Rampa, februarie 1942 (Anul 2, nr. 10-13)
1942-02-01 / nr. 10
! Numele lui Petre Ştefănescu Goangă a purtat ani dea rândul fala glasului românesc prin ţări streine. Pe marile scene ale Apusului, în Franţa, în Belgia baritonul a plimbat darul său neasemuit de interpret al lui Verdi, al lui Wagner ,al lui Gounod, împrejurările politice potrivnice migraţiunii artiştilor şi mai cu osebire severitatea legilor de protecţie a muncii naţionale au determinat unele înapoieri la vatră despre care din punct de vedere egoist n'am avut decât a ne felicita. Astfel din 1932 Petre Ştefănescu Goangă, care cântase în săptămâna cea mare a Kursaalului din Ostende între o reprezentaţie Şaliapin şi una Tita Rufo a rămas exclusiv al Operii Române cu contracte reînoite şi cu angajamente pe care situaţia internaţională nu putea decât să le prelungească. Creaţii de neuitat au îmbogăţit de atunci şi până astăzi repertoriul „Teatrului Liric“, neîntrecut în operele wagneriene, ca şi în „Rigoletto“, în „Trovatore“, în „Pagliacci“, în „Tosca“, baritonul străluceşte pe firmamentul muzicii noastre ca o stea de prima mărime. Alături de calităţi vocale cum rar se întâlnesc, alături de un tambru unic, Petre Ştefănescu Goangă are instinctul sigur al artistului de rasă şi o inteligenţă scenică dintre cele care sunt apanajul interpreţilor epocali. Dar este inutil să vă recomandăm dumneavoastră, spectatori fideli sau chiar numai incidentali ai Operei Române, pe cântăreţ sau pe actor. II cunoaşteţi prea bine, îl urmăriţi, îl apreciaţi şi Vaţi aşezat desigur la loc de cinste pe o treaptă superioară în ierarhia celor mai delicate preferinţe. Vom desprinde însă o zi din viaţa omului pentru a v-o oferi cu tot pitorescul ei inedit, cu toată savoarea ei tare, cu toată culoarea ei boemă. O PROBLEMA DE PUBLICITATEBebe doarme ! Doamna Cecilia Ştefănescu- Goangă, mama baritonului, îşi păleşte fiul cu aceiaşi dragoste, cu aceiaşi abnegaţie ca în timpurile în care „Bebe“ nu era numai... „bebe“ ci mai ales copil teribil. O pianistă de clasă a renunţat la gloria ei personală, o încântătoare femeie la succesele de mondenitate pentru ca darul neasemuit al fiului să poată fi cultivat, pentru ca acest fiu să fie ferit de unele atacuri prea pripite ale vieţii. De aceia când mă gândesc la artistul Petre Ştefănescu-Goangă nu-l pot desprinde de silueta maternă profilată la fereastra acelei case din provincie de unde năvăleau în stradă note din vioara lui George Enescu şi atâtea alte divine melodii. Puţine exemple de jertfă şi de abnegaţie se pot cita care să poată sta alături de acesta. Are însă binecuvântarea rară a recompensei. Deşi zvăpăiatul licean de pe vremuri a ajuns o glorie a muzicii româneşti, sentimentele lui nu s’au schimbat. Petre Ştefănescu-Goangă îşi iubeşte mama într’un fel care nu poate decât să mulţumească şi să răscumpere. Aşteptând, îmi aduc aminte de copilărie, de o copilărie aproximativ comună, strada liniştită din portul cel mai zbuciumat, cel mai febril de pe toată întinderea Dunării, camarazii de joc din grădina Poligonului, îndârjirea anilor prea tineri, veseliile şi întristările deopotrivă de nejustificate şi de totale. Petre Ştefănescu-Goangă nu arăta în acel timp ca viitor bariton. Era mare maestru la „bile“, la „arci“, la „nasturi“ şi la alte asemenea jocuri. Elev dezordonat şi fire violentă, muzica singură îl domolise. Cânta la vioară... Dar noi în acel timp ne preocupam de cu totul alte bătălii decât artistice. Înainte de a pleca în oraş stăm de vorbă. Ştirile zilei internaţionale, teatru, operă, cancan. Petre Ştefănescu Goangă nu preţueşte însă decât în anume condiţii farmecul ineditului de informaţie. — Cum se face că prin ziare şi reviste numele îţi apare foarte rar şi fotografia aproape niciodată? — Motivele ar fi mai multe. Dar am impresia că lipsa mea de... stăruinţă este la temelia acestei absenţa de publicitate care prieteneşte te supără. — Explică-te! Dă amănunte. — Cred că ar fi mai convenabil — pentru amândoi, pentru dumneata ca gazetar şi pentru mine ca artist, să trecem cu vederea condiţiile în care în Bucureştii anilor 1942 ajunge cineva... e mare vedetă de presă. E drept însă că aveţi cu toţii o mare scuză. Fotografia mea este mai puţin demnă — fiziceşte vorbind — de onoarea tiparului decât era acum 10-15 ani. Iar cât despre cariera mea actoricească propriu zisă un text cu privire la ea, cere osteneli şi competenţă la care este greu să supui pe un jurnalist prea furat de actualitate ca să„ întârzie. O, ce lucruri grele strecoară, cu falsă amabilitate, vechiul meu amic Ştefănescu-Goangă la adresa confraţilor mei şi poate— la a mea! Cum să-i răspundem? Are în multe, în foarte multe privinţe dreptate. Dar riposta vine, personală: — Bine, bine, dar pe mine de ce mă amâni de o săptămână, de ce mă porţi cu vorba? Ce scuză ai? — Dragă, să ştii un lucru ! Mojic sunt numai cu prietenuil Aşa este Ştefănescu Goangă! Nedrept câteodată, sau pasionat, întotdeauna însă plin de farmec. Nimeni nu povesteşte mai agreabil o anecdotă chiar cunoscută de toată lumea. Nimeni nu ascultă mai atent şi mai politicos speech-ul partenerului de conversaţie. — Unde mergem ? — Păi! Eu merg la Operă. Am repetiţii. — Te însoţesc. — Trebue că eşti nebun, înţeleg eu! Sunt obligat. N’am ce face! Dar tu... Ne-am despărţit până la urmă aproape de Regina Maria. Ninsoare, gloată, o vreme care să te predispute la melancolie... ...După repetiţia „Maeştrilor Cântăreţi“ am luat masa împreună. La Capşa, Bebe Goangă este aici unul din obişnuiţi. — „Ar trebui să nu plătesc. Le fac reclamă fără să vreau“ — ne mărturiseşte baritonul. Nu s’ar putea spune că luăm masa împreună. Mai curând îl asist! Ştefănescu Goangă nu mănâncă ; el oficiază. Arta de a mânca biine este pentru, marele cântăreţ un adevărat deliciu. Alege cu nespus rafinament şi consumă cu tot atâta măestrie. Despre cantităţi prefer să nu amintesc altfel decât subliniind că ele sunt... în proporţie. Trăsăturile feţii îi devin expresive; ochii îi lucesc. Baritonul bine dispus seamănă leit cu acela care acum 35 de ani fura de prin sobele de faianţă borcanele de dulceaţă păstrate pentru la iarnă. A venit rândul cafelelor! — Te duc după masă la Iancu Chioru! — Care Iancu Chioru ? —■ Ăl de „joacă“ la nevoie şi cu ochiul pe masă! M’am înfricoşat. Dar am primit repede asigurările necesare. Este vorba de un tripou clandestin unde marele bariton este primit ca la el acasă, unde toţi de prin partea locului îl apreciază, îl cunosc, îl ascultă. — De când am observat că se trişează în lumea mare mai rău decât prin spelunci şi de când mi-am dat seama că moravurile generale nu diferă, prefer totdeauna unei invitaţii „high-life“ O partidă de „roşu şi negru“ printre derbedei! Ştefănescu Goangă nu este un snob al boemei, nu este un amator de viaţă senzaţională de pe urma vreunei intoxicaţii de lectură romantică. Ii plac oamenii fără serie, mediile de dincolo de bine şi de rău şi în general tot ceea ce într’un univers prea bine chibzuit ar risca dezordinea. — Ce să fac şi eu? Dacă intram la 20 de ani la Domenii sau la Arhivele Statului m’aş fi dus ca tot omul să joc „maus“ Duminica după masă cu cocoanele! Dar apropos! Ce crezi ? Mi-am pus candidatura la „Agricol“! cm Iancu Chioru ! Nu te mai înţeleg deloc! — Nu văd ce ar fi de înţeles în mod deosebit. Te întreb dacă am şanse. Atâta . Până la urmă l’am lăsat să meargă singur. —Văd eu ! Te fereşti de localurile rău famate... — „Ai dreptate. Azi dimineață n’am vrut să viu nici la Operă!“ Trebuia să i-o plătesc. Trebuia. ARTA DE A VORBI Pe la orele 4 după amiază Ștefănescu Goangă intră la „Zamfirescu”. XI aşteaptă la o masă fixă un grup de prieteni de variate îndeletniciri, de variate gusturi, de variate calităţi. „Bebe" este centrul atenţiunii generale. Se vorbeşte despre orice afară doar de politică. Se povestesc anecdote, se pun în circulaţie cancanuri şi se... discută cu măsura necesară între gentilomi despre vinuri, despre femei, despre jocuri de cărţi şi despre alte pasiuni ale unei lumi quasidefuncte Actualitatea dispare de la orizontul preocupărilor generale. Arta în tot ce are Ca mai esenţial, mai nepieritor formează obiectul celor mai pasionate controverse. Ştefănescu-Goangă are ceea ce se chiamă atitudine. Spune — răspicat — adevărul. Nu menajeaz pe nimeni. Nici nu cere menajat Din când în când ridic glasul pentru a apăra cu pasiune o ideie, o preferinţă, un prieten. Vorbeşte atunci instinctul drept al omului potenţat de instinctul artistului. Ştefănescu-Goangă gre j şeşte rar, în prietenii, în admiraţii. Dar când greşeşte apoi nu se poate spune că nu s’a angajat I „El* INTRE „El“ Cred că te-ai lămuriti Cred oft am scăpat de bie !14* Depinde 1 Ce faci azi după masă ? Baritonul se uită la ceas. „Plec la repetiție'*. Și pe urmă ? -r Pe urmiă mă duc la spectacol. Cânt diseară în „Aida". — Bine ne vedem atunci după teatru ! Nu i-am spus unde. Ştie. Când toate teatrele din Bucureşti se îmchid adică pe aproape de miezul nopţii incorigibilii boemi, actorii, scriitorii, ziariştii se întâlnesc în jurul unui pahar cu vin, într-unul din restaurantele din centrul Capitalei. Pentru un ceas două toate evenimentele mari, toate catastrofele, toate înnălţările îşi opresc eficienţa. Nici problema Pacificului, nici războiul din Libia, nici chiar frontul din răsărit nu au importanţa lor reală în desfăşurarea vieţii de pe acestor titrat, continent. La o masă de la „Modern”, Ştefănescu Goangă, Ion Iancovescu Tudor Muşatescu şi mulţi alţii vorbesc despre un text, despre un rol, despre o interpretare cu maivitatea sublimă a vânătorilor di ideal care neglijează prăpăstiile peste care ar putea călca. Au convingerea că există îngeri păzitori şi pentru dezinteresaţii şi glorioşii eroi ai artei inutile. Peste cuvintele lor de duh, peste ideile lor generoase, noaptea bucureşteană se lasă grea, o noapte gravă, o noapte opacă de războiu. Ştefănescu Goangă pleacă spre casă, trist, aproape supărat... II văd cum se pierde în întunecimi. Ca în „Amurgul zeilor”. Sfax. I zi din viaţa uraun actor BARITONUL Petre Ştefănescu finanţă prinţ al cântecului şi al boemei Bébé., juanatf Petre Ştefănescu Goangă un „Carmen“ * — Cum se împacă „Agricolul“ •gBorB® urni wars® HA a airt®B dramatic© LOUIS JOUVET I ată-l stă în fundul cabinei, pierdut în vestmântul larg al doctorilor din epoca lui Moliére. Privește atent cu fața aproape lipită de oglinda luminată crud de becurile electrice. Cu degetele-i lungi îşi frământă chipul, la întâmplare cu trei sau patru creioane de fard, albastru, negru, brun... Silueta mea s’a încadrat în spaţiul strâmt al oglinzii. — Bună seara, prietene... întinde o mână pe deasupra umărului, fără să se întoarcă. îmi zâmbește prin oglindă, apoi face o grimasă amară. — Afurisită meserie!... Creionul se plimbă peste buzele-i subţiri, depunând un strat verzui. Barba falsă se lipeşte uşor, ţinută atent cu două degete, în timp ce cu cealaltă mână, îşi încercănează ochii cu o nuanţă viorie. — Ce părere ai ? Castaniul, ocrul şi negrul se topesc sub degetele sale. Nu poartă perucă — ce să facă cu ea? — are doar părul intact, neatins de vârstă. Acum „capul“ său e gata. Prin grimase simiesci, muşinate, îşi controlează câteva clipe elasticitatea reflexelor. Louis Jouvet e gata. Se ridică. Aidoma acelor metri de tămplărie, desfăşuraţi pe neaşteptate, care ating lungimi nebănuite. Aproape atinge plafonul. Iată-l acum cu ochelarii sprijiniţi pe după urechi, verificând o socoteală, completând o schiţă, vorbind la telefon. In conversaţia lui apar şi se vântură cuvintele cele mai ciudate, subiectele cele mai diverse, epură, hectowat, peliculă, facturi. O sonerie, ultima privire în oglindă, un zâmbet... Iată-l trecând pe scenă. Sala se cutremură de râsete. Louis Jouvet joacă pe Sganarelle. Joacă astfel la fiecare seară o sumedenie de roluri, cu aerul rece și competent al unui arhitect silit să facă pe salahorul. Ceiace îl interesează în mod deosebit nu este arta sa, ci talentele-i ascunse, cari se succed într’o gamă carte variată. Nu poţi şti astfel, dacă Louis Jouvet nu e mai mândru de talentul său de ebovist, decât de realizările sale În repertoriul lui Moliére. Se spune chiar că dacă vrei să-i fii agreabil e de preferat să-i lauzi extraordinara dotaţie pentru lucrările electrice, în detrimentul comediantului Vi-l vom prezintă deci sub acest aspect, convinşi fiind că aceasta îi va face o deosebită plăcere. JOUVET, CONSILIERUL No. I Jouvet, cu un compas în mână, cu ochiul atent asupra unor dificultăţi de plan arhitectural. Buzele i se frământă nervos, corpul se apleacă înainte. Astfel îl veţi găsi aproape întotdeauna intrând în cabina sa, care îi serveşte de atelier şi birou. Competenţa sa se întinde peste tot ce înseamnă lucrare în lemn, de la construirea unei cutiuţe până la decorarea unei scene sau ridicarea unei cabane de munte, cu toate înfloriturile elveţiene de rigoare. Electricitatea nu are secrete pentru dânsul. In labirintul curenţilor alternativi şi continui, în arabescurile montajelor de înaltă frecvenţă, în branşajele de rezistenţă, printre polii negativi şi pozitivi, Jouvet se mişcă cu uşurinţa unui aligator în apele Nilului. Nu veţi găsi nicăieri un sfat mai bun, dacă sistemul de stră de luminat lasă de dorit, dacă mobilele au început să se crape, dacă vi s-a spart ţeava robinetului de la bac sau tabloul din sufragerie şi-a pierdut culoarea strălucitoare. Poate cumva suferiţi de indigestie, vă supără ficatul sau respiraţia se resimte de pe urma eforturilor ? Louis Jouvet posedă toate leacurile necesare, ca să vă scoată din penibila dtră stare fizică. Căci pictor, decorator, tâmplar, ebenist, costumier, electrician, arhitect şi comedian, Louis Jouvet este — se laudă chiar cu aceasta — absolvent al facultăţii de... farmacie ! UN COMEDIAN CARE NU SEAMANA A COMEDIAN Dar deasupra tuturor acestora este un salahor al teatrului. Acest lungan, cu pomeţii scoşi în afară, cu gesturi repezi, este fără îndoială tot ce se imaginează deobicei, ca antiteză a noţiunii de comedian. . Seamănă a orice vrei numai a ceia ce este nu. Poate fi luat drept un scriitor, un turist englez, un profesor de filosofie, poate fi confundat cu un pictor expresionist, după o cercetare atentă. «v | !RiaHHS!3 N Precizare la epigrama publicată în No. trecut al „Rampei". Ikiur de i s’ar da cartelă Pentru dragoste lui Soare E’n zadar că din păcate Soare n’are ce nu are... Divei în cauză Talentată ești, frumoasă, Dar de ceea ce duci lipsă Nu găsești la Soare Soare, ...E de-un secol în... eclipsă. J. LOIt,