Rampa, martie 1938 (Anul 21, nr. 6008-6011)

1938-03-07 / nr. 6008

L£rNl 1 m* fiu» !1 Duminică .. I ^ Am citit în ziar« o ştire foarte semnificativa. Preşedintele Roose­velt, vrând să se informeze despre situaţia din ţara noastră l-a che­­mat pe George Enescu fiind si A» r ca dela el va afla adevărul. A'u vi se pare minunat lucrul­­* cest­a ? Omul politic îşi dă seama ca numai un artist — un mare artist — poate avea seninătatea clarvă­zătoare, care să nu arunce nici um­bre, nici lumini interesate asupra lucrurilor. Numai de pe culmi, pei­sagiul politic îşi pierde exagerări­le partizane şi a­pare simplu, vast sub bolta mare a cerului şi în lu­mina plină a zilei. Faptele marin­­e îşi păstrează micimea lor. Con­­strucţiile mari, adevărate, îşi indi­că silueta impresionantă, ca o pa­na­za pentru viaţa în comun a oa­menilor şi totul apare în proporţi­ile juste, din perspectiva înaltă a culmilor pe care numai artiştii cei mari le ating. Nu ştim şi nici nu i­nteresează ce i-a spus George Enescu preşe­dintelui Roosevelt. Ceea ce e important şi semnifi­cativ, ceea ce ne bucură e cinstirea artistului, e consideraţia şi încre­derea, e mărturia de admiraţie a t­ratata lui George Enescu de pri­mul cetăţean al Statelor Unite. Gestul acesta restitue artistului primidul pe care el ar trebui să-l cu­lce pretutindeni în viaţa publică pen­tru ca artistul, care lucrează sub semnul veşniciei, se ridică de­asupra luptelor partizane, deasu­pra sterpelor frământări, şi, prin opera sa, îşi slujeşte temeinic pa­tria. Gestul preşedintelui Roosevelt poate servi drept pildă, pretu­n­­deni. El înseamnă că pe omul po­­litic trebue să-l intereseze şi per­spectiva de pe c­ulmi. Luni Am asistat la un spectacol de marionete, pentru copii. Sala era plină cu un public gălăgios ca­re participa spontan la ghidu­şi,ile păpuşilor de pe scenă. Copiii strigau, fluerau, urlau , atrăgând atenţia lui Păcălici că se apropia şoarecele în timp ce el sforăia. I­­luzia scenei câştigase publicul, ca­re trăia din­ plin povestea, credea în ea. Naivitate? Frăgezime? E poate mai mult decât atât. E văr­­sta aceea frumoasă, în care ochii sunt deschişi pentru minuni, şi. to­tul pare posibil pentru că mintea n’a fost încă ţărmurită de hotare­le deziluziilor. Copilul crede în realitatea poveştilor. Şi aceasta lipsa de îndoială, această deplină dăruire, această participare fă­ră nici o rezervă la o lume nouă şi minunată alcătuesc farmecul copi­lăriei. E o sinceritate, în bucuria copiilor, care ar putea servi drept pildă şi celor­ bătrâni. Mintea lor e ca o floare deschi­să pentru minuni. E un drum pe ca­re fluzia nu întâlneşte nici o ba­rieră, nici un obstacol. Să crezi că totul e cu putinţa ! Nu e aceasta prima condiţie a u­­nui erou­ ? Teatrul de marionete m’a făcut să-mi dau seama că există, la noi Prea puţine spectacole pentru co­pii. E un gol de umplut. Mai mult E o datorie, de care s’a ţinut prea puţin socoteală până acum. Cu cât vom prilejui o copilă­rie mai fericită celor mici, cu el a­tât vom avea oameni mai întregi, mai pregătiţi pentru viaţa spiritu­lui, mai târziu. Poezia anilor co­pilăriei îşi trimite ecourile depar­te în penumbra vârstei mature. Acei cari au avu­t o copilărie fe­ricită ştiu, chiar atunei când sunt, mari, să râdă, să se bucure de via­ţă, s’o primească pieptiş, cu fr­un­tea sus, cu braţele deschise. Nu cred în şcoala mizeriei. Cred mai degrabă în şcoala bucuriei, care înseninează carul unei vieţi în­tregi şi dă omului acea sănătate Sufletească ce-i îngădue să infim n­­e orice adversitate.­­ De aceea, ar trebui să ne ocu­păm mai mult cu lucrurile aces­tea ce ni­ se par mărunte dar, au o importanţă mare, căci ele ne dau copilăriile fericite. Mor­ţi O revistă franceză a deschis o anchetă asupra problemei «Cum pot­ fi apărate operele de artă în rasboi­­Răspunsurile sunt deosebit de interesante şi instructive, pentru că ele arată, aproape toate, insuficienţa mijloacelor actuale pentru apărarea opere­lor de artă de primejdiile răs- boiului. Experienţe dureroase di­n tre­cut ne-au dovedit că pentru cei cari duc răsboiul, patrimoniul artistic al adversarului nu con­stitue nici un prilej de scrupu­le, nici o problemă de rezol­vat Războiul e orb în forţa lui de distrugere. Refectoriul bisericii Santa Ma­ria delle Grazie, din Milano­­unde se afla faimoasa «Cina cea de taina» a lui Leonardo da Vinci a servit drept­ grajjd ca­valeriei austriace acum vreun secol şi jumătate. Catedrala dir. Reims şi cea din Louvain n’au fost cruţate de obuzele vrăşmaşe. , ,­­ Nu ştim încă pierderile irepa­rabile din punct de vedere ar­tistic cu cari se va solda răs­boiul din Spania. Şi lista pierderilor artistice pricinuite de răsboaie e, din nefericire, nespus de lungă şi întristătoare. Cum s’ar putea preveni, în­­tr un nou conflict eventual, dis­trugerea patrimoniului artistic care, de fapt, nu aparţine nu­mai unui singur popor, ci unei întregi civilizaţii? Scriitorul italian Ugo Ojetti care s-a ocupat, în timpul răs­­boiului mondial, cu conserva­rea operelor de artă din Vene­ţia, arată că de la adversari nu poţi să te aştepţi la nimic în ceea ce priveşte cruţarea monu­mentelor artistice. Şi spune O­­jetti:­­• Aviatorul care, prin bom­ba pe care a aruncat-o ţintind gara din Veneţia, a distrus fres­ca lui N­­epolo din biserica dei Scalti, aflată la o distanţă de v­reo sută de metri de obiecti­­v.Usău, poate fi acuzat de săl- Mutăcie sau crimă împotriva artei? Desigur că nu! Răsboiul nu cunoaşte scrupule artistice. De aceea singura soluţie pare să fie alegerea unui oraş liber, în care să fie reunite, în timp de răsboi, cele mai de seamă ope­re artistice.­­ Soluţia aceasta insă nu e com­­plectă. In primul rârnd, trebue să ai timpul necesar ca să trans­porţi ,în acel oraş ,operele de artă din tot cuprinsul ţării. A­­poi, sunt monumentele arhitec­tonice cari nu pot fi deplasate, frescele care-şi pierd o bună parte din valoare atunci când sunt detaşate depe ziduri, fri­zele şi sculpturile integrate în arhitectura monumentului şi aşa mai departe. Cum s’ar putea scoate, de pil­dă, la noi picturile murale de pe faţada exterioară a bisericilor din Voroneţ sau Sîlceviţa? Soluţia oraşului liber nu e de­cât un paliativ. Atunci, cum pot fi apărate o­­perele de artă în caz de răs­boi..? Nu se­ ştie încă. Dar problema e interesantă şi merită a fi bine chibzuită. Miercuri , au împlinit 101 ani de la naş­­terea lui Ion Creangă. Dacă am lăsat sa treacă fără a-i cinsti cum se cuvine centenarul, sa amintim cel puţin cu acest pri­lej importanţa operei lui Creangă în literatura noastră. Şi aceasta nu în scop didactic sau informativ, ci pentru a des­prinde, pe cât cu putinţă, învă­ţămintele pe care ni le poate o­­feri «cazul Creangă». Literatura noastră cunoaşte capitole întregi referitoare la «viaţa la ţară», de la cele scrise de aristocraticul Duiliu Zamfi­­rescu până la cele idilice, sem­nate de Vlahuţă sau Coşbuc Avem o literatură bogată des­pre ţărani, mai mult sau mai puţin veridică­ Nu avem însă o literatură ţărănească. Creangă e cel dintâi scriitor român care a adus o opera nu despre ţă­rani, ci pentru ţărani, a ţăra­nilor. In poveştile lui Creangă se­­reflectează fantezia bogată a păturii rurale, se îmbină su­pranaturalul cu elemente reali­ste­ se desfăşoară humorul ace­la sănătos şi lipsit de răutate al ţăranului român. In amintirile lui Creangă, viaţa dela ţară nu e un pretext ci e însuşi fondul povestirii. 4 Ceeace e important în opera lui Creangă, e perspectiva sa. El nu s’a­­îndreptat spre relt­a­mentul rural, ci s’a ridicat din­­mijlocul său. N’a privit viaţa dela ţară ca un obiect de studiu ci a evocat-o din amintirile trăite. Ţăranul, pentru Crean­gă, nu e un subiect literar, ci e omul căruia el i se adresează povestindu-i basmele care-i plac, pe limba lui lipsită de pieptănătura literară. Creangă a fost un ţăran înzes­trat cu darul povestirii. De a­­ceea, şi astăzi încă, poveştile lui Creangă se citesc la sate. îmi amintesc că acum câţiva ani am petrecut o lună întreagă de vacanţă în casa unui pădu­rar din nordul Bucovinei. Gaz­da mea era un lector pasionat- Ştiţi care era lectura lui prefe­rată? Poveştile lui Creangă. Şi pădurarul meu împlinise 60 de ani! Pilda lui Creangă ne dovede­şte că nu avem nevoie de o li­teratură despre ţărani, în care viaţa de la ţară să fie idealiza­tă sau zugrăvită cu meşteşug ci, pentru a stimula gustul ceti­­tului în massele rurale, ne tre­­bue o literatură a ţăranilor, gen Creangă. Dar unde să găsim un poves­­titor de talia lui? ! O . A murit Gabrielle D’Annun­zio, ultimul «condotier». Poet nu numai prin opera sa, ci şi prin felul său de viaţă, având simţul grandoare­ şi al epopeei, Gabriele D’Annunzio a isbutit să trăiască legenda și să se ri­dice pe culmi de erou. Poetul esvocă de obiceiu o lume apusă sau una plină de iluziile sale. D’Annunzio s-a trăit din plin aAvântul poeziei, a realizat ,în faptă, a tradus în act tumultul­­lăuntric ce-i răscolea­­sufletul- Războiul i-a prilejuit desăvâr­şirea în faptă. Aviatorul realiza o ridicare efectivă spre cer, deşi purta cu el instrumentele distrugerii. Poetul, în singură­­­taea înfiorată a Morilor,­­trăia intens nu numai grandoarea misiunii sale, ci şi măreţia cli­pei. Perspectiv­a din avion e o perspectivă poetică. Lumea apare mică-. la picioa­rele poetului. Se desfășoară ca o hartă, ca un peisagiu văzut de pe culmi- Aviatorul-poet în­ DUM I N IC V: Roose v*lI *: í,nes_ cu LUNI: Un teatru de marionete MARŢI: Cum pot fi apărate o vinge materia, o supune Aroin­­ței sale- Şi totul i­ se pare cu putinţă. Astfel, aviatorul-poet e un erou care-şi tîrăeşte epopeia. D’Annunzio a folosit învăţă­mintele culese din sborurile sale, şi pe pământ. Printr’o îndrăsneală fără pe­reche şi-a alcătuit un grup de entuziaşti pe cari i-a condus la ocuparea oraşului Fiume, precupeţit de cei cari negociau noua împărţire a lumii- Şi ast­­fel, Gabrielle D’Annunzio a in­augurat politica faptului împli­nit, cucerind pentru Italia un oraş şi o provincie- După ce şi-a înfăptuit isprava, D’Annun­zio s’a retras pe malurile de po­veste ale lacului. Garda şi aco- lo, înconjurat de faldurile le­gendei,­­şi­ a trăit, grandiloc­vent şi falnic, ultimii ani. Opera literară a lui D’Annun zic­e străbătută de un freamăt, de un tumult liric. Omul acesta a fost un mare pasionat- Chiar şi în paginile acelea emoţio­nante din «Notturne» unde îşi descrie sentimentul în fața nop­ţii veşnice ce-l ameninţa prin piederea vederii,­­D’Annunzio rămâne un pasionat. Revolta se îmbină cu desnădejdea. Sufle­tul lui nu se putea resemna. Marie Bell ! Trebuia să clocotească, să vi­breze în avânturi pătimaşe. A­­cum s’a coborât eterna liniştei asupra acestui suflet mare şi ne­­liniştit.­­Dar odată­­cu seninul amurgului, au încetat şi sune­tele lirei- Omenirea e cernită: a murit un mare poet. Vir»tei ! Intr’un articol publicat în re­vista «Excelsior» d. Petru Co­­marnescu arăta că negustorii noştri de filme nu prea ştiu să aleagă peliculele cele mai bune. Există la noi prejudecata că orice­­ artă nu are succes la marele public. E adevărat că unele filme de mare valoare artistică n’au găsit ecoul meri­tat în publicul nostru. E sufi­cient să amintim de filmele «Rembrandt» sau «Haleluia». Dar de aci nu se poate trage concluzia că marele public pre­feră, la noi, numai inepţiile a­­mericane cu gangsteri sau co­mediile franceze bulevardiere Succesul obţinut de filmele franceze de calitate, în ultimul timp, dovedeşte contrariul. «Jur­nalul unui trişor». «Perlele Go­­perele de artă în caz de 'război MIERCURI : Aniversarea lui Creangă '* JOI: Moartea lui Gabrielle D'An_­nu'nzio­­ Ioanei» «Marea Iluzie și chiar «Un carnet de Bal au avut la noi, succesul pe care-l meritau. T­rebue deci înlăturată preju­decata că un film de artă e o proastă afacere comercială. Şi, dacă nu se pot încrede în gus­tul lor, negustorii noştri de fil­me ar trebui să recurgă cel pu­ţin la recomandarea specialişti­lor cari, prin juriile lor, pre­miază în fiecare an cele mai bune filme. Astfel premiul Del­iu».* s’a acordat anul acesta fil­mului «Puritanul» care nu sa adus la noi până acum. In Ame­rica se premiază în fiecare an cele mai bune zece filme. Câte din acestea au rulat pe ecrane, ie noastre? !\ Negustorii noştri de filme au vreo datorie şi faţă de public şi IUI faţă de ei, trebue să-şi răscum­- 1*5 pere greşelile aducând filme a­­lese şi după criterii artistice, nu una­mai după socotelile de ta­rabă, sâ­mbăta » Suntem în­ plin sezon al confe­rinţelor. Săptămână aceasta s’au ţinut vreo şapte. Dar nu vă voi vorbi aci decât despre două din­tre ele.­­ Cea dintâi e conferinţa profeso­­rului Dupront, despre „Viaţa lui VINERI: Despre negustorii de filme !* SAMBA­T­A: Două conferinţe şi­­­oi coi­­­f­ere­n­tari. Balzac’’. Profesorul Dupront e un om încă tânăr, care pare chiar foarte tânăr. Conduce de vreo câţiva ani Institutul francez de cultură din Bucureşti şi a reuşit să organizeze o bibliotecă destul de frecventată, să instaleze Insti­­tutul într’un local impozant şi să culeagă numeroase simpatii în cer­c­uri­le noastre intelectuale. Confe­rinţele organizate de Institutul francez, volumele editate pe­­soco­teala acestui Institut şi traduceri­le făcute prin mijlocirea sa sunt dovada unei activităi destul de intense. Pentrucă e prea ocupat însă, Profesorul Dupront n’are timp să­­se ţină î­n curent cu toa­te manifestările de propagandă franceză dela noi. Ii scapă, poate cele mai dezinteresate. Din lipsă de curiozitate ? Din lipsă de informaţie? Sau numai pentru că nu se consideră un misi­onar, ci un simplu intelectual ? Conferinţa d-lui Dupront a fost simplă şi clară, ca o lecţie. D. Du­pront e un profesor. De aceea se mulţumeşte să-şi informeze, să-şi instruiască publicul, oferindu-i un material documentar bogat şi su­gestiv. Cea de a doua conferinţă de care vr­eau să vă vorbesc e aceia a d-lui Francesco Madrid, ministrul republiicei Chili, despre „Drumul Castilanilor spre descoperirea şi cucerirea Chili-ului în secolul al XVI-lea’’. Conferinţa aceasta ţinută în ca­drul prelegerilor organizate de „Institutul de Istorie Universala,’ de sub direcţiunea, d-lui profesor N. Iorga, pare, după titlu, o lu­crare de specialitate. Totuşi, ea a avut farmecul unei poveşti. D. Francesco Madrid e un roman­­tic, cu o uşoară nuanţă sen­timen­­tală. Tânăr, cu parul negru, în plete bogate, cu accentul puţin exotic, d. Francesco Madrid evoca trecutul glorioşilor aventurieri cu o căldură în care simţi că istori­cul e dublat de un poet. D. Francesco Madrid ne oferă prilejul de a preţui într’un diplo­mat, pe un poet. Şi, pentru noi­, această dim urmă calitate contene­ za: ', I I" I - i Faptele și zilele săptămânii 1Ili.Calend Enescu D’Annunzio Sacha Guitry ■1 RAMM fIntransigenţa lui Toscanini Toate ziarele au reprodus ştirea că Toscanini ca o urmare a eveni­mentelor recente din Austria refu­ză să dirijeze anul acesta­ con­cer­­tele anuale de la Salzburg. Poate că în urma explicaţiunilor pe cari le-a primit pe cale diplomatică din partea domnului Schuschnigg, va reveni asupra hotărârii sale. Des­igur că multă lume a h­ama­s nedumerită de această consecinţă neaşteptată a istoricei întrevederi de la Berchtesgaden­ din 12 Februa­rie 1938. Această nedumerire însă nu există pentru aceia c­a­ri cu­nosc alte episoade de aceaşi natu­ră, din viaţa lui Arturo Toscanini fidel la 73 de ani unor idei şi a­­titudini, cari par să se integreze în concepţia sa de dirijor. In timpul războiului mondial când concetăţenii lui erau în prada şovinismului cel mai aprig el a impus publicului său audiţia marilor opere ale compozitorilor germani. Iar în Ianuarie 1917 s’a pe­trecut o scenă în urma­ căreia Ro­ma n’a mai putut să-l asculte pe dirijorul Toscanini. Această scenă memorabilă s’a petrecut cu ocazia unui concert în care trebuia să di­rijeze Marșul funebru al lui Sieg­fried. Cu câteva zile mai înainte un avion german a bombardat Pa­do­va. In momentul când Toscanini a ridicat bagheta s’a iscat un va­­carm infernal în care s­e distin­gea strigătul : „Pentru victimele de la Padova’’. Toscanini a pără­sit imediat pupitrul pentru a nu-1 mai­­urca niciodată la Roma Dar în curând Toscanini avea să extindă această anatemă asu­pra întregei Italii. In anul 1930 cu ocazia unui concert la Bologna fiind de faţă un ministru, i *’«■ cerut să cânt* Giovinezzti. El a refuzat pentru motivul că acest imn nil este artistic. Câţiva tineri după ce au încercat să-l facă să revină asupra hotărârii sale fără succes l-a­u bătut. De atunci el nu mai dirijează în Italia, încetul cu încetul însă Tosca­­nini pare că trebue să-și înguste­ze câmpul său de activi­ate. Ast­fel după ce readusese sezonul mu­zical de la Bayreuth la o mare strălucire a renunţat să mai diri­jeze în Germania, când noul re­gim s’a instalat în 1933, în sem­n de protest contra înlăturării­ cole­gului său Bruno Walter. De atunci alături de Bruno Walter şi alţi di­rijori a constituit marea atr­acţi­u­­ne a sezonului, muzical din Salz­burg. ! ( ! Iată câteva din episoadele pre­cedente ultimului gest al lui Tos­­canini. Fără discursuri, neînregi­mentat vreunui partid politic ci numai din intransigenta dragoste pentru artă şi artişti, Toscanini protestează oridecâte ori arta sau artiştii suferă vreo impietari. Viate­r Bărbuceanu

Next