Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)
1938-04-04 / nr. 6012
Există, la Mica Publicitate, un capitol pe care-l citesc în fiecare zi cu interes: cel intitulat «Corespondenţe». Găsesc acolo lucruri delicioase, fragmente de viaţă, mici rebusuri autentice din care un scriitor ar putea să scoată un întreg roman. «Cobra » Reuşit cu dificultaţi enorme. Mâine desfăşurarea- Doresc sănătate. «Cobrei.» - Sau: «Mira » Te,am aşteptat cu «înfrigurare. De ce n’ai venit. Am atâta nevoe de tine. «Te aştept Vineri în hol la «Aro, la cinci. Mirmir». Ce desfăşurare aşteaptă Cobrei? Ce dificultăţi enorme a învins ? Cetind aceste «Corespondenţe» nu aveţi impresia că aţi deschis indiscret, o scrisoare care nu vă era adresată, că aţi interceptat un mesagiu dintr’o viaţă în care nu aveţi dreptul de a pătrunde? De ce n a venit Mira la întâlnirea dată? De ce se chinue Mirmir? Nu e greu de ghicit. Mirmir o iubeşte pe Mira. E simplu ca orice poveste. Un băiat iubea o fată.. .Va veni Mira Vineri, la ora 5, în hoit la Aro? Şi dacă nu, ce va face Mirmir? In orice roman găsiţi aceleaşi lucruri. Dar în viaţă, ele au parcă o altă savoare, un gust acru, o umbră de tristeţe, de nostalgie. M’am gândit: ce ar fi să surprind un fragment de idilă, interceptat la «Mica Publicitate»? Şi într'o dimineaţă când mi se părea că iarna a murit, miaai ales la «Mica Publicitate» o «corespondenţă» şi cu ea am pornit să descifrez taina unei vieţi- « «Pictoriţă tânără frumoa ‘ «să doreşte cunoştinţa domn «serios, bogat, pentru con- * «versaţii. La ziar sub Picto- r «riţa». I Nu sunt un «domn bogat». L Dar sunt un om serios. Şi, pentru ca, prin fereastră, îmi surândea caisul înflorit, i_am scris pictoriţei prima scrisoare«Aş vrea să stau de vorbă «cu d.ta. Nu te cunosc dar «îmi închipui că eşti singură «şi că primăvara îţi bate în «geam. Ştiu că serile ţi se «par lungi, că nopţile îţi «sunt prea negre, că viaţa «ţi-e pustie. Ţi-ai spus: va «trece încă o primăvară şi «eu nu voi şti ce-i iubirea. «La cinematograf, când vezi «alături perechile care-şi «strâng mâna ţi se pune un «nod în gât. Şi pentrucă ni«meni n’a venit până acum «să-ţi deschidă porţiile vie«ţii, te-ai hotărât să-ţi «încerci norocul la «Mişca Publicitate». Vrei să stai «de vorbă cu un domn se«rios şi bogat. Nu ştiu dacă «sunt serios şi — ca să fiu «sincer — îţi mărturisesc că «nu sunt nici bogat. Pot însă «să-mi ofer tot ceence-mi «place. Vrei să stai de vorbă «cu mine? Iată numărul meu «de telefon». Am adresat scrisoarea la ziar şi am aşteptat. O zi, două, trei. Uitasem aproape de pictoriţa mea, când, a patra zi, telefonul a sunat şi o voce timidă mi-a spus: — Aş vrea să vorbesc cu domnul care mi-a trimis o scrisoare la ziar. ~ Eu sunt. A urmat o tăcere mai lungă, pe care eu am întrerupt-o spunând: — Ei, dudue, vrei să stăm de vorbă ? — ...Da... — Când? ~ Nu ştiu~ Mâine? ~ Dacă sunteţi liber... ~ Da, sunt liber. Şi unde vrei să ne întâlnim? — Unde?! (era parcă o spaimă în vocea ei). — Vino la Dalles, pe la patru după masă. — La... Dalles..? — Nu-ți convine? — ...Ba da! Fie și la Dalles. ~ La patru. — Bine. — Spune-mi cum o să fii îmbrăcată.~ O să pun un șal roșu la gât., cu boabe negre... (parcă ezita). — Și ce pălărie? ~ O bască. ~ Atunci, pe mâine. — Da, pe mâine. A doua zi, la ora 4, eram la Dalles. Cum am intrat, am recunoscut-o. Era o fată tânără, slabă, un trup de copil, care abia se deşteaptă la viaţă. Părul roşu cădea în bucle uşoare acoperindu-i ceafa şi urechile. Avea nişte ochi mari, verzi, cu o ciudată căldură în priviri, gura mică, abia fardată cu puţin roşu şi obrajii palizi. Când m’am apropiat de ea un zâmbet timid părea că îşi cere iertare de îndrăzneala de a fi venit la această întâlnire cu un necunoscut. Ne-am plimbat împreună prin sala de expoziţii şi pe urmă, am ieşit pe stradă. Mi-a spus că o cheamă Adriana- Am mers încet înspre Şosea. La început îi vorbeam numai eu şi parcă îmi era recunoscătoare că n’o întreb nimic, că o las să-şi revie, să-şi ascundă emoţia, să se stăpânească. Din când în când un tremur nervos o făcea să tresară, ca o căprioară speriată. Ne-am oprit la o cofetărie: a luat o ceaşcă de ciocolată cu două brioşe. Parcă i-ar fi fost foame. Semăna cu un copil în faţa unei vitrine plină cu prăjituri, îşi muia brioşa în ciocolată şi o degusta cu atâta poftă cu atâta mulţumire încât m’a înduioşat. $ ~ Ţi-e foame, Adriana? V Mi-a răspuns ruşinată: - Nu. Şi apoi s'a sfiit să mai mă' nânce. Am mai cumpărat un cornet cu bomboane şi am pornit din nou, mai departe. Ne-am plimbat până seara târziu. Şi încetul cu încetul, Adriana mi-a spus povestea ei- Scrisoarea d-tale m’a mişcat, deşi îmi vorbea despre altceva decât ceea ce mă făcuse să dau anunţul la ziar. îmi vorbea de iubire... Eu n’am avut timp până acum să mă gândesc la aşa ceva.. Noi suntem prea săraci şi n’avem timp să visăm. Ooletă, m’am dus şi eu la şosea. Dar m’am întors repede, ca să nu mai văd atâtea perechi fericite şi să nu-mi dau seama, prea mult, de singurătatea mea. De multe ori nu am cu ce să-mi cumpăr cartoane şi vopsele. Acum, ajunsesem să nu mai ştiu cum să-mi plătesc chiria. Proprietăreasa m’a aşteptat două luni. E şi ea femeie săracă şi are nevoe de cei trei sute de lei pe cari îi lua pe odaia mea. De o săptămână mi-a spus să mă mut. Unde? Unde să mă duc? De acasă nu.mi mai pot trimite bani. N’au nici ei ,și sa mă întorc, nu vreau. Prea am muncit mult, prea m’am străduit ca să ajung iar de unde am pornit. Adriana s’a oprit. Era în ea atâta desnădejide încât parcă nu mai încăpea și trebuia să se spargă într’un hohot. Totuși, în marginea ochilor ei verzi, n’au apărut decât boabele câtorva lacrimi. Ce puteam să-i spun? Am mers amândoi tăcuți, înainte, fără să știm unde. , — Câţi ani ai, Adriana? ~ 18 anii Sunau atât de trist, în umbra serii albastre vorbele astea. 18 ani! — Şi ce ai aşteptat de la anunţul din ziar? — Nu ştiu. Totul şi nimic* — Mai crezi un minuni? Nu mi-a răspuns. Părea obosită. Ne-am aşezat pe o bancă, am cumpărat nişte covrigi şi i-am împărţit. La început, nu putea nici să mănânce. Mi-am adus aminte de o seară de demult, când aruncasem în Sena ultima monedă de zece centime, pentru că să mă simt liber, fără nici un ban, la voiaîntâmplării, înfruntând norocul cu nepăsarea celor 18 ani pe cari îi aveam atunci. Dar nu i-am povestit Adrianei întâmplarea de demult. Fiecare viață își are drumul ei. — Și acum? i-am spus Adrianei. — Nu știu. M’a privit drept în ochi, cu zâmbet sfios. — Tot trebue să încep odată viața... — Nu! Nu Adriana! Asta nu se poate! Mi-am zis un gând fără să îndrănzesc să scot o vorbă. Dar ea parcă m’a înțeles. — Ar fi fost mai ușor, poate, să încerc altceva. Dar n'am curajul! Nu pot! Nu pot! Nu încă! Era ca o pasere care-şi loveşte aripile de pereţii coliviei, i-am, strâns mâna în mâinile mele. Era rece. Mi-a lăsat-o, fără nici o împotrivire Şi am început să-i vorbesc despre viaţă şi despre minuni, despre tot ceea ce e dincolo de hotarul sărăciei, în lumea nădejdilor şi a visurilor. Mă asculta cu un surâs trist şi parcă voia să creadă. «Mai există minuni!» Şi în seara aceea, Adriana a adormit pe umărul meu cu zâmbetul mulţumit al copilului care a ascultat o poveste frumoasă. ■ E inutil să vă spun mai depare ce s-a întâmplat cu Adriana. Am mai văzut-o de câteva ori din seara aceea. Şi poate că, în toamnă, Adriana îşi va deschide prima expoziţie... — Dar cum o să Da- Cum? te recunosc? Reportaj 0 aventură la Mica Publicitate Din mizeriile mărunte ale vieţii, - nai exista tainul ' - ‘ U ”. O carte Pânza de Păianjen Continuare din pag. I-a de exprimare al perosnagiilor e și un neajuns. Romanul d-nei Cella Serghi aduce un climat nou, femenin, în literatura română. Atmosfera de lene, de lascivitate, de soare a Balcicului e redată sugestiv, cu mijloace sigure, cu o sensibilitate pur femenină. Căldura unui interior, febra unor aventuri cari pornesc de la o tulburare a imaginaţiei până a ajunge la intensitatea unei iubiri, gradaţia în evoluţia unei idile care se transformă treptat într’o dorinţă fizică şi apoi în exclusivitatea unei gelozii, remuşcările femeii şi ezitarea între datoria de fidelitate şi conştiinţa că trebue să-şi trăiască viaţa, micile viclenii cari alcătuesc exstenţa unei femei, chemarea aventurii şi nevoia statorniciei, toate acestea sunt exprimate cu un accent de autenticitate, cu o notaţie subtilă, cu o ştiinţă literară şi o dozare a efectelor cu totul remarcabilă. Romanul d-nei Cella Serghi nu pare a fi opera unui debutant, ci a unui scriitor versat, care posedă nu numai meşteşugul literar ci şi o deprindere a analizei sufleteşti adânci şi revelatoare. Şi totuşi e un roman care nu putea fi scris decât de o femeie. E sensibilitate femenină, o obişnuinţă de a-şi privi propria goliciune, un rafinament şi o mentalitate ce nu pot aparţine decât unei femei. «Pânza de păianjen» consacră un nou talent literar. De aceea e o carte care nu mai avea nevoe de nici o recomandare. _ IONEL JIANU area SS LUNI 4APRILIE 1933 Premieră vieneză după Anschluss Continuare din pag. l-a întorşi peste o clipă, văzând odaia goală rămân încredinţaţi că tainicii călători au fost sfinţi cu adevărat... Trebue să asculţi pe Paula Wessely în graiul versurilor populare ale lui Max Mell ca fioruliubitei şi pocăinţei creştine săte cuprindă cu toată amploarea înduioşării. Convingerea în tonul ingenuei ţărăncuţe, Magdalena, duce la accente de magistrală interpretare. Cei care au auzit-o şi pe Hélène Thimig în acelaş rol afirmă superioritatea Paulei Wessely în linia simplă a creaţiei ca o sculptură în lemn a vechilor biserici catolice. Să joci atât de voios pe fata de ţăran, să fii atât de copilăroasă şi să fii pătrunsă de minunea evangheliei. Iată un teatru de extaz care nu te mai înstrăinează prin tonul misterios cu metafore îndrăzneţe, interesante dar neconvingătoare. Teatrul idilic-mistic al lui Max Mell preia tradiţia misticei germane din Evul Mediu. Actualizarea lui Angelus Silessius i-a reuşit lui Rainer Maria Rilke în «Stundenbuch». Hofmannsthal încercase prelucrările misterelor în versuri populare «Jedermann şi «Marele Teatru al lumii». Totuş n’a actualizat tipurile, fiindcă acele tipuri sunt perimate, neintegrate în veacul tehnicei. Max Mell nu se mulţumeşte cu schema evului mediu ca în «Jedermann» sau cu aceia a barocului ca în «Marele Teatru al Lumii». Legendele originale sunt inspirate chiar din viaţa , ţărănească de azi cu întorsături de acţiune care nu mai are rigiditatea marionetelor. Abstracţiile lui Hofmannsthal, bune în comedia ■ deli’ arte, sunt mai depărtate de noi când e vorba de sufle- tul omenesc permanent. Acesta se cere înduioşat şi transformat de realităţile de azi. La Hofmannsthal nu vei găsi de pildă tipul cu care Keyserling caracterizează epoca technică de azi, tipul şoferului. In «Marele Teatru al Lumii» personagiile sunt abstracte: Regele, Frumuseţea, Contradictorul, cel mai apropiat de noi de abia ajunge la tipul cerşetorului. Max Mell ne apropie , mai ales în ultimul său mister «Jocul străbunilor de tipurile şi clipele veacului tehnicei- Iar versurile sale, neavând poate pathosul adeseori artificial frenetic, rhofmannsthalian, radiază o iubire mai liniştită evanghelica, peste cea erotică, a aproapelui. Dealtminteri din opera întreagă a acestui ultim mare poet al Vienei se revarsă iubirea franciscană. Atât din poeziile cât şi din nuvelele şi dn teatrul lui Max Mell. M am dus a doua zi după premieră să-l văd pe autor la marginea Vienei în locuinţa sa din Hutteldorf. Locueşte într’o casă de stil din epoca Măriei Theresa, aşezată pe malul râului Witen intre dealuri cu pomi înfrunziţi, cu parcuri, viile şi sanatorii. Poetul mă întâmpină cu acelaş surâs blând, din vremea convorbirilor neuitate de acum zece ani în cercul lui Hugo von Hofmannsthal. Parcă nici n’au trecut anii peste faţa copilărească, de ascet totuş, a cinquagenarului. Nu-i dai nici 40 de ani. Pe pereţi tablouri cu străbunii poetului, toţi ofiţeri şi funcţionari imperiali. In mijlocul odăii acelaş vraf de cărţi în piramidă... Da! — zâmbeşte Mell nu le-a venit încă rândul la citit. Iată aci o carte, a d-tale: «Jocul Apstolilor!» Ai uitat s’o iei ultima dată la plecare!» Mă integrez parcă într’un mister în care zece ani nu contează. Şi vorbim de Hofmannsthal, Rilke, George şi de Viena de azi... St RAMPA Paula Wessely Paul Hartman KDin carnetul unul indiscret ! Continuare din pag. I-a Am uitat să vă spun că atât Valentineanu cât şi Finteşeanu deveniseră autori dramatici (ca să existe concurenţi la premiul naţional d© teatru care, altel, anul acesta, nu se ştie cui i se va putea acorda). Bineînţeles că atunci când se întâlnesc doi autori dramatici iese o dramă (sau o comedie). De data aceasta a ieşit însă numai o experienţă şi un pariu. Obiectul pariului a fost următorul: poate Critica să fie un om întreg? Valentineanu a pretins că da. Finteşteanu, mai realist şi mai psiholog, a susţinut că nu. Valentineanu a mizat pe farmecul ingenuer Tantzi Economu iar Finteşteanu pe sex,apeal-ul Elvirei Godeanu. Nu-i aşa că Finteşteanu era mai psiholog? Asta am spus-o eu de la început, dar prietenul meu Barbu n’a vrut să mă creadă. Şi de câte ori balanţa înclina spre Valentineanu îmi spunea: Ei! vezi, vezi? — Cine râde la urmai, râde mai bine, am răspuns eu cu înţelepciunea populară. Şi, bineînţeles că până la urmă tot Elvira Godeanu a fost mai tare. Dar ce greu a învins! A trebuit să sară pe fereastră, să umble pe acoperiş, să se taie la mână, să-l sărute pe Finteşteanu şi să facă multe alte sacrificii până s’o poată goni pe Tantzi Economu şi să-l recâştige definitiv pe Critico. — Match Elvira Godeanu- Tantzi Economu mi_a şoptit prietenul meu. _ ~ Complectat cu un match Valentineanu-Finteşteanu, am adăugat eu. — Pasionant! — Taci din gura că te aude lumea... Şi într’adevăr, lumea nu era pasionată pentru că publicul de la premiere nu e de loc sportiv (afară de rari excepţii, ca de pildă, Camil Petrescu, Ionel Dumitrescu şi Mihail Sebastian skyonul). Dar ce e vinovat d. Th. Scorţescu dacă publicul nu e sportiv? DON RODRIGUE »SB®1 8Pe&®'C8.SS«o eo «ss ««și-a ».... oo«»« V. Valentineanu ADIO - aparate la priză si Paterii toate mărcile in rate mici lunare, vin de SUPER-RADIO m v.%1..ii ijhuupjm—t RAD REGALA 12 Modele de la sei 09AA echipate cu renumitele AiiWW lămpi TUNGSRAM PRAFURI V5fp0IHQ JOCOSE BURERfl JJUUlMIKmBAf IAL A CERETICII A FURI ORCINALE COCOSElA