Rampa, august 1937 (Anul 20, nr. 5865-5890)

1937-08-01 / nr. 5865

W / v Opera Ini Harcéi Pronsi va II tronspnsa io Icaira ? O încercare originala, sau o provocare ? Din balconul meu Era mai bine când era mai rău „Jos claxonul!“, avantagiile și desavantagiile sgomotului bucureștean „Du coté de chez Swann” celebra lucrare a lui Marcel Proust va fi transpusa pe scena de către d. Gaston Baty. In ce priveşte transpunerea sceni­că a lucrărilor literare, d. Gaston Baty nu este la prima încercare. A dramatizat în decoruri magnifice, „Crimă şi pedeapsă’’ şi „Madame Bo­vary”. Aceste încercări au fost comentate în chip şi fel şi se spunea, la acel timp, că regisorul însuși, comitea ,,o crimă fără pedeapsă” sau că „practi­ca bovarysmul literar”. Decizia lui Baty, pare să fie o nouă încercare și m­ai curagioasă, întru­cât de data aceasta este vorba de Proust m"’~ întrebarea care se pune este: ce vor spune cei cari vorbiau de trădare re­­ferindu-se la aceste lucrări dramati­ce, când va fi vorba de textul prous­­tian, compus din nuanţe căutate în mod savant şi cu răbdare. Dacă s’ar întreba despre autorul modern, care să nu poată fi transpus pe scenă, credem că 90 la sută din cei întrebaţi ar răspunde: Proust. Şi d. Gaston Baty o ştie bi­­ ne... „­­ Fără a contesta în ceea ce priveşte arta proprie a d-lui Gaston Baty, in­dubitabila sa valoare, ziariştii fran­cezi au vrut să cunoască ce gândeau despre această încercare, câteva per­sonalităţi cunoscute pentru judecata lor dreaptă, nepărtinitoare. „Un sacrilegiu declară Georges Duhamel.­ferenţa dintre opera literară şi echi­valenţa ei dramatică. „Proust pe scenă?” Georges Duha­mel ezită, apoi adaugă: „Un sacrile­giu. Nu trebuesc modificate întru ni­mic textele scriitorilor decedaţi. „Lucrarea cât şi titlul ei, le apar­ţin doar lor. Dacă Proust ar fi vrut să facă teatru, ar fi făcut. El n'a cre­zut niciodată că opera sa poate fi prezentată pe scenă. Şi n’ar fi posi­bil să fie transpusă pe scenă fără a o denatura? Cum să se accepte acea­stă soluţie, de pe urma căreia lucra­rea nu poate decât să piardă’’. Apoi, aducându-şi, poate, aminte că e doctor, adăugă: Ştiţi, eu, ceea ce admir, de exem­plu, la Proust, este felul cum descrie o durere de dinţi. Cum va prezenta oare d. Gaston Baty în scenă durerea de dinţi? De aceea, singurul mijloc de a nu trăda opera lui Proust, ar fi prezen­tarea pe scenă a unui om care să stea în picioare, nemişcat şi de a pro­veni spectatorii astfel: „înăuntrul acestei frunţi se petrec multe lucruri, toate „în căutarea tim­pului pierdut”. ■ „Teatrul? Nu mă interesează” spu­ne Paul Valéry. Cine ar putea preciza vreodată po­ziţia lui Valéry cu privire la teatru In scrisorile sale din tinereţe, a­dresate lui Pierre Louys, el nu-şi as­cunde antipatia pentru teatru, in nu­meroase rânduri.­­ Totuşi declarase, cu câtva timp îna­inte, că teatrul îl pasiona şi se pare că a scris şi trei piese. Fără îndoială însă, pentru el ca şi pentru mulţi alţi autori, teatrul este, acel lucru totodată tentant şi exaspe­rant, pentru că cere preciziune şi do­cilitate. Totuşi, răspunsul la chestiunea ce i-a fost supusă, a fost imediat. — Teatrul? Nu mă interesează. Nu am păreri pe chestia aceasta. ■ Ziariştii francezi au ținut de ase­menea să cunoască părerea unui au­tor familiarizat cu metodele lui Gas­ton Baty, anume a d-lui H. R. Le­normand, care colaborează de peste 20 ani cu Baty. — Nu sunt dintre aceia, spuse el, cari pot pronunța o judecată înainte. „Dar gândesc că geniul lui Gaston Baty este destul de mare pentru ca să poată reuși strălucit, orice operă ar întreprinde. — Credeți că opera lui Proust, fa­vorizează, dintr’un oarecare punct de vedere o asemenea încercare? — Cred, zise H. R. Lenormand, că materia dramatică este mul mai în­tinsă de­cât gândesc, cea mai mare parte­ dintre autori şi critici. Nu ştiu asupra cărui capitol din materia proustiană va lucra Gaston Baty. Cred însă, că această încercar­e nu poate părea dinainte, imposibilă de realizat. Locuiam acum câţiva ani într’o mi­că stradă dosnică, dintr’un cartier foarte liniştit Arareori străbătea pâ­nă la înălţimea camerei mele, situa­tă la ultimul etaj al unei case sufi­cient de înalte, câte un strigăt plân­găreţ de cl­acson, dar teribil de ate­nuat prin distanţă. Era linişte. Mă amuzau de aceia, enorm de mult, filipicele şi articolele ful­mi­nante ale revoltaţilor in contra sgo­­motului barbar măcinător de nervi... Sgomotul, stăpânul străzii, era pentru mine ceva comic, ceva fără importan­ţă oarecare dar­mi­te cu importanţă tragică . Un prieten, care locuia într’un car­tier central, cu tramvaiul în nas, cu trafic automobilistic şi mare desfa­cere pentru vânzătorii ambulanţi reu­şea să mă dispue, oricât ar fi fost de trist cu stereotipele lui blesteme la adresa aceluiaş duşman invizibil şi de neînfrânt: sgomotul. — Mi-a spart timpanele, domnule. De fiecare dată eu râdeam cu pof­tă şi el se înfuria ca un tigTU. A trebuit intr’o vreme însă să-mi fac geamantanul și să mă mut din cartierul în care sgomotul" era musa­­fir "rar. Și am nimerit într’o casă si­tuatâ la o încrucişare de drumuri, cu linii de tramvae, cu pantă — ceea ce provoca gâfâitul răpâitor al automo­bilelor — și cu foarte multe pricini de sgomot. In nopţile primei săptămâni nu is­­butisem să închid ochii 0 clipă din cauza gălăgiei. A doua săptămână mai adormeam eu, nu-i vorbă că foarte rar, însă pocnitul strident și sgomotos al motoarelor cu cai pute­re mă făceau să săr în sus speriat. Nu mă puteam hotărâ totuși sa în­jur din cauza ruşinii. Râdea priete­nul de mine. Ca să nu lungesc mult povestea într’o lună plesneam de nervi şi de nesomn. Mi-am vărsat atunci indignarea în­tr’un articol în care Insultam civili­zaţia născocitoare de automobile smotogoase şi claxoane Infernale. Când am terminat de scris şi am tras cu sete o semnătură, am simţit că mă răcoresc puţin. In noaptea aceia însă, automobile­le parcă aflaseră crima mea şi mi-au claxonat cu furie până când s’a cră­pat de ziuă, aşa că a’am închis o­­chii o clipă. . 'I înfrânt, m’am dus la masă şi re­semnat, am rupt în mii de bucăţele manuscrisul care fulgera contra sgo­­motului suveran. Legea celui mai tare, era încă oda­tă în cinste. j ■, j ţ j^j ■ Au sosit însă şi oameni mai tari decât sgomotul. Oameni cari au în­cercat şi au isbutit să-l desfiinţeze. O ordonanţă simplă, dar foarte dras­tică decide interzicerea cu desăvârşi­re a claxonării. Aşa că acum toţi pu­tem dormi în linişte, fără să mai fim supăraţi de ţipetele metalice ale cla­xonului. S’ar părea că bucureştenii nu mai au ce să-şi dorească. Pot dormi în pace şi fără vise, se pot duce la res­taurantele de vară să-şi bea halba de bere şi pot merge la Tănase sau la Vesel in grădină fără ca să le mai spargă urechea răpăitul automobile­lor, sunetul enervant al claxoanelor şi ţăcănitul crispant al clopotelor de tramvai. Linişte şi pace tronează în Bucu­reşti. — Jos claxonul!, iată strigătul, în­coronat de succes, al serviciului de circulaţie bucureştean. E bine deci? Nu tocmai, şi iată de ce .­­ Astăzi locuesc — iar vin cu locuin­ţa mea — tot pe o stradă centrală, lângă încrucişare de drumuri. Şi aici, camera mea are un balcon, din care am obiceiul să privesc în fiecare zi panorama străzii. E o petrecere efti­­nă şi foarte amuzantă. Ei bine, din balconul meu am avut de numeroa­se ori ocazia să constat că stridenta asurzitoare a claxoanelor a avut bine­cuvântate motive să existe. Să mă explic. Automobilul a renunţat uşor şi fără părere de rău la băşica sau butonul sunător consolându-se că nu i-a fost confiscată viteza. Pasiunea goanei, pe caldarâmurile bucureştene, îi dă satisfacţia domniei tirane, pe care o exercita înainte claxonând atenţiune. Azi fuge mai tare decât în preziua apariţiei fatalei ordonanţe, dar nu mai poate preveni pe nimeni să se fe­rească din calea lui. Aşa că — din balconul meu — am văzut un automobil intrând într’o ieşi în vacanţă, — odată cu toţi cei­­lalţi actori ai Teatrului Naţional, — totuşi d. Vasile Lăzărescu e prezent din fiecare seară la Teatrul Comedia, unde-şi face, zice-se... stagiul”. Fi­reşte că e greu să precizăm dacă e vorba de stagiul militar sau ceva si­milar, — dar cert este că toţi acei ca­re au nevoie de dânsul, — acolo în găsesc... : : ‘ j |f|*| Hall-ul Teatrului Comedia pare a fi pentru el un „Corso” sau m­ăcar un... Corsoleto, — unde îşi petrece serile la o șuetă, la un flirt, etc. Conversaţia d-sale cea mai „agrea­bilă”, — subiect de predilecţie -, sunt şobolanii, — pachiderme pe ca­­re nu le „înghite”. Are pentru ele o aversiune proverbială­, care nu odată a dat prilej atât rubricei noastre de cancanuri, cât şi rubricei respective ale altor gazete, de a se ocupa de dânsul... pe chestia.... drăgălaşelor a­­nimale. A fost eroul a mai multor întâm­plări în care rolul principal era deţi­nut de un şobolan. Ii s’au făcut far­se, de 1 Aprilie sau indiferent la ce dată, etc. Şi mereu, isvor nesecat, d. Vasile Lăzărescu are de povestit ceva în le­gătură cu cenuşiul patruped. Cel mai mare necaz îl are dânsul, când la Teatrul Comedia îşi face apa­riţia un faimos individ, care are no­­­i meserie şi misiune de a distruge rozătoarele. „Secretul” se află în­tr’o servietă, al cărei conţinut e spai­ma, — sau mai exact, moartea șobo­lanilor. Când îi e lumea mai dragă lui Va­­silică, hop apare individul în ches­tie... — Iar, d-le!... Nu mai scap de d-ta nicăiri... Din cauza fobiei sale, d. Vasile Lă­­zărescu nu frecventează nici cinema­tografele. — Nu odată mi s’a întâmplat, po­vestește dânsul, să mă aflu la un ci­nematograf — şi în mijlocul rulării filmului, — atunci când mă simt cap­tivat de o scenă în care joacă Greta Garbo sau Marlene Dietrich, — dem­oată să aud: chiţi... chiţi... chiţ!.. . Şi în legătură cu cele de mai sus dânsul continuă să spună o întâm­trăsu­ră, altul tamponând tramvaiul și ceea ce este mai trist, un al treilea trecând furios peste corpul plăpând al unei ucenice de croitorie. — Criminalul !a strigat lumea strânsă în jurul micii victime. — Dacă n’a văzut lumina! s’a apă­rat pe bună dreptae nefericitul șo­fer. Iată de ce nu este tocmai bună su­primarea claxonului. Avea şi ăsta a­­vantagiile lui. Ca să se cunoască, cu adevărat, o binefacere prin desfiinţarea sgomo­­tului e imperios necesară şi deşănţa­rea vitezei. Pentru că eu prefer să nu pot dor­mi din cauza claxoanelor decât să văd cum sunt striviţi copiii şi bă­trânii. Mihail Vulpeş piare „amuzantă’’. — Trebuie să ştiţi că sunt foarte curajos. Odată, pe când mă aflam la Cernăuţi, un tigru a scăpat dintr’un circ. Toată lumea a fugit... Am fost singurul care am rămas calm, nete­mându-mă de fiorosul animal săl­batec. Bazam... pe chipul meu, ui­­taţi-vă la mine: am un obraz de leu (Gurile rele zic de câine mops). Ştiam că în clipa în care tigrul va da ochii cu mine, va fugi. Ei bine!... Eu care am dat dovadă de un atare curaj, într’o zi, mă a­flam la cinematograful Select. La un moment dat, simt că ceva firii trece printre picioare: era un... chit, chit! Deşi nu eram singur, m’am ridicat şi am fugit... tocmai vis-a-vis, în pia­ţa Teatrului. Persoana care mă însoţia, a venit după mine, certându-mă... că a pier­dut finalul, — adică tocmai când Gary Cooper îşi strânge iubita în braţe... — Hai Vasilică, să vedem jurnalul. Insistenţele au fost zadarnice. Nu eram dispus la o nouă probă... de curaj. Forax Ou­lfi în pag. 4-a Viaţa romanţată a drăgălaşei Shirieu Temple CLIVE BROOCK, unul dintre cei mai simpatizaţi actori de cine­matograf, tur­nează actual­mente la Holly­wood un film de aventuri,în care Interpretează un detectiv, rol în care excelează I Rftportsgff t­tftSrTrBttT |­RftDsrt’gff Indiscreta „Curajul" lui Vasile Lăzărescu Autorul lui „Pn’avin” cunoaște de­ Georges Duhamel Paul Valery ABUL 20 - WATW/­ Director@ SCaRLAT PRODA NOU (Comp. Nataliţa Pavelescu) Teatrul TEMPO, Str. Tr Comp. Florica Lupescu—Gogu Lascu ('Hala Cuponul este valabil num­ai In ziua respectiva Ca acest cupon vă prezentaţi DIRECT la casa cinematogra­fului sau teatru unde aveţi fără altă formalitate jumătate preţ MaiXipai, 1 BILET DE INTRARE hmmmhmhmm Pentru 1 persecuiA Valabil azi Sâmbătă 31 Iulie cu JUMĂTATE PREȚ la nul din Cinematografele Capitol $oxy, Trianon, Regal, Corso Forum, City, Omnia, Doamnei (Manon), Marna, Cotroceni,­­Franklin, Venus Lizeanu

Next