Rampa, noiembrie 1937 (Anul 20, nr. 5944-5967)

1937-11-01 / nr. 5944

4MOL 13 , No. S943 Pagia Luni 1 Noembrie 1937 Director: SCARLAT FRODA Cronica dramatică dle V. Timuț «A Teatrul Comedia: „Atenţie la vopsea comedie în 3 acte de René Fauchois Oricât de bizară, de singulară pare tema acestei piese care înfăţişează tristul destin al unor pictori, e cazul real şi destul de frecvent al multor artişti neînţeleşi, nedreptăţiţi de contimporani, pentru ca posteritatea să acorde operei o glorie de care artistul a fost frustat în viaţă, o glorie târzie şi traficată de speculanţi. E destul să amintim pe tristul van Gogh, care s’a sinucis acum 0 jumătate de veac, mizer şi ros de epilepsie. Azi opera lui îmbogăţeşte atâtea muzee, după ce mai întâi a îmbogăţit atâţia negustori de tablouri. Şi mai aproape de noi, să amintim pe Luciuan al nostru, care ’şi vindea tablourile cu ridicata ca să poată trăi. Pe când azi opera lui, încununată de glorie constitue o avere. (O biată glorie postumă şi o avere apreciabilă pentru fabricanţii de luchieni)Iată tristul destin al multora- Nu totdeauna gloria operei e şi gloria artistului şi nu totdeauna preţul operei revine artistului..Mi se pare cu mult mai interesantă preocuparea lui Rene Fauchois artist el însuş, pentru destinul unor anumite categorii de artişti. Fauchois e actor, e artist dramatic, şi actorul are şi el un trist destin : opera lui se stinge odată cu omul- Totus Fauchois nu deplânge propriul său destin- Artistul dramatic are o glorie efemeră- Dar cel puţin el nu se desparte de ea. Se împărtăşeşte, din plin, de ea.. Pentru Fauchois e mult mai tragică soarta altor artişti a acelora care nu şi-au cunoscut niciodată gloria. Şi Prenez garde a la peinture nu e singura piesă în care artistul dramatic Fauchois se preocupă de viaţa şi opera altor categorii de artişti- A adus pe scenă „viaţa” muzicienilor compozitori : Beethoven, Rossini şi Mozart. L’a preocupat apoi soarta artistului coregraf : La danseuse eperdue şi umila existentă a artistului de circ, ascuns în haina trudnică a animalităţii : Le Singe qui parle-Niciuna din aceste existenţe nu se compară însă cu a piciorului, a cărui sensibilitate nu-şi găseşte contigente în lumea înconjurătoare a cărui operă rămâne complet ignorată şi neînţeleasă de contimporani. E în,Prenez garde a la peînture” o figură care deşi absentă domină aproape tot timpul scena. E pictorul Maurier. A trăit cândva cu vreo 15 ani înainte, umil, bolnav, sărac- A murit de insolaţie, (căci probabil n’avea bani nici să-şi cumpere o pălărie). Pictura lui era obiect de batjocură a copiilor, singurii care ’şi aruncau ochii pe pânzele lui. Şi culmea ironiei singura fiinţă care a apreciat pe acest om, a fost o servitoare dela ţară, din trim sat unde întâmplător s’a oprit bolnav- Fata l-a iubit fiindcă la văzut umil şi prăpădit, iar el nu ia dispreţuit propria ei umilinţă de slugă trudită. Doi oameni care s’au întâlnit în umilire-Desigur ea nu pricepea mai mult decât ceilalţi, pictura lui. Simţea însă instinctual că omul acela trebue să pue ceva din sufletul lui, în măzgăliturile de pe pânză. Şi sufletul i-l cunoştea fiindcă numai ei i s’a deschis- A strâns deci cu grije cele vre-o opt pânze asvârlite, pe urma lui, pe la coteţ, prin pod, prin magazii. Târziu peste vre-o 15 ani, un critic de artă descifrează în pânzele neștiutului pictor o adevărată comoară de artă plastică. tablourile lui devin valori Dintr’o scrisoare a lui se află că într’un sat, la o servitoare trebue să fi rămas vre-o opt pânze alemaestrului”. Și corbii, negustori de tablouri apar- Vorbesc cu sluga, vorbesc cu stăpânii ei, căci fireşte şi ei sunt amatori să se îmbogăţească din comoara descoperită. Şi toţi profită. Numai fata nu se alege cu nici un ban. Refuză să facă orice transacţie cu amintrile ei- Cedează gratuit şeapte pânze ca să-i rămână şi ei una o va păstra pentru sufletul ei. Va ţine tabloul ca să-l privească, aşa cum face de 15 ani- In definitiv un tablou de ce e făcut? Ca să fie privit. Şi preţul va«-* meu luuictt aucasitt, vne o singurii slugă are ieri dacă nu de sânge, cel lui e cu atât mai mare cu cât spune mai mult privitorului- Cui i-ar fi putut spune mai multe tabloul decât fetei acelea? Iată cum o biată fată bătrână, servitoare la ţară ajunge cea mai justa înţelegătoare a unei mari opere de artă. Satira, ironia şi melodrama se întâlnesc şi se ’mpletesc de minune în piesa lui Fauchois’ o mică bijuterie de fineţe şi nuanţă-E aci din neîndemânanea autorului un amestec prea voit de idealism şi de positivism, de simplitate sufletească şi de complicaţie avidă. E în mic însăş lumea întreagă, îţi competiţiune la împărţirea unei moşteniri- Sunt rele, sunt crude chiar rudele apropiate, dar încă lumea aceasta, nu car gâturi puţin de suflet cu defunctul. In faţa corbilor, negustori, profitori de ocazie e o biată familie a unui doctor de la ţară Mai toţi sunt simpli şi primitivi, mai toţi oameni cumsecade. Neîndemânarea autorului a pus un idealism prea teatral unora o simplitate prea realistă altora. Numai fata cea mare a doctorului e organic, rea. Mică, aproape estropiată, infirmitatea a făcut-o rea- Cealaltă fată plutește în neverosimilul idealismului. Doctorul însă e un om simplu și bun, în fond. Se asociază la opera de jaf a gangsterilor, din îndemnul instinctual de a’şi salva familia, de a’şi asigura existenţa fetelor-Lângă ei rămâne servitoareao fată simplă în aparenţă, o existenţă complicată prin profunzimea şi delicateţea sentimentului- Un rol excesiv de greu, prin permanenta ameninţare a artificialului. Interpretarea a împins spre comedie şi şarje. A lăsat nenivelate multe din asperităţile piesei, a pus însă o sârguinţă şi o pasiune de lucru care o onorează. Citiţi în corpul ziarului ancheta noastrâ: Ce cred adorn despre ralison De vorbă cu 1 1*1 A. Pop Marţian Fantezii şi Realităţi DURALE X... de Tudor Muşatescu E o plăcere că-l auzi pe Nenea B, povestind «anecdote» judecătoreşti. Vechi şi fin magistrat, boer din naştere, ridicat prin merite unanim recunoscute până la una din cele mai înalte trepte ale magistraturii noastre. — Nenea B. câteodată, în serile de bună dispoziţie, la club, povesteşte anecdote. lata ultima pe care am auzit-oşi pe care mă căsui, din toate puterile să «n’o stric». Intr’un orăşel de provincie, C. să-i zicem, juraţii aveau să judece, într’o toamnă, procesul unui fioros tâlhar de drumul mare, încărcat de crime, de jafuri şi de blestemăţii. Pe vremea aceea, Curţile cu juri erau prezidate de câte un consilier de Curte de apel. La C. fusese delegat pentru procesul tâlharilor, d. G. membru la Curtea de apel din Capitală, un mititel, vioi, subţire şi distins din naştere cu un «graserat» care a rămas celebru, în analele magistraturii. Fusese «delegat» vorba vine. In realitate, fusese «cerut». Şi nu de către Tribunalul din C. şi nici Doamne păzeşte de greutăţile «speţei» ori de alte interese în legătură cu serviciul. Fusese cerut, direct ministrului de justiţie, cu care era rudă, de Coana Frusinca L., una din cucoanele cele mai încărcate de legende din orăşelul de provincie şi fostă — pe vremuri — în mare tandreţă cu d. G. pe când era un june judecător de pace, abia venit de la stude, de la Paris. Fapt e că toată lumea ştia de legiitura lor şi că, oridecâte ori vene® 1® C. d. G. era musafirul Coanei Frusinichii. Venea însă rar. Bucureştiul cu ocupaţiile şi mai ales cu tentaţiile lui, îl făcea să cam neglijeze pe frumoasa şi cărunta dragoste din provincie. De aceea, şi ea, îl «delegase» fără să ştie, ca să prezideze dezbaterile procesului celui mai mare tâlhar al timpului. La C. trenul (unicul care sosea în trio zi) ajungea în gară la 1 fără un sfert. Şedinţa Curţii cu juri începea la 1 punct. La asta, coana Frisifiica nu se gândise. Şi rămăsese în consecinţă, cu masa întinsă degeaba în sufragerie, aranjată cu ultimele flori din grădină şi cu tacâmurile din argintura de zestre. Plus maioneza, frecată de mânuşiţele ei, curcanul cu caise care fâlfăia pe maşină, bezelele care aromeau pe bufet şi crapul care se rumenea în cuptor, pe un stânjen de varză călită şi asezonată cu toate «fineţurile» artei culinare. Toate mâncări preferate ale iubitului care nu putea veni să se înfrupte din ele, din cauza unei nenorocite potriviri de oră, şi care, direct dela gară, se văzu obligat să se ducă la tribunal. La unu punct, într’o linişte impunătoare, d. G. declară deschise desbaterile procesului. După primele formalităţi începu apelul şi audierea martorilor. Unu, doi, trei şapte... zece. Al unsprezecelea, se înfăţişă, un bătrânel respectos şi îmbrăcat curat, într’o haină groasă închisă până la gât. Se apropie intimidat de solemnitatea Curţii şi frământându-şi pălăria în mână se adresă Preşedintelui: — Să trăiţi d-le Preşedinte .. De sub ochelari, ochii ageri ai d-lui G.il măsurării o clipă apoi glasul lui se auzi i iţigăiat şi cu accent franţuzesc. — Cum te chiamă drăguţă? - Să trăiţi, d-le Preşîdi.- *.. — Bine-bine, drăguţă, să dea Dumnezeu sătrăese... dar deocamdată trebue să judec. Cum te cheamă... — Să trăiţi d-le preşedinte... — «Eeeee...» se enerva preşedintele. «N’auzi ce te întreb? Cum te cheamă... — Gheorghe, să trăiţi d-le preşed’nte... — Şi mai cum?... — Cată, să trăiţi.... — De câţi ani eşti? — Dec1, să trăiţi... întrebările de rigoare se succedară precise şi tipice spre marea nedumerire a lui Gheorghe Cuţă, care trebui sa răspundă la toate, ca la militărie: scurt, clar şi concis.... — Pune mână pe cruce ordonă preşedintele... Am şi zi după mine: fug... — Jur. — Că voi spune... — Că voi spune... — Fără ură... Fără ură... — Şi fără pătinire... — Şi fără părtinire. Odată îndeplinită şi formalita ■ tea jurământului, d. G. îşi şterse pe cravata robei ochelarii, şi aşa cum făcea cu fiecare martor, îl privi în albul ochilor.... — Bagă de seamă drăguţă că ai jugat pe cruce în faţa lui Dumnezeu... Domnule Preşedinte... — Guga! Treci acuma cu spatele la acuzat şi povesteşte domni,log jugaţi ce ştii... Adevărul şi numai adevărul... Ai jugat pe sfânta cruce... să nu minţi... — Am înţeles d-le Preşedinte... Zăpăcit, intimidat şi pătruns de privirea tăioasă a preşedintelui, Gheorghe Cuţă, trecu cu spatele la acuzat şi luându-şi inima în dinţi rosti tare, ca omul care spune adevărul şi numai adevărul. — Să trăiţi d-le Preşedintei M’a trimes Coana Frusinica să vă spui că după ce terminaţi dv. aici să poftiţi la noi că v’aşteaptă cu’n crăpcean pe varză călită. Şi la noapte mi-a zis să vă spui să nu va duceţi la otel... că v’a făcut patul la noi... că domnu e la ţară şi nu vine...... te föl Olel. De la premiera „Atenţie la vopsea” Au ajuns şi pictorii pe scenă. Şi odată cu ei, şi criticii de artă. Să vedeţi cum! Un pictor genial a murit bineînţeles nerecunoscut de concetăţenii săi dintr’un mic orăşel de provincie- II aprecia numai o servitoare, dar şi aceasta nu ca pictor, ci ca om. Şi după vreo 15 ani, Aurel Atanasescu mare critic de artă (vă jur că e adevărat) a scris în franţuzeşte (şi asta e absolut veridic) un articol pe care l-a publicat în „Figaro” ca să-l lanseze postum pe acest mare pictor Şi articolul lui Aurel Atanasescu a avut un efect extraordinar. Tablourile pe care el le-a lăudat au atins preţuri fabuloase (asta nu mai e verosimil). Şi de aci se trage toată încurcătura-Maximilian, care pe lângă că e actor mai e şi doctor şi tată. ( Continuare în ultima pagină) O... mâine Luni 1 Noembrie cu REJjJlpE Ia \ alaiul azi Daaiji BILET de INTRARE Pentru PersoanB urmi din C(n«matocr*Ielo * jf, Trianoni Savoy» Foram, City, Omnia, JjjpäfiikJICotrQcesl, Vann* ,ti**ano »•te va*«%3»i* named Sr» »lim respectiva va act« cupon vă prezentaţi DIRECT la casa cinematografului sau teatru unde aveţi fără ttică formalitate reducerea Privind viaţa in tren cu un american... Pe vară călătoream între Bratislava şi Praga. întâmplarea a Li cut să nimereşte într’un vagon plin de americani, cari veneau dela Budapesta- Priveam din- Ir’uin colţ al compartimentului o lume cu care îmi dădeam seama că nu am mei o afinitate sufletească. Constatarea aceasta am făcut-o cu tristeţe, căci întotdeauna fac sforţări să mă simt frate cu toţi făcuţi după acelaş chip şi asemănare. Mai întâi limba în care se înţelegeau acei oameni, cari nu purtau în privirile lor nimic din sbudrnul sufletesc al europeanului de astăzi: în ignoranţa mea aveam impresia că oamenii aceia nu vorbeau ci se strâmbau intre ei- împrejurarea mi-a prilejuit oarecari intime, şi dacă vreţi ot bine consideraţii : nu există rase, în înţelesul pe care vor să-l dea unii, (mai amestec de rase ca în America nici nu se poate), nici deosebiri pe credinţe religioase (erau acolo, în accelerat, oameni de felurite credinţe), ci deosebirea a mai multă chestiune de mentalitate, aş spune de meridian. Pe oamenii aceia, aproape toţi tineri, şi printre care dominau ca număr fetele, dintre care unele neverosimil de frumoase, desprinse parcă de pe coperţile „magazinelor” ilustrate, — îi interesa călătoria, deoarece printre atâtea glume, pe cari ei le făceau şi tot ei le înţelegeau, foarte des se uitau pe hărţi şi pe ceasurile dela deget, în formă de inel. La Brno, Trenul s’a oprit mașinimm. Ori gloata care înţesa peronul, a nimerit la noi un,, european. Unul din americani, cel mai vârstnic, a intrat în vorbă cu cehul, într’o nemţească din care înţelegeam un cuvânt din zece. Se interesa americanul despre Brno şi regreta mult, la spusele cehului despre frumuseţea oraşului, că nu s’au oprit pentru a-l vizita Tot prin mijlocirea fratelui meu de.. continent, am aflat că americanii se aflau într’o călătorie în jurul lumii şi erau incântaţi de cele văzute în Europa. Deşi duşman al vechiului obicei de a face cunoştinţe în tren, nu ştiu ce mi-a venit şi m’am băgat şi eu în vorbă : — Călătoriţi prin Europa ? (întrebarea n’avea rost, amintimdu-mi îndată de aceia care te ’ntreabă stupid „ai venit ?”, când te văd doar). — Da, prin Europa. — In România am fost? — Nu — a dat din cap americanul de parcă l-aş fi întrebat dacă a fost în Marte. — De ce ? Preopinentul meu a dat de data aceasta din umeri: nu ştia de ce— Dar de Bucureşti am auzit? Ştiţi că e un oraş foarte interesant, — am întărit eu— Da, am auzit. — Ce-am auzit ? După o matură gândire, omul mi-a răspuns dezarmat: — Nimic. ! Acest nimic m’a uluit. Acuma dumneavoastră vemi putea reflecta : „dă-i dracului de american ce e nevoe să ştie el de noi!” Când auzi numai despre întâmplare, e, adevărat că eşti ispitit să faci asemenea reflecţii, când o trăeşti însă, treci prin altă stare sufletească, ştiind că există oameni cari habar n’au de colţul de pământ în care mi-a fost dat să-ţi duci zilele şi unde tu te crezi deseori buricul pământului. Eu am rămas cu o meteahnă de la această întâmplare, iar, când mi se întâmplă să cred că am făcut şi eu ceva pe lumea aceasta, îmi vine în minte americanul , şi or mai fi încă mulţi ca el — care şrie despre București.. nimic-Știind că fapta mea nu poate avea răsunet-,, international, mă potolesc. Ioan Massoff „Mozarteum“ la Salzburg Salzburg, locul de naştere al lui Mozart, este socotit de peste 100 ani în toate cercurile de cultură din lume ca un loc unde muzică acestui maestru se execuţii cu mai multă sfinţenie ca oriunde. „Mozarteum” consacrat amintirii geniului lui Mozart, a realizat în acest cult, din punct de vedere artistic şi al Ştiinţei muzicale, tot ceea ce poate servi de cult tuturor. Din festivalurile „Mozarteum-ului” au luat naştere festivalurile din Salzburg- Orchestra „Mozarteum” se compune din profesori, artişti ai Conservatorului Mozarteum, cari au făcut studii speciale în arta mozarteană, căreia s’au dedicat, artă care nu se separă de epoca lui Mozart. Programele orchestrei sunt compuse cu o îngrijire specială şi o atenţie mai mare este dată capodoperelor mai puţin cunoscute ale maestrului. întreaga Orchestră „Mozarteum” din Salzburg cu dirijorul ei, Dr Paumgartner, va concerta la noi în București.