Rampa, octombrie 1947 (Anul 36, nr. 100-103)
1947-10-05 / nr. 100
[31MBf!&si3©a 5 ]«st» | §47 STUDIO NATIONAL Omul din Ceata! 3 acte de M. Davidoglu S ’apus, cu prilejul reluării dramei lui Davidoglu, o întrebare: este îngăduit unui autor dramatic să-și modifice lucrarea, după ce a prezentat-o publicului? întrebarea a mai fost pusă la noi, în critică, odată cu „revizuirile critice“ ale lui Lovinescu şi în proza epică, la apariţia în a doua sau a treia ediţie a romanelor lui Cămil Petrescu. In ce priveşte pe Camil Petrescu, modificările pe care le-a adus substanţial lucrărilor sale dramatice au ocazionat de mult şi un răspuns principial întrebării — în sens afirmativ — osândind ca superficiali pe cei dispuşi să găsească în actul revizuirii şi modificării, uni act de alterare a creaţiei. Superficialitatea rezidă, printre altele, în însăşi temeiurile argumentării lor, în spatele căreia se ascunde primejdiosul gând al desprinderii creatorului de operă, din clipa realizării ei, care întăreşte — şi opinia lipsei de aderenţă a creatorului la propria sa operă, după ce a părăsit-o odată. Nu e locul să despicăm actorul în patru, nici să desbatem asupra necesităţii revizuirilor şi valabilităţii lor. Constatăm că — dincolo de desbateri de principiu — modificările s’au cerut aduse, pentru că ele aduceau darul coacerii unui rod smuls înainte de vreme. Ceea ce, însemna în primăvară „Omul din Ceatal“, fusese un fruct mustind nebănuite arome. Davidoglu dăruise în primăvară, literaturii dramatice româneşti prilejul unei mari şi de mult căutate speranţe. „Omul din Ceatal“ era deopotrivă un mare poem şi o mare freisă socială; îmbrăţişa simultan realităţile crude ale societăţii şi virtuţile de înnoire ale omului; punea cu aceiaşi strălucire problema — până acum conştient şi inconştient ocolită — a ciocnirilor, a contradicţiilor sociale şi sensurile înspre care inexorabil tinde societatea. Covârşit şi, parcă năpădit deprea multe solicitări ale realităţii, de o prea o abundentă gâlgâire poetică şi viziona- ră — „Omul din Ceatal“ — din primăvară — închidea însă perspectivele interioare şi limpiditatea problemei şi ce ataca. S’a simţit de aceia nevoia unei curăţiri, unei direcţionări pe o linie mai puţin sinuoasă a dramei sce, a unei plasticizări mai puţin umbrită a personagiilor care, în economia dramei nu se puteau limita la o simplă stare civilă oglindită — ci îşi extindeau valorile înspre simbol Se simţea apoi nevoia unei diminuări a atmosferă — pe alocuri iritând misticul biblic, evanghelic — pentru a apăsa în schimb pedala pe realitatea crudă în jurul căreia pivota structural ,drama. Se cerea o excludere a elementelor statice, care dăunau dinamismului şi cursivităţii pe care conflictul „Omului din Ceatal“ o pretindea Se cerea în sfârşit o mai clară orientare ideologică — ne referim concret la problema obştiilor care în primăvară căpătaseră o resolvare neconformă. Mihail Davidoglu a încercat simplificările şi conturările acestea. A realizat astfel o operă compactă, dură şi de adîncă şi largă respiraţie, de certe şi luminoase perspective. Personagiile — ca şi problemele — sunt de astădată lucrate în culori tari, vizibile şi lipsite de estompele din primăvară. Drama a putut astfel să devină în mâna d-lui Şahighian un obiect mult mai puţin dificil în prezentare, după o viziune unitară — realistă — care sa nu mai păcătuiască prin încălcarea domeniului simbolist sau naturalist. Păcat că, pe această linie, — ajutat de o mai înţelegătoare intrare în rol a protagoniştilor — (pe care nu-i pomenim dar care —■ ca şi textul şi regia au realizat o apropiere de intenţiile şi rosturile dramei), decorurile au trebuit să rămână aceleaşi ca în primăvară. Florin Tomea O. M. DAVIDOGLU Despre nebunia Antigonei (Urmare din pag. la) tale? Triistă moartea? Umilul sergent care o arestează pe Antigona, om simplu şi aspru, de brută sinistră şi goală de orice valoare etică? Dar atunci da-i-o dumneata ! Să nu fim omul care vine la secerat lanuri deja crescute şi coapte, dar fuge când vede un câmp gol. Un câmp gol e făcut să fie arat şi semănat. Viaţa şi realitatea au fără îndoială în ele şi această ardere extremă a dorinţei absurde de absolut, dar e pe-riferică şi, în cazul Antigonei, un aspect bolnav al vieţii, care se distruge pe sine însăşi. Nu trebue uitat că omenirea trăeşte de foarte multă vreme, şi în condiţii uneori mul mai tragice decât orice tragedt®. Iar uneori foarte plăcute. Insul.... individul, îndrăgostit de absolut, o înfrânt şi piere; omenirea răbdătoare şi încăpăţânată trece prin milenii, mereu prezentă şi mereu tânără, iar Antigonei« sunt uitate ca şi cum nici n’ar fi fost, ca o umbră, zice Biblia. Drama lui Anouilh e de a tau avea • etică dominantă. Greşeala lui e de a simpatiza • etică nebunească în care nu se poate crede. Vinovăţia lui e de a nu face el o etică viabilă şi valabilă, dacă nu vede împrejuru-i nici una. Dar există una, pe care el na luat-o in seama, şi totuş este etica implicită în virtutea căreia oamenii au isbutit sa nu piara de pe pământ. Să nu uităm: nu trebue fugit de km câmp gol; un camp gol o făcut să fie arat şi semănat. Petru Dumitru eri seara Opera de Stat şi-a deschis stagiunea cu FIDELIO (Urmare din paffinarea) fidelităţii conjugale în cadrul căreia gingăşia Leonorei se afirmă combativ în ipostaza lui „Fidelio“. SCURT ISTORIC Opera a fost pentru prima oară reprezentată la teatrul „An der Wien“ în faţa unui public format din ofiţeri ai armatei napoleoniene Beethoven înfrunta publicul nou născut în focul revoluţiei. Armata franceză ocupa Vierii din ziua de 13 Noembrie. In capitala imperiului ce aflau importante personalităţi militare şi diplomatice, Beethoven este sărbătorit de întreaga Vierlă care-şi păstrează printre tunuri şi spade, zâmbetul şi vioiciunea. A fost un mare succes. Beethoven va spune mai târziu referindu-se la această epocă: „Două curţi imperiale şi câteva curți regale mi-au făcut... curte“. Am în fața mea afişul din 1814 când opera a fost reluată în forma ei definitivă, de astădată la „Kărutner- Theter“. Spectacolul are loc la 23 Mai şi este dat în beneficiul cântăreţilor Saal, Vogi şi Weinmüller, creatorii rolurilor Don Fernando, Pizzaro şi Rocco. MUZICA Ceeee trebue ascultat şi urmărit în „Fidelio" este muzica, muzica aceasta turburătoare în care recunoaştem chiar deja prima frază a adagio-ului cu care debutează uvertura, pecetea neştearsă a geniului. Beethoven a tratat vocile ca pe nişte instrumente încadrându-le în ansamblul instrumental şi orhestral cu respectul legilor de simetrie clasică. Rareori vocile femenine se avântă în.. atmosfera italienizantă da „toel-canto“ dar curând ele Îşi reiau locul In constucţia instrumentală fermă a întregei lucrări. Aria Leonorei la făcut pe Beethoven să spună că din toate operele sale „Fidelio“ l’a costat „cea mai adâncă grijă și cea mai mare durere" Aria Leonorei din actul 1 scena VI a suferit numeroase modificări până să ajungă la forma definitivă din 1804. Ea este precedată de un recitativ în care Leonora își exprimă ura împotriva tiranului Pizzaro. Dar nădejdea răsare în inima ei şi ea isbucneşte într’o profundă exaltare: „Vino speranţă" exclamă ea „fie ca steaua ta să nu se stingă! Arată-mi calea speranţe !“ . In scena aceasta, orchestra e redusă la trei corni şi două basoane, care formează un quater instrumental de o sonoritate răscolitoare. Şi când Leonora va trece la acţiune, pronunţând cuantele „nu mai şovesc" se vor auzi cornii vestind victoria apropiată, în ritmul unui allegro triumfal. Opera prilejueşte lui Beethoven nenumărate combinaţii vocale şi instrumental-sonore, căci autorul foloseşte duetul, trio-ul, quartetul şi quîntetul vocal încadrâid aceste formaţiuni în atmosfera simfonică a lucrării. Acest caracter de simfonie cântată • determinat j i şiulţi muzicologi se considera „Fideli»'! drept o la m* m Printre aceştia se numără Treitschke şi Bekker. După acest din urmă autor, Beethoven n’a putut să realizeze o dramă lirică reuşită datorită „subiectivităţii geniului său care-i asigura isbânda cea mai deplină în creaţie instrumentală, unde s’a afirmat drept cel mai mare interpret al muzicii ideale. Aceiaşi subiectivitate căreia îi datora reuşita în muzica instrumentală ,a împiedicat să atingă ţelul ultim al dramaturgului, să prezintă un tablou închegat, într o formă rotundă, închisă, a vieţii însăşi". DE VORBA CU INTERPREŢII întrebat de noi cu privire la „Fidelio“ d. Egizzio Massini, directorul Operei ne-a spus: „Am deschis stagiunea cu „Fidelio“ pentru a marca participarea primei noastre scene lirice la comemorarea beethoveniană, care a avut loc anul acesta. „Un al doilea motiv care ne-a determinat să deschidem stagiunea cu „Fidelio“ se află în însăşi conţinutul operei, care, exprimă o frământare socială destul de puternic marcată, subliitată de altfel şi în cadrul decorativ şi registral al punerii în scenă. Avem avantajul de a număra printre elementele Operei de d-na Alexandra Grozea, a cărei voce o indică drept o bună interpretă a rolului lui Fidelio. DE VORBA CU „FIDELIO“ Dar Alexandra Grozea ne-a spus: „Este legitimă mândria mea. Ea e cunoscută tuturor interpreţilor beethovenieni. Cânt pentru prima oară „Fidelio“ şi rolul acesta mă exaltă Şi mă umple de bucurie. D-na Emilia Guţianu ne-a spus: Am cântat şi acum 12 ani rolul pe care-l reiau azi. Ca interpretă clasică, mozartiană în deosebi, îmi dau seama de vigoarea beethoveniană şi vreau să sper că i-am putut face faţă“. D. N. Secăreanu (Rocco) ne-a mărturisit dificultatea de a cânta într-un rol atât de orchestral, încadrat într-o mare simfonie dramatică cum e „Fidelio”. „Un rol greu de studiat dar care-ţi dărueşte mari bucurii spirituale Decoratorul d. Th. Kiriakoff ne-a spus: „Am vrut să diferenţiez printr-un puternic contrast lumea întunecată a deţinuţilor în care gemii au gemut luptătorii pentru libertate de lumea libertăţii Am realizat acest contrast prin decorul luminos şi senin din scena ultimă, în care triumfă laolaltă cu dreptatea şi libertatea omenească". O menţiune pentru excelentele măşti ale d-lui Crişan, care sugestive, evocă puternic lumea închisorilor. Interpretarea înmănunchiază elemente ca: d-nele A. Grozea, Emilia Guţianu şi d-nii: Mircea Lazăr, M. Arnăuţu, N. Secăreanu, George Mircea şi N. Păun. Conducerea muzicală aparţine d-lui E. Massini iar regia semnată de P. V. Cotiescu, V. Cristian RAMPA N u se putea prilej mai fericit ca jubileul celor 100 de numere, pentru a deschide şi noi odată uşile Şi ferestrele redacţiei spre a invita cititorii la o şedinţă. Ştm că mulţi ar dori să aflem cum lucrăm în intimitate, cum ne certăm uneori, cum glumim adesea, ■ cum stăm şi cum vorbim, cum râdem şi de ce ne încruntăm. Există predispoziţia aceasta a omului cumsecade de a afla ceea ce se petrece înapoia cortinelor, înapoia uşilor închise sau a porţilor ferecate. Dar noi nu ne întâlnim într’un cerc strict resrâns pentru niscaiva treburi personale sau pentru şuetă, ci pentru a munci la revista astape care vi-o servim în fiecare Sărăbătă, cu toate cele şasă pagini pline de informaţii, articole, reportaţii şi fotografii. Aşa că nu e niciun prilej de satisfacere a curiozităţilor ascuţite; vă invităm pur şi sirplu să asistaţi ca mosafiri, la una din acele şedinţe în care se discută numărul apărut şi se pune la cale cel ce trebue să apară. Vă deschidem uşile şi ferestrele. Zici ferestrele, pentru că dips. cititorii noştri sunteţi atât de numeroşi încât sob să puteţi intra toţi, astfel că o parte va trebui să vă mulţumiţi numai cu ascultatul. Şi acum, fiindcă ora e înaintată, să începem... prin a începe. „DE LA STÂNGA LA DREAPTA, AviŢI CUVÂNTUL!“ E Sâmbătă după amiază, înainte de ora patru. Unul câte unul, redăcătorii, reporterii şi colaboratorii urcă încet scările celor două etaje şi se apleacă la intrare pentru a nu se lovi de pragul de sus al uşii. Redacţia nu e mare, dar e primitoare şi prietenoasă. Cei veniţi iau loc pe trei din cele patru mese, pe scaunele puţine sau pe câte un pachet de reviste vechi Ar sta poate pe a patra masă, aceea a primului redactor, dar pe suprafaţa ei se află telefonul trei scrumiere, ordinea de zi, două lămpi de birou, trei index-uri telefonice şi numeroase zincuri, nu mai 3 loc nici de un ac. Ţigările şi brichetele zboară prin aer de la o masă la alta, iar gazeta e răsfoită cu atenţie şi întoarsăpe toate părţile. La ora 4 şi un sfert primul redactor întreabă: — începem? — Să începem — răspund vreo doi. — Să mai aşteptăm —niţel — pretind alţi trei. La 4 şi jumătate, nu se mai întreabă, se începe deadreptuL Şedinţa e prezidată de Primul Redactor care dă cuvântul pe rând, pentru ca fiecare să-şi poată expune părerile cu privire la numărul apărat în cursul dimineţii. Cel dintâi e la rând Al doilea Redactor, îşi mângâe încet mustaţa şi începe sacadat: — Numărul e bun... îmi place... deşi nu l-am citit tot... e foarte bine că s-a introdus din nou „foiletonul“ , vom putea seri câte o chestie mai consistentă... sunt greşeli de tipar, ar fi bine să nu mai fie... dar se pare că asta e imposibil de realizat... deci... gata, atât am avut de spus. — Următorul. Următorul e Redactoarea Coreografică. Trage adânc din ţigară, îşi aranjază părul şi priveşte paginile din faţă cu atenţie: — Trebue mai mult spaţiu pentru coregrafie şi muzică, nu pot să mă înghesui într-o jumătate de coloană. — Bine, bine — replică cineva — dar nu sunt manifestări... — O să le facem — se aprinde vorbitoarea, dar revine repede zâmbind — pardon, vreau să spun că o să fie... încolo gazeta e potrivită... nici prea prea, nici foarte-foarte... ar trebui ca „Mascaradele" să fie mai humoristice sau să nu mai fie. — Să nu mai fie humoristice? se aude o voce. — Nu, să mai fie deloc. — Atât? — Atât. — Următorul. Următorul e tânărul Cronicar Dramatic care cere ca toate cronicele să capete un spaţiu cât mai larg şi să existe în revistă cât mai multe reportagii vii de actualitate. Bătrânul Regisor se plânge că i s’a tăiat o frază care face articolul prea „moale" şi cere cât mai multe „Aplauze Şi fluerături". II place cum a ieşit revista ca şi Reporterului Colaborator care insă nu e mulţumit de pagina cinematografică: : — Trebue să fie mai vie, mai dinamică... mai multe poze. Al doilea Reporter îşi face autocritica unui reportaj, iar Vechiul Redactor laudă numărul pentru că a ieşit „în bune condiţii, cu material variat". Cronicarul Plastic face unele observaţii asupra paginaţiei iar Desenatorul e dezolat că i-au ieşit rău nişte caricaturi. —Da’măcar semănau cu originalele, la început ? — îl încearcă cineva. — Semănau, desigur... — Păi atunci le trimiţi persoanelor în cauză clişeile, şi ai rezolvat. Şirul s’a terminat. Secretarul de redacţie dă explicaţii tehnice iar Primul Redactor trage concluziile arătând cauzele unor deficienţe şi luând act de criticile juste. Foaia albă pe care o ţine dinainte, se umple cu propunerile adoptate, care se vor lua în seamă în viitor. — Ei, acum - anunţă el, după ce termină, să facem numărul viitor. „PRINCIPIILE" AGITA DISCUŢIA la „Numărul viitor" nu se construeşte însă cu prea mare uşurinţă, înainte de propunerle concrete, la fiecare şedinţă se iscă anumite discuţii de principiu. Unii spunj că revista e prea „uşoară", alţii pretind că trebue făcută şi mai lejeră, cu articole şi informaţiimulte. Câţiva susţin că nivelul intelectual nu e destul de ridicat, alţii cer mai multă simplicitate în exprimare. :. — Să stăm de vorbă puţin — spune tânărul Regisor — asupra unei chestiuni esenţiale. Mi se pare că gazeta nu ia o atitudine destul de precisă în unele probleme largi ale teatrului actual. De pildă mi se pare că... — şi vorbitorul arată în cuvinte clare că în anumite direcţii părerea „Rampei" trebue înfăţişată cu atâta claritate, încât să impună tuturor celor aflaţi în cauză. După ce termină tânărul Cronicar Dramatic ia cuvântul în replică: — Mi se pare dimpotrivă, că revista e toată numai atitudine. Fiecare notă, fiecare reportaj, fiecare articol reprezintă în mai mic sau în mai mare, punctul nostru de vedere.: Tânărul explică amănunţit că nu e vorba decât să schimbe acum forma în care se spun anumite Lucruri, adică să se dea mai mare spaţiu articolelor de principiu şi fond. Din colţul lui, Cronicarul Plastic sare scandalizat tocmai în mijlocul camerei. — Lăsaţi-vă domnilor de discriminările astea învechite între fond şi formă... nu mai există... problema nu are două aspecte, numai unul... şi e bine că s‘a pus aşa cum s‘a pus... Şi plasticul desvoltă părerile-i interesante, subliindu-le cu gesturi largi şi vehemente. — Nu am folosit decât nişte imagini categoriale pentru uşurinţa discuţiei — se apără Tânărul Cronicar am vrut să spun nu că e chestie de „formă“ ci de „formulare" a atitudinii. — Să nu fiu greşit înţeles — ia din nou cuvântul Tânărului Regisor — părerea mea e că trebue să ne stabilim asupra unui număr de probleme acute, la care să ne centrăm preocupările. Discuţia nu se încheie însă uşor. Brunetul Colaborator, cere impetuos cuvântul: — Daţi-mi voe... — Poftim ! — Aş vrea să spun câteva cuvinte relative la afiş... — Lasă asta, fii la chestiune — se revoltă nişte voci, şi unul îşi aminteşte de o anecdotă cu un profesor care punând o întrebare grea şi cercetând să vadă cine ştie, văzu o singură mână ridicată. „El spune tu!“ — se adresă profesorul elevului. „Vă rog să-mi daţi voe până afară !“ ceru elevul timid. Când discuţia se lămuri în punctele esenţiale, Primul Redactor trase concluziile şi învită pe toţi prezenţii să facă propuneri pentru numărul viitor. Numai ochi Şi urechi, Secretarul de Redacţie îşi ascuţi creionul cu două culori la capetele respective. Intr’o jumătate de ceas, materialul pentru numărul viitor era promis la întregime. Ţigările începură iar să treacă din mână în mână. Primul Redactor îşi strânse hârtiile, Bătrânul Regisor îşi luă bastonul din cui, iar Administratoarea revistei asaltată de redactorii care pretindeau remuneraţiile prinse să se retragă strategic spre uşa deschisă. Scara întunecoasă se umplu de râsete şi voe bună — efectul destinderii Din urmă, glasul Secretaruluide Redacţie, aruncă spre besna treptelor ultimul apoi. „ Aduceţi materialul devreme fraţilo lor!... Afară, in stradă, se aprinseseră şi stelele şi becurile!... Valentin Silvestru cronica dramatîcaIO ŞEDINŢA DE REDACŢIE LA „RAMPA” Câteva amănunte inedite despre reuniunile noastre intime, intr’un reportaj pe cât de adevârat pe atât de indiscret DIN COLŢUL DE SUS (stânga), Eugen B. Marian face cronică cinematografică... aplicată dar Florin Tornea (dedesubt) e prea blazat ca săi de-i atenţie. La cassă d-na Margareta Niculescu (administratoare) are ca totdeauna mâinile goale, spre deosebire de Rilt (alaiuri) , care e veşnic cu creionul în mână. Jos de tot stă Cil, ca să-i vadă pe toţi. Simion Alterescu (prirt-redactor) împiedică filmarea, pentru ca Bogdan Căuş (secretarul de redacţie) să poată reciti alături „Rampa“. Intre ei doi N. Focşa (reporter) rupe pene pentru cei trei de dedesubt: Alex. Pană (reporter) cu numele prins în mijlocul frunţii,, Valentin Silvestru (cronicar dramatic) cu priviri imprecise şi George Horia, redactor veteran al gazetei. Alături C. Panaitescu, cu ale cărui chei se deschid toate uşile teatrelor, îi ţin companie Mihail Raicu şi Anatol Vieri, în timp ce N. Argintescu Amza e la înălţime... pe scară ascultând cântecul de liră clasică al lui I. Flavius. Bastonul lui Lascăr Sebastian ameninţă însă securitatea criticului plastic; la o eventuală... cădere va asista desigur Liana Maxy care tocmai intră prin colţul din dreapta sus. Dedesubt nu e Dante ci Nina Cassian (redactoare) şi un cuplu bine dispus format din Andrei Tudor (critic muzical-stânga) şi Teodor Scurtat, reporterul, nostru de culoare... E BL D JfIC A P®9* * i, O RITMUL IN TEATRU rice frază de teatru are goluri şi culmi. Intre ele actoruluui creşte sau îşi descreşte toate guma tonalităţilor de care dispune. Pasul său scenic însoţeşte fiecare moment de gradare. Pauzele separă o gradare de alta, sau o gradare de un moment static de încordare dramatică. Cam asta am numit într-un singur cuvânt ritm, de MIHAIL RAICU Să încercăm o experienţă prin absurd: într-un spectacol bine pus la punct, actorii pierd deodată facultatea de a controla ritmul lor interior şi spectacolul păstrându-şi toate celelalte valori nealterate se desfăşoară lipsindu-i numai una: ritmul. Inchipuiţi-vă actori cari spun: „Mi-a somn...“ — şi traversează scena în fugă sau: „Mă omoară!spus încet, calm, cu gesturi moi şi paşi în caţi, rari, sau: „Mă plictisesc de moarte....“ în timp ce se dansează cu mâinile şi picioarele un dans bizar şi neastămpărat, ş. a. m. d. (sigur că fiecara sens din cele expuse mai sus ar putea fi valabil, însă numai în situata excepţionale), cam asta ar fi imaginea cami ni s'ar detaşa dintr’un spectacol fără ritm. Numai vorbim de dezordinea, învălmăşala, lipsa de unitate, ş. a. m. d., care ar domni pe scenă. Acest ceva lipsit de unitate care ar fi un spectacol fără ritm, ar împiedica orice intenţie a autorului de a stârni emoţie în public. O conversaţie angajată de pildă într'un tren în timpul mersului, ia fără să ne dăm seama ritmul sgomotului roţilor. Orice oprire în gări, aduce conversaţiei pe care o continuăm în virtutea inerţiei în acelaş ritm, un gol. In posesia acestei simple constatări, să fixăm în urma unor repetiţii lungi de luni de zile, cu notarii speciale pe hârtie, ritmul unei piese. Să plasăm undeva între culise un timpan şi un toboşar, sau un disc pe care am înregistrat cu un instrument oarecare ritmul, şi să dăm drumul repetiţiei sfătuind actorii să ţină seamă de ritmul impus. După câteva repetiţii, ascultarea timpanului sau a discului pus între culise, devine mecanică şi debitul frazelor din piesă, mişcarea şi gesturile, se suprapun perfect, peste ritmul înregistrat. Să mergem cu experienţa mai departe. Un compozitor să compună tut ritmul pe care-l avem o muzică de scenă, adecvată pentru atmosfera piutei, în aşa fel ca fiecare frază în proză sau vers să poată fi insolită de o frază muzicală. Replicile trebue să curgă de astă dată chiar pe muzică, iar aceasta p fel își are legile ei, împreună cu cuvântul vorbit trebuie să întregească piesa. Nu vrem să spunem cu asta că toate spectacolele ar trebui să fie neapărat insolite de muzică, dar în mod necesar orice, spectacol trebuie să se integreze in mod experimental dacă vreţi, în legile ritmului muzical. Muzica trebuie să ţie întotdeauna piatra de încercare pentru spectacolul bun. Atunci se remarcă imediat stridenţele, momentele desordonate şi mai ales lipsa de unitate. Dacă actorul învaţă în conservator baletul şi frecventează concertele simfonice fiind un bun cunoscător al muzicii, atunci a priori condiţiile individuale pentru împlinirea ritmului în spectacol sunt îndeplinite. Rămâne ca dirijorul, adică regisorul, să- i mai asume o răspundere: să fie com păzitorul acestui ritm după libretul pe care-l oferă autorul piesei. BBPădurea împietrită de Hubert E Sherwood p rin „piesă de atmosferă“ am dori să înţelegem, de rândul ăsta, o piesă în care accentul nu cade pe acţiune sau pe conflictul psihologic al personagiilor, ci pe un fel de realitate suprapusă, nedimensionată care subjugă unitar celelalte elemente ale construcţiei. Asta nu înseamnă că din piesa lui Sherwood lipseşte o problematică, o ciocnire de psihologii, în definitiv, o intrigă. Socotim, doar, că principalul efect artisc este obţinut de atmosfera care planează cu discreţie învăluitoare ca o prezenţă presimţită, şi care, practic, rezultă din izolarea Hanului Restaurant B. Q. Mesa Neagră din deşertul Arizonei, din mesele lui, din „felurile speciale“ pe care le serveşte, din firma verde de neon care-i instalează, noaptea, flada. Ca în atâtea rânduri, sub alte forme de expresie, — • răscruce. Răscruce necesară pentru convertirea călătorilor, selecţionarea şi îndrumarea lor.Ceea ce am apreciat cu osebire, la „Pădurea împietrită“ e că autorul nu manipulează simboluri facile, nu-şi schematizează eroii, ci se lasă întrucâtva dominat de umanitatea lor, contradictorie uneori, haotică alteori, autentică întotdeauna. Personagiile strânse în Hanul B. Q, Mesa Neagră, în scurta lor interferenţă, sunt silite să se manifeste esenţial, cuprinzător. Totuşi, în acţiunea lor de autodefinire, ele nu devin nici o clipă nişte „emiţătoare de idei“, ci ni se relevă, aparent dezorganizat, prin gesturi de mari intensităţi şi nuanţele aceloraş gesturi, prin precizia cuvintelor şi ecoul lor estompat. Gabby, fata proprietarului de han, Duke Mantee, banditul şi Allan Squire, scriitorul ratat, sunt feţele reliefate ale acestui tablou viu, Gabby, franceză după mamă, tânjeşte să evadeze din singurătatea şi ariditatea locului, să plece la Bourges, oraşul ei ,natal, într’o Franţă pe care o visează dinamică, strălucitoare de dragoste, poezie şi poftă de viaţă. Volumul de versuri al lui Franţeis Villon în mâna ei — notă discordantă în mirosul de benzină, praf şi placiditate al cadrului — ne sugerează toate veleităţile acestei fete care serveşte clienţii şi pictează in orele libere, toată imperfecta ei gingăşie. Allan Squire, intelectualul ratat, scriitorul unei singure cărţi de succes, cu filosofia niciunei filosofii îşi contrabalansează blazarea prin generozităţi obiective, detaşate, se analizează şi-şi etichetează reacţiile cu indiferenţa specifică unui „condamnat" lucid. In sfârşit, Duke Mntee, ucigaş fără scrupule, NW»».«* Allan îi va cere lui Duke să-l împuşte, pentru a garanta prin poliţa lui testamentară posibilitatea de a pleca a fetei. Deşi o iubeşte şi e iubit — o străfulgerare sentimentală care nu are nimic artificios, — moare fără aura marilor sacrificaţi, din simplul — sau complexul — gând de a se face util, de a-şi trece seva rarefiată, întreaga debilitate a unei existenţe petrecută la marginea vieţei, în organismul sănătos al altuia. Gabby reprezintă, în transfuzia asta de posibilităţi, puterea de creaţie, nădejdea, viitorul. Duke e cel care înlesneşte transfuzia, din lipsă de scrupule la prima vedere, dar poate ca participant conştient, cucerit el însuşi da forţa umană a actului. Paralel sau independent de eroii acestui fapt, circulă o altă serie de personagii: o familie înstărită, de şi d-na Chisholm, în special, care într’o scurtă spovedanie, dă la iveală tot tacticele, lipsa de poezie şi searbădul vieţii ei de huzur; doi telegrafişti cu idei progresiste a căror conversaţie indignează din cale afară pe Jason Maple patronul hanului, înscris în Legiunea Americană. Boze, fost sportiv, candid şi primitiv, alţi bandiţi, cu reacţiile oarecum previzibile, în sfârşit un bătrân, bunicul Gabby-ei, închis într’un romantism îndărătnic şi îndrăgostit de isprăvile vestiţilor bandiţi ca un adolescent. „Pădurea împietrită“ şi ea e prezentă, naşte un simbol al părăginirii şi dezumanizării prin refuzarea valorilor vieţii. Certa problemă morală a piesei nu trebuie totuşi să ne facă să ignorăm felul în care ea e tratată. Oricâtă „portré“ ar avea gestul abnegat al lui Squire, el rămâne o rezoluţie individuală şi problema se circumscrie. Squire subsumă fără îndoială o întreagă „specie", ca și Gabby, ca și Duke, dar timbrul scăzut, aluziv al manifestărilor îi particularizează prea mult. s,Pădurea împietrită“ de Robert E. Sherwood reprezintă, deci, desigur, una din interesantele piese ale dramaturgiei de peste ocean. Nina Cassan