Rampa, octombrie 1947 (Anul 36, nr. 100-103)

1947-10-05 / nr. 100

[31MBf!&si3©a 5 ]«st» | §47 STUDIO NATIONAL Omul din Ceata! 3 acte de M. Davidoglu S ’a­pus, cu prilejul reluării dra­mei lui Davidoglu, o întrebare: este îngăduit unui autor drama­tic să-și modifice lucrarea, după ce a prezentat-o publicului? întrebarea a mai fost pusă la noi, în critică, odată cu „revizuirile critice“ ale lui Lovinescu şi în proza epică, la apariţia în a doua sau a treia ediţie a romanelor lui Căm­il Petrescu. I­n ce priveşte pe Camil Petrescu, mo­dificările pe care le-a adus substanţial lucrărilor sale dramatice au ocazionat de mult şi un răspuns principial între­bării — în sens afirmativ — osândind ca superficiali pe cei dispuşi să găsea­scă în actul revizuirii şi modificării, uni act de alterare a creaţiei. Superficiali­tatea rezidă, printre altele, în însăşi temeiurile argumentării lor, în spatele căreia se ascunde primejdiosul gând al desprinderii creatorului de operă, din clipa realizării ei, care întăreşte — şi opinia lipsei de aderenţă a creatorului la propria sa operă, după ce a părăsi­t-o odată. Nu e locul să despicăm act­orul în patru, nici să desbatem asupra necesi­tăţii revizuirilor şi valabilităţii lor. Constatăm că — dincolo de desbateri de principiu — modificările s’au cerut aduse, pentru că ele aduceau darul coacerii unui rod smuls înainte de vreme. Ceea ce, însemna în primăvară „Omul din Ceatal“, fusese un fruct mustind nebănuite arome. Davidoglu dăruise în primăvară, literaturii dra­matice româneşti prilejul unei mari şi de mult căutate speranţe. „Omul din Ceatal“ era deopotrivă un mare poem şi o mare freisă socială; îmbrăţişa si­multan realităţile crude ale societăţii şi virtuţile de înnoire ale omului; pu­nea cu aceiaşi strălucire problema — până acum conştient şi inconştient o­­colită — a ciocnirilor, a contradicţiilor sociale şi sensurile în­spre care ine­xorabil tinde societatea. Covârşit şi, parcă năpădit de­­prea multe solicitări ale realităţii, de o prea o abundentă gâlgâire poetică şi viziona-­ ră — „Omul din Ceatal“ — din primă­vară — închidea însă perspectivele interioare şi limpiditatea problemei şi ce ataca. S’a simţit de aceia nevoia unei curăţiri, unei direcţionări pe­­ o linie mai puţin sinuoasă a dramei sce, a unei plasticizări mai puţin umbrită a personagiilor care, în economia dra­mei nu se puteau limita la o simplă stare civilă oglindită — ci îşi extin­deau valorile înspre simbol Se simţea apoi nevoia unei diminu­ări a atmosferă — pe alocuri iritând misticul biblic, evanghelic — pentru a apăsa în schimb pedala pe realitatea crudă în jurul căreia pivota structural ,drama. Se cerea o excludere a ele­mentelor statice, care dăunau dina­mismului şi cursivităţii pe care con­flictul „Omului din Ceatal“ o pretindea Se cerea în sfârşit o mai clară orien­tare ideologică — ne referim concret la problema obştiilor care în primăva­ră căpătaseră o resolvare neconformă. Mihail Davidoglu a încercat simpli­ficările şi conturările acestea. A rea­lizat astfel o operă compactă, dură şi de adîncă şi largă respiraţie, de certe şi luminoase perspective. Personagiile — ca şi problemele — sunt de astădată lucrate în culori tari, vizibile şi lipsite de estompele din primăvară. Drama a putut astfel să devină în mâna d-lui Şahighian un obiect mult mai puţin dificil în prezentare, după o viziune unitară — realistă — care sa nu mai păcătuiască prin încălcarea do­meniului simbolist sau naturalist. Pă­cat că, pe această linie, — ajutat de o mai înţelegătoare intrare în rol a pro­tagoniştilor — (pe care nu-i pomenim dar care —■ ca şi textul şi regia au realizat o apropiere de intenţiile şi ro­sturile dramei), decorurile au trebuit să rămână aceleaşi ca în primăvară. Florin Tomea O. M. DAVIDOGLU Despre nebunia Antigonei (Urmare din pag. l­a) tale? Triistă moartea? Umilul sergent care o arestează pe Antigona, om simplu şi aspru, d­e brută sinistră şi goală de orice valoare etică? Dar atunci da-i-o dumneata ! Să nu fim omul care vine la secerat la­nuri deja crescute şi coapte, dar fuge când vede un câmp gol. Un câmp gol e făcut să fie arat şi semănat. Viaţa şi realitatea au fără îndoială în ele şi această ardere extremă a dorinţei absurde de absolut, dar e pe-­­riferică şi, în cazul Antigonei, un aspect bolnav al vieţii, care se dis­truge pe sine însăşi. Nu trebue uitat că omenirea trăeşte de foarte multă vreme, şi în condiţii uneori mul mai tragice decât orice tragedt®. Iar uneori foarte plăcute. Insul.... individul, îndrăgostit de absolut, o în­frânt şi piere; omenirea răbdătoare şi încăpăţânată trece prin milenii, mereu prezentă şi mereu tânără, iar Antigonei« sunt uitate ca şi cum nici n’ar fi fost, ca o umbră, zice Biblia. Drama lui Anouilh e de a tau avea • etică dominantă. Greşeala lui e de a simpatiza • etică nebunească în care nu se poate crede. Vinovăţia lui e de a nu face el o etică viabilă şi valabilă, dacă nu vede împreju­­ru-i nici una. Dar există una, pe care el na luat-o in seama, şi to­tuş este etica implicită în virtutea căreia oamenii au isbutit sa nu piara de pe pământ. Să nu uităm: nu trebue fugit de km câmp gol; un camp gol o făcut să fie arat şi semănat. Petru Dum­itru eri seara Opera de Stat şi-a­ deschis stagiunea cu FIDELIO (Urmare din paffina­rea) fidelităţii conjugale în cadrul căreia gingăşia Leonorei se afirmă combativ în ipostaza lui „Fidelio“. SCURT ISTORIC Opera a fost pentru prima oară reprezentată la tea­trul „An der Wien“ în faţa unui public format din ofi­ţeri ai armatei napoleoniene Beethoven înfrunta pu­blicul nou născut în focul revoluţiei. Armata franceză ocupa Vierii din ziua de 13 Noem­­brie. In capitala imperiului ce aflau importante perso­nalităţi militare şi diplomatice, Beethoven este sărbătorit de întreaga Vierlă care-şi păstrează printre tunuri şi spade, zâmbetul şi vioiciu­nea. A fost un mare succes. Beethoven va spune mai târziu referindu-se la această epocă: „Două curţi impe­riale şi câteva curți regale mi-au făcut... curte“. Am în fața mea afişul din 1814 când opera a fost re­luată în forma ei definitivă, de astădată la „Kărutner- Theter“. Spectacolul are loc la 23 Mai şi este dat în be­neficiul cântăreţilor Saal, Vogi şi Weinmü­ller, creatorii rolurilor Don Fernando, Pizzaro şi Rocco. MUZICA Ceeee trebue ascultat şi urmărit în „Fidelio" este muzica, muzica aceasta turburătoare în care recu­noaştem chiar deja prima frază a adagio-ului cu care debutează uvertura, pecetea neştearsă a geniului. Beethoven a tratat vocile ca pe nişte instrumente încadrându-le în ansamblul instrumental şi orhestral cu respectul legilor de simetrie clasică. Rare­ori vo­cile femenine se avântă în.. atmosfera italienizantă da „toel-canto“ dar curând ele Îşi reiau locul In constuc­­ţia instrumentală fermă a întregei lucrări. Aria Leonorei la făcut pe Beethoven să spună că din toate operele sale „Fidelio“ l’a costat „cea mai adâncă grijă și cea mai mare durere" Aria Leonorei din actul 1 scena VI a suferit nume­roase modificări până să ajungă la forma definitivă din 1804. Ea este precedată de un recitativ în care Leonora își exprimă ura împotriva tiranului Pizzaro. Dar nădejdea răsare în inima ei şi ea isbucneşte în­­tr’o profundă exaltare: „Vino speranţă" exclamă ea „fie ca steaua ta să nu se stingă! Arată-mi calea speranţe !“ .­­ In scena aceasta, orchestra e redusă la trei corni şi două basoane, care formează un quater instrumental de o sonoritate răscolitoare. Şi când Leonora va trece la acţiune, pronunţând cu­antele „nu mai şov­esc" se vor auzi cornii vestind victoria apropiată, în ritmul unui allegro triumfal. Opera prilejueşte lui Beethoven nenumărate com­binaţii vocale şi instrumental-sonore, căci autorul fo­loseşte duetul, trio-ul, quartetul şi quîntetul­ vocal încadrâi­d aceste formaţiuni în atmosfera simfonică a lucrării. Acest caracter de simfonie cântată • determinat j i şiulţi muzicologi se considera „Fideli»'! drept o la m* m Printre aceştia se numără Treitschke şi Bekker. După acest din urmă autor, Beethoven n’a putut să realizeze o dramă lirică reuşită datorită „subiectivi­tăţii geniului său care-i asigura isbânda cea mai de­plină în creaţie instrumentală, unde s’a afirmat drept cel mai mare interpret al muzicii ideale. Aceiaşi su­biectivitate căreia îi datora reuşita în muzica instru­mentală ,a împiedicat să atingă ţelul ultim al dra­maturgului, să prezintă un tablou închegat, într o formă rotundă, închisă, a vieţii însăşi". DE VORBA CU INTERPREŢII întrebat de noi cu privire la „Fidelio“ d. Egizzio Mas­­sini, directorul Operei ne-a spus: „Am deschis stagiunea cu „Fidelio“ pentru a marca participarea primei noastre scene lirice la comemorarea beethoveniană, care a avut loc anul acesta. „Un al doilea motiv care ne-a determinat să deschi­dem stagiunea cu „Fidelio“ se află în însăşi conţinutul operei, care, exprimă o frământare socială destul de pu­ternic marcată, su­bliitată de altfel şi în cadrul decorativ şi registral al punerii în scenă. Avem avantajul de a număra printre elementele Operei de d-na Alexandra Grozea, a cărei voce o indică drept o bună interpretă a rolului lui Fidelio. DE VORBA CU „FIDELIO“ Dar Alexandra Grozea ne-a spus: „Este legitimă mândria mea. Ea e cunoscută tuturor interpreţilor beethovenieni. Cânt pentru prima oară „Fidelio“ şi rolul acesta mă exaltă Şi mă umple de bu­curie. D-na Emilia Guţianu ne-a spus: Am cântat şi acum 12 ani rolul pe care-l reiau azi. Ca interpretă clasică, mozartiană în deosebi, îmi dau seama de vigoarea beethoveniană şi vreau să sper că i-am putut face faţă“. D. N. Secăreanu (Rocco) ne-a mărturisit dificultatea de a cânta într-un rol atât de orchestral, încadrat într-o mare simfonie dramatică cum e „Fidelio”. „Un rol greu de studiat dar care-ţi dărueşte mari bu­curii spirituale Decoratorul d. Th. Kiriakoff ne-a spus: „Am vrut să diferenţiez printr-un puternic contrast lu­mea întunecată a deţinuţilor în care gem­ii au gemut luptătorii pentru libertate de lumea libertăţii Am rea­lizat acest contrast prin decorul luminos şi senin din scena ultimă, în care triumfă laolaltă cu dreptatea şi libertatea omenească". O menţiune pentru excelentele măşti ale d-lui Crişan, care sugestive, evocă puternic lumea închisorilor. Interpretarea înmănunchiază elemente ca: d-nele A. Grozea, Emilia Guţianu şi d-nii: Mircea Lazăr, M. Arnăuţu, N. Secăreanu, George Mircea şi N. Păun. Conducerea muzicală aparţine d-lui E. Massini iar regia­­ semnată de P. V. Coti­escu, V. Cristian RAMPA N­ u se putea prilej mai fericit ca jubileul celor 100 de nu­mere, pentru a deschide şi noi odată uşile Şi ferestrele redacţiei spre a invita cititorii la o şedinţă. Ştm că mulţi ar dori să afle­m cum lucrăm în intimitate, cum ne­­ certăm uneori, cum glumim adesea, ■ cum stăm şi cum vorbim, cum râ­dem şi de ce ne încruntăm. Există predispoziţia aceasta a omului cum­secade de a afla ceea ce se petrece înapoia cortinelor, înapoia uşilor în­chise sau a porţilor ferecate. Dar noi nu ne întâlnim într’un cerc strict res­­râns pentru niscaiva treburi per­sonale sau pentru şuetă, ci pentru­ a munci la revista asta­­pe care vi-o servim în fiecare Sărăbătă, cu toate cele şasă pagini pline de informaţii, articole, r­eportaţii şi fotografii. Aşa­­ că nu e niciun prilej de satisfacere a curiozităţilor ascuţite; vă invităm pur şi sir­plu să asistaţi ca mosa­­firi, la una din acele şedinţe în care se discută numărul apărut şi se pu­ne la cale cel ce trebue să apară. Vă deschidem uşile şi ferestrele. Zic­­i ferestrele, pentru că dips. cititorii noştri sunteţi atât de numeroşi încât sob­ să puteţi intra toţi, astfel că o parte va trebui să vă mulţumiţi nu­mai cu ascultatul. Şi acum, fiindcă ora e înaintată, să începem... prin a începe. „DE LA STÂNGA LA DREAPTA, Avi­ŢI CUVÂNTUL!“ E Sâmbătă după amiază, înainte de ora patru. Unul câte unul, redăcătorii, reporterii şi colaboratorii urcă încet scările celor două etaje şi se apleacă la intrare pentru a nu se lovi de pragul de sus al uşii. Redacţia nu e mare, dar e primi­toare şi prietenoasă. Cei veniţi iau loc pe trei din cele patru mese, pe scaunele puţine sau pe câte un pachet de reviste vechi Ar sta poate pe a pa­tra masă, aceea a primului redactor, dar pe suprafaţa ei se află telefonul trei scrumiere, ordinea de zi, două lămpi de birou, trei index-uri tele­fonice şi numeroase zincuri, nu mai 3 loc nici de un ac. Ţigările­ şi brichetele zboară prin aer de la o masă la alta, iar gazeta e răsfoită cu atenţie şi întoarsă­­pe toate părţile. La ora 4 şi un sfert primul redac­tor întreabă: — începem? — Să începem — răspund vreo doi. — Să mai aşteptăm —niţel — pre­tind alţi trei. La 4 şi jumătate, nu se mai întrea­bă, se începe deadreptuL Şedinţa e prezidată de Primul Re­dactor care dă cuvântul pe rând, pen­tru ca fiecare să-şi poată expune pă­rerile cu privire la numărul apărat în cursul dimineţii. Cel dintâi e la rând Al doilea Re­dactor, îşi mângâe încet mustaţa şi înce­pe sacadat: — Numărul e bun... îmi place... deşi nu l-am citit tot... e foarte bine că s-a introdus din nou „foiletonul“ , vom putea seri câte o chestie mai consistentă... sunt greşeli de tipar­, ar fi bine să nu mai fie... dar se pare că asta e imposibil de rea­lizat... deci... gata, atât am avut de spus. — Următorul. Următorul e Redactoarea Coreo­­grafică. Trage adânc din ţigară, îşi aranjază părul şi priveşte paginile din faţă cu atenţie: — Trebue mai mult spaţiu pent­ru coregrafie şi muzică, nu pot să mă înghesui într-o jumătate de coloană. — Bine, bine — replică cineva — dar nu sunt manifestări... — O să le facem — se aprinde vorbitoarea, dar revine repede zâm­bind — pardon, vreau să spun că o să fie... încolo gazeta e potrivită... nici prea prea, nici foarte-foarte... ar trebui ca „Mascaradele" să fie mai humoristice sau să nu mai fie. — Să nu mai fie humoristice? se aude o voce. — Nu, să mai fie deloc. — Atât? — Atât. — Următorul. Următorul e tânărul Cronicar Dra­matic care cere ca toate cronicele să capete un spaţiu cât mai larg şi să existe în revistă cât mai multe re­­portagii vii de actualitate. Bătrânul Regisor se plânge că i s’a tăiat o frază care face articolul prea „moale" şi cere cât mai multe „Aplauze Şi fluerături". II place cum a ieşit re­vista ca şi Reporterului Colaborator care insă nu e mulţumit de pagina cinematografică: : — Trebue să fie mai vie, mai di­namică... mai multe poze. Al doilea Reporter îşi face auto­critica unui reportaj, iar Vechiul Re­dactor laudă numărul pentru că a ie­şit „în bune condiţii, cu material variat". Cronicarul Plastic face unele observaţii asupra paginaţiei iar De­senatorul e dezolat că i-au ieşit rău nişte caricaturi. —Da’măcar semănau cu origina­lele, la început ? — îl încearcă ci­neva. — Semănau, desigur... — Păi atunci le trimiţi persoane­lor în cauză clişeile, şi ai rezolvat. Şirul s’a terminat. Secretarul de redacţie dă explicaţii tehnice iar Primul­­ Redactor trage concluziile arătând cauzele unor defi­cienţe şi luând act de criticile juste. Foaia albă pe care o ţine dinainte, se umple cu propunerile adoptate, care se vor lua în seamă în viitor. — Ei, acum - anunţă el, după ce termină, să facem numărul viitor. „PRINCIPIILE" AGITA DISCU­ŢIA la „Numărul viitor" nu se constru­­eşte însă cu prea mare uşurinţă, înainte de propunerle concrete, la fiecare şedinţă se iscă anumite dis­cuţii de principiu. Unii spunj că revista e prea „uşoa­ră", alţii pretind că trebue făcută şi mai lejeră, cu articole şi informaţii­­multe. Câţiva susţin că nivelul­ inte­lectual nu e destul de ridicat, alţii cer mai multă simplicitate în expri­mare. :. — Să stăm de vorbă puţin — spu­ne tânărul Regisor — asupra unei chestiuni esenţiale. Mi se pare că gazeta nu ia o atitudine destul de precisă în unele probleme largi ale teatrului actual. De pildă mi se pare că... — şi vorbitorul arată în cuvinte clare că în anumite direcţii părerea „Rampei" trebue înfăţişată cu a­­tâta claritate, încât să impună tu­turor celor aflaţi în cauză. După ce termină tânărul Cronicar Dramatic ia cuvântul în replică: — Mi se pare dimpotrivă, că re­vista e toată numai atitudine. Fieca­re notă, fiecare reportaj, fiecare ar­ticol reprezintă în mai mic sau în mai mare, punctul nostru de vedere.: Tânărul explică amănunţit că nu e vorba decât să schimbe acum for­ma în care se spun anumite Lucruri, adică să se dea mai mare spaţiu ar­ticolelor de principiu şi fond. Din colţul lui, Cronicarul Plastic sare scandalizat tocmai în mijlocul camerei. — Lăsaţi-vă domnilor de discri­minările astea învechite între fond şi formă... nu mai există... problema nu are două aspecte, numai unul... şi e bine că s‘a pus aşa cum s‘a pus... Şi plasticul desvoltă părerile-i in­teresante, subliindu-le cu gesturi largi şi vehemente. — Nu am folosit decât nişte ima­gini categoriale pentru uşurinţa dis­cuţiei — se apără Tânărul Cronicar am vrut să spun nu că e chestie de „formă“ ci de „formulare" a atitu­dinii. — Să nu fiu greşit înţeles — ia din nou cuvântul Tânărului Regisor — părerea mea e că trebue să ne stabilim asupra unui număr de pro­bleme acute, la care să ne centrăm preocupările. Discuţia nu se încheie însă uşor. Brunetul Colaborator, cere impetuos cuvântul: — Daţi-mi voe... — Poftim ! — Aş vrea să spun câteva cuvinte relative la afiş... — Lasă asta, fii la chestiune — se revoltă nişte voci, şi unul îşi amin­teşte de o anecdotă cu un profesor care punând o întrebare grea şi cer­cetând să vadă cine ştie, văzu o sin­gură mână ridicată. „El spune tu!“ — se adresă profesorul elevului. „Vă rog să-mi daţi voe până afară !“ ceru elevul timid. Când discuţia se lămuri în punctele esenţia­le, Primul Redactor trase con­cluziile şi învită pe toţi prezenţii să facă propuneri pentru numărul vii­tor. Numai ochi Şi urechi, Secretarul de Redacţie îşi ascuţi creionul cu două culori la capetele respective. Intr’o jumătate de ceas, materialul pentru numărul viitor era promis la întregime. Ţigările începură iar să treacă din mână în mână. Primul Redactor îşi strânse hârtiile, Bătrânul Regisor îşi luă bastonul din cui, iar Administra­toarea revistei asaltată de redactorii care pretindeau remuneraţiile prinse să se retragă strategic spre uşa des­chisă. Scara întunecoasă se umplu de râ­sete şi voe bună — efectul destinderii Din urmă, glasul Secretarului­­de Redacţie, aruncă spre besna trepte­lor ultimul apoi. „ Aduceţi materialul devreme fra­ţilo lor!... Afară, in stradă, se aprinseseră şi stelele şi becurile!... Valentin Silvestru cronica dramatîcaIO ŞEDINŢA DE REDACŢIE LA „RAMPA” Câteva amănunte inedite despre reuniunile noastre intime, intr’un reportaj pe cât de adevârat pe atât de indiscret DIN COLŢUL DE SUS (stânga), Eugen B. Marian face cronică cinematografică..­.­ aplicată dar Florin T­ornea (dedesubt) e prea blazat ca săi de-i atenţie. La cassă d-na Margareta Nicu­­lescu (administratoare) are ca totdeauna m­âinile goale, spre deosebire de Rilt (alaiuri) , care e veşnic cu creionul în mână. Jos de tot stă Cil, ca să-i vadă pe toţi. Si­­mion Alterescu (prirt­-redactor) împiedică filmarea­, pentru ca Bogdan Căuş (secre­tarul de redacţie) să poată reciti alături „Rampa“. Intre ei doi N. Focşa (reporter) rupe pene pentru cei trei de­ dedesubt: Alex. Pană (reporter) cu numele prins în mijlocul frunţii,, Valentin Silvestru (cro­nicar dramatic) cu priviri imprecise şi George Horia, redactor veteran al gazet­ei. Alături C. Panaitescu, cu ale cărui chei se deschid toate uşile teatrelor, îi ţin companie Mihail Raicu şi­ Anatol Vieri­, în timp ce N. Argintescu Amza e la înălţime... pe scară ascultând cântec­ul de liră clasică al lui I. Flavius. Baston­ul lui Lascăr Sebastian ameninţă însă securitatea criticului plastic; la o eventuală... cădere va asista desigur Liana Maxy care tocmai intră prin colţul din dreapta sus. Dedesubt nu e Dante ci Nina Cassian (redactoare) şi un cuplu bine dispus format din Andrei Tudor (cri­tic muzical-stânga) şi Teodor Scurtat, reporterul, nostru de culoare... E BL D JfIC A P®9* * i, O RIT­M­U­L IN TEATRU­ rice frază de teatru are goluri şi culmi. Intre ele actorul­uui creşte sau îşi descreşte toate guma tonalităţilor de care dis­pune. Pasul său scenic însoţeşte fie­­care moment de gradare. Pauzele se­pară o gradare de alta, sau o grada­re de un moment static de încordare dramatică. Cam asta am numit în­­tr-un singur cuvânt ritm, de MIHAIL RAICU Să încercăm o experienţă prin ab­surd: într-un spectacol bine pus la punct, actorii pierd deodată faculta­tea de a controla ritmul lor interior şi spectacolul păstrându-şi toate cele­lalte valori nealterate se desfăşoară lipsindu-i numai una: ritmul. Inchi­puiţi-vă actori cari spun: „Mi-a somn...“ — şi traversează scena în fugă sau: „Mă omoară!spus încet, calm, cu gesturi moi şi paşi în caţi, rari, sau: „Mă plictisesc de moar­te....“ în timp ce se dansează cu mâi­ni­le şi picioarele un da­ns bizar şi nea­stămpărat, ş. a. m. d. (sigur că f­iecara sens din cele expuse mai sus ar pu­tea fi valabil, însă numai în situata excepţionale), cam asta ar fi imagi­nea cami ni s'ar detaşa dintr’un spec­tacol fără ritm. Numai vorbim de de­zordine­a, învălmăşala, lipsa de uni­tate, ş. a. m. d., care ar domni pe scenă. Acest ceva lipsit de unitate care ar fi un spectacol fără ritm, ar împiedica orice intenţie a autorului de a stârni emoţie în public. O conversaţie angajată de pildă în­tr'un tren în timpul mersului, ia fă­ră să ne dăm seama ritmul sgomotu­lui roţilor. Orice oprire în gări, a­­duce conversaţiei pe care o continu­ăm în virtutea inerţiei în acelaş ritm, un gol. In posesia acestei simple consta­tări, să fixăm în urma unor repeti­ţii lungi de luni de zile, cu notarii speciale pe hârtie, ritmul unei piese. Să plasăm undeva între culise un timpan şi un toboşar, sau un disc pe care am înregistrat cu un instrument oarecare ritmul, şi să dăm drumul re­petiţiei sfătuind actorii să ţină seamă de ritmul impus. După câteva repe­tiţii, ascultarea timpanului sau a dis­cului pus între culise, devine meca­nică şi debitul frazelor din piesă, mişcarea şi gesturile, se suprapun perfect, peste ritmul înregistrat. Să mergem cu experienţa mai de­parte. Un compozitor să compună tut ritmul pe care-l avem o muzică de scenă, adecvată pentru atmosfera piu­tei, în aşa fel ca fiecare frază în pro­ză sau vers să poată fi insolită de o frază muzicală. Replicile trebue să curgă de astă dată chiar pe muzică, iar aceasta p fel își are legile ei, îm­preună cu cuvântul vorbit trebuie să întregească piesa. Nu vrem să spu­nem cu asta că toate spectacolele ar trebui să fie neapărat insolite de mu­zică, dar în mod necesar orice, spec­tacol trebuie să se integreze in mod experimental dacă vreţi, în legile rit­mului muzical. Muzica trebuie să ţie întotdeauna piatra de încercare pen­tru spectacolul bun. Atunci se re­marcă imediat stridenţele, momen­tele desordonate şi mai ales lipsa de unitate. Dacă actorul învaţă în conservator baletul şi frecventează concertele simfonice fiind un bun cunoscător al muzicii, atunci a priori condiţiile in­dividuale pentru împlinirea ritmului în spectacol sunt îndeplinite. Rămâ­ne ca dirijorul, adică regisorul, să- i mai asume o răspundere: să fie com­ păzitorul acestui ritm după libretul pe care-l oferă autorul piesei. BBPădurea împietrită de Hubert E Sherwood p­ rin „piesă de atmosferă“ am dori să înţelegem,­­ de rândul ăsta, o piesă în care accentul nu cade pe acţiune sau pe conflictul psihologic al perso­nagiilor, ci pe un fel de realitate suprapusă, ne­dimensionată care subjugă unitar celelalte ele­mente ale construcţiei. Asta nu înseamnă că din piesa lui Sherwood lipseşte o problematică, o ciocnire de psihologii, în definitiv, o intrigă. Socotim, doar, că principalul efect artis­c este obţinut de atmosfera care planează cu discreţie învăluitoare ca o pre­zenţă presimţită, şi care, practic, rezultă din izolarea Ha­nului Restaurant B. Q. Mesa Neagră din deşertul Arizonei, din mesele lui, din „felurile speciale“ pe care le serveşte, din firma verde de neon care-i instalează, noaptea, f­­lada. Ca în atâtea rânduri, sub alte forme de expresie, — • răscruce. Răscruce necesară pentru convertirea călătorilor, selecţionarea şi îndrumarea lor.Ceea ce am apreciat cu osebire, la „Pădurea împietrită“ e că autorul nu manipu­lează simboluri facile, nu-şi schematizează eroii, ci se lasă întrucâtva dominat de umanitatea lor, contradictorie une­ori, haotică alteori, autentică întotdeauna. Personagiile strânse în Hanul B. Q, Mesa Neagră, în scurta lor interferenţă, sunt silite să se manifeste esenţial, cuprinzător. Totuşi, în acţiunea lor de autodefinire, ele nu devin nici o clipă nişte „emiţătoare de idei“, ci ni se relevă, aparent dezorganizat, prin gesturi de mari intensităţi şi nuanţele aceloraş gesturi, prin precizia cuvintelor şi ecoul lor estompat. Gabby, fata proprietarului de han, Duke Mantee, ban­ditul şi Allan Squire, scriitorul ratat, sunt feţele reliefate ale acestui tablou viu, Gabby, franceză după mamă, tânjeşte să evadeze din singurătatea şi ariditatea locului, să plece la Bourges, ora­şul ei ,natal, într’o Franţă pe care o visează dinamică, stră­lucitoare de dragoste, poezie şi poftă de viaţă. Volumul de versuri al lui Franţeis Villon în mâna ei — notă dis­cordantă în mirosul de benzină, praf şi placiditate al ca­drului — ne sugerează toate veleităţile acestei fete care serveşte clienţii şi pictează in orele libere, toată imperfec­ta ei gingăşie. Allan Squire, intelectualul ratat, scriitorul unei singure cărţi de succes, cu filosofia niciunei filosofii îşi contraba­lansează blazarea prin generozităţi obiective, detaşate, se analizează şi-şi etichetează reacţiile cu indiferenţa speci­fică unui „condamnat" lucid. In sfârşit, Duke Mntee, ucigaş fără scrupule, NW»».«* Allan îi va cere lui Duke să-l împuşte, pentru a garanta prin poliţa lui testamentară posibilitatea de a pleca a fetei. Deşi o iubeşte şi e iubit — o străfulgerare sentimentală care nu are nimic artificios, — moare fără aura marilor sacrificaţi, din simplul — sau complexul — gând de a se face util, de a-şi trece seva rarefiată, întreaga debilitate a unei existenţe petrecută la marginea vieţei, în organismul sănătos al altuia. Gabby reprezintă, în transfuzia asta de posibilităţi, pute­rea de creaţie, nădejdea, viitorul. Duke e cel care înles­neşte transfuzia, din lipsă de scrupule la prima vedere, dar poate ca participant conştient, cucerit el însuşi da forţa umană a actului. Paralel sau independent de eroii acestui fapt, circulă o altă serie de personagii: o familie înstărită, de şi d-na Chis­holm, în special, care într’o scurtă spovedanie, dă la iveală tot tacticele, lipsa de poezie şi searbădul vieţii ei de huzur; doi telegrafişti cu idei progresiste a căror conversaţie in­dignează din cale afară pe Jason Maple patronul hanului, înscris în Legiunea Americană. Boze, fost sportiv, candid şi primitiv, alţi bandiţi, cu reacţiile oarecum previzibile, în sfârşit un bătrân, bunicul Gabby-ei, închis într’un roman­tism îndărătnic şi îndrăgostit de isprăvile vestiţilor ban­diţi ca un adolescent. „Pădurea împietrită“ şi ea e pre­zentă, naşte un simbol al părăginirii şi dezumanizării prin refuzarea valorilor vieţii. Certa problemă morală a piesei nu trebuie totuşi să ne facă să ignorăm felul în care ea e tratată. Oricâtă „portré“ ar avea gestul abnegat al lui Squire, el rămâne o rezolu­ţie individuală şi problema se circumscrie. Squire subsum­ă fără îndoială o întreagă „specie", ca și Gabby, ca și Duke, dar timbrul scăzut, aluziv al manifestărilor îi particulari­zează prea mult. s,Pădurea împietrită“ de Robert E. Sherwood reprezintă, deci, desigur, una din interesantele piese ale dramaturgiei de peste ocean. Nina Cass­an

Next