Rampa, martie 1938 (Anul 21, nr. 6008-6011)
1938-03-07 / nr. 6008
L£rNl 1 m* fiu» !1 Duminică .. I ^ Am citit în ziar« o ştire foarte semnificativa. Preşedintele Roosevelt, vrând să se informeze despre situaţia din ţara noastră l-a chemat pe George Enescu fiind si A» r ca dela el va afla adevărul. A'u vi se pare minunat lucrul* cesta ? Omul politic îşi dă seama ca numai un artist — un mare artist — poate avea seninătatea clarvăzătoare, care să nu arunce nici umbre, nici lumini interesate asupra lucrurilor. Numai de pe culmi, peisagiul politic îşi pierde exagerările partizane şi apare simplu, vast sub bolta mare a cerului şi în lumina plină a zilei. Faptele marine îşi păstrează micimea lor. Construcţiile mari, adevărate, îşi indică silueta impresionantă, ca o panaza pentru viaţa în comun a oamenilor şi totul apare în proporţiile juste, din perspectiva înaltă a culmilor pe care numai artiştii cei mari le ating. Nu ştim şi nici nu interesează ce i-a spus George Enescu preşedintelui Roosevelt. Ceea ce e important şi semnificativ, ceea ce ne bucură e cinstirea artistului, e consideraţia şi încrederea, e mărturia de admiraţie a tratata lui George Enescu de primul cetăţean al Statelor Unite. Gestul acesta restitue artistului primidul pe care el ar trebui să-l culce pretutindeni în viaţa publică pentru ca artistul, care lucrează sub semnul veşniciei, se ridică deasupra luptelor partizane, deasupra sterpelor frământări, şi, prin opera sa, îşi slujeşte temeinic patria. Gestul preşedintelui Roosevelt poate servi drept pildă, pretundeni. El înseamnă că pe omul politic trebue să-l intereseze şi perspectiva de pe culmi. Luni Am asistat la un spectacol de marionete, pentru copii. Sala era plină cu un public gălăgios care participa spontan la ghiduşi,ile păpuşilor de pe scenă. Copiii strigau, fluerau, urlau , atrăgând atenţia lui Păcălici că se apropia şoarecele în timp ce el sforăia. Iluzia scenei câştigase publicul, care trăia din plin povestea, credea în ea. Naivitate? Frăgezime? E poate mai mult decât atât. E vărsta aceea frumoasă, în care ochii sunt deschişi pentru minuni, şi. totul pare posibil pentru că mintea n’a fost încă ţărmurită de hotarele deziluziilor. Copilul crede în realitatea poveştilor. Şi aceasta lipsa de îndoială, această deplină dăruire, această participare fără nici o rezervă la o lume nouă şi minunată alcătuesc farmecul copilăriei. E o sinceritate, în bucuria copiilor, care ar putea servi drept pildă şi celor bătrâni. Mintea lor e ca o floare deschisă pentru minuni. E un drum pe care fluzia nu întâlneşte nici o barieră, nici un obstacol. Să crezi că totul e cu putinţa ! Nu e aceasta prima condiţie a unui erou ? Teatrul de marionete m’a făcut să-mi dau seama că există, la noi Prea puţine spectacole pentru copii. E un gol de umplut. Mai mult E o datorie, de care s’a ţinut prea puţin socoteală până acum. Cu cât vom prilejui o copilărie mai fericită celor mici, cu el atât vom avea oameni mai întregi, mai pregătiţi pentru viaţa spiritului, mai târziu. Poezia anilor copilăriei îşi trimite ecourile departe în penumbra vârstei mature. Acei cari au avut o copilărie fericită ştiu, chiar atunei când sunt, mari, să râdă, să se bucure de viaţă, s’o primească pieptiş, cu fruntea sus, cu braţele deschise. Nu cred în şcoala mizeriei. Cred mai degrabă în şcoala bucuriei, care înseninează carul unei vieţi întregi şi dă omului acea sănătate Sufletească ce-i îngădue să infim ne orice adversitate. De aceea, ar trebui să ne ocupăm mai mult cu lucrurile acestea ce ni se par mărunte dar, au o importanţă mare, căci ele ne dau copilăriile fericite. Morţi O revistă franceză a deschis o anchetă asupra problemei «Cum pot fi apărate operele de artă în rasboiRăspunsurile sunt deosebit de interesante şi instructive, pentru că ele arată, aproape toate, insuficienţa mijloacelor actuale pentru apărarea operelor de artă de primejdiile răs- boiului. Experienţe dureroase din trecut ne-au dovedit că pentru cei cari duc răsboiul, patrimoniul artistic al adversarului nu constitue nici un prilej de scrupule, nici o problemă de rezolvat Războiul e orb în forţa lui de distrugere. Refectoriul bisericii Santa Maria delle Grazie, din Milanounde se afla faimoasa «Cina cea de taina» a lui Leonardo da Vinci a servit drept grajjd cavaleriei austriace acum vreun secol şi jumătate. Catedrala dir. Reims şi cea din Louvain n’au fost cruţate de obuzele vrăşmaşe. , , Nu ştim încă pierderile ireparabile din punct de vedere artistic cu cari se va solda răsboiul din Spania. Şi lista pierderilor artistice pricinuite de răsboaie e, din nefericire, nespus de lungă şi întristătoare. Cum s’ar putea preveni, într un nou conflict eventual, distrugerea patrimoniului artistic care, de fapt, nu aparţine numai unui singur popor, ci unei întregi civilizaţii? Scriitorul italian Ugo Ojetti care s-a ocupat, în timpul răsboiului mondial, cu conservarea operelor de artă din Veneţia, arată că de la adversari nu poţi să te aştepţi la nimic în ceea ce priveşte cruţarea monumentelor artistice. Şi spune Ojetti:• Aviatorul care, prin bomba pe care a aruncat-o ţintind gara din Veneţia, a distrus fresca lui Nepolo din biserica dei Scalti, aflată la o distanţă de vreo sută de metri de obiectiv.Usău, poate fi acuzat de săl- Mutăcie sau crimă împotriva artei? Desigur că nu! Răsboiul nu cunoaşte scrupule artistice. De aceea singura soluţie pare să fie alegerea unui oraş liber, în care să fie reunite, în timp de răsboi, cele mai de seamă opere artistice. Soluţia aceasta insă nu e complectă. In primul rârnd, trebue să ai timpul necesar ca să transporţi ,în acel oraş ,operele de artă din tot cuprinsul ţării. Apoi, sunt monumentele arhitectonice cari nu pot fi deplasate, frescele care-şi pierd o bună parte din valoare atunci când sunt detaşate depe ziduri, frizele şi sculpturile integrate în arhitectura monumentului şi aşa mai departe. Cum s’ar putea scoate, de pildă, la noi picturile murale de pe faţada exterioară a bisericilor din Voroneţ sau Sîlceviţa? Soluţia oraşului liber nu e decât un paliativ. Atunci, cum pot fi apărate operele de artă în caz de răsboi..? Nu se ştie încă. Dar problema e interesantă şi merită a fi bine chibzuită. Miercuri , au împlinit 101 ani de la naşterea lui Ion Creangă. Dacă am lăsat sa treacă fără a-i cinsti cum se cuvine centenarul, sa amintim cel puţin cu acest prilej importanţa operei lui Creangă în literatura noastră. Şi aceasta nu în scop didactic sau informativ, ci pentru a desprinde, pe cât cu putinţă, învăţămintele pe care ni le poate oferi «cazul Creangă». Literatura noastră cunoaşte capitole întregi referitoare la «viaţa la ţară», de la cele scrise de aristocraticul Duiliu Zamfirescu până la cele idilice, semnate de Vlahuţă sau Coşbuc Avem o literatură bogată despre ţărani, mai mult sau mai puţin veridică Nu avem însă o literatură ţărănească. Creangă e cel dintâi scriitor român care a adus o opera nu despre ţărani, ci pentru ţărani, a ţăranilor. In poveştile lui Creangă sereflectează fantezia bogată a păturii rurale, se îmbină supranaturalul cu elemente realiste se desfăşoară humorul acela sănătos şi lipsit de răutate al ţăranului român. In amintirile lui Creangă, viaţa dela ţară nu e un pretext ci e însuşi fondul povestirii. 4 Ceeace e important în opera lui Creangă, e perspectiva sa. El nu s’aîndreptat spre reltamentul rural, ci s’a ridicat dinmijlocul său. N’a privit viaţa dela ţară ca un obiect de studiu ci a evocat-o din amintirile trăite. Ţăranul, pentru Creangă, nu e un subiect literar, ci e omul căruia el i se adresează povestindu-i basmele care-i plac, pe limba lui lipsită de pieptănătura literară. Creangă a fost un ţăran înzestrat cu darul povestirii. De aceea, şi astăzi încă, poveştile lui Creangă se citesc la sate. îmi amintesc că acum câţiva ani am petrecut o lună întreagă de vacanţă în casa unui pădurar din nordul Bucovinei. Gazda mea era un lector pasionat- Ştiţi care era lectura lui preferată? Poveştile lui Creangă. Şi pădurarul meu împlinise 60 de ani! Pilda lui Creangă ne dovedeşte că nu avem nevoie de o literatură despre ţărani, în care viaţa de la ţară să fie idealizată sau zugrăvită cu meşteşug ci, pentru a stimula gustul cetitului în massele rurale, ne trebue o literatură a ţăranilor, gen Creangă. Dar unde să găsim un povestitor de talia lui? ! O . A murit Gabrielle D’Annunzio, ultimul «condotier». Poet nu numai prin opera sa, ci şi prin felul său de viaţă, având simţul grandoare şi al epopeei, Gabriele D’Annunzio a isbutit să trăiască legenda și să se ridice pe culmi de erou. Poetul esvocă de obiceiu o lume apusă sau una plină de iluziile sale. D’Annunzio s-a trăit din plin aAvântul poeziei, a realizat ,în faptă, a tradus în act tumultullăuntric ce-i răscoleasufletul- Războiul i-a prilejuit desăvârşirea în faptă. Aviatorul realiza o ridicare efectivă spre cer, deşi purta cu el instrumentele distrugerii. Poetul, în singurătaea înfiorată a Morilor,trăia intens nu numai grandoarea misiunii sale, ci şi măreţia clipei. Perspectiva din avion e o perspectivă poetică. Lumea apare mică-. la picioarele poetului. Se desfășoară ca o hartă, ca un peisagiu văzut de pe culmi- Aviatorul-poet în DUM I N IC V: Roose v*lI *: í,nes_ cu LUNI: Un teatru de marionete MARŢI: Cum pot fi apărate o vinge materia, o supune Aroinței sale- Şi totul i se pare cu putinţă. Astfel, aviatorul-poet e un erou care-şi tîrăeşte epopeia. D’Annunzio a folosit învăţămintele culese din sborurile sale, şi pe pământ. Printr’o îndrăsneală fără pereche şi-a alcătuit un grup de entuziaşti pe cari i-a condus la ocuparea oraşului Fiume, precupeţit de cei cari negociau noua împărţire a lumii- Şi astfel, Gabrielle D’Annunzio a inaugurat politica faptului împlinit, cucerind pentru Italia un oraş şi o provincie- După ce şi-a înfăptuit isprava, D’Annunzio s’a retras pe malurile de poveste ale lacului. Garda şi aco- lo, înconjurat de faldurile legendei,şi a trăit, grandilocvent şi falnic, ultimii ani. Opera literară a lui D’Annun zice străbătută de un freamăt, de un tumult liric. Omul acesta a fost un mare pasionat- Chiar şi în paginile acelea emoţionante din «Notturne» unde îşi descrie sentimentul în fața nopţii veşnice ce-l ameninţa prin piederea vederii,D’Annunzio rămâne un pasionat. Revolta se îmbină cu desnădejdea. Sufletul lui nu se putea resemna. Marie Bell ! Trebuia să clocotească, să vibreze în avânturi pătimaşe. Acum s’a coborât eterna liniştei asupra acestui suflet mare şi neliniştit.Dar odatăcu seninul amurgului, au încetat şi sunetele lirei- Omenirea e cernită: a murit un mare poet. Vir»tei ! Intr’un articol publicat în revista «Excelsior» d. Petru Comarnescu arăta că negustorii noştri de filme nu prea ştiu să aleagă peliculele cele mai bune. Există la noi prejudecata că orice artă nu are succes la marele public. E adevărat că unele filme de mare valoare artistică n’au găsit ecoul meritat în publicul nostru. E suficient să amintim de filmele «Rembrandt» sau «Haleluia». Dar de aci nu se poate trage concluzia că marele public preferă, la noi, numai inepţiile americane cu gangsteri sau comediile franceze bulevardiere Succesul obţinut de filmele franceze de calitate, în ultimul timp, dovedeşte contrariul. «Jurnalul unui trişor». «Perlele Goperele de artă în caz de 'război MIERCURI : Aniversarea lui Creangă '* JOI: Moartea lui Gabrielle D'An_nu'nzio Ioanei» «Marea Iluzie și chiar «Un carnet de Bal au avut la noi, succesul pe care-l meritau. Trebue deci înlăturată prejudecata că un film de artă e o proastă afacere comercială. Şi, dacă nu se pot încrede în gustul lor, negustorii noştri de filme ar trebui să recurgă cel puţin la recomandarea specialiştilor cari, prin juriile lor, premiază în fiecare an cele mai bune filme. Astfel premiul Deliu».* s’a acordat anul acesta filmului «Puritanul» care nu sa adus la noi până acum. In America se premiază în fiecare an cele mai bune zece filme. Câte din acestea au rulat pe ecrane, ie noastre? !\ Negustorii noştri de filme au vreo datorie şi faţă de public şi IUI faţă de ei, trebue să-şi răscum- 1*5 pere greşelile aducând filme alese şi după criterii artistice, nu unamai după socotelile de tarabă, sâmbăta » Suntem în plin sezon al conferinţelor. Săptămână aceasta s’au ţinut vreo şapte. Dar nu vă voi vorbi aci decât despre două dintre ele. Cea dintâi e conferinţa profesorului Dupront, despre „Viaţa lui VINERI: Despre negustorii de filme !* SAMBATA: Două conferinţe şioi coiferentari. Balzac’’. Profesorul Dupront e un om încă tânăr, care pare chiar foarte tânăr. Conduce de vreo câţiva ani Institutul francez de cultură din Bucureşti şi a reuşit să organizeze o bibliotecă destul de frecventată, să instaleze Institutul într’un local impozant şi să culeagă numeroase simpatii în cercurile noastre intelectuale. Conferinţele organizate de Institutul francez, volumele editate pesocoteala acestui Institut şi traducerile făcute prin mijlocirea sa sunt dovada unei activităi destul de intense. Pentrucă e prea ocupat însă, Profesorul Dupront n’are timp săse ţină în curent cu toate manifestările de propagandă franceză dela noi. Ii scapă, poate cele mai dezinteresate. Din lipsă de curiozitate ? Din lipsă de informaţie? Sau numai pentru că nu se consideră un misionar, ci un simplu intelectual ? Conferinţa d-lui Dupront a fost simplă şi clară, ca o lecţie. D. Dupront e un profesor. De aceea se mulţumeşte să-şi informeze, să-şi instruiască publicul, oferindu-i un material documentar bogat şi sugestiv. Cea de a doua conferinţă de care vreau să vă vorbesc e aceia a d-lui Francesco Madrid, ministrul republiicei Chili, despre „Drumul Castilanilor spre descoperirea şi cucerirea Chili-ului în secolul al XVI-lea’’. Conferinţa aceasta ţinută în cadrul prelegerilor organizate de „Institutul de Istorie Universala,’ de sub direcţiunea, d-lui profesor N. Iorga, pare, după titlu, o lucrare de specialitate. Totuşi, ea a avut farmecul unei poveşti. D. Francesco Madrid e un romantic, cu o uşoară nuanţă sentimentală. Tânăr, cu parul negru, în plete bogate, cu accentul puţin exotic, d. Francesco Madrid evoca trecutul glorioşilor aventurieri cu o căldură în care simţi că istoricul e dublat de un poet. D. Francesco Madrid ne oferă prilejul de a preţui într’un diplomat, pe un poet. Şi, pentru noi, această dim urmă calitate contene za: ', I I" I - i Faptele și zilele săptămânii 1Ili.Calend Enescu D’Annunzio Sacha Guitry ■1 RAMM fIntransigenţa lui Toscanini Toate ziarele au reprodus ştirea că Toscanini ca o urmare a evenimentelor recente din Austria refuză să dirijeze anul acesta concertele anuale de la Salzburg. Poate că în urma explicaţiunilor pe cari le-a primit pe cale diplomatică din partea domnului Schuschnigg, va reveni asupra hotărârii sale. Desigur că multă lume a hamas nedumerită de această consecinţă neaşteptată a istoricei întrevederi de la Berchtesgaden din 12 Februarie 1938. Această nedumerire însă nu există pentru aceia cari cunosc alte episoade de aceaşi natură, din viaţa lui Arturo Toscanini fidel la 73 de ani unor idei şi atitudini, cari par să se integreze în concepţia sa de dirijor. In timpul războiului mondial când concetăţenii lui erau în prada şovinismului cel mai aprig el a impus publicului său audiţia marilor opere ale compozitorilor germani. Iar în Ianuarie 1917 s’a petrecut o scenă în urma căreia Roma n’a mai putut să-l asculte pe dirijorul Toscanini. Această scenă memorabilă s’a petrecut cu ocazia unui concert în care trebuia să dirijeze Marșul funebru al lui Siegfried. Cu câteva zile mai înainte un avion german a bombardat Padova. In momentul când Toscanini a ridicat bagheta s’a iscat un vacarm infernal în care se distingea strigătul : „Pentru victimele de la Padova’’. Toscanini a părăsit imediat pupitrul pentru a nu-1 maiurca niciodată la Roma Dar în curând Toscanini avea să extindă această anatemă asupra întregei Italii. In anul 1930 cu ocazia unui concert la Bologna fiind de faţă un ministru, i *’«■ cerut să cânt* Giovinezzti. El a refuzat pentru motivul că acest imn nil este artistic. Câţiva tineri după ce au încercat să-l facă să revină asupra hotărârii sale fără succes l-au bătut. De atunci el nu mai dirijează în Italia, încetul cu încetul însă Toscanini pare că trebue să-și îngusteze câmpul său de activiate. Astfel după ce readusese sezonul muzical de la Bayreuth la o mare strălucire a renunţat să mai dirijeze în Germania, când noul regim s’a instalat în 1933, în semn de protest contra înlăturării colegului său Bruno Walter. De atunci alături de Bruno Walter şi alţi dirijori a constituit marea atracţiune a sezonului, muzical din Salzburg. ! ( ! Iată câteva din episoadele precedente ultimului gest al lui Toscanini. Fără discursuri, neînregimentat vreunui partid politic ci numai din intransigenta dragoste pentru artă şi artişti, Toscanini protestează oridecâte ori arta sau artiştii suferă vreo impietari. Viater Bărbuceanu