Rampa, octombrie 1947 (Anul 36, nr. 100-103)
1947-10-05 / nr. 100
Pag. 4B ip|%! r*mul concert al Filarmo- Ep'iS nicei cuprinde între alta &Ljjgle» ».Mathis Pictorul“, simfonie de Paul Hindemith. {} Piesa a fost executată pentru prima dată la noi, anul trecut. Faptul că se execută a doua oară la un interval de peste un an, o lasă tot atât de virgină pentru publicul nostru muzical mai larg. De aceea am crezut necesar să prezentăm sumar pe compozitor — socotit unul din cei mai mari contimporani — şi lucrarea, înscrisă frecvent în programele simfonice din străinătate ! Paul Hindemith e un compozitor german din generaţia de după primul războu mondial. In 1920 şi în anii următori ei se afla pe linia expresionismului muzical, vehemente constructivi. Era recţia la Debussy Intr’o mare suită de pian, intitulată ..1922“, Hindemith, încerca să exprime chiar realităţile acelui an; se puteau auzi in piesele componente, vacarmul urban al maşinilor, invazia jazzului, in sfârşit tot ceea ce putea părea esenţial şi ceeea ce în fapt deruta pe artiştii epocii, totul într-o formă „modernistă“, asurzitoare şi confuză. Una dintre piese poartă indicaţia pentru interpret, în care i se permite acestuia orice neglijenţă, dare peste cap, şi improvizaţie. Piesele de mai târziu ale lui Hindemith, nu mai pretind să exprime realitatea, însă îşi cristalizează şi rafinează logic stilul până la ultima expresie. Hindemith este prin excelenţă un contrapunctist, un linearist. Nu vom găsi în piesele sale păinjenişul armonic fantast al unui Debussy sau jungla sonoră a schimberiştilor. Mai mult, Hindemith, stăpâneşte o ritmică extrem de solidă şi logic încadrată de structura clasică. Experienţele muzicale ale lui Hindemith au dus la cristalizarea unei concepţii personale şi a unui stil propriu în scriitura contrapunctică care rămâne aureola şi caracteristica sa permanentă. (A scris şi o carte de teorie muzicală). Compoziţiile sale, uneori, seci, pur formale, pur „experienţe“, impun însă prin stilizare impecabilă, contrapunct de amploare clasică — îmbogăţit de politonalismul modern şi prin folosirea frecventă a modurilor antice. Tipică în acest sens rămâne seria de „concerte de cameră“ („Kammermusik“), instructive pentru muzician, dar adesea prea seci, prea schematizate şi lipsite de inspiraţie dincolo chiar de limita permisă. Nu ştim dacă aceste concerte pentru formaţii de muzică de cameră preced sau sunt ulterioare, grandioasei piese care e „Mathilder Maller“. Noi am înclina să credem — material suficient despre Hindemith, ne lipseşte — că ele reprezintă acea periodă în care compozitorul absorbit de problemele technicei se interesează prea puţin de conţinut. La Hindemith puterea de prelucrare e atât de mare încât îi e suficient un dram de inspiraţie pentru al rostogoli şi a-l amplifica) — „Mathis“ este dimpotrivă o capodoperă, în care toate mijloacele de expresie concură în modul cel mai fericit posibil, pentru a clădi un mare fragment de viaţă. Dar s’ar putea totuşi — şi e foarte plauzibil — ca „Mathis Pictorul" să preceadă acele piese de „Kammermusik“. Hindemith, ca şi Strawinski — după o perioadă complexă şi inspirată — s-a îndreptat tot mai mult spre o muzică în care obiectivul principal este cutare sau cutare problemă technică, o muzică abstractă şi formală. Una din ultimele sale lucrări e un „Dudus tonalis“, o colecţie de fugi şi preludii. Numele de „tablouri simfonice“ atribuite pe afiş celor trei piese ce constituie „Mathis Pictorul“ nu este cel original. Hindemith şi-a intitulat lucrarea „Symphonie“. Muzica este extrasă dintr-ooperă scrisă de Hindemith şi intitulată „Mathis der Maler“, ca subict din viaţa pictorului Mathias Grumwald personaj autentic care a trăit în sec. XV martor al vestitelor revolte ţărăneşti germane. Pânzele sale sunt pătrunse de vântul şi realismul, de viziunea nei perioade revoluţionare, bogate în coţinut şi peripeţii. Numele de „tablouri simfonice“ nu trebueşte interpretat decât ca o reprezentare muzicală, simfonică, a trei tablouri de Grumwald. Primul tablou al lui Mathias e intitulat „Concert de îngeri“. Hindemith începe ca un serafic coral intonat blajin de trei tromboni, după care, pe două teme, specifice (construite în transparente moduri bisericești) creează o primă parte de simfonie. Totul e delicat şi vivace, desfăşurat la mari înălţimi, însufleţit de un cald patetism uman. Marea ei expresivitate, pe care veţi fi tentaţi aproape s-o denumiţiimpresionantă“, e totuşi de altă natură. Nu veţi găsi nici un fragment care să aibă o funcţie de pată coloristică totul este clădit pe motive date, ca şi un mozaic pe contururi de pietricele infime perfect configurate. Al doilea tablou este o austeră „Coborîre în mormânt“. Acest mic fragment este construit pe armonii, şi are alura unei solemne procesiuni funerare care înaintează într’un dramatism sfâşietor, în fine ultima parte, a cărei complexitate şi diversitate în planurile de mişcare, ar fi imposibil s’o analizăm aci, se numeşte „Viziunile sfântului Anton“. E concepută pe cel puţin patru teme care se înlănţuie într’o ipostază mereu diferită și se suprapun într’un contrapunct suprinzător. A. V. O simfonie de Hindemith flâlhls Piciorul IN URMA ENTUZIASMULUI STÂRNIT de maestrul George Enescu la Londra, Filarmonica de acolo, i-a oferit direcţia generală a concertelor pe anul 1949. REZULTATUL DEFINITIV AL FESTIVALULUI TINERETULUI de la Praga este: delegaţia sovietică a luat toate cele şase premii muzicale. Delegaţia a fost condusă de compozitorul Aram Haciaturian. Premiul X de compoziţie a fost decernat tinerilor compozitori sovietici, Horen Haciaturian (nepotul marelui compozitor) şi Arno Babagianian. CONCERTUL SIMFONIC dat de delegaţia sovietică la Festivalul de la Praga cuprindea Simfonia IlI-a de Sebalin, Concertul de vioară de Haciaturian şi suita din baletul „Gaiane“ de Haciaturian. INTR’UNUL DIN CONCERTELE SIMFONICE ale festivalului de la Lucerna, compatriotul nostru Dinu Lipati a fost solistul orchestrei dirijate de marele compozitor Paul Hindemith. Lipati a executat cu deplină maturitate (şi deplin succes) concertul în re minor de Mozart, iar Hindemith şi-a executat al său „Mails Pictorul“. * TOT POSTURILE ELVEŢIENE au retransmis un concert dirijat de Furtwängler, cu următorul program: Concertul al 11-lea pentru pian şi orchestră de Beethoven, uvertura Leonora Ifi, iar în partea doua a programului, excelent interpretată, Simfonia I-a de Brahms. ASCULTĂTORII POSTULUI DE RADIO Praga I au putut asculta săptămâna trecută „Simfonia liturgică“ de Honneger şi Concertul de vioară de Szymanowski în cadrul emisiunilor de la ora 23. LA O AUDIŢIE ÎNTR’UN CADRU RESTRÂNS la Radio România Liberă am avut prilejul să auzim Sonata pentru vioară şi pian a tinerei compozitoare Nina Cassian. Piesa, foarte personală de altminteri, este scrisă cu mult meşteşug şi se adaogă cu deplin succes repertoriului românesc de muzică de cameră. Sonata se compune din trei părţi scrise parcă pe dimensiuni diferite: prima parte un „Allegro amabile“ de mare sonată, partea a doua o meditaţie turbure, dar concisă, iar finalul, un rondo scurt, vesel şi nervos. Ar fi deajuns de greu să stabilim aderenţa stilului (cu reticenţe ne-am referi la Militând şi Silvestri) căci după cum am mai spus el are o latură personală întemeiată pe o scriitură fină, lineară. Excelentă a fost interpretarea d-lui Adia Gherţovici la vioară. ALEGERILE DE LA SOC. COMPOZITORILOR Joi 25 Septembrie, a avut toc alegerea comitetului Societăţii Comisizitorilor Români. Alegerea a avut Ioc într’un deplin spirit sindical şi în prezenţa delegaţilor Uniunii Sindicatelor de artişti, scriitori şi ziarişti, fl-nii Nicky Atanaeiu şi Vescan, iar deta Comisia locală, d. Barbulescu. După raportul secretarului societăţii, d. Teodor Rogulaki şi ai cenzorilor, au luat cuvântul câţiva din participanţii adunării. I). Alfred Mendelsohn a subliniat necesitatea unei înoiri în spiritul activităţii societăţii, îndatoririle ei bă fiu publiic şi a formulat runele critici referitor la felul cum au fost promovate elementele tinere. D. Sergiu Nadler, a exprimat dorinţa tinerilor compoiziori de a învăţa de la vârstnici şi a propus organizarea unor concerte mai dese, precum şi popularizarea compozitorilor noştri. S’au mai formulat diferite critici şi aprecieri pozitive, în legătură cu activitatea trecută şi viitoare a coceităţii. Noul comitet ales in, unanimitate, e format din druii: George Enescu, Mihail Jora M. Andricu, M. Socor, Q. Silvestri, Chirescu, V. Popovici, A Mendelsohn, Dîamatidi - Ghecîu, Hilda Jerea, S. Nadler, Tilly, Roman; supleanţi: Inturculescu, S. Horceag; cenzori: Anatol Albin, Buicliu și Mişu Iancu. QUANTUMUL DREPTULUI DE AUTOR PENTRU UTILIZATORII DE MUZICA IN PUBLIC’r.'n decizie ministerială s’au fixat următoarele drepturi de autor ce urmează a se plăti pe un termen de trei luni, cu începere dela 15 August 1949 Soc. Compoz. Români. TARIFE LUNARE: Dancing 6600 Hi localuri de lux — local el. IlI-a dela 2770—990 Idi. Școli de dans 1229—770 în Capitală, 991—760 în municipii și 660—550 lei în celelalte comune urbane. Saloane de dans din întreprinderi particulare şi instituţiuni publice: 1430—990 Iei lunar pentru Capitală; 1100—888 Iei pentru municipii şi 8891770 lei celelalte comune urbane reşedinţe de judeţ. TARIFE SPECIALE: organizatorii de baluri, festivaluri, ceaiuri, matineim şi petreceri cu muzică, parcuri, spectacole de bâlci, moşi, iarmaroace, vor plăti de 11 ori contravaloarea biletului de intrare sau media lor dacă sunt sunt mai multe feluri. DUMINICA 12 OCT. OPERA DE STAT DIN BUCUREȘTI VA PREZENTA „DOAMNA BUTTERFLY“ CU URMĂTOAREA DISTRIBUȚIE: An®. Tălmăcean« (ChoCho-San), R. Elanescu (Suzuki), Ioana Aren (Kate), Const. Niculescu (Pinkerton), Barbu Dumitrescu (Scharfrom) Marco Toonca (Golf), N. Lucas (Samadorî), Ion Marginealm (Isonzo), O. Simionescu (Comis. Imperial) și Al Corfescu (Cf. St. Civile). Gond. muzicală: Alfred Alespajidresea Agcalo muzicală a „a*aia per Ascultaţi la Radio România şi Radio Bucureşti, in, săptămâna 5—l1 Octombrie, următoarele emisiuni muzicale. — DUMINECA, orele 20 transmisiune de la Ateneu. Filarmonica dirijată de C. Silvestri; solistă: M. Fotino. — LUNI, orele 19: Mitologia în muzică („Ifigenia în Aulis“ de Gluck, „Eros şi Psyche“ de C. Franck, „Vârtelniţa Omfalei“ de Saint-Saens). — MARŢI orele 19: Concertul Orchestrei de Studio dir. de prof. D. Botez; solistă Puica Alexandrescu-voce; 22,34: Faust în muzică. — MIERCURI orele 19: Gaspar Cassado — violoncel; ora 21: Corul Radio dirijat de prof. D. Botez; muzică de Sabin Drăgoi; 22,34: muzică de Ceaikovski. — JOI orele 18: muzică sovietică ^Uvertura „Colas Breugnon“ de Kabalevski, 2 miniaturi de Prokofiev, 2 preludii de Șostakovici etc»). — VINERI orele 19,20: „Puterea Destinului" de Verdi. AMPA CRONICA MUZICII Priiţi yic©iic©Ft al stagiunii: Orchestra şi corul Hadi© sub coneucnirea d-lui Matei Socor au executat Simfonici IX-a ele Beethoven . Matei Socor a avut inspirată idee de a deschide stagiunea simfonică cu Simfonia IX-a de Beethoven. Spunem „inspirata“ mai ales după reuşita deplină a concertului! Executarea Simfoniei IX-a atrage întotdeauna un public larg, fiindcă e în sine un moment sărbătoresc. Ea a coincis aci cu începutul stagiunii. Apoi, aducerea pe scenă a corului Radio, care in forma actuală a constituit o adevărată surpriză (ce ţine de rangul senzaţionalului) şi, în sfârşit, excelenta concepţie a dirijorului asupra Simfoniei, au conturat un strălucit început pentru noul an muzical. Cât despre aniversarea a 120 de ani de la moartea lui Beethoven! Aceasta, a fost bună doar ca pretext, fiindcă Beethoven poate fi executat oricând, cu şi fără prilej. El e mereu şi mereu actual. Ceea ce se cere, este ca la fiecare nouă execuţie să aduci ceva nou, convingător, care să resuscite ceea ce au tocit miile de audiţii. Dacă pentru celelalte simfonii 4 este suficient doar, un stil nou de pătrundere analitică diferită, Simfonia a IX-a pune alte probleme. Ea a fost cel mai puţin defrişată şi mai e mult până să se ajungă la o expresie definitivă a ei. Beethoven nu mai reprezintă azi o dificultate excesivă pentru putarele noastre de executare şi interpretare. Se spune chiar că e depăşit... Şi cu toate acestea, Simfonia IX-a este în mod sigur o excepţie. Ca dovadă, faptul că majoritatea publicului meloman n’a izbutit suficient, să o conceapă ca simfonie Mai degrabă o concepe ca oratoriu, ca poem, ca o frescă uriaşă, ca o operă mai profundă şi mai concentratădecât Rigoleti, de ex.), de ANATOL IVIERU cât să facă suficiente punţi între ea şi celelalte simfonii ale Titanului. Pentru lectorul de partituri, mai atent şi mai profund, impresia, conştiinţa că ,,a IX-a“ este din plin o simfonie există cu tărie; el o vede desfăşurându-se tot atât de logic «! Inextricabil, tot atât de compact şi dramatic, precum numai simfoniile de Beethoven — se desfăşoară! Ei bine, această impresie sintetică de scurtime a simfoniei a IX-a se pierde cu regularitate la Concerte, unde ea se desface în patru părţi lungi şi mălăeţi cu presupuse trăsături de unire. Credem că d. Matei Socor a avut această intuiţie sintetică „scurtă”, el şi că a urmărit-o şi conştient. Dealtminteri, e o calitate a d-sale de a fi un dirijor „de concert", aceasta nicidecum în sensul rău al cuvântului. Este vorba doar de acel suflu temperamental care permite urmărirea efectelor pe dimensiuni mari. Este un atu pentru cel ce diarizează „a IX-a“. Momentele de dinamism aşa cum le-a izbutit d-sa (în special în partea I-a şi a II-a) ne-au amintit de execuţiile George Georgescu. — Dar urmărirea sintetică, pe planuri mari, a lucrării, s’a evidenţiat a fi nu numai de ordin Instinctiv ci şi bine chibzuită pe plan logic, conştient, ca un Indiciu servind excelenta urmărire şi punere în valoare a textului de Schiller. A urmări şi critica execuţia simfoniei al IX-a pe detalii cred că nu-şi are restul; spuneam mai sus că simfonia nu a ajuns pe deplin la acest stadiu. Vom aprecia însă sumar — şi spaţiul constrânge la aceasta — cele patru părţi, în ceea ce ni s’au părut ele mai caracteristic izbutite dar şi unele lacune ale lor. Partea I-a a fost bine simţită în amploarea ei simfonică, în ceea ce are ca expozitiv. Au fost unele momente când” îngroşarea sonoră, amploarea merge până la valoarea de orgă a pieselor lui Bach. Deasemeni crescendii, minunaţi pe lungimi mari! In schimb, Beethoven se cere executat în multe locuri răspicat şi bine delimitat ritmic. In această privinţă au fost deficienţe care s’ar cere corectate. Dintre instrumentişti timpanistul a simţit şi executat cel mai just formula ritmică. In ceea ce priveşte implacabilul refren de patru măsuri al primei părţi (cu care ea se şi termină) el trebuia sesos mai... implacabil. Suntem chiar pentru o reliefare excesivă a lui. Partea II-a, excelentă ca ansamblu. O deficienţă, care probabil că a fost a momentului, reluarea scherzo-ului a fost prea puţin împrospătată, cam moale, la un tempo şi o tensiune sub nivelul primei expoziţii. In "adagio cantabile", care este poate, pagina cea mai dificilă, nu am fost de acord cu subdivizarea excesivă care a răpit linia netă, legato-ul perfect al frazei. (Știm desigur că e mai comod pentru orchestră!...) Partea IlI-a e o mare improvizaţie, caracteristică celui de-al treilea stil beethovenian, cu momente de beatitudine, de euforie, cu pedale celeste, îndelungi. Viorile și în general toate instrumentele trebuesc lăsate să evolueze solistic cu minime constrângeri, doar pe un plan de tempo unitar și mai mult prin sugestie!... Partea IV-a a adus pe primul plan corul, care ne-a prilejuit momente de emoţie excepţională. Lăsând de o parte noua dispoziţie a podiumului sălii, care a pus corul în evidenţă ca şi pe orga Ateneului, credem că nicicând nu s’a putut auzi în România o formaţie coralăautohtonă de o Asemenea amploare şi bună pregătire. Trebue să adresăm felicitări d-lui profesor Dumitru Botez care l-a instruit atât de bine. Condiţiile de emisiune şi claritate vocală au fost excelentă iar mânuirea inteligentă şi deliberată a lui de către d. Matei Socor au întregit această senzaţională — fără exagerare — audiţie corală. (Nu ştiu unde am putea să scriem în spaţiul acestui articol că şi orchestra — excepţional lărgită s’a prezentat şi ea foarte bine...). In ce priveşte formaţia celor patru noi solişti încercată cu acest prilej — formaţie emanată chiar din sânul corului, credem că în general ea a corespuns. Dacă n’ar fi fost stânjenită de emoţie, soprana, d-na Emilia Petrescu, ar fi putut realiza mai mult; d-sa are muzicalitate şi o voce bună, însă, probabil, din cauza mai sus pomenită unele pasagii au părut minimalizate, trecute pe planul II. Mezzo-soprana d-ra Irina Atanasiu, bună. D. Teodor Carabber, tenor, are un timbru caracteristic, plăcut, dar sonoritatea d-sale pare moale, oarecum impersonală. Ar putea îi foarte bine modificată, prin studii de frazare speciale. Cu regret, trebue s’o spunem că basul, d. Constantin Bârsan, a format o notă discordantă, printr’o pronunţie defectuoasă, trivială, îndeosebi a vocalelor. In concluzie, despre întregul concert, excelent! El a evidenţiat un nivel ridicat al formaţiunilor muzicale de la Radio. ,.?! Condiţia de viaţa a actorului (Continuare din pagina 1-o.) teatru doar un mijloc de îmbogăţire rapidă pentru asigurarea unui viitor mai puţin fructuos. Ele nu erau patetice decât prin înveştinarea pe care o puneau în a-şi achiziţiona cât mai multe blănuri, cât mai multe bijuterii şi cât mai somptuoase imobile, întrebuinţând o expresie curentă în Franţa am fi putut spune şi noi că pe scena bucureşteana „Il n’y avait «sue de menageres“ pentru că adevăratele artiste stăteau îa umbră, la rezervă. Contractul colectiv va pune desigur capăt unei stări de lucruri îngrijorătoare. El va trimite pe vedeta Pretenţioasă la gospodaria pe care nu trebuia să o părăsească şi va da în schimb posibilitate artiştilor adevăraţi, care nu şi-au câştigat galoanele ca unii funcţionari gradele prin recomandaţii şi nepotism, să ducă o viaţă confortabilă, la adăpost de surprize şi de capricii directoriale Tudor Şoimaru In urma marelui număr de scrisori care no au parvenit la redacţie, în ultimul, timp, precum şi pentru a răspunde telefoanelor zilnice ,care solicită răspunsuri ample, am hotărît să reînfiinţăm, aceasta rubrică. Ne permitem totuşi — deşi nu e obiceiul — să sugerăm, corespondenţilor noştri citirea atentă a revistei noastre. Numai astfel, remarcând ţinuta şi preocupările gazetei, vor putea să ne sorte epistole cu conţinut, făcând astfel inerente răspunsurile interesante. Pentru că înaintede tente, dorim, să facem înaceste coloane o treabă utilă, ridicând o tribună de unde să apară idei §î păreri substanţiale. Nu o rubrică pitorească cu orice preţ, ca neamieră,cî un colţ unde să se poată convorbi în voie cu cititorii — peiptru folosul lor §i al nostru — aceasta va fi poşta redacţiei. NNC. VERDEŞ — Loco: Observaţiile d-voastră sunit pline de interes şi vom ţine seama de ele, în măsura posibilităţilor. Rubrica: ,,La zid” pe care aţi dori-o în revistă, nu e necesară; întâi pentru că nu ne preocupă cazurile strict individuale din presă şi teatru, ori mai mult problemele pecare le ridică; în al doilea, rând socotim că dacă totuşi ar fi nevoie, avem la dispoziţie („Aplauze!) şi fluerăturile’'. Vă aşteptăm oricând. UN GRUP DE CITITORI: Ca să aflaţi vârsta d-nei Elvira Godeanu, nu era absolută nevoie să vă constituiţi în grup. Din păcate nu avam deocamdată preocupările unui ofagiu de Stare civilă, aşa că o să trebuiască să vă adresaţi direct persoanei în cauză. „FRUMOASA ADORMITA” E greu să ne pronunţăm asupra aricolului dvs., până ce nu-l citim. Fireşte că în principiu vă acordăm cu plăcere spaţiu în revistă, dar trebue să faceţi aşa fel ca să ne parvină la armscrisul. ANONIMA: După cum v’am promis latelefon, iată că vă răspundem aici. Am discutat cu cronicarul nostru de sperialitate fi. ca urmare piedalionul despre Joan Fontaine va apare. Vă așteptăm oricând sugestiile. NINI și LOULOU: Scrisoarea d-voastră scurtă și simpatică, ne-a pus în încurcătură. Cum, să, vă, facem cunoştinţă cu actorul în cauză, de vreme ce nu întreţinem relaţii amicale cu ilustra dumisale persoană? încercaţi prin Mica Publicitate, ,la „Căsătorii”... Altfel am fi foarte bucuroşi să vă fim fie folos, mai are? La alte direcţii, P. FINIU — Braşov: Mulţumim pentru bunele cuvinte ce ni le adresaţi. La întrebarea dvs., „da c© nu avem filme noi şi bune” se va răspunde în pagina noastră cinematografică printr’un reportaj care va examina amănunţit .chestiunea. G. V. — Loco: Ne găsiţi la redacţie în fiecare zi de lucru între orele 16—20. Dimineaţa e numai secretarul nostru de redacţie. Și . . . AIUREL: Răspundem oricui, evident. Dar după câte îmi dau teama, mata nu pui aici o întrebare, ci ne scrii aşa , apropo« de pseudonim. . Cele trei săli de la Ateneul Român închipuesc o afirmaţie temperamentală atât de violentă încât chiar spectatorul „prevenit“ chiar cel obişnuit cu dinamismul brutal al picturii lui Ion Ţuculescu, suferă totuşi un şoc real. Trebuie să revii cu stăruinţă pentru a putea surprinde sub aparentele incoherenţe, sensul organic al acesijsi viziuni. N. ARGINTESCU AMZA Am scris în trecut câteva studii asupra acestei picturi, pictură ce ridică cele mai importante probleme ale viziunii moderne pe deoparte, are limbelor temperamentului în artă — de altă parte. Aceste studii vor apărea în volum. Nu mai putem deci reveni aci. Trebuie însă spus că expoziţia aceasta care închide aproape trei ani de muncă tenace şi de creaţie exaltate, este inegală, că nivelul de consistenţă, nivelul de organizare picturală, este adesea discutabil. Este adevărat că o parte din pânze constituesc isbânzi reale, capete de drum, aproape desăvârşite. « Aceasta este enorm, în cadre de temperament explosiv, în cadre de afirmaţie inedită, profund personală — unde toate rătăcirile devin posibile. Câteva din aceste rătăciri sunt totuşi revelatoare, deşi poate că nu trebuiau expuse toate pânzele, in schimb unele peisagii sunt — pe linia propriei viziuni — minunate. Tensiune echilibrată, forţa de transfigurare a unui concret care păstrează totuşi toate valenţele, toate farmecele realului, toată poezia unei stranii împletiri de celest şi teluric — iată daruri cari fac din aceste peisagii pilde de afirmaţie creatoare. Câteva portrete sunt de asemeni de o rară expresivitate. Oricât de discutabile ar fi prin unele elemente, pictorul Ion Ţuculescu rămâne cel mai încordat, cel mai bogat temperament al tinerei generaţii. Exact la antipod se situează expoziţia TOMAZIU, care păcâineşte tocmai prin lipsă de temperament autentic. Dacă rafinamentul de intenţii este peste tot vădit, dacă nivelul intelectual, psihologic şi literar este chiar excesiv, ducând la un fel de intoxicare literară a viziunii, dacă atmosfera este elegantă şi sugestiile interesau'.,' — în schimb nivelul de consistenţă picturală şi valoarea de afirmaţie creatoare — sunt destul de scăzute. Pictorul Tomaziu este un exemplu foarte elocvent pentru primejdia de disoluţie a falsului rafinament, în plastică. Creaţia plastică autentică trăieşte din muncă tenace de organizare şi din temperament intens. Astfel sensibilitatea poate deveni „sensibleme“ şi pretenţiile de spiritualitate fară suficientă acoperire, duc în chip direct la ceace franţuzul numeşte„esprit faux“. Pictorul Tomaziu escamotează realitatea în cadrele unui vag post-impresionism cu cochetării moderniste, așa cum — pe an pian — pictorul Miracovici — de pildă, — escamotează realitatea concretă, pe pian decorativ, cu vagi cochetării neo-clasice. Nici unul, nici altul nu ne oferă în aţă COMPENSATEVALABILE. Pierdem astfel realul in schimbul unor improvizaţii, rafinate şi ingenioase aparent, care însă nu păstrează apt cape nimic din substanţa obiectivă şi estetică a concretului. Câteva din desene sunt însă foarte sugestive, deși arbitrare ca viziune.Pictorul Tomaziu trebue să revie la pictura adevărată, renunțând la risipiri ingenioase dar inconsistente.. *4.--------- ele Festivalul Soc. Româno-Maghiare la Opera de Stat In dimineaţa zilei de duminică, 28 Sept. 1947, Asociaţia Româno- Maghiară a organizat, în sala Operei de Stat din Bucureşti, primul ei festival, in cadrul strângerilor revelaţilor culturale dintre cele două popoare vecine. Secţia artistică a acestei asociaţii, de comun acord cu secţia literară a izbutit să ne prezinte Duminică, la Opera de Stat un adevărat regal de artă, pe lângă semnificaţia politică care a stat la baza acestei frumoase iniţiative. Din dorinţa de a releva lupta comună, pentru pace şi libertate, a popoarelor român şi maghiar, iniţiatori au avut frumoasa inspiraţie de a ne prezenta un porgram retrospectiv, de muzică, poezie şi dans începând cu anul 1848 şi terminând în zilele noastre. La ilustrarea acestui cuprinzător program şi-au dat concursul cele mai proeminente figuri ale lumii noastre artistice, în frunte cu d-na Arta Florescu, solistă la Opera de Stat, d-na Floria Capsali, împreună cu corpul d-sale de balet, d. Mitită Dumitrescu, d-na Vera Proca Cristea, d. Fory Eterne, d-na Beate Fredancv, d-na Maria Voluntarii, de la Teatrul Naţional, d-nii N. Făgădaru, I. Henţea, G. Dăneiulescu şi P. Pătraşcu, de la Teatrul Naţional, d-na Hilda Jerea, d. Virgil Gheorghiu, d-nele Clara Volini şi Cella Tănăsescu, d-na Pessione, d-na Trude Kresser, d-nii Al. Roşeanu şi V. Kaufmann, d-na Ferderica Rozen, d-nii Mircea Vasilescu şi M. Săulescu, etc. S’a dansat pe muzici de Mihail Jora Béla Bartók, Tudor Cristea, Kodály Zoltán, Marţian, Negrea. S’au spus versuri din Grigore Atexandrleu, Petőfi Sándor, Indy Endre, Tilyes Gyula, József Alela, Ion Th. Ilea şi Gh. Coşbuc. D-na Sonia Cluceru a făcut lectura unei dramatice schiţe de marele scriitor maghiar Móricz Zsigmont, in traducerea excelentă a d-lui I. Delrehmy. Interpretări muzicale din F. Liszt, George Enescu — d-na Arta Florescu — Hilda Jerea, Béla Bartók, Weiner, Paul Constantinescu și Kodály Zoltán, într’o atmosferă sărbătorească, publicul care umplea până la refiu gata, a aplaudat entusiast, această primă manifestare de artă a Asoc. Româno-Maghiare. S. T. Duminică 5 Oct. 1947 APROAPE DE OAMENI o dată cu apropierea moului an universitar, au început pregătirile în vederea deschiderii TEATRULUI AMATOR STUDENŢESC, secţiune a firiiunii Naţionale a Studenţilor din România (U. N. S. R.). Nu e prima oară când se încearcă la noi înjghebarea unui teatru al tineretului. Dealungul anilor am înregistrat câteva tentative, cari s’au soldat, după o efemeră activitate, cu un total eşec, datorit lipsei de adeziune a spectatorilor. Bineînţeles ,trebue văzut dacă într’adevăr toatărăspunderea o poartă indiferenţa spectatorilor faţă de orice manifestaţie tinerească, sau dacă o mare parte din vină au avut-o acele înjghebări pe deplin uitate astăzi. O caracteristică a acelor formaţiuni de tineret era predilecţia pentru orice piese cu eroi tineri, chiar dacă personagiile îşi înfăţişau şi deslegau problemele în modul cel mai învechit posibil. Iar ca flamură, agăţau mai de fiecare dată, în fruntea re* pertoriului, piesa lui Luchaire „A* proape de Cer“, o construcţie arbitrară In care un pumn de tineri fug departe de lume şi încearcă să-şi organizeze, aproape de cer, pe un vârf de munte, o alt* viaţă. Dar, sugrumaţi de mentalităţi dospite în el ajung să transpună şi acolo sus in mod fidel toate meschinele soluţii INSTANTANEE pe cari Ie cunoscuseră în mediile lor, mari burgheze. Ce aduce mai mult, tineretului, o astfel de piesă, decât oricare alta. Care trcbie să fie rostul adevărat al unui teatru al tineretului ? Mult timp înaintea revoluţiei ruse Lunaeiarski, în a sa „Carte despre un teatru nou“ spune răspicat: „Scopul unui astfel de teatru e clar: să suscite manifestarea tuturor forţelor tinere, proaspete, viguroase, pentru a crea o artă de valoare, pentru ,a reînvia pe Shakespeare, Schiller şi pe ceilalţi titani ai trecutului, pentru a apropia marea artă de marele stăpân al viitorului, Poporul“. Intr’adevăr, acesta e scopul teatrului universitar ale cărui baze s au pus de curând şi aceasta va fi linia directoare în stabilirea repertoriului. Nu „Aproape de Cer“ sau „Cu Capul în Nori“ ci aproape de oameni, alături de problemele de viaţă ale omului tânăr de azi. Una dintre trăsăturile caracteristice ale acestui teatru studenţesc va fi acel simţ organic ascuţit al vieţii din zilele noastre, fie că pentru aceasta vor fi jucate piese de autori contemporani, fie că se va recurge la tot ceea ce e proaspăt, tineresc şi valabil azi din capodoperile claisee. Pivotul spectacolelor noului teatru vor fi mereu marile sentimente umane. , Pornind pe aceste baze T. A. S. va reuşi să-şi dovedească utilitatea intr’o viaţă studenţească, ce porneşte cu paşi siguri, pe drumul progresului. I Racka Miron ■