Rampa, februarie 1942 (Anul 2, nr. 10-13)

1942-02-01 / nr. 10

! Numele lui Petre Ştefănescu Goangă a purtat ani dea rândul fala glasului românesc prin ţări streine. Pe marile scene ale A­­pusului, în Franţa, în Belgia baritonul a plimbat darul său nease­muit de interpret al lui Verdi, al lui Wagner ,al lui Gounod, îm­prejurările politice potrivnice migraţiunii artiştilor şi mai cu ose­bire severitatea legilor de protecţie a muncii naţionale au deter­minat unele înapoieri la vatră despre care din punct de vedere egoist n'am avut decât a ne felicita. Astfel din 1932 Petre Ştefănescu Goangă, care cântase în săp­tămâna cea mare a Kursaalului din Ostende între o reprezentaţie Şaliapin şi una Tita Rufo a rămas exclusiv al Operii Române cu contracte reînoite şi cu angajamente pe care situaţia internaţională nu putea decât să le prelungească. Creaţii de neuitat au îmbogăţit de atunci şi până astăzi reper­toriul „Teatrului Liric“, neîntrecut în operele wagneriene, ca şi în „Rigoletto“, în „Trovatore“, în „Pagliacci“, în „Tosca“, baritonul străluceşte pe firmamentul muzicii noastre ca o stea de prima mărime. Alături de calităţi vocale cum rar se întâlnesc, alături de un tambru unic, Petre Ştefănescu Goangă are instinctul sigur al ar­tistului de rasă şi o inteligenţă scenică dintre cele care sunt apa­najul interpreţilor epocali. Dar este inutil să vă recomandăm dumneavoastră, spectatori fideli sau chiar numai incidentali ai Operei Române, pe cântăreţ sau pe actor. II cunoaşteţi prea bine, îl urmăriţi, îl apreciaţi şi Vaţi aşezat desigur la loc de cinste pe o treaptă superioară în ie­rarhia celor mai delicate preferinţe. Vom desprinde însă o zi din viaţa omului pentru a v-o oferi cu tot pitorescul ei inedit, cu toată savoarea ei tare, cu toată cu­loarea ei boemă. O PROBLEMA DE PU­BLICITATEBebe doarme ! Doamna Cecilia Ştefănescu- Goangă, mama baritonului, îşi pă­leşte fiul cu aceiaşi dragoste, cu aceiaşi abnegaţie ca în timpurile în care „Bebe“ nu era numai... „bebe“ ci mai ales copil teribil. O pianistă de clasă a renunţat la gloria ei personală, o încântătoa­re femeie la succesele de monde­nitate pentru ca darul neasemuit al fiului să poată fi cultivat, pen­tru ca acest fiu să fie ferit de une­le atacuri prea pripite ale vieţii. De aceia când mă gândesc la artis­tul Petre Ştefănescu-Goangă nu-l pot desprinde de silueta maternă profilată la fereastra acelei case din provincie de unde năvăleau în stradă note din vioara lui Geor­ge Enescu şi atâtea alte divine melodii. Puţine exemple de jertfă şi de abnegaţie se pot cita care să poa­tă sta alături de acesta. Are însă binecuvântarea rară a recompen­sei. Deşi zvăpăiatul licean de pe vremuri a ajuns o glorie a mu­zicii româneşti, sentimentele lui nu s’au schimbat. Petre Ştefăne­­scu-Goangă îşi iubeşte mama în­­tr’un fel care nu poate decât să mulţumească şi să răscumpere. Aşteptând, îmi aduc aminte de copilărie, de o copilărie aproxi­mativ comună, strada liniştită din portul cel mai zbuciumat, cel mai febril de pe toată întinderea Dunării, camarazii de joc din gră­dina Poligonului, îndârjirea ani­lor prea tineri, veseliile şi întris­tările deopotrivă de nejustificate şi de totale. Petre Ştefănescu-Goangă nu a­­răta în acel timp ca viitor bari­ton. Era mare maestru la „bile“, la „arci“, la „nasturi“ şi la alte asemenea jocuri. Elev dezordonat şi fire violentă, muzica singură îl domolise. Cânta la vioară... Dar noi în acel timp ne preocupam de cu totul alte bătălii decât artis­tice. έnainte de a pleca în oraş stăm de vorbă. Ştirile zilei interna­ţionale, teatru, operă, cancan. Petre Ştefănescu Goangă nu preţueşte în­să decât în anume condiţii farme­cul ineditului de informaţie. — Cum se face că prin ziare şi reviste numele îţi apare foarte rar şi fotografia aproape niciodată? — Motivele ar fi mai multe. Dar am impresia că lipsa mea de... stă­ruinţă este la temelia acestei ab­senţa de publicitate care prietene­şte te supără. — Explică-te! Dă amănunte. — Cred că ar fi mai convenabil — pentru amândoi, pentru dumnea­ta ca gazetar şi pentru mine ca ar­tist, să trecem cu vederea condiţiile în care în Bucureştii anilor 1942 ajunge cineva... e mare vedetă de presă. E drept însă că aveţi cu toţii o mare scuză. Fotografia mea este mai puţin demnă — fiziceşte vor­bind — de onoarea tiparului decât era acum 10-15 ani. Iar cât despre cariera mea actoricească propriu zisă un text cu privire la ea, cere osteneli şi competenţă l­a care este greu să supui pe un jurnalist prea furat de actualitate ca să­„ întâr­zie. O, ce lucruri grele strecoară, cu falsă amabilitate, vechiul meu a­­mic Ştefănescu-Goangă la adresa confraţilor mei şi poate— la a mea! Cum să-i răspundem? Are în multe, în foarte multe privinţe dreptate. Dar riposta vine, perso­nală: — Bine, bine, dar pe mine de ce mă amâni de o săptămână, de ce mă porţi cu vorba? Ce scuză ai? — Dragă, să ştii un lucru ! Mojic sunt numai cu prietenuil Aşa este Ştefănescu Goangă! Nedrept câteodată, sau pasio­nat, întotdeauna însă plin de far­mec. Nimeni nu povesteşte mai agreabil o anecdotă chiar cunos­cută de toată lumea. Nimeni nu ascultă mai atent şi mai politicos speech-ul partenerului de conver­saţie. — Unde mergem ? — Păi! Eu merg la Operă. Am repetiţii. — Te însoţesc. — Trebue că eşti nebun, înţe­leg eu! Sunt obligat. N’am ce face! Dar tu... Ne-am despărţit până la urmă aproape de Regina Maria. Nin­soare, gloată, o vreme care să te predispute la melancolie... ...După repetiţia „Maeştrilor Cântăreţi“ am luat masa împre­ună. La Capşa, Bebe Goangă este aici unul din obişnuiţi. — „Ar trebui să nu plătesc. Le fac reclamă fără să vreau“ — ne mărturiseşte baritonul. Nu s’ar putea spune că luăm masa împreună. Mai curând îl a­­sist! Ştefănescu Goangă nu mă­nâncă ; el oficiază. Arta de a mânca biine este pentru, marele cântăreţ un adevărat deliciu. A­­lege cu nespus rafinament şi con­sumă cu tot atâta măestrie. Des­pre cantităţi prefer să nu amin­tesc altfel decât subliniind că ele sunt... în proporţie. Trăsăturile feţii îi devin expresive; ochii îi lucesc. Baritonul bine dispus sea­mănă leit cu acela care acum 35 de ani fura de prin sobele de fa­ianţă borcanele de dulceaţă păs­trate pentru la iarnă. A venit rândul cafelelor! — Te duc după masă la Iancu Chioru! — Care Iancu Chioru ? —■ Ăl de „joacă“ la nevoie şi cu ochiul pe masă! M’am înfricoşat. Dar am primit repede asigurările necesare. Este vorba de un tripou clandestin unde marele bariton este primit ca la el acasă, unde toţi de prin partea locului îl apreciază, îl cu­nosc, îl ascultă. — De când am observat că se trişează în lumea mare mai rău decât prin spelunci şi de când mi-am dat seama că moravurile generale nu diferă, prefer totdea­una unei invitaţii „high-life“ O partidă de „roşu şi negru“ printre derbedei! Ştefănescu Goangă nu este un snob al boemei, nu este un ama­tor de viaţă senzaţională de pe urma vre­unei intoxicaţii de lec­tură romantică. Ii plac oamenii fără serie, mediile de dincolo de bine şi de rău şi în general tot ce­ea ce într’un univers prea bi­ne chibzuit ar risca dezordinea. — Ce să fac şi eu? Dacă intram la 20 de ani la Domenii sau la Arhivele Statului m’aş fi dus ca tot omul să joc „maus“ Duminica după masă cu cocoanele! Dar a­­propos! Ce crezi ? Mi-am pus candidatura la „Agricol“! cm Iancu Chioru ! Nu te mai în­ţeleg deloc! — Nu văd ce ar fi de înţeles în mod deosebit. Te întreb dacă am şanse. Atâta . Până la urmă l’am lăsat să meargă singur. —Văd eu ! Te fereşti de loca­lurile rău famate... — „Ai dreptate. Azi dimineață n’am vrut să viu nici la Operă!“ Trebuia să i-o plătesc. Trebuia. ARTA DE A VORBI P­e la orele 4 după amiază Ște­fănescu Goangă intră la „Zam­­firescu”. XI aşteaptă la o masă fixă un grup de prieteni de va­riate îndeletniciri, de variate gus­turi, de variate calităţi. „Bebe" este centrul atenţiunii generale. Se vorbeşte despre orice afară doar de politică. Se poves­tesc anecdote, se pun în circula­ţie cancanuri şi se... discută cu măsura necesară între gentilomi despre vinuri, despre femei, des­pre jocuri de cărţi şi despre alte pasiuni ale unei lumi quasi­­defuncte­ Actualitatea dispare de la ori­zontul preocupărilor generale. Arta în tot ce are Ca mai esenţial, mai nepieritor formează obiectul celor mai pasionate controverse. Ştefănescu-Goangă are ceea ce se­ chiamă atitudine. Spune — răs­picat — adevărul. Nu menajeaz pe nimeni. Nici nu cere menajat Din când în când ridic glasul pentru a apăra cu pasiune o ideie, o preferinţă, un prieten. Vorbeşte atunci instinctul drept al omului potenţat de instinctul artistului. Ştefănescu-Goangă gre­ j şeşte rar, în prietenii, în admiraţii. Dar când greşeşte apoi nu se poate spune că nu s’a angajat I „El* INTRE „El“ Cred că te-ai lămuriti Cred oft am scăpat de b­ie !­14* Depinde 1 Ce faci azi după masă ? Baritonul se uită la ceas. „Plec la repetiție'*. Și pe urmă ? -r Pe urmiă mă duc la spectacol. Cânt diseară în „Aida". — Bine­­ ne vedem atunci după teatru ! Nu i-am spus unde. Ştie. Când toate teatrele din Bucureşti se îm­chid adică pe aproa­pe de mie­zul nopţii incorigibilii boemi, ac­torii, scriitorii, ziariştii se întâl­nesc în jurul unui pahar cu vin, într-unul din restaurantele din centrul Capitalei. Pentru un ceas două toate evenimentele mari, toate catastrofele, toate înnălţările îşi opresc eficienţa. Nici proble­ma Pacificului, nici războiul din Libia, nici chiar frontul din răsă­rit nu au importanţa lor reală în desfăşurarea vieţii de pe aces­tor ti­trat, continent. La o masă de la „Modern”, Şte­fănescu Goangă, Ion Iancovescu Tudor Muşatescu şi mulţi alţii vorbesc despre un text, despre un rol, despre o interpretare cu mai­vitatea sublimă a vânătorilor di ideal care neglijează prăpăstiile peste care ar putea călca. Au con­vingerea că există îngeri păzitori şi pentru dezinteresaţii şi glorioşii eroi ai artei inutile. Peste cuvintele lor de duh, pes­te ideile lor generoase, noaptea bucureşteană se lasă grea, o noapte gravă, o noapte opacă de războiu. Ştefănescu Goangă pleacă spre casă, trist, aproape supărat... II văd cum se pierde în întune­cimi. Ca în „Amurgul zeilor”. Sfax. I zi din viaţa uraun actor BARITONUL Petre Ştefănescu finanţă prinţ al cântecului şi al boemei­ ­ Bébé., juanatf Petre Ştefănescu Goangă un „Carmen“ * — Cum se împacă „Agricolul“ •gBorB® urni wars® HA a airt®B dramatic© LOUIS JOUVET I ată-l stă în fundul cabinei, pierdut în vestmântul lar­g al doctorilor din epoca lui Moliére. Privește atent cu fața aproape lipită de oglinda lu­minată crud de becurile electrice. Cu degetele-i lungi îşi frământă chipul, la întâmplare cu trei sau patru creioane de fard, albastru, negru, brun... Silueta mea s’a încadrat în spa­ţiul strâmt al oglinzii. — Bună seara, prietene... întinde o mână pe deasupra umărului, fără să se întoarcă. îmi zâmbește prin oglindă, apoi face o grimasă amară. — Afurisită meserie!... Creionul se plimbă peste bu­­zele-i subţiri, depunând un strat verzui. Barba falsă se lipeşte uşor, ţinută atent cu două degete, în timp ce cu cealaltă mână, îşi încercănează ochii cu o nuanţă viorie. — Ce părere ai ? Castaniul, ocrul şi negrul se to­pesc sub degetele sale. Nu poartă perucă — ce să facă cu ea? — are doar părul intact, neatins de vârstă. Acum „capul“ său e gata. Prin grimase simiesci, muşinate, îşi controlează câteva clipe elas­ticitatea reflexelor. Louis Jouvet e gata. Se ridică. Aidoma acelor metri de tămplă­­rie, desfăşuraţi pe neaşteptate, care ating lungimi nebănuite. A­­proape atinge plafonul. Iată-l acum cu ochelarii spriji­niţi pe după urechi, verificând o socoteală, completând o schiţă, vorbind la telefon. In conversa­ţia lui apar şi se vântură cuvin­tele cele mai ciudate, subiectele cele mai diverse, epură, hecto­­wat, peliculă, facturi. O sonerie, ultima privire în o­­glindă, un zâmbet... Iată-l trecând pe scenă. Sala se cutremură de râsete. Louis Jouvet joacă pe Sgana­­relle. Joacă astfel la fiecare seară o sumedenie de roluri, cu aerul rece și competent al unui arhitect silit să facă pe salahorul. Cei­ace îl interesează în mod deosebit nu este arta sa, ci talen­­tele-i ascunse, cari se succed în­tr’o gamă carte variată. Nu poţi şti astfel, dacă Louis Jouvet nu e mai mândru de ta­lentul său de ebovist, decât de realizările sale În repertoriul lui Moliére. Se spune chiar că dacă vrei să-i fii agreabil e de preferat să-i lauzi extraordinara dotaţie pentru lucrările electrice, în detri­mentul comediantului Vi-l vom prezintă deci sub acest aspect, convinşi fiind că aceasta îi va face o deosebită plăcere. JOUVET, CONSILIE­RUL No. I Jouvet, cu un compas în mână, cu ochiul atent asupra unor difi­cultăţi de plan arhitectural. Bu­­zele­ i se frământă nervos, cor­pul se apleacă înainte. Astfel îl veţi găsi aproape întotdeauna in­trând în cabina sa, care îi serve­şte de atelier şi­ birou. Competen­ţa sa se întinde peste tot ce în­seamnă lucrare în lemn, de la construirea unei cutiuţe până la decorarea unei scene sau ridica­rea unei cabane de munte, cu toate înfloriturile elveţiene de rigoare. Electricitatea nu are secrete pentru dânsul. In labirintul cu­renţilor alternativi şi continui, în arabescurile montajelor de înaltă frecvenţă, în branşajele de rezis­tenţă, printre polii negativi şi pozitivi, Jouvet se mişcă cu uşu­rinţa unui aligator în apele Ni­lului. Nu veţi găsi nicăieri un sfat mai bun, dacă sistemul de stră de luminat lasă de dorit, dacă mobilele au început să se crape, dacă vi s-a spart ţeava robinetu­lui de la bac sau tabloul din su­fragerie şi-a pierdut culoarea strălucitoare. Poate cumva suferiţi de indi­gestie, vă supără ficatul sau res­piraţia se resimte de pe urma e­­forturilor ? Louis Jouvet posedă toate leacurile necesare, ca să vă scoată din penibila d­tră stare fizică. Căci pictor, decorator, tâm­plar, ebenist, costumier, electri­cian, arhitect şi comedian, Louis Jouvet este — se laudă chiar cu aceasta — absolvent al facultăţii de... farmacie ! UN COMEDIAN CARE NU SEAMANA A COMEDIAN Dar deasupra tuturor acestora este un salahor al teatrului. Acest lungan, cu pomeţii scoşi în afară, cu gesturi repezi, este fără în­doială tot ce se imaginează de­­obicei, ca antiteză a noţiunii de comedian. . Seamănă a orice vrei numai a ceia ce este nu. Poate fi luat drept un scriitor, un turist englez, un profesor de filosofie, poate fi confundat cu un pictor expresio­nist, după o cercetare atentă. «v | !RiaHHS!3 N­ ­ Precizare la e­­pigrama publi­cată în No. tre­cut al „Rampei". Ikiur de i s’ar da cartelă Pentru dragoste lui Soare E’n zadar că din păcate Soare n’are ce nu are... Divei în cauză Talentată ești, frumoasă, Dar de ceea ce duci lipsă Nu găsești la Soare Soare, ...E de-un secol în... eclipsă. J. LOIt,

Next