Rampa, decembrie 1947 (Anul 36, nr. 109-111)

1947-12-07 / nr. 109

Pag. 3 Deschiderea Teatry?18 Mi­enal (Sala Wet' J­ACQUES DEVAL S 5 c­ onsemnata conta­­biliceşte, opera dramatică a d-lui Jacques Deval — agonisită în peste 25 de ani de tri­um­fătoare carieră, pariziană şi inter­naţională — însu­mează următoarele piese, câte au putut ajunge, din 1920 până în 1947 la cunoştinţa noastră. Une Faible Femme (Teatrul Fe­­mina, paris, 1920) jucată ii în ro­mâneşte la Teatrul Regina Maria din Bucureşti, în 1922, sub titlul „O bia­tă fernee“ cu dna Tant­zi Cutapa- Barazzi şi răposatul Tony Bulandra. Bncura (Teatrul Marigny, 1923), ju­criu­l in româneşte, în 1929, la Teatrul Maria Ventura, sub titlul „Spune-mi că sunt urât", în tradu­cerea şi direcţia de scenă a d-lui Io­nel Ţăranu­. O V­ENTINEANU Le Bien-Aimé (Renaissance, 1924). Lu Rose de septan bre (Caumai­­tin, 1927). Ventose (Caumartin, 1929). Une tant belle fille (1929). Barricou (Athér­ire, 1930), jucată şi in româneşte la Teatrul Regina Ma­ria, sub titlul „Deputatul Barricou". Etienne (Teatrul saint-Georges, 1930), jucată şi în româneşte, la Teatrul Regina Maria, cu d. Al. Fin­i, in rolul titular, constituind u­­nul din marile succese din cariera excelentului actor, iar, dintre piesele a căror crono­­ogie n'o avem la zi: Dans sa candeur naive, jucată ?i in românește, sub titlul „Amantul de canon“, prima dată la Teatrul in­tim cu d. Const. Toneanu în rolul titular, apoi la teatrele Municipal şi Comedia cu d. Radu Beligan, — de ambele dăți în traducerea d-lui Io­nel Țăranu. Deasemenea, La Route des îndes, Mana Galante, Soubrette, Signor Bracoli (dramatizare după romanul „Alibi“ al Agathei Christie),. — fi această „Mademoisselle” (Domnișoa­ra) cu care inaugurează Teatrul Na­tional a patra să scenă, în teatrul fost „Modern“. Cea mai recentă lucrare dramati­că a d-lui Jacques Deval este „La Femme de la jeunesse", care obţi­­ne actualmente un deosebit succes la Teama Antoine din Paris. P. D. Jacques Deval este un autor bulevardier. Aceasta nu înseamnă însă că teatrul său este frivol sau lipsit de semnificaţie. Dramaturgii francezi cari au scris pentru „bulevard” s-au dispensat de sigur — cum ar spune autorul şi cri­ticul dramatic român d. Tudor Şoi­­maru — de sonoritatea alexandrii­lor, de panaşul romantic, de graţia şi supleţea unui Marivaux, în sfârşit de acel stil „nobil“ propriu Comediei Franceze. Dar au adus fantezia şi tru­bulenţa, nu mai puţin specifice spiri­tului francez, fără să neglijeze virtu­ţile majore ale acestui spirit: echi­librul şi pondera, observaţia justă şi măsura. Certificatul de naştere l-a dat a­­cestu­i autor marele Antoine, înn 1920, a doua zi după premiera piesei „Une Faible Femme“ : „Debutul lui Jac- C. CRISTOBALD qlles Deval este un adevărat eveni­ment. Necunoscut la ora nouă seara, înainte de ridicarea cortinei, el era clasat la miezul nopţii drept una din­tre cele mai mari speranţe ale tea­trului de mâine“. Dar ,să nu tragem concluzii pri­pite. Dacă în piesele sale Jacques Deval tratează dragostea, nu modul în care o rezolvă interesează, însuşi-» rea de seamă a acestui­ autor este a­­titudinea lui faţă de oameni şi faţă de evenimentele în care îi surprinde sau îi implică. Sub aparenţa veseliei, a comicului, mocneşte totdeauna o dramă pe care spectatorul abia mai târziu o discerne şi o analizează. Contrariu altor autori de bulevard, Jacques Deval, face în fiecare din­tre piesele sale nu numai un studiu psihologic, ci şi un tablou al mora­vurilor. Ca de pildă în piesa „Domnişoa­ra“. Prin mijlocirea unor întâmplări comice particulare, autorul prezintă­­ o dramă colectivă : drama societăţii­­ burgheze, dezagregată de egoism şi de frivolitate, — drama (Si satira) fal­sei vieţi de familie şi a falsei reora­­ţ­­ităţi burgheze. Personagiile acestei piese par oa­meni cari se iubesc, dar sentimente­le lor sunt false, ei trăiesc laolaltă dar — confiscaţi de preocupări mon­dene — nu ştiu nimic unii despre alţii. Copiii acestei familii par foarte bi­­­ne educaţi, dar în fond ei n'au niciun fel de educaţie: băiatul în loc să în­veţe carte, pierde timpul şi banii la curse; fata duce o viaţă „liberă“ Şi supravegherea până la 20 de ani a unei guvernante nu o împiedică să cadă pradă amoroasă primului aven­D. IONEL ŢARANU turier întâlnit în cale. Aparent din altă categorie, realmen­te din aceeaşi — a falsei vieţi şi a falsei moralităţi —, şi personajul Domnişoarei, al guvernantei fete bă­trâne, care luând asupra ei păcatul tinerei fete, nu face decât să mani­feste şi deficienţa structurală a lu­mii ei de egoism şi ipocrizie. Şi toţi laolaltă exprimă putrega­iul familiei marei burghezii, france­­ze» — aidoma însă pe orice meridian, pe unde această clipă este încă stă­­rir.inim­e. ‘ Cm ii o caractenst: IG 1 iyf IJIiip 1 IE A de (îasfoki paiy ulcineea... sau „dragoste de oameni­’... sau, mai exact, „dragoste pentru ome­nirea în nevoe”. Acesta e fondul piesei lui Gaston Baty. Aldonza, o slujnică de han credulă din fire, devine aluatul în care va dospi un lanț întreg de minciuni. Spuse din răutate, din distracţie, din indiferenţă, sau chiar din bunătate, minciunile vor contribui să desvolte stică, latentă a sufletului ei primitiv : pu­terea de sacrificiu. Aldonza, se crede aleasa lui Don Quichotte. Simte posibilitatea de a se apropia de el, când cavalerul, so­cotit nebun, e dus într’o cușcă spre satul lui natal; aleargă spre el, dar ajunge prea târziu, după moartea lui. Intrarea Aldonzei în odaia mortului, unica ei re­plică : — Cine ești ?. — Dulcineea, înseamnă ușurarea cititorului copleșit de tragismul scenei precedente.­­Prietenii muribndului, pentru a pune mâna pe moştenire, i-au smuls, rând pe rând, mărturisirile ce negau existenţa tuturor basmelor care fuseseră realităţi pentru el. Don Quichotte murise sila­bisind : „nu... există.. Dulcineea”..:)» Aparent, acţiuunea a ajuns la un punct mort. Totuşi,­­abia acum intră în miez. Ca o împlinire a unui dor neprecis, Aldonza se lasă uşor convinsă de faptul că iubitul ei i-a lăsat o moş­tenire spirituală, aceea de a-i continua menirea. Şi astfel, Aldonza va rătăci prin lume, spre a ajuta pe cei slabi, pe săraci, pe năpăstuiţi Dorinţa aceasta de a alina suferinţa omenirii, se va izbi de întreg cortegiul prejudecăţilor şi întunecimilor medievale. (Acţiunea e plasată în veacul de mijloc). Dar tocmai lipas de ecou pe care acest efort izolat o întâlneşte în chiar mijlocul acelora pe care tinde să i ridice, acest fel de comportare singular, într’o lume ce se complace în barbaria ei, tocmai asta sporeşte în intensitate grandoarea viziunii.­­ Se poate aduce o obiecţie in chip firesc: piesa a fost scrisă in 3938, nu în veacul de mijloc. Dar, de vreme ce legenda ne-a dăruit un Don Quichotte, avem libertatea să-l interpretăm, să speculăm un anumit punct de vedere. Ideea îşi păstrează valoarea. Şi cu cât realism a creeat, Baly, atmosfera Evului Mediu ! Asemenea bogăţie de amănunte, numai un om de cultura lui universitară putea aduna. De-ar fi să ne oprim doar la cele două personagii cu totul epizo­­dice din primul tablou. Orbul şi Lazarille, regăsim una din cele mai vechi ingerinţe comice în Misterul învie­rii, ingerinţă a jongleurilor care continuau tradiţia mimitor ambulanţi. In sec. XIII, se menţionează reprezentarea, la Tour­nai, a celei mai vechi farse franceze : „Le garson et l’Aveugle“. Un orb sgârcit, tras pe sfoară de valetul lui. (Pe atunci, orbii nu erau obiect de milă) Baty a atenuat grosolănia, păstrând atât cât să producă ilari­tatea gustului căruia se adresa. Cuplul a rămas, însă, caraceristic medieval. A utilizat un element al Evului mediu francez. Fran­ceză prin excelenţă e şi reabilitarea curtezanei (Al­donza a fost femeea tuturor). Dar însuş Evul de mijloc se caracterizează prin eforturi universale, ale unei omeniri necompartimentată încă în ţări închise de graniţe. Baty n’a fost numai om cult, ci şi om de teatru.. A mânuit, cu dexteritate rară, mulţime de personagii şi epizoade care înviorează ideea şi contribue in a spori interesul, făcând piesa mai uşor accesibilă. Acesta e rostul lui Sancho Panta, personaj comic, dar înduio­şător de uman, care umple cele nouă tablouri, cu ver­­biajul lui de un pitoresc rar. Adevăraţii eroi rămân, însă,­ Don Quichotte şi Al­donza. Primul nu apare niciodată. Se mulţumeşte să con­ducă din umbră firul acţiunii. Doar glasul i se aude la un moment dat, ca să rostească unele adevăruri pe care le simte reale şi cel mai umil muritor.. Don Qui­chotte, nebunul cavaler rătăcitor, capătă adeziunea tacită a sufletelor, mila nesfârşită a înţelepţilor care nu înfruntă banatul cotidian, dar aprobă pe cei ce îndrăznesc s-o facă. Aldonza apare ca o urmare a năzuinţelor lui Don Quichotte, o continuare Şi întărire a acestora. Ea nu mai stârneşte mila, ci te convinge. Se desvoltă supt ochii noştri, îşi desfăşoară posibilităţi pe care i le bă­­nueşti latente. Culminează intr’o fază ce pare foarte simplă, dar care încă nu Şi-a căpătat rezonanţă deplină: — „Oare totdeauna, de la mâna care seamănă grâul, la gura care mănâncă pănea albă, va fi câtte mai­­ lungă decât lungimea brațului ?“... De aci încolo, ultimele două tablouri pregătesc fina­lul­ ce capătă valoare de simbol. ■ Aldonza e târîtă în­ faţa judecății, i se smulg, pe rând, toate iluziile. Un judecător blând (! ?) o con­vinge să reia viața, din punctul în care Don Quichotte a intrat în existența ei. Parcă îi-e frică să nu desco­peri că totul a fost un simplu epizod. Dar iată , mulţimea urlă. Ea cere moartea vrăjitoa­rei Dulcineea ! Aldonza ascultă. Chipul i se luminează : — „Nu poţi omorî ceva ce nu există !”... Deci Dulcineea există ! Aldonza ştie că va fi linşată, dar se duce la moarte, cu zâmbetul pe buze. Va primi moartea de la massa care, inconştient, con­firmă existenţa ei! Omul întâi simte Şi apoi înţelege. Strigătul Evului mediu sălbatec e prima recunoaştere a „dragostei pen­tru omenire”. Mai târziu, o va şi înţelege ! Sacrificiul Dulcineei îţi întăreşte încrederea în posi­bilităţile de viitor. Jim Otti­a Ghilicea, Îi ONJC. ste curios fap­tul că mai în­totdeauna cere mai multe şi mai preţioase citate despre teatru şi actori programele spec­­iu ti° seama de fel de ele. Probabil că este însă o compensare a preocupărilor spectacolului respectiv isvorâtă totuşi din relativa conştiinţă a celor ce contribue la el. Iată de pildă programul Tea­trului Nostru nu pridideşte cu citatele din Oscar Wilde, Gaston Baty, Firmin Gémier, Zola, Ca­­ragiale, Shakespeare, Lucien şi Saha Guitry, etc., etc. Sunt chiar parcă mai multe decât ar fi cerut păcatele spec­tacolului, dar în orice caz două sunt cu siguranţă în plus. Echipa de tineri actori care joacă la ora 5 la Teatrul Nos­tru au dat dovadă de inconsec­venţă atunci când deavalma cu alte citate, necesare sau nu, le­­au­ pus şi pe acestea două­. „Ce­­ar trebui să fie teatrul, dacă nu un examen colectiv de conştiin­ţă“ (Adrian Gaal) şi „Actorii sunt cronicele prescurtate ale vremii“ (Shakespeare). Dacă aceste două citate se găsesc în program înseamnă cu siguranţă că ele au fost apre­ciate tocmai pentru conţinutul şi semnificaţia lor. Dar, atunci ne întrebăm, de ce nişte artişti care se sesizează de valorile unor astfel de citate nu le împărt­ă­­şesc şi în aria pe care o fac? Sau poate că iureşul de citate o fi fost lăsat pe seama cine ştie cărui snob cultural care a avut proasta inspiraţie să le a­­mestece fără nici un rost între ele şi să le mai şi aşeze în com­pania unei evocări stupide a... cabinierei. Dar dacă ne interesează mai puţin contradicţiile de fond sau calitate dinlăuntrul programului nu putem spune acelaş lucru despre cele dintre citatele po­menite şi spectacolul însuşi. „Maldăre de bani“, o come­die care-i departe de a fi prilej pentru un „examen colectiv de conştiinţă“, iar interpreţii ei nici gând de a fi „cronicele pre­scurtate ale vremii“, în fond este foarte mult ceea­­ce pretindem, căci daca toate spectacolele ar corespunde ace­stor două deziderate atunci tea­trul nostru ar fi fost de mult o problemă rezolvată şi încă pe cele mai juste căi. Dar arta teatrului după cum vedem mai este şi un câmp vast pentru demagogie. Să ni se ierte cuvântul, poate cam tare, dar cum altfel se poate numi a face un lucru dubios şi să-i dai cărţi de vizită ce nu-i pot aparţine. Dacă mâna de actori de la cite SIM­ION AI­FERESC LI Teatrul Nostru ar fi pus în pro­gram o singură frază: „vrem să vă facem să râdeţi cu orice­­ chip“ Indiferent de calitatea mai mult sau mai puţin artistică a m­iloacelor cu care vom reuşi, atunci am fi luat lucrurile ca atare şi nu ne-am mai fi legat de nişte texte care nu-şi au lo­cul —, acolo unde sunt, în pro­gram,­— care nu­­ reprezintă nici pe autori, nici pe actori, ci sunt pur şi simplu pretexte pen­tru o stridentă și inutilă dema­gogie artistică. Căci, „Maldăre de bani“ face parte din categoria acelor co­medii stupide bazate pe un concurs de împrejurări în care personagiile sunt antrenate pen­tru că depăşesc orice limită a absurdului, scrutând efectele de com­edie nu ,d­in calitatea hu­morului conţinut sau chiar din paradoxuri sau calambururi — (manieră destul de­ facilă) — ci pur şi simplu dirl­­maţiunile de farsă grosolană şi ilogică. Comedia trebuie să aibă în primul rând o construcţie logi­că, conflictul să aibă totuşi la bază un element raţional. „Mal­dăre de bani“ se bazează însă pe o intolerabilă prostie a per­sonagiilor principale care n’au nici humorul eroului nostru na­ţional, Daniin Prepeleac, dar mai ales nu au nici una din bo­gatele semnificaţii­ ale aces­tuia. O comedie bazată pe absurd, pe elemente grosolane de far­să, pe implicarea forţată a spec­tatorului într’un dornic superfi­cial şi puţin inteligent, aparţine unui gen de teatru gratuit îm­potriva căruia ne rodcăm cu os­tentaţie. Nu împotriva comedi­ei, şi nu împotriva humorului, ci împotriva absurdului, inuti­lului, a grosolăniilor, a lipsei de valoare şi interes, împotriva ac­telor gratuite. Comedia am dar-o practicată cât mai mult, este genul de teatru necesar spectatorului nou de azi. Pentru oamenii muncii, pentru cei încadraţi în imensul efort al reconstruc­iiei, veniţi în teatre, comedia va fi element de destindere şi generare de în­credere şi optimism în munca şi puterile lor, dar există pentru aceasta comedia de moravuri, comedia de caracter, e comedia socială. „Maldăre de bani“ este o far­să gratuită, care se adresează unui public care cultivă acest gen pentru că are interesul, sau poate pentru că nu reuşeşte intelectualmente să pretindă mai mult. De aceea socotim zadarnice şi eforturile regizorului şi ale acto­rilor, chiar dacă rezultatele lor creatoare sau interpretative sunt bogate în calităţi artistice Căci regia d-nei Marietta Sado­va a avut multe elemente de comedie şi ritmul adecvat, iar dintre actorii distribuiţi majori­tatea sunt buni actori de co­medie, chiar dacă unii ar tre­bui să se dezbare de unele tare purtate în teatru de pe melea­gurile periferice ale şarjei exa­gerate şi stilului vulgar revui­stic. (Bimbo Mărculescu, Virgi­­nica Popescu, Emil Popescu, Mircea Axente, I. Vora, dar nu d. Horia Şerbănescu). Cu o mai mare preocupare pentru ceea ce trebue să fie tea­trul (şi comedia), „un examen colectiv de conştiinţă“, şi cu o îmbunătăţire a mijloacelor de expresie artistică se pot realiza lucruri valabile care să întru­nească accepţia şi aprecierea unanimă. Atunci nu vom mai spune că se face demagogie când programul va conţine ci­tatul lui Shakespeare: „Actorii sunt cronicile prescurtate ale vremii“.­ ­■'■’jiHWtsiatB» aT TEATRUL NOSTRU MALDARE D£ BANI de Will Evans şi Valentin« Traducere de Margareta Mîiler-Verghi Rampa 199 7 MASURI PRACTICE SI NN BIROCRATISM Iată spiritul da muncă al Nouii Direcţii Generale a Teatrelor — IDesbaterile primelor două şedinţe — Mercuri la ora 12.39 a avut loc la Di­recţia Generală a Teatrelor prima con­ferinţa dintr’un n­­treg ciclu ce va urma. Au fost de faţă: d-nii Aurel Ion Maican, directorul general al teatrelor, Aurel Baranga, inspector general, Dinu Negreanu, Mihail Rai­cu, Ioan Massot, Petru Comarnescu, inspectori, precum­­ reprezentanţii presei. Deschizând şedinţa, d. director Au­re­lilon Maican a trasat liniile mari de activitate ale Direcţiei Generale a Teatrelor, care va înceta să mai fie un organism birocratic şi va fi un organism viu, participând activ la lupta pentru progresul teatrului românesc. Prezenţa inspectorilor­ Direcţiei Generale a Teatrelor la repetiţii în diversele faze de pregătire ale spec­tacolelor, controlul permanent al tur­neelor şi al activităţii trupelor de cartier vor fi primele măsuri ce se vor aplica. Pentru ducerea lor la bu­nă înfăptuire Direcţia Generală a Teatrelor va avea­­ reprezentanţi plă­tiţi în diversele centre ale ţării. Un exemplu concret de modul cum înţelege noua conducere a tea­trului românesc să aplice deciziile a fost dat în cazul piesei ..Maldăre de b­ani“. Asistând , la premiera susnumitei comedii, d. director general Aurel Ion Maican s-a sezizat de modul inartistic în care se juca spectacolul precum şi de faptul că­ actorii nu cunoşteau textul actului al treilea. A suspendat piesa, a dat indicaţii a­­supra modului în care trebuie jucată şi, după ce aceste îndrumări au fost respectate, a permis reluarea spec­tacolului. PENTRU UN REPERTO­­RIU SĂNĂTOS Analizând problema repertoriului de inspector general Aurel Baranga­ spu­ne că în actuala luptă ideologică dusă între cele două fronturi, cel antimpe­­rialist pe de o parte şi cel imper­alist de cealaltă, pe scenele noastre nu au ce căuta piesele inutile cu conţinut mi­stic, obscurantist, pornografic, care preamăresc viaţa de destrăbălare şi em­ploatarea omului de către om. Nodă nu trebuiesc piese cu idei sănătoase, crea­toare, piese care se găsesc în toate genurile de teatru, din toate epu­le. Efortul Direcţiei Generale a Teatre­lor, va fi pentru ridicarea pe plan ar­tistic şi dramatic a teatrului n­ostru Exemplificându-şi expunerea d­e b­­­anga­dă ca exemplu, de piese , Nu mai trebuesc jucate: „Imi amintesc de mama“ şi „Maldăre de bani“. PROBLEM­­A PROVINCIEI D. inspector M. Rateu analizează problema teatrelor provinciale şi a­rată lipsa de orientare care domne­şte chiar în direcţiile unora din a­­ceste teatre. Dă ca exemplu Teatrul Naţional din Cluj care a cerut aprobarea de a juca făcând elogiul comediei „Tră­surica d-lui doctor“ de d-nii Puia Maximilian Şi Ion Ira, piesă care a fost respinsă în unanimitate de către comitetul de lectură al Direcţiei Ge­nerale a Teatrelor. Noul colectiv de muncă va reme­dia această stare de lucruri şi va înlocui spiritul funcţionăresc care domneşte în unele din aceste teatre cu o muncă activă artistică. Această acţiune se va traduce practic prin deplasări cât mai dese în provincie şi printr’un contact per­manent cu directorii acestor teatre NOUL COMITET DE LECTURA Pentru a putea trece la aplicarea programului de lucru, Direcţia Ge­nerală a Teatrelor a procedat la o serie de schimbări printre care cea a comitetului de lectură anunţată de d. inspector, Dinu Negreanu. Noua formaţie cuprinde numele d-nelor şi d-lor: Traian Şelmaru, Simion Alterescu, Al. Şahighian, Fiorica Şelmaru, H. Deleanu, m­­. Florentin, P. Comarnescu, M. Rai­­cu, Svetlana Marosin şi D. Ne­greanu.­ ­MASURI DE ÎNDREPTARE Trecându-se la discuţii iau cuvân­tul punând întrebări şi propunând so­luţii d-nii: O. Lemnaru­, V. Silvestru, S. Alterescu, S. Mladoveanu şi Lascăr Sebastian. întrebările domniilor lor se referă la chestiuni cărora d-nii Dinu Neg­­eru şi Aurel Baranga le dau următoarei­ răspunsuri: Nu se vor lua măsuri retroactive asupra pieselor pe care actu­sul co­mitet de lectură nu le-ar fi aprobat­. Pentru a nu se aduce prejudicii tea­trelor se va stabili o dată convenabilă până la care să poată pregăti un nou spectacol. Problema traducerilor și a traducă­torilor va fi urmărită în­deaproape, iar legea S. S. R.-ului va fi aplicată cu stricteţe. Problema conservatoarelor este in­clusă în programul de reorganizare al învăţământului artistic. D. Aurel­ion Maican directorul general al teatrelor face parte de drept din această co­misie. Problema reorganizării şi a utilării Teatrelor Naţionale din provincie va fi foarte serios examinată de noul co­lectiv de lucru care va căuta să o re­zolve cât mai repede. ŞEDINŢA DE JOI La şedinţa de Joi au participat re­prezentanţii tuturor trupelor de car­tier. Consfătuirea a fost deschisă de d. Inspector Linu Negreanu, care a a­­rătat rostul acestui soi de întreve­deri şi însemnătatea pe care Direc­ţia o acordă trupelor de cartier, pro­­punându-le imediat după şedinţa cu reprezentanţii presei de specialitate. Ia apoi cuvântul de director ge­neral Aurel Ion Maican, care relevă lipsa de încadrare în actualitate a ac­torilor de periferie, amintind tot­­­­odată că pe vremuri existau actori de cartier, exponenţi ai deziderate­lor, bucuriilor şi amarurilor maha­lalelor respective. D-sa e convins că numai inspirâ­ndu-se din freamătul vieţii de toate zilele şi mergând în pas cu întreaga mişcare cultural­­ă artistică, artiştii cari joacă la cine­matografe, în pauzele dintre filme vor începe să-şi dovedească adevă­ratul lor rol educativ-social. In acelaş sem vorbesc apoi d-nii­­, inspectori. A. Baranga, care relevă lacunele repertoriului actual al re­vistelor de cartier Si M. Raicu, care pune problema unei împrospătări a interpretării. La discuţii participă actorii Duşa Petrovan, Flueraş, Dan Boerescu, Titi Mihăilescu, N. Dumitresc­u­, Georgescu-Iaşi, care ridică o serie de probleme c­re­ative la lipsa de te­x­te de valoare, la greutăţile pe care antre­prenorii de săli le fac trupelor an­gajate, la complicata problemă a re­petiţiilor, cari se reduc la trei-patru zile, etc. Reluând punctele principale ale discuţiilor, d. director General al Teatrelor condidizează dorinţele de colaborare cu actorii, de cartier, pro­miț­and tot concursul pentru inoirea repertoriului pentru recuzarea unei­­ formule de c­re­dit (un fel de (­.m­eții prin. cartiere), etc. Ca n primă măru­ă s’a anunțat suspendarea taxei de lectură pentru textele revistelor de cartier, ce se înaintează comitetului, t/e lectură. D. AUREL ION MAICAN _______ Rep. O TRILOGIE ROMANEASCA U. lEl (Urmare din pag. l­ a) cu pandurii lui — bunicii pandurilor lui Tudor Vladimirescu de astăzi, Cristian Tell, fraţii Goleşti,, poetul Aricescu, Carlo­va, Eliade Rădulescu („dac­­aletele” care, însă, n’a rămas fidel până la urmă. Ideilor lui) şi o seamă de personagii­­ din cea mai înaltă „heblessa“­­—­ ca şi strigoii din protipendadă care tremurau­­ de frică în sălile dela Momolu, în vreme ce revoluţionarii cul pene la pălării, treceau cântând surf- palat, unde George Vodă Bibescul,­­ fostul ,,her­­ghelegiu” de la Craţova (cum îl nu­meau cu dispreţ m­ari boieri, se pre­gătea să fugă din Bucureşti, în le­şinurile­ şi „isteriSthi­ie" frumoasei domniţe Mariţa, etc. *­­ Cu acestea, ca să fim sinceri, inter­­viewul nostru a luat sfârşit, d. Kiri­­ţescu fiind grăbit iar noi, respec­­tuoşi. Desigur că pe această sumară schelărie, ca pe un copac nuc­in stagiul pregătitor al primăverii, vor creşte roade şi podabă de frun­ziş. Nerăbdarea noastră a tuturor e legitimă dat fiind că ne sunt cuno­scute majorele calităţi ale artistului. Deocamdată, ne mulţumim cu atât. Nina Cassia« l l­ ipsit până acum , de o sală proprie, Teatrul Muncito­resc din str. Ura­nus, a intrat în posesia instituţiei Teatrului Poporu­lui. Noii proprie­tari nu au pus in funcţiune localul aşa cum se gasea ci i-au adus unele, reparării şi îmbunătăţiri, mai ales că răstimpul de inactivitate lăsase urme cari trebuiau înlăturate. Astfel că actualmente bidinelele se plimbă pentru o ultimă oară pe obrazul pe­reţilor şi ciocanele bat ultimile cute. Săptămâna viitoare toate vor fi gata şi pub­icul va vedea premiera într’o sală, renovată proaspăt­, cu o piesă nouă şi interpreţi noui. La drept vorbind, „Moştenirea"­­nu e chiar atât de nouă. Guido Can­ini — care nu e unul dintre cei mai ono­rabili autori italieni — a mai suferit o localizare la noi, în urmă cu un număr de ani; comeda se numea a­­tunci „Hai-hul” şi a fost pusă în scenă tot la Muncitoresc, de către Victor Ion Popa. Despre cele trei acte care se desfă­şoară în decorul unic al d-lui E. Mi­­coş (reprezentând un interior provin­cial) regisorul, d. Lascăr Sebastian, ne-a spus următoarele : „Piesa e o comedie care merge până la situaţii de farsă. Fiind hazoa­­să, are aerul unei comedii uşoare, dar socotesc că nu e astfel, pentru că e greu de o umanitate comunicativă şi de o ideie pe care o serveşte cu ceea ce Rabelais spunea că e propriu omului: râsul. Dar dacă e adevărat că se ocupă cu satirizarea unor personagii vân­dute trup şi suflet năravurilor venale — ceea ce va provoca hohote copioa­se de râs — nu e mai puţin adevărat că această comedie dă la o parte o perdea discretă dar convingătoare, către o lume proaspătă care trebue să lichideze tocmai aceste năravuri”. In privinţa regiei, d-sa ne-a mai spus : „Am pretenţia că am înţeles bine textul şi că nu mai puţin l-au înţeles toţi interpreţii; şi dacă l am înţeles, n’am făcut altceva decât să mă stră­­du­esc, să-l ilustrez exact; adică, sa­tira usturătoare şi hazoasă am fă­cut-o să rămână satiră, momentele de atmosferă, de tensiune emoţio­nală umană, să rămână ceea ce s­unt. Cred că Teatrul Poporului care pen­tru regia comediei mi-a pus la dis­poziţie tot ceea ce însuşi a avut la dis­poziţie, urmăreşte cu acest spectacol descreţirea frunţilor muncitorilor pe care vrea să-i servească, neuitând că pe lângă divertisment — ca şi într’o fabulă de La Fontaine — trebue să ofere şi o morală”. D. N. N. Matei, interpretul „bătrâ­nului” ne spune : „Comedia e o farsă generoasă; la origini a fost altfel, dar d. Cazaban şi chiar d. Sebastian au prefăcut-o, făcând- o mai bună". D. Iacă Rădulescu are un rol mai puţin duios, ca negustor sgârcit şi rău, însă îi dă o linie caricaturală cu acel meşteşug al său cunoscut, de interpret al comedeii autohtone, in aceiaşi situaţie . Şi d-ra Zoe Gherii­ de IVALENTIN SILVESTRU­ simat — talent nativ — care ne măr­turiseşte cu sinceritate că va vorbi despre „Agapina” după premieră, când îşi va da seama dacă a realiza­t-o sau nu. D-ra Lilly Urseanu are un rol mai mic, dar nu se simte je­nată deloc. „Nu există roluri „mici” în teatru — ne declară d-sa — am învăţat asta la Teatrul Poporului de trei ani încoace. Studiindu-mi cu grijă personagiul voi fi de folos în ansamblu şi asta nu e puţin lucru”. D-ra Grazziela Constantiniu­, unul din personagiile ,,simpatice“ ale pie­sei e impresionată de fizionomia pu­ţin idealizată a „Ginei“; cu toate că rolul nu-i oferă prea mari­ posibilităţi, îl va interpreta cu toate tragerea de inimă. D-nii Colberti Ricardo şi Ale­xandru Miclescu au păreri bune des­pre personagiile respective. Amândoi ne spun lucruri interesante : „Personal ,— ne spune d. Colberti — sufăr transformarea personagiului meu. Şi eu trec dela un fel de viaţă la altul, sub influenţa unei ideologii pe care până acum n’am cunoscut-o. Socotesc deaceia că rolul mi s’a po­trivit tocmai bine. Dealtfel până acum am. Interpretat dubluri; acesta e primul meu rol adevărat". Săptămâna ¥Îit@csre n«n?*mHHnE8us^^ hw Vom vedea la Teatrul Papi­ avi .MOȘTENIREA" : D. LASCAR SEBASTIAN Ya mnca 7

Next