Rampa, iunie 1936 (Anul 19, nr. 5513-5536)
1936-06-01 / nr. 5513
ad. C. Lovinescu despre glorioasa „cădere“ de la Academia Româna Continuare din pag. I la criticul E. Lovinescu a „căzut” cum s’ar zice. (Vedeţi- toţi termenii aceştia au o independenţă curioasă, când e vorba de „candidatul” E. Lovinescu). Alaltăeri, zi de alegeri, am urcat scările spre biroul Sburătorului, curios să aflu rezultatul. L-am găsit pe E. Lovinescu înconjurat, ca deobiceiu, de tineri, citind un manuscris ciudat: cuvântarea pe care ar fi trebuit s'o fie la primirea d.sale la Academie. Chiar dela uşă, E. Lovinescu mi-o ia înainte, ca să-mi scurteze emoţiile: — Ei. Ştii că... am ..căzut’’. La ochii mei mari, la gestul meu nedumerit, toată lumea zâmbeşte si maestrul râde: — Nu-ţi vine să crezi ? Faptul acesta al alegerii avea atât de puţină semnificaţie esenţială pentru imaginea noastră, a tinerilor, a unui E. Lovinescu prieten mai ales ...bieţilor băeţi” — încât — într’adevăr, nu-mi vine să cred. Fiindcă înţelegeam că odată propus, alegerea lui E. Lovinescu trebuia să treacă pe un plan secundar, atât de firească mi se părea. Şi când colo.. Asistenta tinerilor râde mai ales fiindcă gestul şi atitudinea mea nu făcuseră decât să repete gesturile și atitudinile lor. După o clipă, însă, recules, spun aceleași cuvinte pe cari le-au repetat toti prietenii Sbunătorului, aproape cu veselie, cu un fel de bucurie de deslegare: — Vasăzică, maestre, ai rămas al nostru. Intr’adevăr, atmosfera în care l-am găsit pe E. Lovinescu, era foarte potrivită pentru ca scena să treacă în istorie ca semn edificator. E Lovinescu, în preajma alegerii la Academie, citindu-şi cuvântarea de primire solemnă... câtorva tineri! Să mai spun ce capodoperă de conştienţă a propriei tinereţi, ci a această „cuvântare”? (Publicată, de altfel, în „Adevărul” de noi). Citia maestrul: ,Tată-mă deci aici sub cupolă, cu foaia de hârtie albă a carierii nu numai nedesăvârşite dar nici chiar începute a unui om care n’a făcut parte din nici o societate, comisie, consiliu, care n'a fost consultat special niciodată asupra vreunei chestiuni literare sau didactice, n’a avut nici un fel de însărcinare, nici o răsplată materială sau morală, premiu sau decoraţie, și n'a anvărţut sul» nici o formă în fata publicului, într’un cuvânt a unui om „ireproşabil”. Nu tot aşa aş putea spune şi de activitatea iu ea literară, ieşită din umbra tăcută a bibliotecii. Inventariind-o d. raportor a identificat prezenţa a vreo şaptezeci şi cinci volume. Poate prea multe. Sunt însă un pomen care oricine va «rimca cu Piatra e sigur că va lovi un fruct...” Cuvintele cădeau rar, sigur, fără emfază, ba cu oarecare timiditate a tonului, ca a unui om care e pentru întâia oară în faţa unui for oficial — după realizarea unei opere de tăcere — silit să-şi lumineze singur intimităţile. _ __ Dar abia după ce ultimul cuvânt al ..cuvântării” a fost pronunţat, tinerii din jurul academicianului veritabil, care erau academician” mai presus de alegerea ,,nemuritorilor”, s’au trezit din vraja acestei înălţimi spirituale şi au înţeles subtila ironie a tonului. Se înţelege oare această ironie? Maestrul citia cuvântarea tinerilor tot atât de solemn cum ar fi citit-o,sub cupola” nemuritorilor ! Avem o frază extraordinară, prevestitoare parcă a glorioasei căderi” de acum, d. E. Lovinescu. „Muncind o viață întreagă fără să fi reprezentat ceva în oficialitatea culturii române, era re cântărit dacă nu puteam spera o glorie şi mai mare din lipsa 01 de recunoaştere până la '•*’ fi urma . La această frază, ne-am privit ■luiti. D. Lovinescu, dacă ar fi apucat să fie cuvântarea la Academie, ar fi pricinuit mai micit o revoluţie decât o tradiţională sărbătoare! Fiindcă aceste cuvinte: ,,era de cântărit dacă nu puteam spera o glorie şi mai mare din lipsa ei de recunoaştere’’ ! înseamnă pur şi simplu o palmă morală pentru însăşi semnificaţia societăţi ,,nemuritorilor”. Intr adevăr, iată pe E. Lovinescu rămas ,,unei glorii mai mari” — de două ori mari ! — prin această ,,nerecunoaştere” a cărei divinaţie a avut-o! După o astfel de jumătate de oră revelatoare, în care tot destinul viitor al criticului ni se luminase numai nouă, tinerilor, curiozitate m’a împins, totuşi, sa-i pun întrebări comune, obişnuite, maestrului. Dacă ar fi fost numai pentru mine, ştiam de mult ce a însemnat ,,căderea” lui E. Lovinescu la Academie. M’am gândit însă şi la cititori. Aşadar, profitând de un moment de tăcere, de un moment în care se lăsase pe biroul Sburătorului un fel de prezenţă spirituală invizibilă, am rupt brusc farmecul complicităţii. — Maestre, dar ce v’a făcut să candidaţi ? —De ce am candidat ? Presimt în întrebare şi în ton o imputare, pe care într’o măsură o aprob. N’am candidat. La Academie nu se candidează. Ești ,,candidat” de alta. E drept că am acceptat să fiu ,,candidat” de prieteni... Aşa că merit imputarea, întrucât faptul nu e în linia vieţii mele de până acum. M’am născut cu ardoarea solicitării; n’am putut suporta emulaţia. In Şcoală am ieşit întotdeauna întâiul, şi pe urmă şi la alte examene. De îndată ce am fost însă liber pe mişcările mele, nu m’am mai prezentat în înaţa nici unui for examinator. Ideea de a căpăta aprobarea sau votul cuiva mi-a fost întotdeauna intolerabilă. Am renunţat aşadar de timpuriu la ori ce carieră public; m’am liberat astfel din umilinţa dependenţei. Gândul că aş atârna de cineva într’o chestie cât de mică mi-e insuportabil. După o primă ciocnire, penibilă şi acum amintirii mele, am renunţat la Universitate: la ministerul de instrucţie mă duc numai la zece ani odată şi numai pentru chestiuni, în care nu e vorba de competiţie. Mi-am închinat viaţa exclusiv literaturii şi m’am solidarizat cu toate tinerele generaţii de scriitori ce s’au perindat de vreo treizeci de ani. Linia activităţii mele s’a desfăşurat în afara oricărei oficialităţi, în învăţământ şi în literatură; ştii bine că nu militez nici în cadrul societăţii scriitorilor români. Nu sunt membru în asociaţii, consilii, comisii, n’am luat niciodată diurne, jetoane, subvenţii, premii, decoraţii; nu fac politică; n’am văzut parlamentul nici pe afară; nu merg la întruniri de nici un fel, nici la banchete; nu conferenţiez şi nu ascult la conferinţele altora: nu vizitez pe nimeni şi nu am decla relaţiilele stricte cât pot încăpea în acest birou, pe care joi cunoaşteţi destul de bine şi prin care au trecut atâţi scriitori. Cu astfel de norme e de la sine înţeles că linia existenţii mele nu ducea la Academie, după cum nu dusese nici la Universitate sau la nici un post de comandă a vieţii publice. La apariţia primului volum al Istoriei civilizaţiei române moderne m’am trezit cu o scrisoare entuziastă a răposatului Ion Bianu şi cu invitaţia să trec de la Academie, ducându-mă, mi-a propus să-mi susţină candidatura. Am înţeles însă repede că entuziasmul îi venia din impresia ce o căpătase din cartea mea că aş fi aprobat actul unirii bisericii ortodoxe ardelene cu Roma; m’am convins apoi că structura lui sufleteasca nu-i permitea să mă înţeleagă şi să mă susţină împotriva opoziţiei ce o ştiam implacabila. Lam mulţumit şi am refuzat să mărisc într’o întreprindere ce-mi părea incerta. Căci trebue sa-ti spun că n’am principial fobia Acamediei ci numai a complicităţilor de interese şi resentimente ce se aliază împotriva independntei de caracter. Am refuzat şi bine am făcut. De data aceasta n’am rezistat însă persuasiunii atât de prieteneşti şi de cu totul altă calitate a d.lui Ion Petrovici. Ţin să-i exprim recunoştinţa mea şi pe această cale pentru toată străduinţa ce şi-a dat. E drept că m'a făcut să-mi abat traectoria pe căi ce nu-mi sunt fireşti şi s’o izbesc de porţi închise. A făcut-o însă din convingerea izbândei, după cum şi eu l’am urmat din aceiaş convingere. Regret totuşi că i-am cedat; o regret şi pentru faptul că înfrângerea lui a f°st mai mare decât a mea. Pe tabloul negru al campaniei mele „academice” — Când vine ? — La mine nu ști. Mă rog frumos: cine întreabă? —Un domn de la ziarul Ram- Pa-Punct. Mi-a închis telefonul. La rândul meu ara fost nevoit să atârn receptorul în furca aparatului, abandonând bine — determinatul plan de a mă putea anunța aceleia ce-mi va servi de... pradă a interviewului. Ştiam că Silvia Dumitrescu joacă la Teatrul Vesel în „.Aero Găeşti”. Rolul Maria e servitoare. Un rol micuţ — dar reuşit. La Teatrul Vesel mi s’a comunicat însă că artista nu mai joacă la acest teatru, ocupată fiind cu repetiţiile de la Teatrul Izbânda în vederea deschiderii stagiunii de vară a companiei Maximilian — Timică — Ţăranii cu „Agafton 1”. Acolo am găsit,o într’adevăr, în exerciţiul funcţiunii — ca să zic aşa — astfel că nu-i puteam lua interviewul. — Te aştept la ora 3. Şti să fi exact? — Ca ceasorniul! La 3 sunt la d-ta. ■ La ora indicată m’am prezentat în strada Ştirbey Vodă. De aci începe alt mister. Un blokhaus în miniatură adăpostind vreo patru sau cinci locatari identificaţi după cărţile de vizită prinse la uşa le intrare. Apăs clanţa. Rezistă. Apăs butonul soneriei din dreptul cărţii ele vizită al Silviei Dumitrescu — şi aştept. Nicio mişcare. Nimeni nu vine să-mi deschidă înarmat cu o răbdare stoică, continui să aştept.. Deodată aud o deslănţuire de resort — şi uşa se deschide singură —exact ca în filmele americane cu gangsteri. Pătrund, ca într’un castel părăsit, urcând o scară imaculată, nefolosită parcă din lipsă de oameni vii. Totul e pustiu. Aproape regret că am lăsat... revolverul acasă. Am impresia că sunt eroul unui roman de palpitantă acţiune citit în anii copilăriei. Paşii ezită. Urc însă mereu, treaptă cu treaptă. La capătul scării, surpriză ! Sunt așteptat de o... necunoscută. Mă opresc — de astădată descumpănit deabinelea. — Dna Silvia Dumitrescu... întreb. — Aici șede. ...Și ,într’un studio elegant, mă aștepta Silvia Dumitrescu. — Doamnelor! Domnilor! Bună ziua! - Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Eminescu etc. împotriva impurităţii scriitorilor şi a istoricilor. A citit câteva pagini din ţălăuca, din care se vedea că Eminescu s’a dus cu Veronica cu scopuri amoroase într’un han deochiat — închipuieşte-ţi ce crimă! A apostrofat pe dr. Ip.culeţ de lipsa de supraveghere a centurii, care lasă să treacă în public astfel de atentate la pietatea noastră, a ameninţat Academia că, dacă sunt ales, va face o reclamaţie la ministerul de instrucţie ca să fiu scos din învăţământ, aşa ca oprobiul să cadă asupra Academiei etc. etc.Intr’un cuvânt, a întrebuinţat toate mijloacele sale d© intimidare şi terorizare, pe care le întrebuinţează de patruzeci de ani în toate forurile în care ia parte şi din care întâlnim specimene zilnice prin gazete... Trebue să adaug că aceste procedee de teroare îi izbutesc foarte adesea în Parlament, la Academie, la Universitate, pentru că nimeni nu-i poate înfrunta vehemența pasională pusă în serviciul urilor sale. A isbutit și de data aceasta cu un vot... Să nu mă întrebi acum despre chestia în sine adică despre„desfăimarea” lui Eminescu. Te-aș privi ca pe un om neserios... — Nu vă întreb asta, dar vă întreb ce aveţi de gând să faceţi acum. — Să scriu volumul al treilea al trilogiei mele eminesciene pentru a duce până a capăt opera de ,,defăimare” a nefericitului poet... Iată dar „motivele” pentru care E. Lovinescu n a fost ales ! DAN PETRAŞINCU Nu vă speriaţi! Nu-i vorba de vreo voce...misterioasă. E vocea speakeriței — sau crainicei dacă doriți — de la radio, care a anunțat sfârșitul emisiunii. Deci, fix ora 3. — Ești exact! remarcă gazda. — Se putea altfel?— Bine ai făcut căci dacă intârziai, nu mă mai găseai. Am atâtea treburi pe cap. Sunt doar în preajma premierei — şi d-ta şti ce însemnează aşa ceva pentru o aştriță. Toată ziua alergătură la magazine, croitoreasă şi altele. Ia loc! Iau. Un fotoliu comod se lasă ocupat, cu bună voinţă. —Cu ce te pot servi? mă întreabă Silvia Dumitrescu. — Cu un interview. — Dar o cafea nu iei? — Fie. — Şi o ţigare ? — Fie şi o ţigare. — Altceva? — Nimic! Hârtie şi stilou am. Putem să începem. Silvia Dumitrescu trage câteva — De unde să încep? mă întreabă dânsa. — Cel mai bun început, e începutul, răspund S’o luăm din anii copilăriei. Silvia Dumitrescu trage câteva fumuri din ţigara ţinută cu eleganţă între degete — şi învăluită ca într’o ceaţă, deapănă caerul amintirilor: — Sunt născută în Franţa, la Rambouillt, reşedinţia de vară a Preşedintelui Republicei Franceze, în palatul căruia, tatăl meu era maestru de ceremonii. Fiind deci dintro familie de oameni bogaţi, am urmat studiile la Paris şi Londra, în şcoli unde aveam drept camarade odraslele marilor nobleţi. Mă lăfăiam între progenituri de contese, ducese, marchize la Paris şi fiice de lorzi, la Londra. Mi-am însuşit astfel o înaltă educaţie, în urma căreia — şi dat fiind obârşia mea — în mod firesc îmi erau deschise saloanele înaltei societăţi, în mijlocul căreia mă aştepta răsfăţare, curte, aventuraj,—o viaţă veselă uşoară, fără griji. Dar toate acestea au fost abandonate. Simţiam în mine o altă menire. Simţiam focul sacru al artei înlănţuindu-mă în mrejele sale. Artistă! Visul meu era să devin artistă. Talentul elocotia în mine aşteptând prilejul să irupă.... Asta e cum se spune deobiceiu povestea. Din păcate, adevărul — trista realitate — e cu totul altul. Sunt născută la Craiova, în oraşul „banilor’ — şi cu toate acestea m’am născut săracă, din părinţi săraci — în schimb oameni foarte cumsecade. Studii n’am făcut — dar viaţa mi-a dat destule prilejuri de a o cunoaşte — şi de pe urma felului în care am cunoscut-o m’am ales cu destule învăţăminte. „Viaţa e cea mai bună şcoală şi cea mai bună lecţie” zice un proverb al cărui adevăr l-am verificat. Mama vedea în mine o viitoare bună gospodină, o făcătoare de copii, măritată la casa ei cu un soţ care să contribue la realizarea dorinţelor ei. Faptul că aveam aplicaţie pentru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă, nu era de natură s’o determine săși facă iluzii prea mari despre mine — după cum eu însumi la vârsta aceia nu mi le-aș fi putut face.. Ne-am mutat la București. Teatrul mă atrăgea. Aveam 18 ani când mi-am făcut debutul în corul companiei de operetă de sub conducerea lui Leonard. In acelas timp am intrat în conservator în clasa maestrului Livescu. Au urmat apoi o serie de peregrinări: Teatrul Popular, teatru Mic. Aci, Mişu Botino îmi oferă prilejul să joc câteva roluri care mă fac remarcată şi în presă — şi în sfâşit, realizarea marelui vis de a juca în compania Bulandra. Restul e de dată mai recentă cunoscut publicului. Am jucat la Comoedia, alături de Leny Caler şi Timică, apoi la Teatrul Vesel. După cum veni nimic nou, nimic deosebit, nimic senzaţional. Viaţa, oricât am vrea s’o complicăm noi, e touşi atât de simplă, oferă atât de puţin. — Desigur că d-ta ai pretenţii mai mari? — Pretenţii ? De fel! Mă mulțumesc cu ceia ce-mi oferă. Muncesc intens în teatru, ca să mulțumesc publicul fie chiar la un rol cât de mic. — Care-i gennl d.tale de rO_ Inri ? — Acela din care joc mai puțin, fiind nevoită să satisfac cerinţele directorilor teatrului în care sunt angajată. Prefer însă rolurile de caracter. Sper să le joc, cu timpul, când îmi va ajuta mai mult şi vârsta. — Nici în ,,Agafton I”, viitoarea premieră a Teatrului Izbânda nai putut săţi realizezi dorinţa ? — In „Agafton I” joc rolul unei femei pe care o cam înşeală bărbatul. E o comedie ce-mi oferă prilejul unei frumoase creaţii alături de Maximilian, Ţăranii şi Timică — iar acţiunea se învârteşte în jurul unui colier. Uite, ţi-am trădat câteva secrete asupra cărora era poate mai bine să tac. — Dacă ai pornit pe panta destăinuirilor, spune-mi şi ce planuri de viitor ai? — Voiu juca la toamnă la Teatrul Alhambra, în formaţia Leny Caler — Ţăranu — Timică. Vezi? Nu visez să fac cinematograf, sau mai nu ştiu ce. Mă mulţumesc să pot contribui la realizarea unui succes. — Ţi-ar plăcea să călătoreşti? — Este cineva căruia nu i-ar plăcea? Am făcut o croisieră până la Alger (o! nopţile marocane! Cât farmec şi câtă poezie.). Lumea e însă atât de mare. Sunt atâtea lucruri frumoase de văzut şi mă simt atât de atrasă de occident, că aş evada în orice moment. — Cine te împiedică? — Eterna poveste: banii. Actorii nu sunt oameni bogaţi. Ei trebuie să dea mult, să se cheltuiască intens, pentru a primi, materialiceşte vorbind, puţin. Sunt compensaţi însă de celelalte satisfacţii pe care le oferă scena. — Cum îţi petreci ziua ? — Aproape întreaga zi îmi este răpită de teatru. Repetiţiile şi spectacolele abia îmi dau răgazui de altele. — Frecventezi spectacolele ? — Im limitele timpului disponibil. — Superstiţii ai ? — De niciun fel Mai ai sa-mi pui vreo întrebare? O întrebare? Mai am vreo zece — dar numai am răgazul să le pun. Silvia Dumitrescu e gata de plecare în oraş: croitoreasa, repetiţia ş. a. m. d. totuşi mai fac o încercare : — Ce-i cu uşa dvs. misterioasă care se deschide singură? — Nu e nici un mister. Uşa este închisă în permanenţă cu un dispozitiv electric. Când auzim sunând ne uităm afară pe balconul de colo şi dacă ne convine vizitatorul, apăsăm de aci un buton care face să se deschidă uşa de jos. Un fel de ,,Sesam deschide-te” al zilelor noastre. Uite! Apăs acuma şi de ta vei găsi uşa deschisă ca să poţi eşi. A mai rămas vreun mister nedeslegat? ,,T” ? Misteriosul ,,T” este simpaticul Timică, soţul d-nei Silvia Dumitrescu — ,,acest camarad care mi-a pus gând bun” — încheie Silvia Dumitrescu... F. O. FOSIAN nu există doar decât o singură vizită protocolară. Memorialistul din mine şi-o rezervă viitorului volum de ,,Memorii”, e una din cele mai pitoreşti din câte mi s au întâmplat vreodată. Pentru un om care din principiu nu face vizite nici la prieteni, am căzut, în adevăr, bine!... Acum ce să-ţi mai spun? Nimic nu poate desface ceea ce s-a făcut. Nici regretul, nici chiar indiferenţa. Va trebui să scriu multe volume pentru a-i şterge amintirea. — Dar cum s’a întâmplat, precis, cu voturile? —Vrei să zici care e cauza căderii mele prin paritate de voturi (14 voturi pentru1—14 voturi contra) ?— Una singură, d. N. Iorga. Știi că încă dela debutul meu, din 1904, am atacat „sămănătorismul’’, atunci în floare și, pe conducătorul lui ideologic. Primele mele două volume de critică ,,Paşi pe nisip” n’au avut altfel decât combaterea acestei mişcări. Atitudinea am păstrat-o apoi în Critice I (Istoria sămănătorismului), în Istoria civilizaţiei româe moderne, în Istoria literaturii române contemporane în Memorii, adică, oriunde s’a putut în timpul a treizeci şi doi de ani de activitate critică. E de la sine înţeles că d. Iorga trebuia să-mi fie duşman, şi i-aş fi aprobat şi campania dusă împotriva intrării mele la Academie, dacă lupta s’ar fi dat în ordinea literară. Colcăind de pasiuni felurite ca totdeauna, mi s’a spus că dina s'a pus într’o violenţă filipică, pe tema ,,principiilor” vieţii sale întregi de a apăra figurile mari ale trecutului nostru O oră de mărturisiri sincere şi deslegare de diverse mistere cu Sylvia Dumitrescu Continuare din pag. la ts. G. Timică Și Sylvia Dumitrescu ii Multe din mătăsurile noastre au fost imitateşi prost imitate, mai uşoare şi din material inferior. A ! unele din aceste imitaţiuni se vând chiar sub denumirea mătăsurilor noastre veritabile. Nu cumpăraţi deci mătăsuri GALLIA decât la magazinele GALLIA— sau cereţi să vi se arate marca GALLIA imprimată pe liziera mătăsei. Nu vă lăsaţi indusă în eroare ! FABRICĂ DE MATASIN FRANCO-ROMÂNA Centrala, Str. Bărăţiei No. 2 Etaj 1, Sucursale , Str. Lipscani No. 36. „Rialto” Lipscani No. 44. ** „Trianon”,, Bârăţiei No. 4. Calea Oriviţei No. 80. •- l r’ - X Sucursale în toate orașele principale din țară. Revistă literară rusă în limba germană La 1 Iulie va începe să apară la Moscova o revistă literară lunară ■erisă în limba germană Noua publicaţie va purta titlul das Wort şi va apare sub conducerea unei redacţii formată din ■imoscuţiii scriitori germani Lion Feuchtwanger, Berthold Brecht şi Willi Bredel,