuţiii scriitori germani Lion Feuchtwanger, Berthold Brecht şi Willi Bredel,

Next