Rampa, iunie 1947 (Anul 36, nr. 82-86)

1947-06-01 / nr. 82

Actorul este, o fiinţă susceptibilă. Un cuvânt critic asvârlit într-o dis­cuţie, o rezervă exprimată faţă de ceia ce el socoteşte drept „creaţie“, sunt în stare să-i tulbure digestia, să-i alunge somnul, să-i răstoarne frumosul echilibru al existenţii. Mai puţin rezistent la atacuri şi judecăţi defavorabile decât contem­poranii lui Aristofan sau acei ai lui J. J. Rousseau, actorul de astăzi cu greu ar mai suporta tiradele nedrepte pe care Diderot le aducea slujitori­lor teatrului şi profesiunii lor. El s’ar simţi copleşit de dispreţul unui nou Bossonet., Ar fi sincer deprimat de hotărârea unui mnodern Platon de a-i interzice accesul în Republica sa ideală. Ar avea câteva atacuri de nervi citind un panflet în genul acelui „Commedien“ publicat de Mirbeau și împotriva căruia Cocque­lin ai si asunat cândva mobilizarea întreg­i bresle actoriceşti. De bună seamă aşa şi trebue să fie. Judecăţile oamenilor schimbându-se în trecerea secolelor, în ceia ce prive­şte actorul, e natural ca aceasta din urmă, trecut de la regimul injuriei exclusive la acela al laudei excesive, să găsească în laudă singurul cli­mat propice desvoltării lui fireşti. Lauda a devenit un fel de drept câş­tigat pe baricadă de multe genera­ţii de luptători şi înaintaşi, iar a­­lienarea ei îi face să sufere aşa cum alţii se ofilesc când li se refuză alte lozinci scumpe, cum ar fi egalitatea TUDOR ŞOIMARU sau libertatea. Există însă oameni fi mai ales critici care se complac în rolul de mici dictatori, jucându-se cu dreptul la laudă al actorului, a­­dică oferindu-i-1 total într’un acces de generozitate sau retrăgându-i-l absurd, într’un moment de plictisea-, lă. Și dacă ar fi numai regimurile acestea extreme. Dar ingenios, criti­cul ştie să inventeze subtilităţi de vocabular, să creeze meandre de lan­­gaj, în care actorul cititor să se piar­dă, fără să ştie bine dacă la capăt îl aşteaptă salivarea sau condamna­rea la moarte. Este mica răsbunare a criticului care asemeni oamenilor de la ţară, oferă sub un buchet deli­cat de mărgăritare şi toporaşi, o cursă pentru şoarecii de câmp. Se în­tâmplă uneori ca actorul să evite capcana. De cele mai multe ori el se lasă însă pins, copilăreşte. Atunci, furia lui nu cunoaşte margini. Ea poate echivala pe aceia a lui Frede­rick Lemaître care, în plină glorie, dădea în judecată pe criticul drama­tic Basselievre, fiindcă nu se asocia­se la laudele conjugate ale confraţi­lor săi. Se pare însă că la 1852 mai existau judecători la Paris. Şi criti­cul imprudent a fost achitat, spre m­area dezolare a lui Lemaître. Să fie oare cazul acesta prea proa­spăt în memoria actorului, pentru ca el să nu mai acorde justiţiei nici o încredere? Or, motive de alt ordin, fac generaţia actuală de artişti să o­­colească pretoriile şi să lichideze conflictele lor cu critica, pe calea vi­olenţei şi a armelor. Cert este că dacă nu se mai vor­beşte de procese răsunătoare, există din ce în ce mai frecvente cazuri de altercaţii şi provocări, urmate chiar de lovituri, între cele două ta­bere. Mai mult, s-ar părea că rapor­turile dintre critică şi actori se îns­criu astăzi sub semnul armelor de foc. O tânără actriță parisiană nu a (Continuare în pag. 6-a) UN TEATRU CITAT PE STAGIUNE Duminică 1 Iunie KSZ­ MUL Mi (Seria ív , No.82 TAXA POŞTA­LĂ plătită in nu­merar în conform aprobării Dir. Ger. P. T. T. Nr. 221.618 din 946. 8 Pagist. Mare revistă săptămânală de teatru, muzică­ plastică $3 cinema Redacţia si Administraţia: BilCUREJTI, Str. Sărindar, 6 Telefon 6.34.78 Teatrul Muncitoresc C. F. R. de la Giuleşti a fost citat pe stagiune de către Ministerul Artelor „pentru repertoriul său şi pentru deosebit­a sa ţinută artistică“. La solemnitate care a avut loc cu acest prilej, d. mi­nistru al Artelor a elogiat spec­tac­olele acestui teatru „atât de frumos r­ealizate de valoroase elemente ridicate din mijlocul muncitorilor ceferişti şi de către actorii profesionişti com­sa­craţi cari sau dedicat misiunii aces­tui teatru. LN FOTO-MONTAJ (de la stânga la dreapta), sus­ d. DINU MACEDONS­KI în rolul Ossip din „Revizorul“; d-ra GINA PETRINI şi d. VIRGIL PA­TU in „Gringoire“; d. SERGIU DUiVii XîiESCU, directorul artistic al teatru­lui, in rolul „Revizorului", jos ; d ra Gina Petrini in rolul mulatrei Eliza din „Coliba lui Moş Toma" şi o scenă din piesa „CLOCOT" de Vintila b­u­su-Şirianu, tabloul V, decor de d-nii N. Xeod­ou și F. Du­itriu.­­. j Să creiedi opere de artă pentru oamenii de azi ZA 11 ARI­A STAN­CU fctitru cine să seni? Pe cine mai interesează astăzi literatura, teatrul, muzica, arta in genere? Burghezia se ocupă cu specula. Muncitori­mea nu e... „rafinată". Condeiul jos ! Nu merită osteneala. Sau, d iacă e vorba să trudim, să compunem opere de artă spre a ne îm­plini destinul nostru de creatori, să creem gândindu-ne la cei ce vor trăi in viitor... Vechiul prieten, care imi spune toate acestea, şi încă altele pe ace­eaşi tema, e un om talentat, de indiscutabilă valoare. Cu pană ageră a, sens citeva cărţi care au fost bine primite nu numai de critică, ci şi de unele cercuri destul de largi de ceititori. Totuş, pe vechiul prieten, suc­cesul cel mare i-a ocolit. Cred că nu numai din întâmplare. Dar aceasta e altă poveste. Reîntâlnirea cu succesul cel mare poate fi izvorul acestei u­­şoare dezamăgiri care-l Împiedică deocamdată să stea, ca altădată, ore şi ore, plecat deasupra coaielor de hârtie. Dar poate mai sunt la mijloc şi alte­ cauze. Şi aceasta e o altă poveste... Că burghezia sau, mai precis, o însemnată parte din ea nu se inte­resează de manifestările de artă şi se ocupă cu îndeletniciri mai pămân­teşti, intre care şi specula, câştigul uşor, nu este un lucru nou. Acestea le ştim cu toţii. Le ştie şi prietenul uşor dezamăgit, inactiv. Dar ceea ce noi ştim bine şi prietenul nostru nu ştie deloc este un fapt esenţal: că muncitorimea şi ţărănimea cunoscătoare de carte sunt în­setate de cultură, de artă. Mai mult, noi ştim că aceasta iunie multă şi simplă, această lume... „nerafinata , dacă vreţi, înţelege arta cea mai în­altă Şi este pregătită sâ-i priceapă frumuseţile, s’o guste. Am făcut câteva experienţe care-ţi dau dreptul să iscălesc afirma­ţiile de mai sus. Intr o arie de ţară, anii trecuţi, am deschis un aparat de radio. Se transmitea de la Bucureşti „Ora satului". Un conferenţiar îşi stărcea limba în microfon căutând să vorbească „ţărăneşte", izbutea să fie ridicol. Ţă­ranii făceau haz de păsăreasca orăşanului „cărturar ". Au urmat hore, sârbe, bătute, străngănite pe pântecul cobzei, ţipate in finer, gănguvite in­tre buze pe frunză de stejar. Din mulţime s a desprins unul mai curagios şi a venit la gard: — Domnule „suceşte puţin butonul, poate prinzi altceva. Era Duminică după amiază. Am „sucit" puţin butonul şi am prins, venit de departe, de peste ape şi munţi, un concert de Bach. Sătenii au ascultat cu răsuflarea tăiată. Numai din ochi au clipit. Când s’a sfârşit concertul, cel care-mi ceruse să „sucesc" butonul s’a scărpinat după ceafă şi a grăit: — Frumos, parc’ar fi la biserică.... Sunt dator aci cu o lămurire. întâmplarea a avut loc intr’un sat din câmpul Dunării. Nici pomeneală ca oamenii de pe acolo să ştie că Bach se cântă nu numai în sălile de concerte ci şi în biserici. Ei totuşi au priceput frumuseţile muzicei lui Bach, ie-au gustat şi i-au dat şi caracterizarea po­trivită. „Frumos. Parc’ar fi la biserică­. “ Aceloraşi oameni le-am dat să citească literatură străină: Balzac, Victor Hugo, Tolstoi. Lectura i-au des­fătat. N’aş putea spune că i-au interesat în aceeaşi măsură literatura scrisă pe atunci „pentru ţărani“ de specialiştii culturali. In iarna aceasta, între alte experienţe făcute, am pus la îndemâna organizaţiilor sindicale muncitoreşti bilete pentru matinee cu preţuri reduse la Teatrul Naţional. Aproape întregul nostru repertoriu a trecut pe sub ochii unor oameni care până atunci nu călcaseră într’o sală de teatru. Am mai scris despre aceasta dar, se pare, mereu este nevoe să revin. N’am văzut încă până acum public mai bun de teatru. Textele cele mai grele au fost urmărite cu atenţie, gustate, subliniate cu aplauze generoase, cum rar au avut actorii bucuria să audă. (Continuare în pag. 8­ al ) DELA «UNIUNEA NOASTRA T i ia I nerii creatori Problema tineretului constituie o­­ricând una din preocupările de bază ale mişcării sindicale. Cu atât mai mult astăzi, într'o epocă de restrati­­ficări, prin menirea lui, prin poziţia lui în producţie, tineretul reprezin-MARCEL BRESLAŞU fă o foarte însemnată pârghie în ri­dicarea nivelului de viaţă al popo­rului. Alte timpuri, alte păsări, alte păsări, alte cânturi“. Spun Heine şi noul Stat de cân­tăreţi ai timpurilor de azi şi de mâi­ne ne sunt dragi pentru toate nă­dejdile cuprinse în mesajul pe ca­­re-l poartă. Foarte frumos şi foarte practici Dar acest tineret, în pragul carierei, are azi de luptat, ca şi toată lumea, — dar mai mult decât toată lumea, — cu uriaşele greutăţi economice; căci este de la sine înţeles că în ase­menea împrejurări crâncene, este mai bine de consolidat, sau de men­ţinut poziţii câştigate, decât „să’ţi faci un loc", „să prinzi un chiag“ „Să’njgheci un drum“! Aceasta, lăsând la o parte poeticele frămân­tări ale unei generaţii căutătoare, in ritmul vremei, a unor forme noi, a unor proaspete moduri de expresie. Uniunea noastră cuprinde două categorii mari de artişti: creatorii şi interpreţii. Categorisirea aceasta e pur formală de sigur şi e de un or­­din mai mult administrativ, distinc­ţia ce se face între „creaţie şi inter­pretare“ fiind una specială şi din ea neputănd decurge ideia vreunei ierarhii, vreunei discriminări cali­tative. Câţi „interpreţi“ — şi nu nu­mai dintre cei bătrânii — fac operă (Continuare în pag. 2-a) D. MARCEL BRESLAŞU m MNM &IG MM mrmsttm — De vorba cu d. Dinu Negreanu — S’a înapoiat in Capitală, venind dela Leningrad­ul Moscova, unde a urmat timp de opt luni det zile cursurile școlilor de regie, tanarul director de scenă D. Dinu Negrea­, nu. Am avut pri­lejul să stau de vorbă cu d-sa abia câteva ore du­pă ce a descins din avion. Un schimb general de impresii şi o su­mară trecere în revistă a vieţii ar­tistice din URSS, pe care d. Dinu Negreanu a avut posibilitatea să o cunoască îndeaproape şi sub aspec­te cu totul inedite pentru publicul românesc. : Am pornit în URSS — ne spu­ne d. Dinu Negreanu — cu convin­gerea că am să găsesc acolo numai o şcoală de viaţă. Mi-am dat însă repede seama că URSS-ul este şi o uzină, o ţară în care întâlneşti, a­­lături de monumentul lui Puşkin, pancarte cu versuri ale lui Romain Rolland, mormântul Clarei Zetkin şi ultimul tractor de tip nou des­tinat agriculturii mecanizate. O ţară în care oamenii au înainte de toate liniştea muncii lor, în care iubesc, cântă şi mai ales luptă pen­tru pace. Am cunoscut în Uniunea Sovietelor, alături de Academicia­nul Ossowski din Leningrad, direc­torul Institutului de cercetări pen­tru teatru şi muzică, pe lucrătoarea Smirnova, de la fabrica de bere, care umple 10.000 sticle pe zi, ală­turi de Cercasov, artist al poporu­­­lui şi deputat, pe conducătorul unei staţii de Metrou căruia i-au murit patru fii pe front şi care, poate din această cauză, iubeşte viaţa cu o gete sălbatecă. Acolo, în Uniunea Sovietică, am înţeles în primul rând ce însemnează forţa sufletea­sca a unui popor care îşi constru­­eşte arme de apărare a patriei lui din dragostea pentru pace şi neu­tru progres. „Aşa se explică — imi spunea un comsomolist de la o fa­brică de aparate de radio — că victoria noastră nu contra fascis­mului a fost înlesnită de arme mai tari de­cât armele propriu zise. Ar­mele noastre au fost canalul Dnie­­popetrovsk, Metroul din Moscova, şi în special oraşele nou clădite“. Nu există forţă de luptă mai pu­­(Continuare în pag. 5-a) . Teatrul Armatei Roşii, din Moscova Stegizorul lui ,fortunio s e ivi la harta cu criticii teatrali* Primim: Trebue să încep rândurile de faţă cu o confesiune, ca să zic aşa, auto­biografică. Şi anume: Am tot dreptul să mă socotesc unul dintre cei mai norocoşi directori de scenă. In adevăr, ce noroc poate fi mai mare pentru un regisor, care mai ales abia şi-a făcut debutul, de­cât acela de-a i se pune la dispoziţie tot, absolut tot ce pofteşte? Asemenea noroc a avut subsemnatul şi la Tea­trul Muncitoresc din Uranus, când la sfârşitul anului trecut a pus în scenă „Nevasta pantofarului“ de Garc­a Lorca,­­ şi acum de curând, când la Teatrul Naţional a pus în scenă „For­­tuni”­ de Alfred de Musset. După premiera „Nevastei pantofa­­ c a mai ceva... rului“, am fost chemat de d. Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional care mi-a grăit aşa: — Pentru primăvara asta vreau să facem o bae de poezie romantică. Te-am chemat să-mi pui in scenă un Alfred de Musset. A fost singura poruncă pe care mi-a dat-o. Singurul lucru pe care mi l-a impus. Piesa anume, am ales-o eu. Pictorul decorator, d. M. Rubingher, l-am ales eu. Tălmăcitorul textului francez, d. C. Cristobald, l-am ales eu. Interpreţii i-am ales eu, fără nici o ingerinţă din partea direcţiunii. De­vizul pa care l-am făcut, mi-a fost aprobat în întregime. Şi aşa mai de­parte. Când repet cu atâta insistenţă cu­vântul supărător „eu“, n’o fac cu (Continuare în pag. 4­ a) LASCAR SEBASTIAN 4.TVPU mSATBSG» — Comedia muzicală «Inc’o dragoste pe luma»... ..«nu mi aparţine». — Cronicarii dramatici şî misiu­nea lor. — Autorul dramatic Timor Muşatescu despre «adaptatorul» cu acelaş nume. — Criza teatrelor particulare nu e în fond decât o gravă criză de conducere. — Câteva soluţii şi mai multe proecte. Pe ecranul actualităţii teatrale nu­mele d-lui Tudor Muşatescu a fost în utlimul timp disputat şi sfâşiat cu egală fervoare. In timp ce la Buda­pesta s-a reprezentat cu mare suc­ces piesa „Titanei Vals“, iar la Li­sabona, Berna şi New York se repe­tă actualmente trei din piesele sale, la Bucureşti comedia muzicală „In- C’o dragoste pe lume“ a fost primită de critici cu verdict negativ, iar de public cu o curiozitate vie, mărtu­risită printr-o prezenţă simţită mai ales în situaţia serală a încasărilor. Paradoxul acesta ne-a îndemnat Un interview de C. PANAITESCU să cerem d-lui Tudor Muşatescu o serie de lămuriri de natură să fi­xeze poziţia autorului dramatic con­testat de o parte din critică, dar a­­plaudat şi încurajat de public. Între­bările noastre au fost directe, bru­tale pe alocuri, iar răspunsurile d-lui Muşatescu tăioase, uneori a­­bile dar în­totdeauna interesante şi spirituale... — Sunteţi un autor dramatic feri­cit, domnule Muşatescu, „înjurat" şi jucat în egală măsură... — Inexact! Sunt „înjurat“ dar nu sunt jucat. Din cele peste 20 de tea­tre româneşti existente astăzi ni­ci­­unul nu m’a jucat în actuala stagi­une. Niciuna din piesele mele, — cu excepţia piesei „Titanic Vals“, re­luată de Birlic pentru verificări per­sonale, — n’a stârnit atenţia vreunui teatru de Stat sau particular, con­dus de bărbaţi, dame sau copii... — N’aveţi dreptate * Aţi uitat de „Inc’o dragoste pe lume“... — Lucrarea aceasta nu-mi apar­ţine. E de Bumbeşti şi de Nicolaide. Ce are haz e de Nicolaide şi restul de Bumbeşti. Mă gândeam chiar, acum după ce mi-am încasat raţia de înjurături, să deschid cu această ocazie o problemă foarte­ impor­tantă şi anume aceia a intervenţiei directorului de scenă în textul au­torului. M’am gândit chiar să înain­tez exemplarul „admirabilei“ mele piese Un, de artişti, scriitori şi ziarişti şi să o rog să delege un mem­bru din sânul sau ca să asiste le spectacol cu textul în mână, aceas­ta pentru că eu cred că domnii cri­tici au şi obligaţia să ne „reabilite­ze“ aşa cum au şi plăcerea să ne în­jure. Am i­er­­un­­­at însă la acest proi­­ect pentru că problema — cum spu­neam mai adineauri — e mult prea importantă şi cazul deja care por­neşte mult prea insignifiant. Şi apoi, de unde să scot criticii? Cu trei patru excepţii, foarte o­­norabile, cei care ne judecă spec­tacolele sunt nişte neîncepuţi sau nişte neisprăviţi. Fel de fel de dom­nişoare şi de cavaleri, ieşiţi de nu­me se ştie unde, îşi arogă calitatea de judecători ai operelor noastre şi de mentori ai opiniei publice. Este o îndrăzneală care trebuie să înce­teze şi o necuviinţă căreia trebuie să i­ se pună punct. Şi aci e vina gazetelor respective. Critica are un rost şi o utilitate bine determinată în desvoltarea activităţii culturale în contemporaneitate şi apoi este un lucru prea serios pentru ca să fie încredinţat cu atâta reprobabilă uşurinţă unor indivizi sau individe care abia au deschis ochii în pro­fesie. Pentru a face critică, şi mai ales critică dramatică, trebuie să ai înainte de toate, şi in mod obliga­toriu, experienţă şi cultură. Nu poţi să vorbeşti despre teatru când nu ştii ce e aia, după cum nu poţi să vorbeşti despre carte dacă nu o cunoşti. Şi mai este încă ceva. O opinie despre un spectacol — cu pretenţii de sentinţă şi uneori cu rezonanţe comerciale care pot duce pe făptaş, de urechi, în faţa instanţelor de drept comun, — nu se dă după in­­strucţii mai dinainte primite, după umori personale, după consideraţii de alcov sau alte „ejustem farinae“. Cronica dramatică trebuie încre­dinţată oamenilor de răspundere, de cultură şi de experienţă, iar ata­catul ar trebui să aibe implicit şi dreptul de a se apăra în chiar locul unde a fost criticat. Este uşor să vorbeşti singur sau să te baţi cu propria ta imagine din oglindă. Lip­­siţi­ de riscul unei confruntări sau a unei reale încrucişeri de spade, cronicarii şi cronicăresele îşi îngă­duie să sară peste cal şi depăşind mandatul limitat al unei cronici de spectacol să arunce d­in public găleţi de lături stilistice în capul celor pe care îi comentează. Eu, şi în această privinţă, cred (Continuare în pag. 4-a) ee£ Hrial „ “ cuctaî tp^snaMc Redactorul nostru d. C. PANAITESCU intervievându-1 pe d. TUDOR MUŞA­TESCU, in cabine­tul său de lucru SCANDALUL z­ilei MUZICIENII N'AU VUI._ SA ASCULTE MUZICA LA ATENEU ouă onorate direcţii — a Filar­monicii fi a Ateneului Ro­mân — au găsit la fine de sta­glatie, un comod pretext de contro­­versă, pe spinarea unui răbdător pu­blic de muzicieni şi studenţi. Pentru o sumă pe care Filarmo­nica nu are de unde o achita şi pen­tru care „săracii“ de la direcţia Ate­neului nu mai pot răbda, s-au supri­mat repetiţiile generale ale concer­telor simfonice. Duminică dimineaţă, la Concertul Bruck-Bruchollerie, publicul acesta intelectual, aştepta neputincios să i se permită accesul în sală. Cu toate că soliştii concertului au insistat să se introducă studenţii in sală, Filar ■numica a rămas neclintită. In acest timp luxoşii, coafaţii, în­cleiaţii intrau senini, rugând pe dinii compozitori şi studenţi să nu le ba­reze drumul. La cassă o mulţime de bilete nevândute, erau conservate, Filarmonica întrebuinţând între al­­­tele şi tactica negustorilor de cafea­­ (Continuare in pag. 6-a) . PROVERBIALA După premiera „Omului din Cea­tal“ se comentează decorul, soco­tit a nu fi de prea mare inspira­ți­e: — Pictorul decorator Grama e de vină. — De ce? — Pentru că totdeauna... Grama strică treaba. FATALITATE Aflăm din „Mondial Magazin“ că d. Rubio Liviu va lucra la Pa­ris ca regizor de film. Săracul cinematograf francez! Abia începuse să se redreseze... EX LIBRIS D-na Dina Cocea a tradus ro­manul „Anna Barton“ de Louis Brom­field. Cartea va apare pes­te câteva zile şi i se prevede suc­ces. In sfârşit, va avea şi d-na Cocea, în stagiunea aceasta, o apariţie de succes. CU MUZICA D-na Virginica Romanovski va juca la Teatrul „Boema“ în „Sunt o cârpă în amor“. ...In grădină, bineînțeles.

Next