Ramuri, 1967 (Anul 4, nr. 2-12)
1967-02-15 / nr. 2
ACTUALI I A I LA CULTURĂ ȘI SPECIFIC REGIONAL stilistică etnică. Iată o expresie cu care ne-a deprins Lucian Blaga, dar care, la vremea ei, nu se poate să nu fi părut insolită. Acceptată în cîmpul sociologiei şi filozofiei culturii din Germania acelui timp, expresia introdusă de Blaga, prin eseistica sa, în circuitul temelor de discuţie curentă, avea de învins cîteva inerţii.El proiecta o noţiune ce se aplica de obicei unui individ asupra unei întregi grupări umane. Raţionamentul conducea la concluzia că şi o grupare omenească cu o anume stabilitate şi vechime e purtătoarea unui caset particular în stare de a o deosebi în orchestraţia etnică generală. Stilului individual, văzut ca o rezultantă a eredităţii şi biografiei, i-ar fi corespuns un stil care nu era al unui individ ci al unei sume de indivizi, sumă constituită istoric şi condiţionată de geografie (care stil neindividual ar fi fost şi el rezultatul unor factori determinanţi). Lucian Blaga dădea noţiunii de stil un înţeles — aşa cum îi plăcea să spună — abisal. El trecea peste superficialele „specificităţi“, adesea chestiuni de pitoresc, şi indica, undeva, dincolo de aparenţe, structurile motrice de o mare vechime, indiferente la timp, care pot modela exterior un stil, indiferent de schimbările pasagere de peisaj. Lucian Blaga punea problema din unghiul de vedere al artistului interesat de efectul modelator pe care diversele stiluri etnice le aduc în artă. El se întîlnea cu mai vechi preocupări şi încercări de definire a specificului naţional. Eseurile lui cădeau ca un punct final, căci încercau să înarmeze simplele intuiţii cu cîteva instrumente de lucru. Teoria specificului a fost susţinută Tritens de G. Ibrăileanu, care, într-o carte celebră, încerca să definească principala constantă — după el — a spiritualităţii româneşti, care ar fi fost spijinitul critic. Mihail Ralea a încercat şi el o definiţie, ca şi Camil Petrescu. Toate aceste încercări dovedeau conştiinţa generalizată a ideii de specific etnic, adică a găsirii unei trăsături unificatoare pentru românii de pe tot cuprinsul patriei. Nu e lipsit de interes să amintim că, deși nu coincid în totalitate, aceste încercări de definire găsesc puncte de contact comune. Efortul de sinteză e imposibil să nu lase la o parte elemente componente. Sinteza lui Blaga, de pildă, ca și cea a lui Ibrăileanu, eliminau foarte multe trăsături, rămînînd la una singură, care, ceea ce e foarte interesant, este mai susceptibilă de a reprezenta regiunile de baștină ale celor doi, adică Ardealul sau Moldova," decit să se poată aplica mulţumitor întregului. Există, deci, o stilistică rejjijiiiplá ? O specificitate parţială care contribuie la cea generali) ? Teoretic, răspunsul nu poate fi decit pozitiv. Cum noţiunea de specific e condiţionată de istoricitatea unei grupări, acolo unde există istorie există şi o bine marcată specificitate. Cu cit vechimea e mai mare, cu atît specificitatea e mai adîncă. Cum istoria nu poate nivela geografic acel dat natural care e un determinant esenţial, cu consecinţa dintre cele mai variate, din care cea economică nu e ultima, note diferenţiale există. în mod frecvent, cînd se discută despre marile popoare ale Europei, sînt invocate deosebirile regionale şi definite „tipurile“ caracterizante pentru o regiune sau alta. Un unificator teribil, un observator rapid de contraste este rîsul, şi cel mai adesea tipicităţile regionale, cu ceea ce au ele excentric, sunt ridiculizate insistent şi savuros intr-un folclor nescris uneori, însă cules, al fiecărei naţiuni. Tot ceea ce nu e notă comună e ridiculizat cu vervă şi talent, şi rîsul devine astfel un element de aglutinare etnică de o forţă rară. Niciodată, însă, aceste eficace satire minuscule nu depăşesc ceea ce în caricatură se numeşte şarjă prietenească, fapt care şi explică marea lor circulaţie. După frecventa circulaţie orală a unor astfel de compoziţii şi la noi, nu putem trage decit concluzia unor diferenţe de la o regiune la alta care n-au rămas necenzurate de un ochi critic sagace şi anonim. Consecinţa acestor diferenţieri nu se poate observa în plan cotidian. Deosebirile fizice şi lingvistice sunt neglijabile. Ele au, însă, consecinţe deosebite pe plan artistic, căci o stilistică regională există, ba, mai mult decit atît, o conştiinţă estetică a stilurilor regionale. Analizele literare nu au putut evita observaţia că proza ardeleană are un „ce“, comun şi poeziei ardelene, şi un aer inimitabil care o deosebesc net de cea din Muntenia, de exemplu. La fel, proza şi poezia moldoveană nu pot fi confundate stilistic cu cele muntene. O îngustă înţelegere a valorificării forţelor locale a dus uneori la exaltarea unor valori în dauna altora. Sublinierea specificităţii regionale nu înseamnă, însă, un nou accent pus pe „patriotismul local“, ci o delimitare a unor sfere estetice remarcate ca atare.Diversitatea stilistică are, însă, un factor comun inefabil, care dă nota specificului naţional. Asta explică de ceHlagan poate fi socotit eminescian şi de ce Ştefan Bănulescu e raportat ca structura la Lucian Blaga. Fiecare aparţine unui stil regional deosebit, purtînd însemnele specifice acelui stil, dar avînd în afund o structură comună netrădată. Se poate vorbi de o structură specifică în plan estetic Munteniei, Moldovei, Ardealului, Olteniei ? Recent, un tînăr critic, V. Nemoianu, vorbea de nota diferenţială pe care ar prezenta-o Banatul. O discuţie pe această temă este nu numai atractivă, dar şi de actualitate, prin afirmarea capacităţii creatoare multiple a poporului român. O STILISTICA DIFERENŢIALĂ ? COLOCVII • COLOCVII • COLOCVI 1-2-3-4-5. Câ există, aşa cum s-a mai spus şi în trecut, un „localism creator", un specific regional în cultură, literatură şi artă, ni se pare în afară de orice discuţie. Numai că recunoaşterea şi teoretizarea acestui principiu a fost (şi poate mai este pîndită pe alocuri şi astăzi) de unele erori şi primejdii, inutil a fi acoperite cu un gest pudic al mîinii. A le dezvălui deschis, chiar de la început, contribuie la însăşi buna desfăşurare a dezbaterii. O simplă privire aruncată în Europa, în lume, ne arată cît de riscate şi pline de complicaţii sînt revendicările prea accentuate făcute în numele diferitelor particularităţi regionale şi provinciale. Elveţia, de pildă, are de rezolvat o problemă „jurasiană“. In Belgia, conflictul este deschis între valoni şi flamanzi. Se vorbeşte acolo pînă şi de o „frontieră lingvistică“, in interiorul statului naţional belgian. De numeroasele conflicte, pe bază federativă, tribală etc., care agită tinerele state africane, sînt pline ziarele. Dăm, fireşte, cîteva exemple extreme, pentru claritatea demonstraţiei, căci datele istoriei şi culturii noastre sînt cu totul altele. Am admirat întotdeauna principiul de unitate care stă la baza poporului român, ferit de orice convulsii centrifuge, separatiste, autonomiste. Credem de altfel cu tărie, pe toate planurile, în superioritatea unităţii şi totalităţii asupra părţilor, a sintezei asupra analizei, a organismului asupra funcţiilor specializate, a integrării asupra disocierii. Aceasta nu vrea să spună că în faţa unităţii nu există multiplicitate, că generalul nu se loveşte în eternitate de particular. Dar în această dialectică profund creatoare, noi sîntem, ca să ne exprimăm astfel, de partea unităţii şi a omogenităţii. Din pulverizare nu se pot extrage nici adevăruri, nici esenţe, nici valori reprezentative, nici creaţii cu caracter de exponenţă. Pe de altă parte, fapte mari, durabile, monumentale, fără eforturi convergente, precis orientate şi finalizate, în funcţie de obiective „centrale“, nu sunt posibile. Cine nu preferă cristalul prafului amorf, templul doric fragmentului de coloană, marea epopee simplului episod ? Pe de altă parte, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, regionalismul — fie el cît de „creator“ — riscă uneori să se confunde, sau să decadă la nivelul unui simplu „provincialism". Iar „provincialismul", în ac- ADRIAN MARINO copfia sa negativă, este un mare adversar al culturii. Cînd într-un anumit mediu criteriile și ierarhiile obiective, măsurate la scara republicană, sînt repudiate şi înlocuite în favoarea unor pseudovalori strict locale ; cînd cutare critic începe să raţioneze aşa : „nu voi fi eu un mare critic, dar sînt cel mai mare critic din... Apahida"; cînd un oarecare bard local se proclamă cel mai mare liric din Dolhasca şi nu vrea sâ mai ţină seama de poeţii de la „centru", nu este nimic bun de aşteptat din partea unor astfel de reacţiuni. Provincialismul acumulează complexe nejustificate de superioritate şi inferioritate, sterilitatea îl pîndeşte, nu o dată resentimentele şi suficienţa îl domină. Nu cunoaştem un mediu mai prielnic ratării, invidiei şi competiţiei minore, joase, decît unele cercuri provinciale, total depăşite, obiect de literatură satirică şi umoristică, la noi şi în străinătate. O dată îndepărtate aceste obstacole reale sau potenţiale, discuţia devine cu adevărat interesantă şi constructivă. Provincia, ca realitate spirituală specifică, nu poate fi negată. „Există la orice popor — afirmă Mihai Ralea, în Fenomenul românesc — o nevoie de descentralizare sufletească locală, un suflet regional. Alte condiţii de trai, resturi de vechi tradiţii neasimilate, alt mediu geografic, desenează în marea masă a unei naţiuni insule de sine stătătoare". Factorul lingvistic este şi el foarte însemnat, ducînd la constituirea unor adevărate literaturi regionale. Exemplul clasic este oferit de domeniul francez, unde s-au constituit două grupe de literaturi dialectale, d’Oil şi d’oc, studiate de cercetători specializaţi, în capitole bine distincte de istorie literară. Deschidem Histoires des littératures, vol. III, Enciclopedia „Pleiadei", la compartimentul „Literaturi conexe", şi întîlnim o adevărată procesiune provincială : Le Poitou, La Normandie, La Bourgogne, La Lorraine, La Picardie, Le Pays de Liége (domaine d’Oil) şi La Gascogne, Le Bas-Languedoc, La Provence etc. (domaine d’oc). Cine nu cunoaşte mişcarea felibrilor, care a premiat şi pe ■ ■■■■■■■■ aaa» continuare In pagina 41. Dacă se cade de acord că o configuraţie geografică poate modifica, in colaborare cu istoria, structura spirituală a unui popor, acest lucru nu e valabil şi pentru entităţile geografice mai mici, bine definite istoriceşte ? (de pildă, marile provincii franceze, spaniole, româneşti etc.). 2. Se vorbeşte în mod curent despre un temperament ardelenesc, unul moldovean, unul oltenesc etc. Cît de întemeiate sînt, după părerea dv., aceste afirmaţii ? 3. Ce credeţi că e rezistent în teoria lui Ibrăileanu despre specificul regional ? In ce măsură intenţiile lui Ibrăileanu pentru definirea unui stil pot fi regăsite in preocupările de stilistică etnică ale lui Lucian Blaga ? 4. Diversitatea de structuri provinciale, formate istoriceşte, Înseamnă şi o diversitate estetică ? (ţSe poate vorbi de diferenţe stilistice între literatura ardeleană, moldoveană, munteană etc. ? 5. Care ar fi constanţele spiritului oltenesc în acest context ? ramuk . 3 AL. PIR . Ideea că individul ca şi colectivitatea se află în dependenţă de factori determinanţi externi, de mediu şi moment, cum zicea Taine, înțelegînd prin acestea circumstanţele geografice şi istorice, a făcut mare carieră în a doua jumătate a secolului trecut şi a rămas un adevăr cîştigat al psihologiei popoarelor, mai apoi al sociologiei, pînă astăzi. Convieţuirea în aceleaşi coordonate spaţiale şi temporale determină structura spirituală a unui popor, particularităţile sale specifice, altfel spus caracterul naţional. Evident, caracterul naţional însumează particularităţile specifice ale comunităţilor provinciale, în ţările unde asemenea unităţi etnice există (şi trebuie să specificăm că ele există pretutindeni), modelîndu-le, fără a le anula. Specificul provincial este desigur mai uşor de constatat în cadrul fiecărei naţiuni şi mai puţin izbitor pentru cineva din afara naţiunii respective care, în chip automat, îl integrează specificului naţional. Spre a exemplifica, normandul este pentru noi francez, catalanul spaniol, piemontezul italian, şi numai în rare cazuri ne dăm seama ce înseamnă, să zicem, caracterul breton. 2 Caracterul provincial este mai accentuat acolo unde limba provinciei este alta decît aceea a ţării sau cel puţin un dialect al ei. Dar şi în ţările în care provinciile folosesc doar graiuri ale limbii comune specificul provincial mai poate fi identificat. Aceasta e situaţia ţării noastre, unde deşi deosebirile de grai între provincii sînt mici şi niciodată un cetăţean din nordul ţării nu se găseşte în imposibilitatea de a fi înţeles de un cetăţean din sud, particularităţile regionale pot fi totuşi semnalate. Există prin urmare ovorbire domoală, moldovenească,una taraganata, ardelenească, alta, mai precipitată, pltinească, fiecare cu elemente de lexic proprii, mai ales dacă ne gîndim la graiul cel mai apropiat de limba literară, cel muntean. Influenţa instituţiilor de cultură, c a şcolii, a presei, a radioului şi televiziunii tind să niveleze aceste I particularităţi, din ce în ce mai greu de detectat la oamenii culţi şi foarte culţi, trăiţi I multă vreme în altă provincie decît cea nat taîâ. Numai cînd intră în joc orgoliul provinciei de naştere, particularităţile regionale specifice subzistă. 3 Ibrăileanu n-a teoretizat specificul regional, ci pe cel naţional. Din argumentarea sa este încă actuala ideea că specificul naţional nu e un dat fix, nemodificabil, ci o structură condiţionată istoric, o categorie psihologică şi sociologică, nu una biologică. Rezistă de asemenea ideea că numai în măsura în care ilustrează specificul naţional un scriitor poate ajunge universal, întrucît literatura universală nu se compune din opere cosmopolite, ci din scrieri eminamente specifice, ca acelea ale lui Dante, Shakespeare, Cervantes, Baudelaire, Goethe, Tolstoi, Eminescu.I s-a reproşat pe drept cuvînt lui Ibrăileanu că judecăţile sale critice sînt uneori apriorice şi că, procedînd statistic, a vrut să demonstreze superioritatea specifică a scriitorilor moldoveni, diminuînd sau neglijînd aportul scriitorilor din alte provincii. Pentru el, spiritul critic aparţinea în exclusivitate Iaşului, la care scriitorii munteni doar s-au raliat. Astfel, Topîrceanu şi Mihai Codreanu au reţinut mai mult atenţia lui Ibrăileanu decîtArghezi şi Blaga, Spiridon Popescu mai mult decît Rebreanu. Greşeala nu va fi repetată de Lucian Blaga, pentru carespecificul naţional e o matriţă stilistică, un rezultat al existenţei într-un anume orizont spaţial, acelaşi pentru toţi românii, plaiul. Ideea ca un spaţiu „ritmic ■ ■■■ ■ ■■■ ■ tflBBSB continuare in pagina 4 B ►