Rampa, octombrie 1947 (Anul 36, nr. 100-103)

1947-10-05 / nr. 100

Pag. 4B ip|%! r*mul concert al Filarmo- Ep'iS nicei cuprinde între alta &Ljjg­le» ».Mathis Pictorul“, sim­­fonie de Paul Hindemith. {} Piesa a fost executată pentru prima dată la noi, anul trecut. Faptul că se execută a doua oară la un interval de peste un an, o lasă tot atât de virgină pentru publicul nostru muzical mai larg. De aceea am crezut necesar să prezentăm sumar pe compozitor — socotit unul din cei mai mari contimporani — şi lucrarea, înscrisă frecvent în programele simfonice din străinătate ! Paul Hindemith e un compozitor german din generaţia de după pri­mul războ­u mondial. In 1920 şi în anii următori ei se afla pe linia expresionismului muzical, vehement­e constructivi. Era recţia la Debussy Intr’o mare suită de pian, intitulată ..1922“, Hindemith, încerca să expri­me chiar realităţile acelui an; se puteau auzi in piesele componente, vacarmul urban al maşinilor, inva­zia jazzului, in sfârşit tot ceea ce pu­tea părea esenţial şi ceeea ce în fapt deruta pe artiştii epocii, totul într-o formă „modernistă“, asurzitoare şi confuză. Una dintre piese poartă indicaţia pentru interpret, în care i se permite acestuia orice neglijenţă, dare peste cap, şi improvizaţie. Piesele de mai târziu ale lui Hin­demith, nu mai pretind să exprime realitatea, însă îşi cristalizează şi rafinează logic stilul până la ultima expresie. Hindemith este prin excelenţă un contrapunctist, un linearist. Nu vom găsi în piesele sale păinjenişul ar­monic fantast al unui Debussy sau jungla sonoră a schim­ber­­­iştilor. Mai mult, Hindemith, stăpâneşte o ritmică extrem de solidă şi logic în­cadrată­ de structura clasică. Experienţele muzicale ale lui Hin­demith au dus la cristalizarea unei concepţii personale şi a unui stil propriu în scriitura contrapunctică care rămâne aureola şi caracteristica sa permanentă. (A scris şi o carte de teorie muzicală). Compoziţiile sale, uneori, seci, pur formale, pur „experienţe“, impun însă prin stilizare impecabilă, con­trapunct de amploare clasică — îm­bogăţit de politonalismul modern şi prin folosirea frecventă a modurilor antice. Tipică în acest sens rămâne seria de „concerte de cameră“ („Kammer­musik“), instructive pentru muzi­cian, dar adesea prea seci, prea schematizate şi lipsite de inspiraţie dincolo chiar de limita permisă. Nu ştim dacă aceste concerte pen­tru formaţii de muzică de cameră preced sau sunt ulterioare, grandi­oasei piese care e „Mathilder Maller“. Noi am înclina să credem — material suficient despre Hindemith, ne lip­seşte — că ele reprezintă acea pe­­riodă în care compozitorul absorbit de problemele technicei se intere­sează prea puţin de conţinut. La Hin­demith puterea de prelucrare e a­­tât de mare încât îi e suficient un dram de inspiraţie pentru al rosto­goli şi a-l amplifica) — „Mathis“ este dimpotrivă o capod­operă, în car­e toate mijloacele de expresie concură în modul cel mai fericit posibil, pentru a clădi un mare fragment de viaţă. Dar s’ar putea totuşi — şi e foar­te plauzibil — ca „Mathis Pictorul" să preceadă acele piese de „Kam­mermusik“. Hindemith, ca şi Stra­winski — după o perioadă complexă şi inspirată — s-a îndreptat tot mai mult spre o muzică în care obiec­tivul principal este cutare sau cu­tare problemă technică, o muzică abstractă şi formală. Una din ulti­mele sale lucrări e un „Dudus to­nalis“, o colecţie de fugi şi preludii. Numele de „tablouri simfonice“ atribuite pe afiş celor trei piese ce constituie „Mathis Pictorul“ nu este cel original. Hindemith şi-a intitu­lat lucrarea „Symphonie“. Muzica este extrasă dintr-o­­operă scrisă de Hindemith şi intitulată „Mathis der Maler“, ca subict din viaţa pictoru­lui Mathias Grumwald personaj autentic care a trăit în sec. XV martor al vestitelor revolte ţărăneşti­ germane. Pânzele sale sunt pătrunse de vântul şi realismul, de viziunea nei perioade revoluţionare, bogate în coţinut şi peripeţii. Numele de „tablouri simfonice“ nu trebueşte interpretat decât ca o reprezentare muzicală, simfonică, a trei tablouri de Grumwald. Primul tablou al lui Mathias e intitulat „Concert de în­geri“. Hindemith începe ca un se­rafic coral intonat blajin de trei tromboni, după care, pe două teme, specifice (construite în transparente moduri bisericești) creează o primă parte de simfonie. Totul e delicat şi vivace, desfăşurat la mari înălţimi, însufleţit de un cald patetism uman. Marea ei expresivitate, pe care veţi fi tentaţi aproape s-o denumiţi­­im­presionantă“, e totuşi de altă na­tură. Nu veţi găsi nici un fragment care să aibă o funcţie de pată colo­­ristică totul este clădit pe motive date, ca şi un mozaic pe contururi de pietricele infime perfect configu­rate. Al doilea tablou este o austeră „Coborîre în mormânt“. Acest mic fragment este construit pe armonii, şi are alura unei solemne procesiuni funerare care înaintează într’un dra­matism sfâşietor, în fine ultima parte, a cărei com­plexitate şi diversitate în planurile de mişcare, ar fi imposibil s’o ana­lizăm aci, se numeşte „Viziunile sfântului Anton“. E concepută pe cel puţin patru teme care se înlăn­ţuie într’o ipostază mereu diferită și se suprapun într’un contrapunct suprinzător. A. V. O simfonie de Hindemith flâlhls Piciorul IN URMA ENTUZIASMULUI STÂR­NIT de maestrul George Enescu la Londra, Filarmonica de acolo, i-a oferit direcţia generală a concerte­lor pe anul 1949. REZULTATUL DEFINITIV AL FESTIVALULUI TINERETULUI de la Praga este: delegaţia sovietică a luat toate cele şase premii muzica­le. Delegaţia a fost condusă de com­pozitorul Aram Haciaturian. Pre­miul X de compoziţie a fost decer­nat tinerilor compozitori sovietici­, Horen Haciaturian (nepotul marelui compozitor) şi Arno Babagianian. CONCERTUL SIMFONIC dat de delegaţia sovietică la Festivalul de la Praga cuprindea Simfonia IlI-a de Sebalin, Concertul de vioară de Haciaturian şi suita din baletul „Gaiane“ de Haciaturian. INTR’UNUL DIN CONCERTELE SIMFONICE ale festivalului de la Lu­cerna, compatriotul nostru Dinu Lipati a fost solistul orchestrei dirijate de marele compozitor Paul Hindemith. Lipati a executat cu deplină matu­ritate (şi deplin succes) concertul în re minor de Mozart, iar Hindemith şi-a executat al său „Mails Pictorul“. * TOT POSTURILE ELVEŢIENE au retransmis un concert dirijat de Fur­twängler, cu următorul program: Concertul al 11-lea pentru pian şi or­chestră de Beethoven, uvertura Leo­nora Ifi, iar în partea doua a progra­mului, excelent interpretată, Simfo­nia I-a de Brahms. ASCULTĂTORII POSTULUI DE RADIO Praga I au putut asculta săp­tămâna trecută „Simfonia liturgică“ de Honneger şi Concertul de vioară de Szymanowski în cadrul emisiunilor de la ora 23. LA O AUDIŢIE ÎNTR’UN CADRU RESTRÂNS la Radio România Liberă am avut prilejul să auzim Sonata pentru vioară şi pian a tinerei com­pozitoare Nina Cassian. Piesa, foarte personală de altminteri, este scrisă cu mult meşteşug şi se adaogă cu deplin succes repertoriului românesc de muzică de cameră. So­nata se compune din trei părţi scrise parcă pe dimensiuni diferite: prima parte un „Allegro amabile“ de mare sonată, partea a doua o meditaţie tur­bure, dar concisă, iar finalul, un ron­do scurt, vesel şi nervos. Ar fi deajuns de greu să stabilim aderenţa stilului (cu reticenţe ne-am referi la Militând şi Silvestri) căci după cum am mai spus el are o l­atură personală întemeiată pe o scriitură fină, lineară. Excelentă a fost interpretarea d-lui Adia Gherţovici la vioară. ALEGERILE DE LA SOC. COMPOZITORILOR Joi 25 Septembrie, a avut toc ale­­gerea comitetului Societăţii Comisi­­zitorilor Români. Alegerea a avut Ioc într’un­ deplin spirit sindical şi în prezenţa delegaţilor Uniunii Sin­dicatelor de artişti, scriitori şi zia­rişti, fl-nii Nicky Atanaeiu şi Vescan, iar deta Comisia locală, d. Barbu­­lescu. După raportul secretarului societă­ţii, d. Teodor Rogulaki şi ai cenzo­rilor, au luat cuvântul câţiva din participanţii adunării. I). Alfred Men­delsohn a subliniat necesitatea­ unei înoiri în spiritul activităţii societăţii, îndatoririle ei bă fiu publiic şi a for­mulat runele critici referitor la­ fe­lul cum au fost promovate elemen­tele tinere. D. Sergiu Nadler, a ex­primat dorinţa tinerilor compoizi­­ori de a învăţa de la vârstnici şi a pro­pus organizarea unor concerte mai­ dese, precum şi popularizarea compo­zitorilor noştri. S’au mai formulat diferite critici şi aprecieri pozitive, în legătură cu activitatea trecută şi viitoare a coceităţii. Noul comitet ales in, unanimitate, e format din d­ruii: George Enescu, Mihail Jora M. Andricu, M. Socor, Q. Silvestri, Chirescu, V. Popovici, A Mendelsohn, Dîamatidi - Ghecîu, Hilda Jerea, S. Nadler, Tilly, Ro­man; supleanţi: Inturculescu­, S. Hor­­ceag; cenzori: An­atol Albin, Buic­liu și Mişu Iancu. QUANTUMUL DRE­PTULUI­­ DE AUTOR PENTRU UTILIZA­TORII DE MUZICA IN PUBLIC­­’r.'n decizie ministerială s’au fi­xat următoarele drepturi de autor ce urmează a se plăti pe un ter­men de trei luni, cu începere dela 15 August 1949 Soc. Compoz. Ro­mâni. TARIFE LUNARE: Dancing 6600 Hi localuri de lux — local el. IlI-a del­a 2770—990 Idi. Școli de dans 1229—770 în Capitală, 99­1—760 în municipii și 660—550 lei în celelalte comune urbane. Saloane de dans din întreprinderi particulare şi institu­­ţiuni publice: 1430—990 Iei lunar pentru Capitală; 1100—888 Iei pentru municipii şi 8891770 lei celelalte co­mune u­­rbane reşedinţe de judeţ. TARIFE SPECIALE: organizatorii de baluri, festivaluri, ceaiuri, mati­neim şi petreceri cu muzică, parcuri, spectacole de bâlci, moşi, iarmaroa­ce, vor plăti de 11 ori contra­valoa­­rea biletului de intrare sau media lor dacă sunt sunt mai multe fe­luri. DUMINICA 12 OCT. OPERA DE STAT DIN BUCUREȘTI VA PRE­ZENTA „DOAMNA BUTTERFLY“ CU URMĂTOAREA DISTRIBUȚIE: An®. Tălmăcean« (Ch­oCho-San), R. Elanescu (Suzuki), Ioana Aren (Kate), Const. Niculescu (Pinker­ton), Barbu Dum­itrescu (Scharfrom) Marco Toonca (Golf), N. Lucas (Sa­­m­adorî), Ion Marginealm (Isonzo), O. Simionescu (Comis. Imperial) și Al­ Corfescu (Cf. St. Civile). Gond. muzicală: Alfred Alespajidresea Agcalo muzicală a „a*­aia per Ascultaţi la Radio România şi Radio Bucureşti, in, săptămâna 5—l1 Oc­tombrie, următoarele emisiuni muzic­ale. — DUMINECA, orele 20 transmi­siune de la Ateneu. Filarmonica dirijată de C. Silvestri; solistă: M. Fotino. — LUNI, orele 19:­ Mitologia în muzică („Ifigenia în Aulis“ de Gluck, „Eros şi Psyche“ de C. Franck, „Vârtelniţa Omfalei“ de Saint-Saens). — MARŢI orele 19: Concertul Orchestrei de Studio dir. de prof. D. Bo­tez; solistă Puica Alexandrescu-voce; 22,34: Faust în muzică. — MIERCURI orele 19: Gaspar Ca­ssado — violoncel; ora 21: Corul Ra­dio dirijat de prof. D. Botez; muzică de Sabin Drăgoi; 22,34: muzică de Ceai­­kovski. — JOI orele 18: muzică sovietică ^Uvertura „Colas Breugnon“ de Ka­­balevski, 2 miniaturi de Prokofiev, 2 preludii de Șostakovici etc»). — VINERI orele 19,20: „Puterea Destinului" de Verdi. AMPA CRONICA MUZICII Priiţi yic©iic©Ft al stagiunii: Orchestra şi corul Hadi© sub cone­u­­cnirea d-lui Matei Soc­or au executat Simfonici IX-a ele Beethoven . Matei Socor a avut ins­pirată idee de a deschi­de stagiunea simfonică cu Simfonia IX-a de Be­ethoven. Spunem „inspirata“ mai a­­les după reuşita deplină a concertu­lui! Executarea Simfoniei IX-a a­­trage întotdeauna un public larg, fiindcă e în sine un moment sărbă­toresc. Ea a coincis aci cu începutul stagiunii. Apoi, aducerea pe scenă a corului Radio, care in forma ac­tuală a constituit o adevărată sur­priză (ce ţine de rangul senzaţiona­lului) şi, în sfârşit, excelenta concep­ţie a dirijorului asupra Simfoniei, au conturat un strălucit început pentru noul an muzical. Cât despre aniversarea a 120 de ani de la moartea lui Beethoven! A­­ceasta, a fost bună doar ca pretext, fiindcă Beethoven poate fi executat oricând, cu şi fără prilej. El e me­reu şi mereu actual. Ceea ce se cere, este ca la fiecare nouă execuţie să aduci ceva nou, convingător, care­­ să resuscite ceea ce au tocit miile­­ de audiţii.­­ Dacă pentru celelalte simfonii 4 este suficient doar, un stil nou d­e pătrundere analitică diferită, Sim­fonia a IX-a pune alte probleme. Ea a fost cel mai puţin defrişată şi mai e mult până să se ajungă la o expresie definitivă a ei. Beethoven nu mai reprezintă azi o dificultate excesivă pentru puta­­rele noastre de executare şi inter­pretare. Se spune chiar că e depă­şit... Şi cu toate acestea, Simfonia IX-a este în mod sigur o excepţie. Ca dovadă, faptul că majoritatea publicului meloman n’a izbutit su­ficient, să o conceapă ca simfonie Mai degrabă o concepe ca oratoriu, ca poem, ca o frescă uriaşă, ca o o­­peră mai profundă şi mai concen­trată­­decât Rigoleti, de ex.­), de­ ANATOL IVIERU cât să facă suficiente punţi între ea şi celelalte simfonii ale Titanului. Pentru lectorul de partituri, mai atent şi mai profund, impresia, con­ştiinţa că ,,a IX-a“ este din plin o simfonie există cu tărie; el o vede desfăşurându-se tot atât de logic «! Inextricabil, tot atât de compact şi dramatic, precum numai simfo­niile de Beethoven — se desfă­şoară! Ei bine, această impresie sintetică de scurtime a simfoniei a IX-a se pierde cu regularitate la Concerte, unde ea se desface în patru părţi lungi şi mălăeţi cu presupuse trăsă­turi de unire. Credem că d. Matei Socor a avut această intuiţie sintetică „scurtă”,­­ el şi că a urmărit-o şi conştient. Dealtminteri, e o calitate a d-sale de a fi un dirijor „de concert", a­­ceasta nici­decum în sensul rău al cuvântului. Este vorba doar de acel suflu temperamental care permite urmărirea efectelor pe dimensiuni mari. Este un atu pentru cel ce dia­rizează „a IX-a“. Momentele de dinamism aşa cum le-a izbutit d-sa (în special în partea I-a şi a II-a) ne-au amintit de execuţiile George Georgescu. — Dar urmărirea sinte­tică, pe planuri mari, a lucrării, s’a evidenţiat a fi nu numai de ordin Instinctiv ci şi bine chibzuită pe plan logic, conştient, ca un Indiciu servind excelenta urmărire şi pune­re în valoare a textului de Schiller. A urmări şi critica execuţia sim­foniei al IX-a pe detalii cred că nu-şi are restul; spuneam mai sus că simfonia nu a ajuns pe deplin la acest stadiu. Vom aprecia însă sumar — şi spaţiul constrânge la aceasta — cele patru părţi, în ceea ce ni s’au părut ele mai caracteris­tic izbutite dar şi unele lacune ale lor. Partea I-a a fost bine simţită în amploarea ei simfonică, în ceea ce are ca expozitiv. Au fost unele mo­mente când­” îngroşarea sonoră, am­ploarea merge până la valoarea de orgă a pieselor lui Bach. Deasemeni crescendii, minunaţi pe lungimi mari! In schimb, Beethoven se cere executat în multe locuri răspicat şi bine delimitat ritmic. In această privinţă au fost deficienţe care s’ar cere corectate. Dintre instrumentişti timpanistul a simţit şi executat cel mai just formula ritmică. In ceea ce priveşte implacabilul refren de pa­tru măsuri al primei părţi (cu care ea se şi termină) el trebuia sesos mai... implacabil. Suntem chiar pen­tru o reliefare excesivă a lui. Partea II-a, excelentă ca ansam­blu. O deficienţă, care probabil că a fost a momentului, reluarea scherzo-ului a fost prea puţin îm­prospătată, cam moale, la un tempo şi o tensiune sub nivelul primei expoziţii. In "adagio cantabile", care este poate, pagina cea mai dificilă, nu am fost de acord cu subdivizarea excesivă care a răpit linia netă, le­­gato-ul perfect al frazei. (Știm de­sigur că e mai comod pentru or­chestră!...) Partea IlI-a e o mare improvizaţie, caracteristică celui de-al treilea stil beethovenian, cu momente de beatitudine, de euforie, cu pedale celeste, îndelungi. Viorile și în general toate instrumentele trebuesc lăsate să evolueze solistic cu minime constrângeri, doar pe un plan de tempo unitar și mai mult prin sugestie!... Partea IV-a a adus pe primul plan corul, care ne-a prilejuit momente de emoţie excepţională. Lăsând de o parte noua dispoziţie a podiumu­lui sălii, care a pus corul în eviden­ţă ca şi pe orga Ateneului, credem că nicicând nu s’a putut auzi în Ro­mânia o formaţie corală­­autohtonă­ de o­ Asemenea amploare şi bună pregătire. Trebue să adresăm feli­citări d-lui profesor Dumitru Botez care l-a instruit atât de bine. Con­diţiile de emisiune şi claritate vo­cală au fost excelentă iar mânuirea inteligentă şi deliberată a lui de că­tre d. Matei Socor au întregit acea­stă senzaţională — fără exagerare — audiţie corală. (Nu ştiu unde am putea să scriem în spaţiul acestui articol că şi orchestra — excepţio­nal lărgită s’a prezentat şi ea foar­te bine...). In ce priveşte formaţia celor pa­tru noi solişti încercată cu acest prilej — formaţie emanată chiar din sânul corului, credem că în ge­neral ea a corespuns. Dacă n’ar fi fost stânjenită de emoţie, soprana, d-na Emilia Petrescu, ar fi putut realiza mai mult; d-sa are muzicali­tate şi o voce bună, însă, probabil, din cauza mai sus pomenită unele pasagii au părut minimalizate, tre­cute pe planul II. Mezzo-soprana d-ra Irina Atanasiu, bună. D. Teo­dor Carab­ber, tenor, are un tim­bru caracteristic, plăcut, dar sono­ritatea d-sale pare moale, oarecum impersonală. Ar putea îi foarte bine modificată, prin studii de frazare speciale. Cu regret, trebue s’o spu­nem că basul, d. Constantin Bâr­san, a format o notă discordantă, printr’o pronunţie defectuoasă, tri­vială, îndeosebi a vocalelor. In concluzie, despre întregul con­cert, excelent! El a evidenţiat un nivel ridicat al formaţiunilor mu­zicale de la Radio.­ ­,.?! Condiţia de viaţa a actorului (Continuare d­in pagina 1-o.) teatru doar un mijloc de îmbogăţire rapidă pentru asigurarea unui viitor mai puţin fructuos. Ele nu erau patetice decât prin înveştinarea pe care o pu­neau în a-şi achiziţiona cât mai multe blănuri, cât m­ai multe bijuterii şi cât mai somptuoase imobile, întrebuinţând o expresie curentă în Franţa am fi pu­tut spune şi noi că pe scena bucureşteana „Il n’y avait «sue de menageres“ pentru că adevăratele artiste stă­teau îa umbră, la rezervă. Contractul colectiv va pune desigur capăt unei stări de lucruri îngrijorătoare. El va trimite pe vedeta Pretenţioasă la gospodaria pe care nu trebuia să o părăsească şi va da în schimb posibilitate artiştilor adevăraţi, care nu şi-au câştigat galoanele ca unii funcţionari gradele prin recomandaţii şi nepotism, să ducă o viaţă confortabilă, la adăpost de surprize şi de capricii directoriale Tudor Şoimaru In urma marelui număr de scrisori care no­ au parvenit la redacţie, în ultimul, timp, precum şi pentru a răspunde telefoanelor zilnice ,care so­licită răspunsuri ample, am hotărît să reînfiinţăm, aceasta rubrică. Ne permitem totuşi — deşi nu e obiceiul — să sugerăm, corespondenţi­lor noştri citirea atentă a revistei noastre. Numai astfel, remarcând ţi­nuta şi preocupările gazetei, vor­ pu­tea­ să ne sorte epistole cu conţinut, făcând astfel inerente răspunsurile in­teresante. Pentru că înainte­­de tente, dorim, să facem în­­aceste coloane o treabă utilă, ridicând o tribună de unde să apară idei §î păreri substan­ţiale. Nu o rubrică pitorească cu orice preţ, ca n­eam­ieră,cî un colţ un­de să se poată convorbi în voie cu cititorii — peiptru folosul lor §i al nostru — aceasta va fi poşta redac­ţiei. NNC. VERDEŞ — Loco: Observaţiile d-voastră sunit pline de interes şi vom ţine seama de ele, în măsura posibilităţilor. Rubrica: ,,La zid” pe care aţi dori-o în revistă, nu e necesară; întâi pentru că nu ne preocupă cazurile strict individuale din presă şi teatru, ori mai mult pro­­blemele pe­­care le ridică; în al doi­lea, rând socotim că dacă totuşi ar fi nevoie, avem la dispoziţie („Aplau­ze!) şi fluerăturile’'. Vă aşteptăm oricând.­­ UN GRUP DE CITITORI: Ca să aflaţi vârsta d-nei Elvira Godeanu, nu era absolută nevoie să vă constituiţi în grup. Din­ păcate nu avam deocamdată preocupările unui ofagiu de Stare ci­vilă, aşa că o să trebuiască să vă adresaţi direct per­soa­nei în cauză. „FRUMOASA ADORMITA” E greu să ne pronunţăm asupra a­r­­icolului dvs., până ce nu-l citim. Fireşte că în principiu vă acordăm cu plăcere spaţiu în revistă, dar t­re­­bue să faceţi aşa fel ca să ne par­vină la armscrisul. ANONIMA: După cum v’am promis la­­telefon, iată că vă răspundem aici. Am dis­­cutat cu cronicarul nostru de speria­­litate fi. ca urmare piedalionul des­pre Joan Fontaine va apare. Vă așteptăm oricând sugestiile. NINI și LOULOU: Scrisoarea d-voastră scurtă și sim­patică, ne-a pus în încurcătură. Cum, să, vă, facem cunoştinţă cu actorul în cauză, de vreme ce nu întreţinem re­laţii amicale cu ilustra dumisale per­soană? încercaţi prin Mica Publicitate, ,la „Căsătorii”... Altfel am fi foarte bu­curoşi să vă fim fie folos, mai are? La alte direcţii, P. FIN­IU — Braşov: Mulţumim pentru bunele cuvinte ce ni­ le adresaţi. La întrebarea dvs., „da c© nu avem filme noi şi bune” se va răspunde în pagina noastră ci­nematografică printr’un reportaj care va examina amănunţit .ch­estiunea. G. V. — Loco: Ne găsiţi la redacţie în fiecare zi de lucru între orele 16—20. Dimi­neaţa e numai secretarul nostru de redacţie. Ș­i . . . AIUREL: Răspundem oricui, evident. Dar du­pă câte îmi dau teama, mata nu pui aici o întrebare, ci ne scrii aşa , apro­po« de pseudonim. . C­ele trei săli de la Ateneul Ro­mân închipuesc o afirmaţie tem­peramentală atât de violentă în­cât chiar spectatorul „prevenit“ chiar cel obişnuit cu dinamismul brutal al picturii lui Ion Ţuculescu, su­feră totuşi un şoc real. Trebuie să revii cu stăruinţă pentru a putea surprinde sub aparentele in­­coherenţe, sensul organic al acesijsi viziuni. N. ARGI­NTESCU AMZA Am scris în trecut câteva studii asupra acestei picturi, pictură ce ridică cele mai importante probleme ale vi­ziunii moderne pe deoparte, are limb­­elor temperamentului în artă — de altă parte. Aceste studii vor apărea în volum. Nu mai putem deci reveni aci. Trebuie însă spus că expoziţia a­­ceasta care închide aproape trei ani de muncă tenace şi de creaţie exaltate, este inegală, că nivelul de consistenţă, nivelul de organizare picturală, este a­­desea discutabil. Este adevărat că o parte din pânze constituesc isbânzi re­ale, capete de drum, aproape desăvâr­şite. « Aceasta este enorm, în cadre de temperament explosiv, în cadre de afirmaţie inedită, profund personală — unde toate rătăcirile devin posibile. Câteva din aceste rătăciri sunt to­tuşi revelatoare, deşi poate că nu tre­buiau expuse toate pânzele, in schimb unele peisagii sunt — pe linia propriei viziuni — minunate. Ten­siune echilibrată, forţa de transfigura­re a unui concret care păstrează totuşi toate valenţele, toate farmecele realu­lui, toată poezia unei stranii împletiri de celest şi teluric — iată daruri cari fac din aceste peisagii pilde de afir­maţie creatoare. Câteva portrete sunt de asemeni de o rară expresivitate. Oricât de discu­tabile ar fi prin unele elemente, picto­rul Ion Ţuculescu rămâne cel mai în­cordat, cel mai bogat temperament al tinerei generaţii. Exact la antipod se situează expo­ziţia TOMAZIU, care păcâineşte toc­mai prin lipsă de temperament au­tentic. Dacă rafinamentul de intenţii este peste tot vădit, dacă nivelul intelec­tual, psihologic şi literar este chiar ex­cesiv, ducând la un fel de intoxicare literară a viziunii, dacă atmosfera este elegantă şi sugestiile interesau'.­,' — în schimb nivelul de consistenţă pictu­rală şi valoarea de afirmaţie creatoare — sunt destul de scăzute. Pictorul Tomaziu este un exemplu foarte elocvent pentru primejdia de disoluţie a falsului rafinament, în plastică. Creaţia plastică autentică trăieşte din muncă tenace de organizare şi din temperament intens. Astfel sensibilitatea poate deveni „sensiblem­e“ şi pretenţiile de spiritua­litate fară suficientă acoperire, duc în chip direct la ceace franţuzul numeşte­­„esprit faux“. Pictorul Tomaziu esca­motează realitatea în cadrele unui vag post-impresionism cu cochetării mo­derniste, așa cum — pe an­ pian — pic­torul Miracovici — de pildă, — esca­motează realitatea concretă, pe pian decorativ, cu vagi cochetării neo-clasi­­ce. Nici unul, nici altul nu ne oferă în aţă COMPENSATE­­VALABILE. Pierdem astfel realul in schimbul u­­nor improvizaţii, rafinate şi ingenioase aparent, care însă nu păstrează apt ca­pe nimic din substanţa obiectivă şi estetică a concretului. Câteva din desene sunt însă foarte sugestive, deși arbitrare ca viziune.­­Pictorul Tomaziu trebue să revie la pictura adevărată, renunțând la risi­piri ingenioase dar inconsistente.. *4.---------­ ele Festivalul Soc. Româno-Maghia­re la Opera de Stat In dimineaţa zilei de duminică, 28 Sept. 1947, Asociaţia Româno- Maghiară a organizat, în sala Ope­rei de Stat din Bucureşti, primul ei festival, in cadrul strângerilor re­­velaţilor culturale dintre cele două popoare vecine. Secţia artistică a acestei asociaţii, de comun acord cu secţia literară a izbutit să ne pre­zinte Duminică, la Opera de Stat un adevărat regal de artă, pe lân­gă semnificaţia politică care a stat la baza acestei frumoase iniţiative. Din dorinţa de a releva lupta co­mună, pentru pace şi libertate, a popoarelor român şi maghiar, ini­­ţiatori au avut frumoasa inspiraţie de a ne prezenta un porgram re­trospectiv, de muzică, poezie şi dans începând cu anul 1848 şi ter­minând în zilele noastre. La ilustrarea acestui cuprinzător program şi-au dat concursul cele mai proeminente figuri ale lumii noastre artistice, în frunte cu d-na Arta Florescu, solistă la Opera de Stat, d-na Floria Capsali, îm­preună cu corpul d-sale de balet, d. Mitită Dumitrescu, d-na Vera Proca Cristea, d. Fory Eterne, d-na Beate Fredancv, d-na Maria Volun­tarii, de la Teatrul Naţional, d-nii N. Făgădaru, I. Henţea, G. Dăneiulescu şi P. Pătraşcu, de la Teatrul Naţio­nal, d-na Hilda Jerea, d. Virgil Gheorghiu, d-nele Clara Volini şi Cella Tănăsescu, d-na Pessione, d-na Trude Kresser, d-nii Al. Roşeanu şi V. Kaufmann, d-na Ferderica Ro­zen, d-nii Mircea Vasilescu şi M. Săulescu, etc. S’a dansat pe muzici de Mihail Jora Béla Bartók, Tudor Cristea, Kodály Zoltán, Marţian, Negrea. S’au spus versuri din Grigore A­­texandr­­leu, Petőfi Sándor, Indy Endre, Tilyes Gyula, József Alela, Ion Th. Ilea şi Gh. Coşbuc. D-na Sonia Cluceru a făcut lectu­ra unei dramatice schiţe de marele scriitor maghiar Móricz Zsigmont, in traducerea excelentă a d-lui I. Delrehmy. Interpretări muzicale din F. Liszt, George Enescu — d-na Arta Flores­cu — Hilda Jerea, Béla Bartók, Weiner, Paul Constantinescu și Ko­dály Zoltán, într’o atmosferă sărbătorească, pu­blicul care umplea până la refiu gata, a aplaudat entusiast, această primă manifestare de artă a Asoc. Româno-Maghiare. S. T. Duminică 5 Oct. 1947 APROAPE DE OAMENI o­ dată cu apropierea mou­­lui an universitar, au în­ceput pregătirile în ve­derea deschiderii TEA­TRULUI AMATOR STU­DENŢESC, secţiune a fi­ri­iuni­i Naţionale a Stu­denţilor d­in România (U. N. S. R.). Nu e prima oară când se încearcă la noi înjghebarea unui teatru al ti­neretului. Dealungul anilor am în­registrat câteva tentative, cari s’au soldat, după o efemeră activitate, cu un total eşec, datorit lipsei de a­­deziune a spectatorilor. Bineînţeles ,trebue văzut dacă într’adevăr toată­­răspunderea o poartă indiferenţa spectatorilor faţă de orice manifes­taţie tinerească, sau dacă o mare parte din vină au avut-o acele în­jghebări pe deplin uitate astăzi. O caracteristică a acelor formaţiuni de tineret era predilecţia pentru orice piese cu eroi tineri, chiar dacă per­­sonagiile îşi înfăţişau şi deslegau problemele în modul cel mai înve­chit posibil. Iar ca flamură, agăţau mai de fiecare dată, î­n fruntea re* pertoriului, piesa lui Luchaire „A* proape de Cer“, o construcţie arbi­trară In care un pumn de tineri fug departe de lume şi încearcă să-şi or­ganizeze, aproape de cer, pe un vârf de munte, o alt* viaţă. Dar, sugru­maţi de mentalităţi dospite în el ajung să transpună şi acolo sus in mod fidel toate meschinele soluţii INSTANTANEE pe cari Ie cunoscuseră în mediile lor, mari burgheze. Ce aduce mai mult, tineretului, o astfel de piesă, decât oricare alta. Care tr­c­bi­e să fie rostul adevărat al unui teatru al tineretului ? Mult timp înaintea revoluţiei ruse Lunaeiarski, în a sa „Carte despre un teatru nou“ spune răspicat: „Sco­pul unui astfel de teatru e clar: să suscite manifestarea tuturor forţelor tinere, proaspete, viguroase, pentru a crea o artă de valoare, pentru ,a reînvia pe Shakespeare, Schiller şi pe ceilalţi titani ai trecutului, pen­tru a apropia marea artă de marele stăpân al viitorului, Poporul“. Intr’adevăr, acesta e scopul tea­trului universitar ale cărui baze s au pus de curând şi aceasta va fi linia directoare în stabilirea reper­toriului. Nu „Aproape de Cer“ sau „Cu Capul în Nori“ ci aproape de oameni, alături de problemele de viaţă ale omului tânăr de azi. Una dintre trăsăturile caracteris­tice ale acestui teatru studenţesc va fi acel simţ organic ascuţit al vieţii din zilele noastre, fie că pentru a­­ceasta vor fi jucate piese de autori contemporani, fie că se va recurge la tot ceea ce e proaspăt, tineresc şi valabil azi din capod­operile claisee. Pivotul spectacolelor noului teatru vor fi mereu marile sentimente u­­mane. , Pornind pe aceste baze T. A. S. va reuşi să-şi dovedească utilitatea in­­tr’o viaţă studenţească, ce porneşte cu paşi siguri, pe drumul progre­sului. I Racka Miron ■

Next