Ramuri, 1976 (Anul 13, nr. 1-12)

1976-07-15 / nr. 7

• Facsimile Pentru mine, care, ca şi atîţia din generaţia mea l-am cunoscut foarte bine pe autorul aceluia ini­mitabil şi suculent Hronicul Măscă­riciului Vălătuc, două imagini, ca două obrazuri a două individua­lităţi diferite s-au păstrat de-a lun­gul vremii : una veselă, ghiduşă şi soitică, mondenă şi cheflie, culti­­vînd spiritul şi ironia, practicind prodigios calamburul şi improvizind cu facilitate epigrama, iar cealalta a scriitorului de rasă, chinuit de perfecţie, obsedat de­ vocabular, trudind la fiece pagina şi la fie­care cuvînt, fie că era o traducere, fie o creaţie proprie, cizelind, mi­gălind, dibuind neostenit şi reve­nind mereu pînă cînd, în fine, se arăta satisfăcut de ceea ce urm să fie pus sub ochii cititorului. Şi nu ştiu de ce, totdeauna, cînd m-am gîndit la el, la şorticăriile şi ghi­­duşiile lui, la calambururile şi epi­gramele lui, la viaţa-i risipita in societate şi printre prieteni, am spus „Păstorel“ , iar cînd ii luam în mînă Hronicul sau Mici satis­facţii, Bereu Leibovici. Un porc de cine ori cele două volume Tamne şi otravă, brusc, din minte, prin nu ştiu ce puteri disociative Păsto­rel se retrăgea, dispărea, se pier­dea temporar undeva ca sa se ivească Al. O. Teodoreanu. Astfel, unul era Păstorel şi altul Al. O. Teodoreanu şi amîndoua numele defineau două profiluri cu două distincte manifestări. Dar am­bele înfăţişau acelaşi om de spu­­moasă şi şlefuită inteligenţă, e subţire şi stratificată cultura, de scînteietoare vervă, de fineţe scri­itoricească şi de remarcabil talent, prietenos, cald, uman. Păstorel, cu un soi de copilărie inuzabilă în el, se juca. Al. O. Teo­doreanu, serios şi lucid, grav şi me­ticulos, crea. Şi opera lui restrînsă, cum a lăsat-o, dar esenţială, stă în timp cu cinste şi cu preţuire vie , în biblioteca oricărui iubitor de bună şi de frumoasă literatură. Răsfoiam zilele trecute un catalog al poeziei româneşti, tipărit în mar­­­tie 1939 de „Cartea Românească“, avînd această explicaţie din partea editurii : „Acest catalog a fost ti­părit în cadrul manifestării a Zece zile închinate poeziei româneşti, organizată de către editura noastră. El cuprinde enumerarea, în ordine alfabetică, a poeţilor cît şi a lucră­rilor tipărite în ultimii zece ani. Nu avem pretenţiunea de a fi dat un catalog complet. Credem că am făcut şi prin aceasta un serviciu ce­lor interesaţi, precum şi un pas înainte pentru cunoaşterea litera­turii noastre­. Şi catalogul se des­chide cu un fel de prefaţă în ver­suri, cu titlul „La Heliade“, sem­nată de Al. O. Teodoreanu. Prilej de reflecţii şi de melan­colii, după aproape patru decenii... Am socotit poeţii : sunt peste cinci sute cincizeci iar titlurile volume­lor însumează mai mult de o mie. Lista cuprindea, natural, numai ediţiile care se imprimaseră între 1929 şi 1939. Nu lipseau din ea — şi îi menţionez în ordine alfabetică — cei vechi : Vasile Alecsandri, Gri­­gore Alexandrescu şi Dimitrie An­gl­el, Cezar Boliac şi Ion Budai-De­­leanu, Vasile Cîrnova, Coşbuc şi Panait Cerna, Mihail Eminescu, * Octavian Goga, Şt. O. Iosif, C. Ne­­gruzzi, Ion Neniţescu şi Ştefan Pe­tică, Al. Russo, Al. Vlahuţă şi Dui­­liu Zamfirescu. Şi venea apoi fa­langa mare în care a crescut ge­neraţia noastră : Tudor Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Demostene Botez, Mihai Co­­dreanu, Aron Cotruş, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac, Ion Minu­­lescu, Adrian Maniu, Ion Pillat, G. Topîrceanu, Ion Vinea — anunţat cu volumul Prund, pe care nu l-a văzut nimeni, fiindcă n-a fost ti­părit niciodată — şi V. Voiculescu. In sfîrşit, poeţii cu mult mai tineri decît mine, de vîrsta mea sau de­­păşindu-mă cu cîţiva ani şi cata­logul continuă cu Vlaicu Barna la primul volum, ca şi Mihai Beniuc, apoi Geo Bogza care figurează cu Poemul invectivă, Dan şi Emil Botta, Radu Boureanu, Barbu Bre­­zianu, D. Ciurezu, B. Fundoianu căruia îi apar tirziu Priveliştile, Virgil Gheorghiu, Eugen Ionescu cu Elegii pentru fiinţe mici, unica lui plachetă de versuri, Eugen Jerpe­­leanu, George Lesnea, D. Orfanul, numele adevărat al lui Dimitrie Stelaru, Sașa Pană, Al. A. Phi­­lippide, căruia, după Aur sterp îi urmase Stînci fulgerate, Zaharia Stancu, Simion Stolnicul, Mircea Streinul, Cicerone Teodorescu, Vir­gil Treboniu, de care parcă de un veac nu se mai aude nimic, Ilarie Voronca şi Dragoş Vrînceanu. Nu m-a preocupat cîte emisiuni sînt în catalogul acesta şi cît de regretabile ar putea să fie pentru poezia noastră. M-a interesat măi cu deosebire cine sînt poeţ­i şi ce reprezintă ei, — şi desigur sînt încă mulţi care ar fi trebuit însemnaţi aici dacă ar fi intrat în vederile mele să fac o critică a catalogului, care n-ar avea, drept vorbind, nici un sens. Dar cine vor fî fost şi îi iau pe cîţiva din ei, dintre cel puţin două sute, în aceeaşi or­dine a alfabetului : C. Berbescu, Roman Boca, P. Boian, N. I. Bon­­toş, Anesia I. Bradovan, Al. Bucur, Silvia Bucur, Doina Bucur, Mia Cerna, Chiriţescu­-Hotarele, Lucilla Chiţu, G. F. Ceauşeanu, D. Cornea, Maximilian Costin, Al. Crăciunescu, N. Cristescu, C. R. Crişan, Al. Croi­­toru, I. Doremidont, Stelian Doru, I. Dudă, Aglaia Dumitrescu, A. Fe­­diuc, I. Focşăneanu, Dan Fulger, R. V. Furtună, B. I. Gîdea, Horia Ghinea, I. Glonţescu, I. V. Han­­ganu, G. T. Haşeganu, Ştefan Ho­­rint, N. Iancu, M. D. Ioanid, C. Io­­nescu-Olt, Tell. Ionescu, Traian Io­­nescu, Petre Ionescu, P. P. Iorda­­che, C. Jaleş, Dik. Manovici, Geor­ge Marian, G. Măceşanu, Victor Măgură, H. Mihăilescu, V. Min­­gheros, Lia Mirea, N. Moisiu, C. Moravici, George Moroşanu, N. Mareş, P. Murgeanu, N. Nedea, G. Negru, Al. Negură, Frasin Ne­greşti, Mărioara D. Nistor, C. Pîr­­lea, G. Petcu, Şt. G. Popescu, P. Popescu-Olt, Dacia Popescu, P. D. Preca, Nicolae I. Rădulescu, Ion Roşea, Mircea Ovidiu Savu, Septi­­miu Savu-Severin, George Şoimu, Cleant Spirescu, Aurelian Strat, A. Sukup, I. O. Suceveanu, Ion Talpă, G. Tătăreanu, Liviu Teo­dora, Cleopatra Teodorescu, Alfred Tibereanu, G. Todoran, H. Tony- Buzău, Tita Ulmu, A. Lascăr-Vasi­­lescu, E. Viforeanu, Nanu Viorescu, Al. Zaman, Adela Zavu şi Elvira Zamfirescu ? Cine vor fi fost şi cine le va fi reţinut o strofă cu un grăunte de poezie ? Nimeni nu mai ştie nimic despre ei şi au murit pentru vers odată cu tentativa de a se naşte. Şi Al. O. Teodoreanu, cu exigenţa lui scriitoricească, era îndreptăţit să deschidă catalogul cu satiricele stihuri „La Heliade“, pe care le reactualizez fiindcă ele au avut timp să fie devorate de uitare de cei ce le-au ştiut şi sunt complet pier­dute pentru lumea de astăzi: «Idei profund absurde în besna lor mă sorb :/ „Homer, mi-a spus un cri­tic ce ulueşte plebea,/ Nu se prea ştie bine de-a existat aevea,/ Dar că se ştie foarte precis că era orb.‘ // Tot astfel cu Românul, trecut sau nu-n buget,/ Om mare sau un sim­plu şi biet nemuritor,/ Noi nu avem dovadă că este cititor ;/ în schimb, se ştie sigur că s-a născut poet.// Bătrîni, copii, bătrîne şi fete şi băieţi,/ Frumos, urît, mic, mare, cuminte sau zevzec,/ Toţi, de la Eminescu şi pînă la­­/ Au scris şi scriu, că geme Regatul de poeţi.// Şi-mi zic, cuprins de frică, sub valuri de hîrtie :/ De ce-ai făcut tu asta, bătrîne Heliade,/ Tu, cărturar de seamă şi-atît de cumsecade,/ In loc să-i pui la carte, de­ ce să-i chemi să scrie ?// Şi m­ă întreb odată cu „Cartea Românească“/ Re­­vizuind poeţii pe care i-am iubit,/ De-ar fi cumva întocmai aşa cum ai voit/ Şi-o scrie tot Românul, au cine să-l citească ?// De-aceea zic, cu gîndul la vremile ce vin/ Ca-n Poezie ţara de tot să nu se-nece,/ De sărbătoarea Cărţii, măcar pe zile zece ,/ Băieţi, mai staţi cu scri­sul şi mai citiţi puţin.» Nostime,­­ nu ? Şi adevărate. Am terminat lectura catalogului şi din sigla memoriei licuricii amin­tirii încep să aprindă cîte o stea şi pornesc să scapere lumini. La „Corso“, în vara anului 1938, Văzduhul Europei mirosea a praf de puşcă, începuseră şi la noi con­centrările. Şi la „masa intelectua­lilor cu intermitenţă“, cum bote­zase Puiu Iancovescu locul unde ne întîlneam după dejun, unii la ca­fea şi alţii la cafea şi coniac (la aceeaşi masă dimineaţa, veneau mi­litari pensionari, la prînz „grăbiţii“ amestecaţi, care mîncau şi plecau, iar după noi, adică de pe la cinci după amia­za şi pînă în amurg, mon­denitate bucureşteană şi seara lu­mea de la spectacole). Aici, la masa aceasta dreptunghiulară, mare, ne strîngeam mulţi şi „şueta“ atingea varii probleme : literatură, politică, artă, cancan, anecdotică şi la cei bătrîni reminiscenţe de viaţă. Pe noi, adică pe N. Carandino şi pe mine, ne interesa în gradul cel mai înalt capitolul acesta cu amintiri şi, desigur, nici unul — fiindcă eram cei mai tineri — nu ne gîn­­deam atunci că vom ajunge şi noi ca ei la capăt de zile şi ca şi ei, le vom avea şi noi. Din pricina acestor categorii de oameni variaţi şi în profesie şi în preocupări, care se succedau în cursul aceleiaşi zile in acelaşi loc, Puiu Iancovescu nu­mise masa „a intelectualilor cu in­termitenţă“. Care erau figurile adu­­nate obişnuit în jurul ei ? N. D. Cocea, Ion Vinea, Victor Eftimiu, Ştefan Antim, pictorul Steriade, maestrul Alfons Castaldi — deca­nul de vîrstă al mesei, — care mi se părea îngrozitor de bătrîn la cei 64 de ani pe care îi avea în 1938 şi patru ani mai tirziu se va stinge — Zambaccian, Radu Cioculescu, Tu­dor Vianu, Bébe Ştefănescu-Goangă, Em. Ciomac, Ernest Ene, Alexan­dru Buzescu, soţul marei noastre actriţe Aura Buzescu, Corneliu Moldovanu, ziaristul şi avocatul Radu Patrulius, Liviu Rebreanu, destul de des pictorul Pallady, Ser­giu Dan, Zaharia Stancu, Păstorel, Puiu Iancovescu, care fireşte nu lipsea nici într-o zi, ca şi Costică Stăncescu, masivul actor al Naţio­nalului. O lume de umbre. Mai su­pravieţuim N. Carandino şi umilul evocator al acestui pomelnic, care s-ar putea încă lungi, dacă aş pro­ceda cu mai multă rigoare... In ziua aceea din vara lui 1938 era şi Păstorel acolo, concentrat proaspăt, în uniformă, cu grad de căpitan. (Dintre toţi prietenii şi cu­noscuţii noştri care erau chemaţi temporar la instrucţie militară, pa­tru aveau pasiunea să circule în haine ostăşeşti : Păstorel, Radu Cioculescu, Ion Dimitrescu, croni­carul dramatic al ziarului „Curen­tul“, toţi trei căpitani de rezervă şi Zambaccian care, mi se pare, era locotenent). Venea şi Cocea. [...] Iată o întîmplare cu Păstorel, din anii aceia... Se întorcea dimineaţa tirziu acasă cu tramvaiul, împreună cu Goan­gă, de la una din excesivele lui me­se, cu destule pahare în cap. Ocu­pă un loc, în faţa unei femeiuşti cam de treizeci de ani, fardată ostenta­tiv, cu funde în păr, cu cercei, cu mărgele, brăţară şi inele, bine îm­­popoţonată, scurtă, groasă, grasă, cu un cap bocciu — şi nimic din efor­turile ei de pavoazare nu-i atenua cusururile fizice — dar veleitară se vede, fiindcă-l fixa necontenit cu intenţii fertile. Şi Păstorel, oarecum plictisit, îi spune : — Urîto ! Ea, îmbufnată vizibil, întoarce capul. Păstorel insistă : — Urîto ! Eşti urîtă, nu vezi ? Exasperată, îl califică scurt: — Beţivule ! — Da, beţiv, acceptă Păstorel cu o perfidă resemnare, dar eu mîine am să fiu treaz ! Şi încă una. O farsă a lui Cezar Petrescu. Fi­indcă nici prietenii nu-i dădeau as­­tîmpăr şi fiecare într-o formă sau alta căuta să-l incite, să-l zădă­­rească şi să-l înfrîngă, dacă se poate, cu armele lui. Păstorel făcea mare caz de com­petenţa lui gastronomică şi poate că se şi pricepea, din moment ce ţinea o amuzantă cronică de spe­cialitate şi a prefaţat şi acea „bi­blie“ a bunelor gospodine care e cartea de bucate iscălită Sanda Ma­rin, fiica profesorului Ion Simio­­nescu,­­ dar voia cu orice chip mai ales să treacă drept un imba­tabil cunoscător în materie de vi­nuri. Cezar Petrescu ii contesta cu în­­dîrjire ambiţia şi subiectul revenea ca un leit-motiv la fiece întîlnire nocturnă, ori de cîte ori Păstorel îşi etala erudiţia vinicolă. — „Nu poţi să te pricepi la vi­nuri, mă Păstorel, îi spunea Cezar Petrescu, mimînd un fel de dispreţ pentru ştiinţa lui, fiindcă tu, toată viaţa ai fost băutor de şpriţ şi ai gîtlejul şi limba ştirnte de sifon !“ Dar Păstorel rezista cu încăpă­­ţînare pe poziţiile lui, oricine, orice argumente i-ar fi adus. Şi într-o seară, farsa, la o cină acasă la Ce­zar Petrescu. Masă cu bărbaţi. De­mostene Botez, poetul şi medicul Vintilă Ciocâlteu, sculptorul O. Han, Tiberiu Moşoiu, apoi priete­nii lui de şcoală şi de chefuri, ie­şenii Toader Zipa şi Valeriu Dogaru şi, bineînţeles, eroul nopţii, Păsto­rel. Către prînz, în ziua sorocită, după ce ne-am terminat treburile la re­dacţie, Cezar Petrescu îmi spune : „Hai la Dragomir să cumpăr bău­tura pentru diseară. (Pentru cei ce nu l-au apucat, arăt că Dragomir Niculescu era un magazin alimen­tar şi de aperitive pe Calea Vic­toriei, în locul unde se află astăzi „Romarta“, în care găseai în ma­terie de mîncare şi băutură absolut toate darurile apelor şi pămîntului). Şi Cezar Petrescu alege 15 butelii cu un vin franţuzesc alb, sec şi tot atîtea, tot alb şi tot sec, de Drăgă­­şani sau de Odobeşti şi plătind la casă, îl roagă pe bătrînul şi sfătosul negustor să-i trimită cumpărătura la domiciliu dimpreună cu un bă­iat isteţ, pe care-l va reţine preţ de o oră. Şi Dragomir Niculescu s-a executat , iar acasă Cezar Petrescu i-a arătat băiatului ce vrea­­ să des­tupe cu atenţie sticlele cu vin franţuzesc pe care l-a transferat într-o damigeană, umplîndu-le apoi cu vinul de Drăgăşani sau de Odo­beşti, dopurile puse înapoi, ca şi capsulele, operaţia a reuşit pre­car, dar în definitiv şipurile erau aduse la masă deschise şi paharele umplute de femeia care servea. Toţi oaspeţii au fost preveniţi şi cînd am început să cinăm, ochii tu­turora îl urmăreau pe Păstorel. Cezar Petrescu, bine dispus, ne ves­teşte : „Bem în sara asta vin fran­ţuzesc. Nu-i ofensăm cu sifon. Ci­ne vrea, aşa cum fac francezii, la ei acasă, cu apa minerală alătu­rea.“ Ne-am învoit fără nici o opo­ziţie. Şi a început circul. Păstorel în „degustător“, cu un ritual spe­cial, i-a adulmecat buchetul, a sor­bit o gură, a clătinat lichidul într-o parte şi alta, l-a înghiţit şi pe urmă a dat peste cap întreg paharul. Şi mîncare, şi poveşti, şi încă o sticlă, şi apoi alta, şi Toader Zipa, hîtru cum era, azvîrle o momeală : „De ce, măi băieţi, nu putem să facem şi noi vinuri ca franţujii ăştia, că slavă Domnului, o sfară de vie no­bilă am şi eu, mă pricep puţintel cum să-l dădăcesc şi cu toată truda nu iese blăstămatul aşa.“ Păstorel, de bună credinţă, se lansează în­tr-o lungă demonstraţie asupra me­ciului cum prepară licoarea asta de struguri francezii, cum o pritocesc, cum o îngrijesc, cum o controlează, cum n-o pun în vînzare decît după un minimum de 4—5 ani vechime şi tot aşa extaziat de calitatea bău­turii, îi precizează tăria şi iarăşi savurează tacticos şi din nou go­leşte paharul, îneîntat. Soţia lui Cezar Petrescu izbutise pe deplin. Şi Tiberiu Moşoiu, care nu era scri­itor, dar, ca om de carte, ne-a lă­sat o frumoasă Viaţă a Spătarului Milescu, se ridică şi cu vocea lui baritonală spune că în seara asta am trăit cu toţii un moment istoric pentru clanul nostru, în care Cezar Petrescu a făcut dovada că Păsto­rel, în privinţa vinului, departe de a fi un cunoscător, cum are su­perba impertinenţă să pretindă, nu e decît un vulgar impostor. Şi a dat pe faţă toată mişelia organi­zată de Cezar Petrescu şi a înche­iat, grav şi solemn : „Şi-acuma, să bem adevăratul vin franţuzesc din clondir românesc, în sănătatea dra­gului şi nepriceputului întru bău­tură Păstorel“. Şi un adaos al lui Cezar Petrescu : „I-am dat să bea un vin românesc drept străin, ca De le Pestorel ci fire... să vă demonstrez, fiindcă unii din voi mai aveaţi îndoieli, cînd spu­neam că el e băutor de şpriţ şi are gîtlejul şi limba ştirnte de sifon şi şi-a pierdut din pricina asta şi memoria gustului.“ Niciodată nu s-a rîs pe seama lui Păstorel atîta, el care a făcut în­totdeauna pe toţi să rîdă. Şi n-a purtat, fireşte, nici o ranchiună nimănui, cu toate că în seara aceea, din „ticăloşi“ şi „complotişti“ nu ne-a scos şi-l ameninţa zîmbind pe amfitrion : — Lasă, Cezărică, ţi-o plătesc eu ! Nu i-a plătit-o nicicînd. Repet : aşa era Păstorel. Dar fiindcă a venit vorba de Ce­zar Petrescu, iată că din pădurea memoriei o veveriţă jucăuşă sparge coaja timpului ca să mă oblige să redau două epigrame de-ale lui Păstorel în legătură cu prietenul nostru, autorul întunecării. Era prin 1931 sau 1932. In fiecare an, la 10 ianuarie seara, un ban­chet sărbătorea apariţia ziarului „Curentul“. Şi directorul gazetei care era Pamfil Şeicaru, pe adevăr­ratul lui nume Pamfil Popescu, în discursul pe care-l ţinea, înşiruin­­du-ne nominal pe toţi, nu ştiu cum s-a întîmplat că pe Cezar Petrescu l-a omis, cu toate că era lingă el. Iar Păstorel, prompt, după ce şi-a încheiat Şeicaru vorbirea, citeşte în veselia tuturora ceea ce impro­vizase : „Banchetul e-al Şeicaru­­lui, / Eroarea a Popescului, / Căci nu i-a dat Cezarului / Ce este al Pe­­trescului.“ Epigrama a fost publicată. Cea­laltă, nu ştiu. Este cert din 1930 ori 1931, cînd la Fundaţia Universităţii, revista „Gîndirea“ organizase o se­rie de manifestări culturale în care, de regulă, se producea un confe­renţiar cu un subiect liber ales, pe care-1 dezvolta şi un autor care ci­tea din opera lui. în ziua aceea, Al. Bădăuţă a vorbit despre pro­zatorul Cezar Petrescu. A vorbit mult şi lung. Şi Păstorel, înainte de a începe lectura cu care se pro­gramase, remontează auditoriul : „De beletristică mă las / Căci de-oi mai creşte o lecuţă / In loc să dau lecturii glas / Mă tălmăceşte Bă­dăuţă.“ Fiindcă a venit însă vorba de manifestările culturale ale „Gân­dirii“, în aceeaşi perioadă, la Tea­trul Naţional din Bucureşti, Socie­tatea Scriitorilor Români luase ini­ţiativa unor matinee literare care se ţineau în fiece duminică la ora 10 dimineaţa, foarte gustate şi foar­te populate. Programul se compu­nea, invariabil, dintr-o conferinţă privind o problemă de cultură şi apoi lectură — o serie de scrii­tori — din opera lor : poezie, tea­tru, proză, — de fiecare dată alţii. In duminica respectivă, Ion Mi­­nulescu a citit un act dintr-o piesă de-a lui. Cred că era „Manechinul sentimental“. Şi după Minulescu urma să se producă Păstorel cu o schiţă pe care, înainte de a o citi, a dat glas spre desfătarea şi în a­­plauzele generale ale unei săli ar­hipline, următoarei epigrame : «Mi­nulescu om hazliu / A scris cu pa­­na-i inspirată / „Romanţe pentru mai t tirziu“ / Şi piese pentru nicio­dată.» Am mai transcris de pe pla­cheta „Strofe cu pelin de mai pen­tru Iorga Nicolai“, drept dedicaţie lui Jeannot Vlădoianu, diplomat, funcţionar de carieră la Ministerul Afacerilor Externe şi prieten cu Păstorel, această strofă : „In aceste vremi cumplite / Şi-ntr-un veac de bani flămînd ! Iorga scrie cărţi cinstite : / Nu se vind !“ Şi o altă dedicaţie rimată pe volumul „Mici satisfacţii“, către medicul Mircea Baciu, ginecolog ca specialitate: „Gonite la un păhărel / De vin ce te băga în draci, / Oiţele lui Păsto­rel / îşi cată adăpost la Baci.“ E absolut sigur, în ce mă priveşte, că niciuna dintre aceste ultime două nu le-am văzut vreodată divulgate tiparului. Evident, sunt foarte multe cu Păstorel sau de-ale lui Păstorel. Dar nu e cazul să mai insist. Şi trec la o scrisoare de-a lui, adre- L. Kalustian (Continuare în pag. 11) * Din volumul Facsimile, H, un curs de apariţie, la editura „Eminescu“. Ramuri nr. 7 (145) • 15 iulie 1976 • Pagina 6

Next

/
Thumbnails
Contents