Rampa, aprilie 1938 (Anul 21, nr. 6012-6015)

1938-04-04 / nr. 6012

Există, la Mica Publicitate, un capitol pe care-l citesc în fie­care zi cu interes: cel intitulat «Corespondenţe». Găsesc acolo lucruri delicioase, fragmente de viaţă, mici rebusuri auten­tice din care un scriitor ar pu­tea să scoată un întreg roman. «Cobra » Reuşit cu dificul­­taţi enorme. Mâine desfă­­­şurarea- Doresc sănătate. «Cobrei.» -­ Sau: «Mira » Te,am aşteptat cu «înfrigurare. De ce n’ai ve­­­nit. Am atâta nevoe de tine. «Te aştept Vineri în hol la «Aro, la cinci. Mirmir». Ce desfăşurare aşteaptă Co­brei? Ce dificultăţi enorme a învins ? Cetind aceste «Cores­pondenţe» nu aveţi impresia că aţi deschis indiscret, o scrisoa­re care nu vă era adresată, că aţi interceptat un mesagiu din­­tr’o viaţă în care nu aveţi drep­tul de a pătrunde? De ce n a venit Mira la întâl­nirea dată? De ce se chinue Mirmir? Nu e greu de ghicit. Mirmir o iubeşte pe Mira. E simplu ca orice poveste. Un băiat iubea o fată­.. .Va veni Mira Vineri, la ora 5, în hoit la Aro? Şi dacă nu, ce va face Mirmir? In orice ro­­man găsiţi aceleaşi lucruri. Dar în viaţă, ele au parcă o altă sa­­voare, un gust acru, o umbră de tristeţe, de nostalgie. M’am gândit: ce ar fi să sur­prind un fragment de idilă, in­terceptat la «Mica Publicitate»? Şi într'o dimineaţă când mi se părea că iarna a murit, mi­aai ales la «Mica Publicitate» o «corespondenţă» şi cu ea am pornit să descifrez taina unei vieţi- « «Pictoriţă tânără frumoa­ ‘ «să doreşte cunoştinţa domn­­ «serios, bogat, pentru con- * «versaţii. La ziar sub Picto- r «riţa». I Nu sunt un «domn bogat». L Dar sunt un om serios. Şi, pen­­tru ca, prin fereastră, îmi surân­dea caisul înflorit, i_am scris pictoriţei prima scrisoare­«Aş vrea să stau de vorbă «cu d.ta. Nu te cunosc dar «îm­i închipui că eşti singură «şi că primăvara îţi bate în «geam. Ştiu că serile ţi se «par lungi, că nopţile îţi­­ «sunt prea negre, că viaţa «ţi-e pustie. Ţi-ai spus: va «trece încă o primăvară şi «eu nu voi şti ce-i iubirea. «La cinematograf, când vezi «alături perechile care-şi «strâng mâna ţi se pune un «nod în gât. Şi pentrucă ni­­«meni n’a venit până acum «să-ţi deschidă porţiile vie­­«ţii, te-ai hotărât să-ţi «încerci norocul la «Mi­şca Publicitate». Vrei să stai «de vorbă cu un domn se­­«rios şi bogat. Nu ştiu dacă «sunt serios şi — ca să fiu «sincer — îţi mărturisesc că «nu sunt nici bogat. Pot însă «să-mi ofer tot ceence-m­i «place. Vrei să stai de vorbă «cu mine? Iată numărul meu «de telefon». Am adresat scrisoarea la ziar şi am aşteptat. O zi, două, trei. Uitasem aproape de pictoriţa mea, când, a patra zi, telefonul a sunat şi o voce timidă mi-a spus: — Aş vrea să vorbesc cu dom­nul care mi-a trimis o scrisoare la ziar.­­ ~ Eu sunt. A urmat o tăcere mai lungă, pe care eu am întrerupt-o spu­nând: — Ei, dudue, vrei să stăm de vorbă ? — ...Da... — Când? ~ Nu ştiu­­~ Mâine? ~ Dacă sunteţi liber... ~ Da, sunt liber. Şi unde vrei să ne întâlnim? — Unde?! (era parcă o spaimă în vocea ei). — Vino la Dalles, pe la patru după masă. — La... Dalles..­? — Nu-ți convine? — ...Ba da! Fie și la Dalles. ~ La patru.­­ — Bine. — Spune-mi cum o să fii îm­brăcată.­­~ O să pun un șal roșu la gât.­, cu boabe negre... (parcă ezita). — Și ce pălărie? ~ O bască. ~ Atunci, pe mâin­e. — Da, pe mâine. A doua zi, la ora 4, eram la Dalles. Cum am intrat, am re­­cunoscut-o. Era o fată tânără, slabă, un trup de copil, care a­­bia se deşteaptă la viaţă. Părul roşu cădea în bucle uşoare a­­coperindu-i ceafa şi urechile. Avea nişte ochi mari, verzi, cu o ciudată căldură în priviri, gura mică, abia fardată cu pu­ţin roşu şi obrajii palizi. Când m’am apropiat de ea un zâm­­bet timid părea că îşi cere ier­tare de îndrăzneala de­ a fi ve­nit la această întâlnire cu un necunoscut. Ne-am plimbat împreună prin sala de expoziţii şi pe urmă, am ieşit pe stradă. Mi-a spus că o cheamă Adriana- Am mers încet înspre Şosea. La început îi vorbeam numai eu şi parcă îmi era recunoscă­toare că n’o întreb nimic, că o las să-şi revie, să-şi ascundă e­­moţia, să se stăpânească. Din când în când un tremur nervos o făcea să tresară, ca o căpri­oară speriată. Ne-am oprit la o cofetărie: a luat o ceaşcă de ciocolată cu două brioşe. Parcă i-ar fi fost foame. Semăna cu un copil în faţa unei vitrine plină cu pră­jituri, îşi muia brioşa în cioco­lată şi o degusta cu atâta poftă cu atâta mulţumire încât m’a înduioşat. $ ~ Ţi-e foame, Adriana? V Mi-a răspuns ruşinată:­­ - Nu.­­ Şi apoi s'a sfiit să mai mă­­­' nânce.­­ Am mai cumpărat un cornet­­ cu bomboane şi am pornit din­­ nou, mai departe. Ne-am plim­bat până seara târziu. Şi înce­tul cu încetul, Adriana mi-a spus povestea ei- Scrisoarea d-tale m’a mişcat, deşi îmi vorbea despre altceva decât ceea ce mă făcuse să dau anunţul la ziar. îmi vorbea de i­ubi­re... Eu n’am avut timp pâ­nă acum să mă gândesc la aşa ceva.. Noi suntem prea săraci şi n’avem timp să visăm. O­­­oletă, m’am dus şi eu la şosea. Dar m’am întors repede, ca să nu mai văd atâtea perechi fe­ricite şi să nu-mi dau seama, prea mult, de singurătatea mea. De multe ori nu am cu ce să-mi cumpăr cartoane şi vop­sele. Acum, ajunsesem să nu mai ştiu cum să-mi plătesc chi­ria. Proprietăreasa m’a aştep­tat două luni. E şi ea femeie săracă şi are nevoe de cei trei sute de lei pe cari îi lua pe o­­daia mea. De o săptămână mi-a spus să mă mut. Unde? Unde să mă duc? De acasă nu.mi mai pot trimite bani. N’au nici ei ,și sa mă întorc, nu vreau. Prea am muncit mult, prea m’am străduit ca să ajung iar de unde am pornit. Adriana s’a oprit. Era în ea atâta desnădejide încât parcă nu mai încăpea și trebuia să se spargă într’un hohot. Totuși, în marginea ochilor ei verzi, n’au apărut decât boabele câtorva lacrimi. Ce puteam să-i spun? Am mers amândoi tăcuți, îna­inte, fără să știm unde. , — Câţi ani ai, Adriana? ~ 18 anii Sunau atât de trist, în umbra serii albastre vorbele astea. 18 ani! — Şi ce ai aşteptat de la anun­ţul din ziar? — Nu ştiu. Totul şi nimic* — Mai crezi un minuni? Nu mi-a răspuns. Părea obo­sită. Ne-am aşezat pe o bancă, am cumpărat nişte covrigi şi i-am împărţit. La început, nu putea nici să mănânce. Mi-am adus aminte de o seară de demult, când aruncasem în Sena ultima monedă de zece centime, pentru că să mă simt liber, fără nici un ban, la voia­­întâmplării, înfruntând noro­cul cu nepăsarea celor 18 ani pe cari îi aveam atunci. Dar nu­ i-am povestit Adrianei în­tâmplarea de demult. Fiecare viață își are drumul ei. — Și acum? i-am spus Adria­nei. — Nu știu. M’a privit drept în ochi, cu zâmbet sfios. — Tot trebue să încep odată viața... — Nu! Nu Adriana! Asta nu se poate! Mi-am zis un gând fără să îndrănzesc să scot o vorbă. Dar ea parcă m’a înțe­les. — Ar fi fost mai ușor, poate, să încerc altceva. Dar n'am cu­­rajul! Nu pot! Nu pot! Nu încă! Era ca o pasere care-şi love­şte aripile de pereţii coliviei, i-am, strâns mâna în mâinile mele. Era rece. Mi-a lăsat-o, fă­ră nici o împotrivire­ Şi am în­ceput să-i vorbesc despre via­ţă şi despre minuni, despre tot ceea ce e dincolo de hotarul să­răciei, în lumea nădejdilor şi a visurilor. Mă asculta cu un surâs trist şi parcă voia să creadă. «Mai există minuni!» Şi în seara aceea, Adriana a adormit pe umărul meu cu zâm­betul mulţumit al copilului ca­re a ascultat o poveste fru­moasă. ■ E inutil să vă spun mai de­­pare ce s-a întâmplat cu Adri­ana. Am mai văzut-o de câteva ori din seara aceea. Şi poate că, în toamnă, Adriana îşi va deschide prima expoziţie... — Dar cum o să Da- Cum? te recunosc? Reportaj 0 aventură la Mica Publicitate Din mizeriile mărunte ale vieţii, - nai exista tainul ' - ‘ U ”. O carte Pânza de Păianjen Continuare din pag. I-a de exprimare al perosnagiilor e și un neajuns. Romanul d-nei Cella Serghi aduce un climat nou, femenin, în literatura română. Atmosfe­ra de lene, de lascivitate, de soare a Balcicului e redată su­gestiv, cu mijloace sigure, cu o sensibilitate pur femenină. Căl­dura unui interior, febra unor aventuri cari pornesc de la o tulburare a imaginaţiei până a ajunge la intensitatea unei iu­­biri, gradaţia în evoluţia unei idile care se transformă treptat într’o dorinţă fizică şi apoi în exclusivitatea unei gelozii, re­­muşcările femeii şi ezitarea în­tre datoria de fidelitate şi con­ştiinţa că trebue să-şi trăiască viaţa, micile viclenii cari alcă­­tuesc exstenţa unei femei, che­marea aventurii şi nevoia sta­torniciei, toate acestea sunt ex­primate cu un accent de auten­ticitate, cu o notaţie subtilă, cu o ştiinţă literară şi o dozare a efectelor cu totul remarcabilă.­­ Romanul d-nei Cella Serghi nu pare a fi opera unui debu­tant, ci a unui scriitor versat, care posedă nu numai meşteşu­gul literar ci şi o deprindere a analizei sufleteşti adânci şi re­velatoare. Şi totuşi e un roman care nu putea fi scris decât de o fe­meie. E sensibilitate femenină, o obişnuinţă de a-şi privi pro­pria goliciune, un rafinament şi o mentalitate ce nu pot apar­ţine decât unei femei. «Pânza de păianjen» consa­cră un nou talent literar. De a­­ceea e o carte care nu mai a­­vea nevoe de nici o recoman­dare.­ ­ _ IONEL JIANU area SS LUNI 4­­APRILIE 1933 Premieră vieneză după Anschluss Continuare din pag. l-a întorşi peste o clipă, văzând o­­daia goală rămân încredinţaţi că tainicii călători au fost sfinţi cu adevărat... Trebue să asculţi pe Paula Wessely în graiul versurilor populare ale lui Max Mell ca fiorul­­iubitei şi pocăinţei creş­tine să­­te cuprindă cu toată amploarea înduioşării. Convin­gerea în tonul ingenuei ţărăn­cuţe, Magdalena, duce la accen­te de magistrală interpretare. Cei care au auzit-o şi pe Hé­­lène Thimig în acelaş rol a­­firmă superioritatea Paulei Wessely în linia simplă a crea­ţiei ca o sculptură în lemn a vechilor biserici catolice. Să joci atât de voios pe fata de ţăran, să fii atât de copilăroasă şi să fii pătrunsă de minunea evangheliei. Iată un teatru de extaz care nu te mai înstrăinea­ză prin tonul misterios cu me­tafore îndrăzneţe, interesante dar neconvingătoare. Teatrul i­­dilic-mistic al lui Max Mell preia tradiţia misticei germane din Evul Mediu. Actualizarea lui Angelus Silessius i-a reuşit lui Rainer Maria Rilke­­ în «Stundenbuch». Hofmannsthal încercase prelucrările mistere­lor în versuri populare «Jeder­mann şi «Marele Teatru al lu­mii». Totuş n’a actualizat tipu­rile, fiindcă acele tipuri sunt perimate, ne­integrate în veacul tehnicei. Max Mell nu se mulţumeşte cu schema evu­lui mediu ca în «Jedermann» sau cu aceia a barocului ca în «Marele Teatru al Lumii». Le­gendele originale sunt inspira­te chiar din viaţa , ţărănească de azi cu întorsături de acţiune care nu mai are rigiditatea ma­rionetelor. Abstracţiile lui Hof­mannsthal, bune în comedia ■ deli’ arte, sunt mai depărtate­ de noi când e vorba de sufle-­­ tul omenesc permanent. Acesta se cere înduioşat şi transfor­mat de realităţile de azi. La Hofmannsthal nu vei găsi de pildă tipul cu care Keyserling caracterizează epoca technică de azi, tipul şoferului. In «Marele Teatru al Lumii» personagiile sunt abstracte: Re­gele, Frumuseţea, Contradicto­­rul, cel mai apropiat de noi de abia ajunge la tipul cerşeto­rului. Max Mell ne apropie , mai ales în ultimul său mister «Jocul străbunilor de tipurile şi clipele veacului tehnicei- Iar versurile sale, neavând poate pathosul adeseori artificial fre­­netic, rhofmannsthalian, radia­ză o iubire mai liniştită evan­ghelica, peste cea erotică, a a­proapelui. Dealtminteri din o­­pera întreagă a acestui ultim mare poet al Vienei se revarsă iubirea franciscană. Atât din poeziile cât şi din nuvelele şi dn teatrul lui Max Mell. M am dus a doua zi după pre­­mieră să-l văd pe autor la mar­ginea Vienei în locuinţa sa din Hutteldorf. Locueşte într’o ca­să de stil din epoca Măriei The­resa, aşezată pe malul râului Witen intre dealuri cu pomi în­­frunziţi, cu parcuri, viile şi sa­natorii. Poetul mă întâmpină cu acelaş surâs blând, din vremea convorbirilor neuitate de acum zece ani în cercul lui Hugo von Hofmann­sthal. Parcă nici n’au trecut anii peste faţa copilărească, de ascet totuş, a cinquagenarului. Nu-i dai nici 40 de ani. Pe pereţi tablouri cu străbunii poetului, toţi ofiţeri şi funcţio­nari imperiali. In mijlocul odăii acelaş vraf de cărţi în piramidă... Da! — zâmbeşte Mell nu le-a venit încă rândul la citit. Iată aci o carte, a d-tale: «Jocul Apstoli­­lor!» Ai uitat s’o iei ultima dată la plecare!» Mă integrez parcă într’un mister în care zece ani nu contează. Şi vorbim de Hofmannsthal, Rilke, George şi de Viena de azi... St RAM­PA Paula Wessely Paul Hartman KDin carnetul unul indiscret ! Continuare din pag. I-a Am uitat să vă spun că atât Valentineanu cât şi Finteşeanu deveniseră autori dramatici (ca să existe concurenţi la premiul naţional d© teatru care, altel, anul acesta, nu se ştie cui i se va putea acorda). Bineînţeles că atunci când se întâlnesc doi autori dramatici iese o dramă (sau o comedie). De data aceasta a ieşit însă nu­mai o experienţă şi un pariu. Obiectul pariului a fost urmă­torul: poate Critica să fie un om întreg? Valentineanu a pre­­tins că da. Finteşteanu, mai realist şi mai psiholog, a susţi­nut că nu. Valentineanu a mi­zat pe farmecul ingenuer Tantzi Economu iar Finteşteanu pe sex,apeal-ul Elvirei Godeanu. Nu-i aşa că Finteşteanu era mai psiholog? Asta am spus-o eu de la început, dar prietenul meu Barbu n’a vrut să mă crea­dă. Şi de câte ori balanţa încli­na spre Valentineanu îmi spu­nea: Ei! vezi, vezi? — Cine râde la urmai, râde mai bine, am răspuns eu cu în­ţelepciunea populară. Şi, bine­înţeles că până la ur­mă tot Elvira Godeanu a fost mai tare. Dar ce greu a învins! A trebuit să sară pe fereastră, să umble pe acoperiş, să se taie la mână, să-l sărute pe Finteş­­teanu şi să facă multe alte sa­crificii până s’o poată goni pe Tantzi Economu şi să-l recâş­tige definitiv pe Critico. — Match Elvira Godeanu- Tantzi Economu mi_a şoptit prietenul meu. _ ~ Complectat cu un match Valentineanu-Finteşteanu, am adăugat eu. — Pasionant! — Taci din gura că te aude lumea... Şi într’adevăr, lumea nu era pasionată pentru că publicul de la premiere nu e de loc spor­tiv (afară de rari excepţii, ca de pildă, Camil Petrescu, Ionel Dumitrescu şi Mihail Sebastian skyonul). Dar ce e vinovat d. Th. Scor­­ţescu dacă publicul nu e spor­tiv? DON RODRIGUE »SB®1 8Pe&®'C8.SS«o eo «ss ««și-a ».... oo«»« V. Valentineanu ADIO - aparate la priză si Paterii toate mărcile in rate mici lunare, vin de SUPER-RADIO m v.%1..ii ijhuupjm—t RAD REGALA 12 Modele de la sei 09AA echipate cu renumitele AiiWW lămpi TUNGSRAM PRAFURI V5fp0IHQ JOCOSE BURERfl­ JJUUlMIKmBAf IAL A CER­ETICII A FURI OR­CINALE COCOSElA

Next