Rampa, martie 1942 (Anul 2, nr. 14-18)

1942-03-01 / nr. 14

Anul II !­36. 14 «!!Preţul Lei »S TEATRALA'« címem­atoc­rafic/C Director: GEORGE GREGORIAN m Ţăranii în teatru de C. MANOLACHE Spuneam cu prilejul spectacolului „înainte de premieră" care a precedat prima reprezentaţie a piesei „S’a stins candela”, în ce priveşte problema anunţată şi în acest titlu, şi asupra căreia mă întreba, în faţa public­ulu, valorosul interpret Pop­ Marţian, că deşi până acum, în teatrul românesc, ca şi în alte teatre străine, apa­riţia pe scenă a vieţii de la ţară s’a bucurat de o prea puţină aten­ţie, totuşi ţăranul, cu viaţa, psiehologia, sufletul lui încă necuno­scut, este o nesecată mină de inspiraţie pentru scriitorul (eram să zis minerul) cunoscător al acestei vieţi. Am definit aci nu Teatrul sătesc, care are o altă semnificaţie, adică aceea a unor reprezen­­taţii pentru ţărani, cu care obişnuit se ocupă unele trupe speciale, ce colindă satele noastre, ci acel teatru serios şi poate chiar pre­tenţios, în care ţăranii apar pe scenele serioase şi pretenţioase ale oraşelor. Nu ţăranii din colinde, datini, din vodevilurile sau co­mediile lui Alecsandri, Millo, etc., in care ei apar cu totul super­ficiali şi cu o singură înfăţişare, acea a poeziei rustice, a cântece­­celor şi Jocurilor de şezători şi hore. Problema comportă o exa­minare mai adâncă. E vorba de cunoaşterea şi redarea sufletului ermetic, a gândirilor adânci, dar exprimate cu greutate uneori, cu tâlc alteori. E vorba despre modul de a privi viaţa cea adevărată a lui Dumnezeu tre pe câmpuri şi holde, lupta surdă şi tainică a acestei vieţi care se desvălue mai mult adâncimilor, decât întinde­rilor. Problemele vieţii în genere, privite într-un­ fel la oraş, se privesc altmintrelea în preajma codrilor cu vânturi, a plăvanilor cu greabăn încordat, a veşnicului pământ creator şi darnic. Acolo nimicurile noastre iau aspect de valori, iar valorile cu preţ ridi­cat de aci, sunt nimicuri acolo. Sentimentele şi pasiunile se în­volbure­ază s­ub streaşină de stuf cu tăişuri şi desnodăruinţe prea puţin poleite, dar încleştate cu putere şi sinceritate, cu acel ne­împăcat destin, pe care sufletul mistic îl in­tu­eş­te dar nu-l birue şi mai ales nu-l precupeţeşte. Există la ţară un fatalism, căruia se supune săteanul cu înţelegere şi de care zadarnic cearcă oră­­şanul a fugi prin calcule mintale şi subterfugii. Sunt acolo atitu­dini rectilinii, aspecte limpezi, cuviinţi înăscute, care­ au atras pe mulţi dintre scriitorii, porniţi de pe brazdă, sau numai parfumaţi în treacăt de dânsa, dar nu fiecine le poate înţelege dea’ntregul. Creangă de pildă, nu e numai povestitorul hâtru şi şăgalnic, ci mai cu seamă psichologul de linii şi contururi aparent simple, dar sub care se pare adâncire de înţelegeri sufleteşti. Sadoveanu şi Rebreanu, aduc în literatură ţărănistă lumini de masivă cunoaştere, unul intr’nii aspect, celălalt în altul, fiecare cu nota sa de originalitate. Sunt tot atâtea scufundări în adâncul minei de inspiraţie reală. Dar vâna e groasă şi neistovită. Sunt sonde care în­că nu s’au pus şi se cer înşurubate. De aceea, după o ani literatura propriu zisă, de nuanţă sătea­scă, este la început, tot astfel şi dramaturgia de acest fel. In tre­cut Încercările teatrale de acest fel au fost timide. D. Director Denumi­re astăzi al Teatrelor a înţeles să fie consecvent cu sine însuşi, cu preocupările sale îndeobşte calificate şi astfel numai într-o stagiune ca cea de acum, au văzut lumina rampei două pies® cu ţărani, cu viaţă autentică din „Ies bas fonds”. Urma va venni de la sine, fiindcă acea teamă, sau îndoială, a unora, că pie­sele ţărăneşti nu interesează şi nu atrag publicul orăşenesc, s’a spulberat în faţa sălilor pline şi înţelegerii sincere cu care spec­tatorii urmăresc viaţa aceasta necunoscută, dacă e veridic şi inte­resant redată. Omagiul se adresează — vezi bine — publicului, în spinarea căruia unii critici dramatici socoteau in trecut, că trebuie aruncată indiferenţa, dacă nu desgustul, pentru iţari, cojoc, fân cosit şi bălegar... Publicul nu este un simplu domn cu monoclu şi dungă la pantalon, ci este cineva. Publicul primeşte şi ascultă, judecă şi dă verdicte cumulative, care reprezintă altceva decât o preconcepere, sau o atitudine prestabilită care reprezintă dreapta cântărire a celor ce i se reprezintă. Şi ar fi cu totul neexplicat, dacă nu chiar ofensator, să i se atribuie indiferenţă sau desgust pentru pătura cea mai aproape de ţarina strămoşilor, pe care aşa de legendar ştia să-şi lipească palmele şi sângele, contopindu-se cu ea. Conflictele dramatice, intriga şi desnodămintele pot varia faţă de cele ale vieţii rafinate de la oraş. Şi chiar variază. Dar tocmiai de aceea ele devin mai interesante. Acel misticism, uneori divin, alteori superstiţios, se amestecă cu logica de acolo simplă şi dură, şi din aceste ciocniri iesă scântei şi fulgere nevăzute încă Poate sta cineva indiferent la felul cum înţelege ţăran.«] drago­stea, legătura căminului, soarta sa şi a tuturor vietăţilor dimpre­jur, în aceste lumini ? Socot că nu ştie ce spune acel care afirmă că n’a văzut încă o piesă ţărănească în care autorul ştie ce spune şcpfii e Z­ EI INTRE EI Banchet la Caipşa la onoarea d-lui Liviu Rebreanu, dat de Sin­dicatul actorilor. Actori, actriţe, oameni de tea­­trul, gazetari. , Şi fireşte discursuri. Intre desert şi sfarţ glumele sbu­­îau parca intr’un ritm mai preci­pitat. De vină era fireşte şi vinul Nu numai calitatea oaspeţilor. De ce esto­­aşezat Muşateacu lângă Tănase ? Directorul­ teatrului Roxy are insă urechea fină. Răspunde per­sonal. — Ne-au plasat dinadins alături... pe noi cei cu publicul. Intre timp d. George Cocea a luat cuvântul. Din partea artiştilor instrumentişti. Dar N. Roman s’a lămurit dela primele cuvinte. — Ehei ! De mult ne-o cocea! ALUZIILE Birlic era dezolat la banchet! De ce singur dintre toți come­senii fusese servit în loc de start cu cafea cu lapte ? „ — Ţi-a mers faima că nu ești beţiv, dragă amice! îi spune Un comesean... — Bine că n'au aflat că joc la curse — a răspuns atunci distinsul comic. Mă trezeam cu o porţie de ovăz in farfurie ! VOCABULAR Directorul de scenă Crucciati era plasat cam pe lângă Ion Ian­­covescu. Se cunosc simpatiile ma­relui nostru comic pentru litera­tura dramatică italiană şi dease­­menea buna opinie pe care omul de teatru din peninsulă o are des­pre creatorul „Banilor nu fac două parale”. — In ce limbă or fi vorbind, în­treabă un indiscret plasat la celă­lalt capăt al mesei. — In italienește — răspunde un informator amabil — Ion Ian­­covescu se exprimă admirabil în limba lui Dante. — Se prea poate, adaugă un mucalit. Dar eu i-am surprins a­­desea întrebuințând... dialectul gascon. DEMONII! viitoarea premieră, de la Studio De vorbă cu d. Dragoş Protopopescu, autorul la 4 Martie, după cum de altfel „Rampa“ a şi anunţat, are loc la Studio Teatrul Naţional premiera „DEMONUL VESEL“, comedie în trei acte şi un mister de d. Dra­goş Protop­opescu. Am găsit potrivit să culegem pentru cititorii „Rampei“ câteva date privitoare la o piesă de pe acum comentată, şi cum ne puteam adresa mai bine decât autorului însuşi ? I­NT­A­LNI­REA.» D. Dragoş Protopopescu, care nu e de loc ceia ce se numeşte un original, e un om totdeauna uşor de găsit, nu la Athénée Palace pe care-l cântă în Fortul No. 13, nici în fundul cine ştie cărui somptuos apartament, co — con­form ritului vreunei, în tramvaiul care-l duce de la curs, în eterni­tate ! Spunem eternitate, fiindcă din prudenţă d-sa trăeşte, de la un timp, pururi în vecinătatea lui Shakespeare. Aşa l-am găsit şi acum, pe scara tramvaiului No. 5, strângând la sân cu voluptate bara de alamă şi o carte deschisă, iar cu cealaltă mână traducând de zor ultima scenă din Antoniu şi Cleopatra. M’am fixat bine la ca­pătul învecinat al scărei, şî din profil, seducător ca un şarpe în căutarea unui interview, ’i-am şoptit într’o doară, profitând de o briză care tocmai smulgea tradu­cătorului o foaie volantă, şi cu ea ultimul suspin al bine cunoscutei vampe egiptene... — Bate vânt de primăvară...­­— Vânt de piese bune, veni răspunsul... — Nu vezi? Doi ser­genţi, Fascinaţie, Demonul vesel... — Bine că avem măcar atât. — Te cred. Nu vezi în ce hal am ajuns? Să mă plimb în tram­vai cu Cleopatra ! — Bine că din când în când mai faceți și câte o piesă... A­­propo, vă știam om serios. Ce v’a venit să scrieți DEMONIT! VE­SEL’?... — Shakespeare m’a nenorocit. — Cum așa ? — Să vezi cum. A început cu călduri, apoi cu un vers, două, trei, — un act întreg! Curând! m’am pomenit traducând piesa în­treagă ! Din clipa aceia eram pierdut. Azi sunt la a cincispre­zecea ! Mai fă ceva dacă poţi! Iar, cum o nenorocire nu vine ni­ciodată singură, cu timpul am în­ceput să mă gândesc că dacă tra­duc pe Shakespeare, de ce nu l-aş întrece ?... Din acest modest — cum vezi — interview cu mine însumi a ieşit Demonul vesel. — Vreţi să spuneţi că traduce­rile Dv. din Shakespeare sunt a­­tât de slabe?... — am insinuat după merit! — Nu. Vreau să spun că dacă până şi Shakespeare merge în ro­mâneşte, de ce n’aş merge şi eu ? Mai ales că ştiu mai bine limba, decât el! Ca şi La Bruyère, n’am „le goût vulgaire de la compa­­raison“, dar mi-aduc aminte de un alt prieten vechi al meu, Ber­nard Shaw, care spune că „fie­care om după 40 de ani devine pehlivan" , — şi atunci scrie — adaug eu — măcar o piesă. Vezi Sofocle şi Euripid, sau la noi Corteanu şi Manolache! Ei bine, dragă domnule interviewist, află că m’am decis în sfârşit să am şi eu 40 de ani! — Vă flataţi, ca totdeauna. Cred că vicii mai ascunse v’au silit la un pas aşa de grav. Sau în orice caz, o vârstă mai înain­tată... — Vârstă nu, dar ai pus degetul pe rană. OMUL CU CADAVRU I!­IN SRINARII Sunt un om care duc de o via­ță un cadavru în spinare. Cine mi-a făcut neplăcerea să mă ci­tească a putut urmări dealungul paginelor din Iarmarocul meteh­­nelor, Fântâna Domnului, sau Fortul mai sus citat, un mort care îşi ridică întruna capul ca o geamandură din valuri. E mortul pe care toţi îl purtăm cu noi, pri­mul om care ne-a mişcat copilăria, ne-a speriat beat din somn, sau a trecut prin faţa casei târît de agenţi de poliţie, de unde even­tual spărgea liniştea micului oră­şel de provincie cu răcnetele lui de fiară înjunghiată. Un astfel de tip, jumătate ne­bun, jumătate beat, dar totdeau­na normal, fiindcă a ajuns în ima­ginaţia mea un fel de zeitate a mahalalei, a cunoscut copilăria mea. Moartă odată cu ea, această divinitate a trotu­arului m’a ur­mărit, s’a adăogat cu noi expe­rienţe, cizelat cu lecturi, adâncit cu dureri, şi în cele din urmă a ajuns mortul perfect pe care îl duci în cârcă, şi pe care, dacă nu-l dai de pe tine, te strânge într’o bună zi de gât! Dela Gheorghe Bancaciul, cio­banul bolnav de vaci şi de nym­­pholepsie din Dănciuca, sau cum a murit dobitoaca lui Dumnezeu, la Trivurtie, călugărul satir din Fântâna Domnului, şi Eulampe Sibică, jovialul auto-ironist care regretă că hotelul de metropolă în care locueşte nu are un etaj mai mult, ca să scuipe pe ome­nire de mai sus, — şi de aci la Faină Grozea — demonul vesel — toate formalităţile s’au făcut ca venerabilul cadavru să fie pus pe masă, în faţa domniilor voastre... — Un cadavru viu, pe cât în­ţeleg . (Continuare în pag. 3-a) CONFUZII T­anţi şi Dina Cocea sunt şahi nu sunt surori ? „Poşta redacţiei” răspunde la, di­verse publicaţii zilnice sau săptă­mânalu­l, în sens negativ. Cele două talentate şi simpatice ac­triţe mi au absolut, nici-o legă­tură de rudenie. v— Cum se explică, atunci, ne în­treabă­­m cititor, că unu se au bine între ele ? N’am controlat informaţia. E po­sibil să fie exa­ct. Dar răspundem anticipat. Bornei fiind nu puteau să se aibă între ele... ca fraţi. Iar surori nefiind — aşa cum am sipuit mai sus — s’ar putea foarte bine să fie în celle mai ama­bile relaţii. Cât despre rest, altă dată... Când un alt cititor ne va mai întreba asupra motivelor care au determi­nat apropierea de nume... și deose­birea de gen...! Ce este?Ce va fi ? Redacţia şi Administraţia Calea Victoriei No. 31 etaj 1 Redacţia: 4.47.60 Dumi nica 1 Martie 1942 TELEFOANE jT OWfu A rtOTT Oi PIUI too A«£i­OH SEO.tf-lit.IUL wmtWtiati y$r ifry.­­H .JI ABONAMENTE: 300 lei particulari 1000 lei instituţiiV­INURI de CLASA 5000 lei abonamente cu publi­citate MO­TT «MONOPOL SAMPANIE de RASA MOTT-MUSCATEL PENSIA actorului de ION IANCOVESCU La banchetul oferit de Sindi­catul artiştilor, Directorului Ge­neral al Teatrelor, d. Ion Ianco­­vescu fiind însărcinat să vorbea­scă din partea actorilor, a rostit o cuvântare din care reţinem ur­mătoarele pasagii: Nimeni, altul în­ locul m­eu n'ar fi putut, vorbi mai desinteresat când e vorba de pensie, pentru că pensia interesează în chip firesc pe actorii mai bătrâni, adică, pe cei gata, să­ păşească pragul... pensiei — era, să zic al retragerii şi bătrâ­neţii, iar nu pe noi, actorii tineri pentru cari cuvântul ..pensie” evo­că doar o melancolică bătrâneţe a­­sigurată — dar foarte depărtată. Pot mărturisi acum. — cu ac­centul sincer al unei spovedanii — că dintre rolurile numeroase pe care viaţa şi Teatrul m­ i le-au ofe­rit din belşug, rolul de ,,pensionar" nu m.'a ispitit niciodată. Acum, actorul teatrelor particu­lare, acest, luptător ce se bizue pe propriile sale mijloace, nea­­vând nevoe de nici o proteză ofi­cială spre a se­ menţine, iată-l mân­tuit de perspectiva, unei bătrâneţi batjocorite, iată-l la adăpost de atacurile perfide ale mizeriei. Statul nu va­ mai abandona pe slujitorii teatrelor particulare.. . în voia soa­rt­ei, rezervăm du-şi grija paternă doar pentru impiegaţii dram­atici ai scenelor oficiale... Prin pensia acordată actorilor tea­trelor particulare, însăşi pensia se reabilitează, fiindcă, vorbindu-vă sincer, trebue să vă spun că Pen­sia, nu se­ bucura de, o prea mare consider­a­ţie, în ochii mei... Dimpo­trivă. Prea vedeam î­n jurul meu, pe unii confundând Pensia cu Patria, prea vedeam, pe unii gonind după această Mecca, a bătrâneţii pre­­m­ature ca după un ideal al vieţii lor, prea vedeam pe unii cari pă­reau a-şi trece viaţa în aşteptarea pensiei — ca ocnaşul acela con­damnat, la 23 de ani de muncă sil­nică şi care, în fiecare dimineaţă îşi peria cu grijă hainele aflate în­­tr'un geamantan, să fie toate ga­ta, zicea el, căci douăzeci şi cinci de­ ani nu-s o veşnicie. Ca mâine, au trecut ! ARE PASIUNE ©ANSQM FAOTÂlfDC Al CiUilRIO­LSE MEUDTNER Un trup grafios de femeie: NUMAI MUZICA Nu s’au stins, n’au dispărut din lume rarele exemplare de prime balerine eterice, diafane, numai su­flet, numai ritm, cum au fost Iso­dore Duncan, Lee Fuller care au Stârnit admiraţie şi au creeat, o şcoală întreagă de mari dansatoare. Celebra dansatoare lise Meudt­­ner, revenită acum din America, îşi permite un repaoz de 10 zile la Berlin, după o călătorie atât de lungă şi obositoare, — ca să por­nească, din nou î­n­­turneu — de astă dată în ţările europene — aşa cum înainte făcea turneuri in ţă­rile din­ America de nord şi de sud. Noi vom avea prilejul s’o vedem în curând la Bucureşti. Ilse­ Mendtner este acea mare dansatoare care din primul mo­ment, îţi face impresia că­­se dega­jează, de tot ce-i pământesc, de tot ce-i povară, şi balast. Ea pare un frig die zăpadă, un voal transpa-­ rent, suspendată în văzduh. Ilse, Mendtner are deosebita, cali­tate că nu­-i este străin nimic din technica și stilul dansului rit­mic. Nici o problemă, de balet mni-i pentru dânsa enigmă. îmi a­mintesc de o critică a zia­rului .Berliner Zeitung am, Mittag care spunea că spectatorii fascinaţi de arta ei, am rămas la început uluiţi, fermecaţi, ca să năvălească apoi în faţa estradei şi s-o sărbă­torească d­ ovaţii şi rechemări ne­sfârşite. Corpul ei splendid de fe­meie, e numai graţie, numai mimică. Cu o frăgezime de fe­cioară ştie să redea în dansuri fan­tastice tot ritmul şi mireasma celei mai sensitive melodii. Plu­teşte între cer şi pământ, ca o ar­monie cerească, fiindcă lise Meudt­ner uneşte şi întrupează toată gra­tia, toată drăgălăşenia de fetiţă, zglobie, farmecul­ dragostei şi toată ştiinţa technica a dansului ritmic. Otto Galroth I •KÜIVV r­ •• L­V-dc! IC-:

Next