Ramuri, 1967 (Anul 4, nr. 2-12)

1967-02-15 / nr. 2

AC­T­UALI I A I LA CULTURĂ ȘI SPECIFIC REGIONAL ­stilistică etnică. Iată o expresie cu care ne-a deprins Lucian Blaga, dar care, la vremea ei, nu se poate să nu fi părut insolită. Acceptată în cîmpul sociologiei şi filozofiei culturii din Ger­mania acelui timp, expresia introdusă de Blaga, prin eseistica sa, în circuitul temelor de discuţie curentă, avea de învins cîteva inerţii.­­El proiecta o no­ţiune ce se aplica de obicei unui in­divid asupra unei întregi grupări uma­ne. Raţionamentul conducea la concluzia că şi o grupare omenească cu o anume stabilitate şi vechime e purtătoarea unui caset particular în stare de a o deosebi în orchestraţia etnică generală. Stilului individual, văzut ca o rezul­tantă a eredităţii şi biografiei, i-ar fi corespuns un stil care nu era al unui individ ci al unei sume de indivizi, sumă constituită istoric şi condiţionată de geografie (care stil neindividual ar fi fost şi el rezultatul unor factori de­terminanţi). Lucian Blaga dădea no­ţiunii de stil un înţeles — aşa cum îi plăcea să spună — abisal. El trecea peste superficialele „specificităţi“, ade­sea chestiuni de pitoresc, şi indica, un­deva, dincolo de aparenţe, structurile motrice de o mare vechime, indife­rente la timp, care pot modela exte­rior un stil, indiferent de schimbările pasagere de peisaj. Lucian Blaga pu­nea problema din unghiul de vedere al artistului interesat de efectul mode­lator pe care diversele stiluri etnice le aduc în artă. El se întîlnea cu mai vechi preocupări şi încercări de defi­nire a specificului naţional. Eseurile lui cădeau ca un punct final, căci încercau să înarmeze simplele intuiţii cu cîteva instrumente de lucru. Teo­ria specificului­ a fost susţinută Tri­­tens de G. Ibrăileanu, care, într-o carte celebră, încerca să definească princi­pala constantă — după el — a spiritu­alităţii româneşti, care ar fi fost spi­­ji­nitul critic.­­ Mihail Ralea a încercat şi el o definiţie, ca şi Camil Petrescu. Toate aceste încercări dovedeau con­ştiinţa generalizată a ideii de specific etnic, adică a găsirii unei trăsături uni­ficatoare pentru românii de pe tot cuprinsul patriei. Nu e lipsit de in­teres să amintim că, deși nu coincid în totalitate, aceste încercări de de­finire găsesc puncte de contact co­mune. Efortul de sinteză e imposibil să nu lase la o parte elemente compo­nente. Sinteza lui Blaga, de pildă, ca și cea a lui Ibrăileanu, eliminau foarte multe trăsături, rămînînd la una sin­­­gură, care, ceea ce e foarte interesant, este mai susceptibilă de a reprezenta regiunile de baștină ale celor doi, adică Ardealul sau Moldova,"­ decit să se poată aplica mulţumitor întregului. Există, deci, o stilistică rejjijiiiplá ? O specificitate parţială care contribuie la cea generali) ? Teoretic, răspunsul nu poate fi decit pozitiv. Cum noţiunea de specific e condiţionată de istoricita­­tea unei grupări, acolo unde există istorie există şi o bine marcată speci­ficitate. Cu cit vechimea e mai mare, cu atît specificitatea e mai adîncă. Cum istoria nu poate nivela geogra­fic acel dat natural care e un deter­minant esenţial, cu consecinţa dintre cele mai variate, din care cea econo­mică nu e ultima, note diferenţiale există. în mod frecvent, cînd se dis­cută despre­­ marile popoare ale Eu­ropei, sînt invocate deosebirile regio­nale şi definite „tipurile“ caracterizante pentru o regiune sau alta.­­ Un unifi­cator teribil, un observator rapid de contraste este rîsul, şi cel mai ade­sea tipicităţile regionale, cu ceea ce au ele excentric, sunt ridiculizate insistent şi savuros intr-un folclor nescris une­ori, însă cules, al fiecărei naţiuni. Tot ceea ce nu e notă comună e ridicu­lizat cu vervă şi talent, şi rîsul de­vine astfel un element de aglutinare etnică de o forţă rară.­ Niciodată, însă, aceste eficace satire minuscule nu de­păşesc ceea ce în caricatură se nu­meşte şarjă prietenească, fapt care şi explică marea lor circulaţie. După frec­venta circulaţie orală a unor astfel de compoziţii şi la noi, nu putem trage decit concluzia unor diferenţe de la o regiune la alta care n-au rămas ne­cenzurate de un ochi critic sagace şi anonim. Consecinţa acestor diferen­ţieri nu se poate observa în plan co­tidian. Deosebirile fizice şi lingvistice sunt neglijabile. Ele au, însă, consecinţe deosebite pe plan artistic, căci o sti­listică regională există, ba, mai mult decit atît, o conştiinţă estetică a sti­lurilor regionale.­­ Analizele literare nu au putut evita observaţia că proza ar­deleană are un „ce“, comun şi poeziei ardelene, şi un aer inimitabil care o deosebesc net de cea din Muntenia, de exemplu. La fel, proza şi poezia moldoveană nu pot fi confundate sti­listic cu cele muntene. O îngustă în­ţelegere a valorificării forţelor locale a dus uneori la exaltarea unor valori în dauna altora. Sublinierea specifi­cităţii regionale nu înseamnă, însă, un nou accent pus pe „patriotismul lo­cal“, ci o delimitare a unor sfere es­tetice remarcate ca atare.­­Diversitatea stilistică are, însă, un factor comun inefabil, care dă nota specificului na­­ţional. Asta explică de­ ceHlagan poate fi socotit eminescian şi de ce Ştefan Bănulescu e raportat ca structura la Lucian Blaga.­ Fiecare aparţine unui stil regional deosebit, purtînd însem­nele specifice acelui stil, dar avînd în afund o structură comună netrădată. Se poate vorbi de o structură speci­fică în plan estetic Munteniei, Moldo­vei, Ardealului, Olteniei ? Recent, un tînăr critic, V. Nemoianu, vorbea de nota diferenţială pe care ar prezen­ta-o Banatul. O discuţie pe această temă este nu numai atractivă, dar şi de actualitate, prin afirmarea capaci­tăţii creatoare multiple a poporului român. O STILISTICA DIFERENŢIALĂ ? COLOCVII • COLOCVII • COLOCVI 1-2-3-4-5. Câ există, aşa cum s-a mai spus şi în trecut, un „localism creator", un specific regional în cultură, literatură şi artă, ni se pare în afară de orice discuţie. Numai că recunoaşterea şi teoretizarea aces­tui principiu a fost (şi poate mai este pîndită pe alocuri şi astăzi) de unele erori şi pri­mejdii, inutil a fi acoperite cu un gest pudic al mîinii. A le dezvălui deschis, chiar de la început, contribuie la însăşi buna desfăşu­rare a dezbaterii. O simplă privire aruncată în Europa, în lume, ne arată cît de riscate şi pline de complicaţii sînt revendicările prea accentu­ate făcute în numele diferitelor particulari­tăţi regionale şi provinciale. Elveţia, de pil­dă, are de rezolvat o problemă „jurasiană“. In Belgia, conflictul este deschis între valoni şi flamanzi. Se vorbeşte acolo pînă şi de o „frontieră lingvistică“, in interiorul statului naţional belgian. De numeroasele conflicte, pe bază federativă, tribală etc., care agită tinerele state africane, sînt pline ziarele. Dăm, fireşte, cîteva exemple extreme, pen­tru claritatea demonstraţiei, căci datele is­toriei şi culturii noastre sînt cu totul altele. Am admirat întotdeauna principiul de uni­tate care stă la baza poporului român, ferit de orice convulsii centrifuge, separatiste, au­tonomiste. Credem de altfel cu tărie, pe toate planurile, în superioritatea unităţii şi totalităţii asupra părţilor, a sintezei asupra analizei, a organismului asupra funcţiilor specializate, a integrării asupra disocierii. Aceasta nu vrea să spună că în faţa uni­tăţii nu există multiplicitate, că generalul nu se loveşte în eternitate de particular. Dar în această dialectică profund creatoare, noi sîntem, ca să ne exprimăm astfel, de partea unităţii şi a omogenităţii. Din pulverizare nu se pot extrage nici adevăruri, nici esenţe, nici valori reprezentative, nici creaţii cu ca­racter de exponenţă. Pe de altă parte, fapte mari, durabile, monumentale, fără eforturi convergente, precis orientate şi finalizate, în funcţie de obiective „centrale“, nu sunt po­sibile. Cine nu preferă cristalul prafului amorf, templul doric fragmentului de co­loană, marea epopee simplului episod ? Pe de altă parte, chiar cu cele mai bune intenţii din lume, regionalismul —­ fie el cît de „creator“ — riscă uneori să se con­funde, sau să decadă la nivelul unui simplu „provincialism". Iar „provincialismul", în ac- ADRIAN MARINO copfia sa negativă, este un mare adversar al culturii. Cînd într-un anumit mediu cri­teriile și ierarhiile obiective, măsurate la scara republicană, sînt repudiate şi înlo­cuite în favoarea unor pseudovalori strict locale ; cînd cutare critic începe să ra­ţioneze aşa : „nu voi fi eu un mare critic, dar sînt cel mai mare critic din... Apahida"; cînd un oarecare bard local se proclamă cel mai mare liric din Dolhasca şi nu vrea sâ mai ţină seama de poeţii de la „cen­tru", nu este nimic bun de aşteptat din par­tea unor astfel de reacţiuni. Provincialismul acumulează complexe nejustificate de su­perioritate şi inferioritate, sterilitatea îl pîn­­deşte, nu o dată resentimentele şi suficienţa îl domină. Nu cunoaştem un mediu mai prielnic ratării, invidiei şi competiţiei mi­nore, joase, decît unele cercuri provinciale, total depăşite, obiect de literatură satirică şi umoristică, la noi şi în străinătate. O dată îndepărtate aceste obstacole reale sau potenţiale, discuţia devine cu adevărat interesantă şi constructivă. Provincia, ca realitate spirituală specifică, nu poate fi negată. „Există la orice popor — afirmă Mihai Ralea, în Fenomenul românesc — o nevoie de descentralizare sufletească locală, un suflet regional. Alte condiţii de trai, resturi de vechi tradiţii neasimilate, alt me­diu geografic, desenează în marea masă a unei naţiuni insule de sine stătătoare". Fac­torul lingvistic este şi el foarte însemnat, du­­cînd la constituirea unor adevărate lite­raturi regionale. Exemplul clasic este oferit de domeniul francez, unde s-au constituit două grupe de literaturi dialectale, d’O­il şi d’oc, stu­diate de cercetători specializaţi, în capitole bine distincte de istorie literară. Deschi­dem Histoires des littératures, vol. III, En­ciclopedia „Pleiadei", la compartimentul „Literaturi conexe", şi întîlnim o adevărată procesiune provincială : Le Poitou, La Nor­mandie, La Bourgogne, La Lorraine, La Pi­cardie, Le Pays de Liége (domaine d’O­il) şi La Gascogne, Le Bas-Languedoc, La Pro­vence etc. (domaine d’oc). Cine nu cunoaşte mişcarea felibrilor, care a premiat şi pe ■ ■■■■■■■■ aaa» continuare In pagina 4­1. Dacă se cade de acord că o configu­raţie geografică poate modifica, in co­laborare cu istoria, structura spirituală a unui popor, acest lucru nu e valabil şi pentru entităţile geografice mai mici, bine definite istoriceşte ? (de pildă, marile pro­vincii franceze, spaniole, româneşti etc.). 2. Se vorbeşte în mod curent despre un temperament ardelenesc, unul moldovean, unul oltenesc etc. Cît de întemeiate sînt, după părerea dv., aceste afirmaţii ? 3. Ce credeţi că e rezistent în teoria lui Ibrăileanu despre specificul regional ? In ce măsură intenţiile lui Ibrăileanu pen­tru definirea unui stil pot fi regăsite in preocupările de stilistică etnică ale lui Lucian Blaga ? 4. Diversitatea de structuri provinciale, formate istoriceşte, Înseamnă şi o diver­sitate estetică ? (ţSe poate vorbi de dife­renţe stilistice între literatura ardeleană, moldoveană, munteană etc. ? 5. Care ar fi constanţele spiritului olte­nesc în acest context ? ramuk­ . 3 AL. P­I­R . Ideea că individul ca şi colectivitatea se află în dependenţă de factori determi­nanţi externi, de mediu şi moment, cum zicea Taine, înțelegînd prin acestea circumstan­ţele geografice şi istorice, a făcut mare ca­rieră în a doua jumătate a secolului trecut şi a rămas un adevăr cîştigat al psihologiei popoarelor, mai apoi al sociologiei, pînă astăzi. Convieţuirea în aceleaşi coordonate spaţiale şi temporale determină structura spirituală a unui popor, particularităţile sale specifice, altfel spus caracterul naţional. Evi­dent, caracterul naţional însumează parti­cularităţile specifice ale comunităţilor pro­vinciale, în ţările unde asemenea unităţi etnice există (şi trebuie să specificăm că ele există pretutindeni), modelîndu-le, fără a le anula. Specificul provincial este desigur mai uşor de constatat în cadrul fiecărei naţiuni şi mai puţin izbitor pentru cineva din afara naţiunii respective care, în chip automat, îl integrează specificului naţional. Spre a exemplifica, normandul este pentru noi fran­cez, catalanul spaniol, piemontezul italian, şi numai în rare cazuri ne dăm seama ce înseamnă, să zicem, caracterul breton. 2 Caracterul provincial este mai accen­tuat acolo unde limba provinciei este alta decît aceea a ţării sau cel puţin un dialect al ei. Dar şi în ţările în care provinciile folosesc doar graiuri ale limbii comune specificul provincial mai poate fi identificat. Aceasta e situaţia ţării noastre, unde deşi deosebirile de grai între provincii sînt mici şi niciodată un cetăţean din nordul ţării nu se găseşte în imposibilitatea de a fi înţeles de un cetăţean din sud, particulari­tăţile regionale pot fi totuşi semnalate. Exis­tă prin urmare o­­vorbire domoală, moldo­venească,­­una taraganata, ardelenească, alta, mai precipitată, pltinească, fiecare cu elemente de lexic proprii, mai ales dacă ne gîndim la graiul cel mai apropiat de limba literară, cel muntean. Influenţa in­stituţiilor de cultură, c a şcolii, a presei, a ra­dioului şi televiziunii tind să niveleze aceste I particularităţi, din ce în ce mai greu de detectat la oamenii culţi şi foarte culţi, trăiţi I multă vreme în altă provincie decît cea na­­t taîâ. Numai cînd intră în joc orgoliul pro­vinciei de naştere, particularităţile regionale specifice subzistă. 3 Ibrăileanu n-a teoretizat specificul re­gional, ci pe cel naţional. Din argumentarea sa este încă actuala ideea că specificul na­ţional nu e un dat fix, nemodificabil, ci o structură condiţionată istoric, o categorie psihologică şi sociologică, nu una biologică. Rezistă de asemenea ideea că numai în măsura în care ilustrează specificul naţional un scriitor poate ajunge universal, întrucît literatura universală nu se compune din opere cosmopolite, ci din scrieri eminamente specifice, ca acelea ale lui Dante, Shakes­peare, Cervantes, Baudelaire, Goethe, Tol­stoi, Eminescu.I­ s-a reproşat pe drept cuvînt lui Ibrăileanu că judecăţile sale critice sînt uneori apriorice şi că, procedînd statistic, a vrut să demonstreze superioritatea speci­fică a scriitorilor moldoveni, diminuînd sau neglijînd aportul scriitorilor din alte pro­vincii. Pentru el, spiritul critic aparţinea în exclusivitate Iaşului, la care scriitorii mun­teni doar s-au raliat. Astfel, Topîrceanu şi Mihai Codreanu au reţinut mai mult aten­ţia lui Ibrăileanu decît­­Arghezi şi Blaga, Spiridon Popescu mai mult decît Rebreanu. Greşeala nu va fi repetată de Lucian Blaga, pentru care­­specificul naţional e o matriţă stilistică,­ un rezultat al existenţei într-un anume orizont spaţial, acelaşi pentru toţi românii, plaiul. Ideea ca un spaţiu „ritmic ■ ■■■ ■ ■■■ ■ tflBBSB continuare in pagina 4 B ►

Next