Ramuri, 1972 (Anul 9, nr. 1-12)

1972-01-15 / nr. 1

PANAIT ISTRATI VIE D'ADIUEN ZOGRAFFI * * * LEVER DU SOLEIL LES EDITIONS RIEDER 108, BOJU.BV.WHO SAINT-GE­LIAIN * PARIS RAMURI • 15 studii . MEDITERANA LUI PANAIT ISTRATI Mediterana este m­arele orgoliu al Eu­ropei, spaţiu privilegiat în care s-au năs­cut cultura greacă şi toţi factorii esen­ţiali ai civilizaţiei europene, spaţiu al măsurii, cuprins între infinitul Atlanti­cului şi cel al Nirvana, între înşelăciu­nea luminii, in sudul plin de mirare, şi cea a întunericului, în Septentrionul unde apa, aerul şi pămîntul fuzionau, întîm­­pinîndu-l pe Pytheas la Thule. Medite­rana înseamnă atracţia soarelui şi a ce­lei mai vechi culturi europene. Drumul spre sud a fost bătătorit mult înaintea lui Istrati, dar el nu merge pe urmele nimănui. Nu un pelerinaj spiritual îl aduce pe țărmurile mediteraneene, ci do­rul de soare, climatul lor paradisiac. Călătorind spre Alexandra, în romanul Méditerranée, Lever du soleil, Adrian Zo­­graffi, eroul eponim al ciclurilor istra­­tiene realizează ceea ce Camus va descor­peri parcurgînd, un an după moartea lui Istrati, ruta inversă,din Mediterana spre Europa Centrală , bucuria incomparabilă a soarelui, în Prefaţa scrisă probabil în 1953, care însoţeşte reeditarea primului său volum, L’Envers et VEndroit, Camus expune concluziile acestei experienţe în­­tr-o formă explicită. Născut la jumătate distanţă de mizerie şi de soare, el a avut la Alger o copilărie fericită. Copilul ce simţea în el forţe infinite se izbea doar de prejudecăţi şi de prostie, dar sărăcia nu constituia pentru el nici un fel de obstacol, căci, în Africa, soarele şi ma­rea nu costă nimic. Mult mai tîrziu, la vîrsta bărbăţiei, Camus descoperă, în Franţa, nefericirea cartierelor industriale lipsite de cer, unde sărăcia se conjugă fără nici o speranţă cu urîţenia. Dife­renţa de firmament anulează comparaţia acestei imagini cu cea mai cruntă mize­rie arabă. Pe lîngă toate nedreptăţile din lume, mai există una de care nimeni nu vorbeşte, aceea a climatului. Lăsînd în urmă o Constanţă îngheţată, Adrian Zograffi găseşte la Istanbul pri­măvară, iar în Smyrna şi Pireu, vară mo­derată. „Fericiţi muritori !“ — exclamă el, în Grecia, unde locuitorii au enormul avantaj de a ignora frigul, avînd de în­durat numai foamea.­ Dar încă de la Istanbul, privindu-i pe turcii tolăniţi ,la soare, în care e incapabil să recunoască războinicii ce au împins, odinioară, te­roarea pînă sub porţile Vienei, Adrian­­ Zograffi are revelaţia a două aspiraţii distincte : comoditatea materială şi como­ditatea psihică. Aceasta din urmă îl ca­racterizează pe mediteranian, răscumpă­­rînd-o cu prisosinţă pe cealaltă. „Ils ne font aucun cas de la du­­reté .de l’existence et ne se tuent pas pour les c'ommódités matérrelles. La com­­modité psychique leur est bien plus chére et je comprends cela. Ils sont capables de passer des heures au soleil, á contempler les splendeurs naturelles, et â faire ron­­fler une chibouque â demi éteinte. Je ne le vois pas envier le sorţ des troupeaux ouvriqrs des usines modernes au sens desquels, probablement, le soleil a été eréé pour réchauffer les chats. Non. So­leil d’abord, également pour les humains. et ensuite le bifteck et le fâux-col.“ Ideea enunțată de Istrati cu titlu de observaţie apare la Camus ca o conclu­zie a unei experienţe personale, expusă în aceeaşi prefaţă la VEnvers et l’Endroit: „Pendant huit jours, îl y a longtemps, j’ai vécu combié des biens de ce monde : nous dormions sans tóit, sur une plage, je me nourrissais de fruits , et je passais la rnoitié de mes journées dans une eau d'serte. J’ai appris á cette époque une vérité qui m’a toujours poussée â rece­­voir les si'gnes ■ du confort, ou de l’insrtal­­lation, avec ironie, impatience, et quel­­quefois avec fureur.“ Asemenea pretenții de la e­­xistență prezintă marele avan­taj de a-i garanta acesteia o anumită libertate : libertatea celui care nu po­sedă nimic. Climatul generos ce prezervă individului măcar o parte din efortul pentru asigurarea minimei existenţe este, fără îndoială, o şansă unică. Iar din a­­ceastă şansă poate rezulta, dacă nu în­totdeauna un echilibru, cel puţin o sa­tisfacţie deosebită, cu condiţia, bineîn­ţeles, ca să existe conştiinţa acestei şanse. Istrati şi Camus vin unul spre celălalt din direcţii opuse. Lui Camus i-a trebuit experienţa exilului, contactul cu Europa Centrală devenind pentru el anti-Mediterana, spre a înţelege şi expri­ma lecţiile primite în copilărie, legătura sa organică cu peisajul dătător de echi­libru. Coborînd din Nord, cu vocaţia vagabondajului şi a existenţei libere, Istrati găseşte în Mediterană peisajul pe măsura acestor instincte. Itinerariul meridional al lui Istrati cu­prinde cu precădere partea răsăriteană a bazinului mediteranean, îl începe încă din Bosfor, traversează rapid coastele gre­ceşti, salută insulele, se opreşte o clipă interminabilă la Napoli, pare că se împot­moleşte în Egipt, trece apoi în Liban, de aici în Siria şi, cu o escală la muntele Athos, se înapoiază la Istanbul, păstrînd mereu la orizont, inabordabilă. Marsilia, întreaga rută se află, însă, sub semnul riscului. Călător clandestin, Adrian Zo­­praffi o parcurge înspăimîntat şi ameţit. Contemplarea peisajului îi este otrăvită de preocuparea pentru supravieţuire, dar preţul­­ însuşi al contemplării îi sporeşte acesteia valoarea. în operă, această per­manentă tensiune în care se găseşte ero­ul afectează percepţia peisajului. Preocu­pat de asigurarea existenţei, Adrian în­registrează peisajul inteligent şi conven­ţional. Cînd, asumîndu-şi riscurile, se lasă cuprins de beţia luminii, exclamaţiile ex­taziate escamotează contururile peisaju­lui. Extazul mediteranean se mulţumeşte să derive din plăcerea terestră de a scru­ta lumea de pe terasa unei cafenele arabe. Frămîntaţi de pasiunile lor, ceilalţi e­­roi călători înregistrează peisajele avînd disponibilă numai o parte a atenţiei. în Le refrain de la Fosse, Marcu şi Aurel, siliţi să renunţe definitiv la Neranţula, pleacă în Egipt ca spre o ţară a făgă­duinţei şi Egiptul rămîne, într-adevăr, o abstractă ţară a făgăduinţei, cu lumină multă şi oameni generoşi. După moartea lui Aurel, Marcu se opreşte la Constan­­tinopole, în drum spre România, într-un oraş fără înfăţişare, din care numai a­­custica există : materia se sublimează în sunet, Bosforul e intonația pasională din cîntecul barcagiilor, Istambulul e suspi­nul patetic Aman­dre ! „C’est une des rares villes du monde qui n’ennuie jamais l’homme sensible. C’est un poeme joyeux et triste, sincere dans Ies deux cas. II n’y a que le Bosphore qui sache gonfler d'élan héro'i­­que une médiocre chanson, et c’est á Constantinople qu’oh entend â chaque pas le plus beau, le plus complet, le plus inexprimable soupir qu’une âme meurtrie puisse exhaler : le fameux aman bré : tdu Turc et de tous Ies Orientaux qui parlent sa langue. „Oui, ce souipir, on l’emitentd â chaque pa's, et ,cela vous fait toujours tressaiil­­lir car c’est tdujours sincére, comme la. chanson médiocre qu’un batelier heureux débite passionnément sur le Bosphore. C’est ainsi : c’est la Turquie, Aman bré ! Stamboul et Son âme.. .“ Debarcat în același Constantinopole, dintr-o închisoare plutitoare, Stavru­ Dra­­gomir din Kyra Kyrolina descoperă străzi murdare pline de cîini rîioși, de vînză­­tori de salep, de pelerini orbi, de fumă­tori de narghilea, poduri, lupanare, cai de călărie, într-o ordine pe care i-o dic­tează graba de a vedea totul. Obosit a­­poi, îi pătrunde calmul, contemplînd o­­glinda magică a Bosforului : „Mon regard fixé sur l’eau calme, bu­­vait avidement des images fantaisistes de contes orientaux : Ies ombres des palais et des eoniféres que te soleil couchant projetait ét allorigeait â vue d’oeil dans le miroir assombri du Bosphore — ainsi que, plus loin, toute une gamme de cou­­leurs vives, taches d’or, taches de cuivre, rouge comme le feu, se perdant, tout au fond, contre Ies collines aux crétes mau­­ves renversées dans la mer.” Imaginea orașului apare, în acest caz, pur vizuală. Acustica lipseşte din acele detalii de atmosferă ce se acumulaseră fe­bril; în restul periplului lui Stavru, per­cepţia se modifică însă. Din Beyruth nu apare decît un colţ din terasa unei,cafe­nele şi o narghilea. Damascul e învelit într-un nor de praf, în schimb, pe o promenadă în afara oraşului i se oferă lui Stavru o paradă de costume orientale, de voci fermecătoare şi gesturi de salut graţioase, spectacol ce rămîne complet exterior eroului nefericit şi ignorat, ca într-o scenă onirică din Halima. Asia Mică pare, apoi, o colecţie de nume a că­ror sonoritate e agitată în aer ca un clopoțel : Diarbekir, Alep, Angora, Sivas, Erzerum... în sfîrșit, Muntele Liban își de­rulează imaginea în ritmul unei elegii : „Ghazir !... Ghazir !... Et toi, Dlepa !... Et toi, Harmon !... Et toi, Malmetein !... Et vous, cédres aux longs bras fraternels, qui paraissez vouloir embrasser toute la terre !... Et vous, grenadiers, qui vous contentez de trois poignées de mousse ra­­massée dans la fente d’un rocher, pour offrir au voyageur errant votre fruit ju­­teux !... Et toi, Meditérranee, qui l’aban­­donnes, voluptueuse, aux caresses de ton Dieu brûlant et qui étales ton immen­sity sans tache aux pauvres fenêtres des maisonnettes libanaises, superposées face à l’infini !... A tous et­­ toutes, je dis adieu !...“ Refăcînd drumul lui Stavru, Adrian Zograffi alungă misterul poetic din ima­gine. Iată Constantinopolul său : „...Collines verdoyantes qui se mirent dans la mer du Bosiphore, majestuex lac sillonné en tous sens par une fourmiliére de bateaux-mouches, caiques, chaloupes et barques. Toute la vie s’étale en pleine rue oü l’on travaille, on mange, on dort, on se divertit, parfois dans le voisinage „Méditerranée... Je crois que je m’épanouirai, ce matin prochain oú mes yeux plongeront soudain dans son éblouissant iniini." PANAIT ISTRATI immediat des chiens dégoutants. Les ter­­rasses des cafés sont bondées de Tűrés qui jouent au ghioulbahar, fument des narguilés, révassent...“ etc. Recunoaştem toate elementele, dar com­poziţia nu mai e aceeaşi, istoricul nu mai transcende în fabulos, căci tânărul avid de senzaţii e doar un reporter, înregis­trat exclusiv auditiv sau exclusiv vi­zual. Constantinopolul lui Marcu sau al lui Stavru era tărîmul pe măsura desti­nului. Oraş cu istorie, cu configuraţie fi­zică, socială, etnică, psihologică, Constan­tinopolul lui Adrian nu mai are unitate, frazele descrierii însăşi minîndu-se una pe cealaltă : colinele verzi se oglindesc în Bosfor, dar oglinda e brăzdată în toate sensurile de un furnicar de vaporaşe, ce tulbură, prin urmare, reflexul. Peisajul solar al Mediteranei este, la Istrati, spaţiul iluziilor. Toate plecările spre Sud vizează o himeră, căci inocenţa pierdută­­ a lui Stavru, absenţa Neran­­ţulei pentru Marcu şi Aurel, dezonoarea lui Muşa, boala lui Mihai constituie ire­parabilul asupra căruia climatul para­disiac şi şansa lui nu au nici o putere. Destinul pare să dea acestor eroi o clipă de răgaz deosebit de dulce pe malurile acestei mări atît de albastre. Soarele încăl­zeşte trupurile bolnave, vagabonzii pot trăi cu un efort minim şi spe­ranţa renaşte. Dar existenţa nu e decît „o escrocherie divină”. Barba Iani moare şi frumuseţea Muntelui Liban apune pentru Stavru. Aurel moare şi Marcu părăseşte Egiptul, împins de destin spre tragicul Constantinopode. Mihail moare și Adrian Zograffi abandonează Medi­­teranna. Méditerranée. Coucher du soleil, ultima carte a,lui Istrati, se încheie cu o renegare : „Assez de tes farces méditerranéennes ! Voilă six années que tu gaspilles ta meilleure séve â traîner avec des loqueş humaines comme Moussa, des cocottes comme Sarah, des souteneurs comme Klein, des esorocs comme Moldovan et . avec tous Ies vagabonds plus ou moins salauds qui pullulent dans ta Méditer­ranée.“ Nu sunt vorbele lui Adrian Zograffi, dar eroul le acceptă şi se supune lor plecînd spre Franţa. Mirajul Mediteranei s-a risipit şi cu el vraja din jurul perso­najelor s-a destrămat. O întreagă operă pare să-şi afle aici negarea şi, trezit din visul în care o imaginase, autorul însuşi s-a grăbit spre moarte. Gabriela-Maria Pintea

Next