Ramuri, 1982 (Anul 19, nr. 1-12)
1982-01-15 / nr. 1
r „Cîntarea României" ■ Premiile Asociaţiei scriitorilor din Craiova. Juriul format din : George Sorescu (preşedinte), Sina Dănciulescu, Marie Hinoveanu, Eugen Negriei şi Mihai Duţescu a hotărât premierea volumelor: „Clinele andaluz“ (proză) de Constantin Mateescu şi „Scrisori de fiecare zi“ (versuri) de George Ţărnea. Premiile au fost înmînate de Marin Sorescu, secretarul Asociaţiei scriitorilor din Craiova, într-un cadru festiv la sediul revistei „Ramuri“ şi al asociaţiei. ■ Casa de cultură a tineretului din Craiova a găzduit o suită de manifestări cultural-educative, desfăşurate sub genericul „Săptămâna cântecului şi poeziei patriotice“ (ediţia a V-a) în organizarea Comitetului de cultură şi educaţie socialistă Dolj şi a Comitetului U.T.C. Craiova. In cadrul programului s-au înscris : vernisajul expoziţiei de artă plastică „Culorile tinereţii“ ; seară de muzică şi poezie „Vrem pace pe pămînt“ ; şezătoare de literatură satirico-umoristică, cu membrii cenaclului „Satiricon“ ; seară de lieduri, romanţe şi poezie ; masă rotundă organizată de cenaclul „H. Coandă“ . Festivalul-concurs de muzică tînără şi poezie „Cîntăreţii cetăţii“. ■ In cadrul manifestărilor organizate cu prilejul „Zilelor culturii şi educaţiei mehedinţene“, la Drobeta- Turnu Severin s-a desfăşurat festivalul-concurs de muzică populară „Cîntec nou în Mehedinţi“. Au participat 70 de solişti vocali şi instrumentişti din toate zonele etno-folclorice ale ţării. ■ Un colectiv al Teatrului de păpuşi din Craiova a prezentat în premieră absolută piesa „Făt-frumos cel urît“ de Marin Sorescu, în regia lui Horia Davidescu. ■ Desfăşurată, ca de obicei, în frumoasa sală de conferinţe din incinta Muzeului de artă din Craiova, sub conducerea scriitorului Marin Sorescu, şedinţa din luna decembrie a cenaclului „Ramuri“ s-a bucurat, şi de această dată, de prezenţa unui numeros public. Au citit din creaţia proprie poetul Gabriel Chifu şi prozatorul Constantin Mateescu, care au fost prezentaţi de Mihai Duţescu şi Constantin Dumitrache. Au luat cuvîntul: Marin Marinescu, Constantin Voiculescu, Patrel Berceanu, George Popescu, Mihaela Andreescu, Ion Pecie, Mădălina Grigorescu, Petre Ivancu, Mircea Pospai, Ion Schinteie, Marius Ghiţă şi Constantin Barbu. Momentul muzical, care a prefaţat şedinţa, a fost susţinut de cvintetul „Excelsior“ al Teatrului liric craiovean compus din Gerard Leroy (flaut), Adrian Porumbăceanu (oboi), Vasile Petcu (clarinet), Mihai Chircă (corn) şi Sandu Turcitu (fagot), precum şi de primsolista Marilena Marinescu-Mareş, acompaniată de pianista Silvia Varga. ■ Muzeul de artă din Craiova a găzduit expoziţia „Arta 1900“, organizată de Institutul „Goethe“ din München, în cadrul schimburilor culturale dintre ţara noastră şi R. F. Germania. ■ In holul Casei de cultură a municipiului Drobeta-Turnu Severin a fost deschisă o interesantă expoziţie de etnografie şi artă populară din Africa, America, Australia şi Oceania, organizată de Muzeul regiunii Porţilor de Fier, sub egida Consiliului culturii şi educaţiei socialiste. ■ La Craiova a fost redeschisă expoziţia permanentă „Istoria tiparului în Oltenia“, reamenajată şi îmbogăţită cu o serie de documente şi piese valoroase. De un deosebit interes s-au bucurat lucrările talentatului tipograflegător, craiovean Ştefan Drăgan. ______________________ Intorcînd filele calendarului spre a doua jumătate a lunii ianuarie, fiecare dintre noi se va opri la pagina unei zile de rezonanţă istorică : 24 ianuarie. Celebrăm acum, la această dată, împlinirea a 123 de ani de la Unirea Moldovei cu Ţara Românească, act ce luminează ca o făclie cartea istoriei neamului nostru, moment de răscruce şi punct de plecare într-un proces care avea să cunoască o strălucită încununare peste aproape şase decenii, odată cu unirea Transilvaniei cu România. Moment fundamental în procesul făuririi statului naţional unitar român, actul de la 24 ianuarie 1859 avea să fie urmarea firească, chintesenţa evenimentelor, a victoriilor şi aspiraţiilor care au marcat veacuri de-a rîndul existenţa poporului nostru şi s-au împlinit apoi, ca lumina purificatoare a soarelui, în izbînda Unirii din 1859, dîndu-ne prin modul în care au prins viaţă un sentiment plenar de încredere în capacitatea de a ne înfăptui singuri destinul, întreaga noastră istorie, se poate spune, a pregătit Unirea şi Independenţa, toate luptele şi victoriile înscrise pe coloana fără sfîrşit a timpului au fost etape, scări de marmoră către această memorabilă clipă. Vorbind despre Unire, ecranul sufletului se luminează şi se umple de chipul lui Mihai vodă Viteazul, domnul tuturor românilor, care a intrat în Alba Iulia victorios cu aproape patru sute de ani în urmă, deschizînd larg porţile evenimentelor care vor urma prin secole. Ideea unităţii poporului nostru, ca origini şi limbă, a apărut limpede încă din veacul al XVII-lea, în scrierile cronicarilor. Grigore Ureche a afirmat, cel dinţii, că „de la Rîm ne tragem“, iar Miron Costin a scris o carte întreagă, „De neamul moldovenilor“, în care arată că „locuitorii Ţării noastre Moldovei şi Ţării Româneşti şi românii din ţările ungureşti... tot un neam şi odată descălecaţi sînt“. In veacul următor, cărturarii ardeleni au adîncit această idee şi din învăţătura lor au făurit arme în slujba înălţării poporului. Odată cu veacul al XIX-lea, în urma schimbărilor economice şi sociale intervenite, ideea unităţii româneşti, puternică sub raportul cultural, începe a se pune şi sub raportul politic. O vedem apărînd la Tudor Vladimirescu ; la 5 aprilie 1821, el cere Mitropolitului ţării şi marelui vistier să ia legătura cu moldovenii „ca unii ce sîntem de un neam, de o lege şi supt aceiaşi stăpânire...“ pentru ca „fiind la un gînd şi într-un glas Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutîndu-ne unii pe alţii“. Regulamentul organic (1831) cuprinde un articol care spune că „începutul, religia, obiceiurile şi cea de un fel de limbă a sălăşuitorilor într-aceste două principaturi precum şi cele de o potrivă trebuinţă sînt îndestule elementuri de o mai de aproape a lor unire, care pînă acum, s-au fost poprit şi s-au zăbovit numai după împrejurări întîmplătoare“. După Regulamentul Organic, glasurile pentru unire devin tot mai numeroase şi mai categorice; ele nu se mulţumesc, insă, numai cu unirea celor două ţări, ele cer şi Transilvania. Revistele, publicaţiile istorice care apar acum poartă titluri semnificatve: Mihail Kogălniceanu scoate Dacia literară, Vasile Alecsandri România litterară, iar A. T. Laurian și N. Bâlcescu Magazinul istoric pentru Dacia. Mihail Kogălniceanu consideră unirea principatelor drept „cheia de boltă“ și cununa tuturor reformelor“ . Nicolae Bălcescu, referindu-se la unirea Ţărilor Române sub Mihai Viteazul, o socotea drept o „idee măreaţă şi singură mîntuitoare pentru noi“, ideie care dacă pe vremuri nu s-a putut „realiza statornic“, „trebuie să fie ţinta noastră, a românilor de astăzi.“ Iar în 1850, tot marele Bălcescu declara : „Unirea Munteniei cu Moldova e un lucru cîştigat pentru toată lumea. Deci România noastră va exista... Ţintirea noastră este de a întemeia regatul Daciei“. La 24 ianuarie serbăm, încă o dată, viitorul, pentru că Unirea devine prin prezentul la care participăm, reazem și sens pentru deceniile ce vin,, pentru mileniul aşteptat. ..Red" Unirea Ştiinţă, tehnică, umanism Acum 26 de secole, într-un poem chinez scris de Kuan Tzu, se spunea : „Dacă proiectele tale au în vedere un an, seamănă grîu, dacă au în vedere zece ani, plantează un copac, dacă au în vedere o sută de ani, instruieşte poporul. Plantând un copac vei recolta de zece ori, instruind poporul vei recolta de o sută de ori“. Iată, intr-adevăr, deschiderea de perspectivă a procesului de instruire, care vizează crearea unor valori cu efecte directe asupra dezvoltării societăţii. Dealtfel, universitatea, ca formă consacrată de învăţământ organizat la nivel superior, este o încununare a sistemelor de educare formală care s-au sedimentat de-a lungul unor întregi epoci istorice în care s-au conturat cele trei modalităţi, de fapt, componente de bază ale educaţiei, şi anume învăţămîntul informaţional, cel educaţional propriu-zis şi cel formaţional. Practica socială şi cîştigurile culturii şi civilizaţiei de pe urma învăţămîntului la cel mai înalt nivel de manifestare au dovedit că un popor nu poate fi liber şi independent cu adevărat decît în măsura în care este instruit la cele mai înalte cote valorice. Derek de Sofia Price, în celebra sa lucrare „Little Science Big Science“ afirmă pe bună dreptate : „Acum principala bogăţie a unei ţări este capacitatea ştiinţifică a cadrelor sale, materia cenuşie“. Sunt astăzi, în întreaga lume, 40 de milioane de studenţi (faţă de numai 12 milioane în 1960), dintre care 10 milioane numai în lumea a treia, şi peste 5 000 de universităţi, fapt ce demonstrează marile eforturi ale diferitelor popoare pentru formarea propriilor detaşamente de cadre de specialişti pregătiţi la cel mai înalt nivel ştiinţific. Universitatea modernă, a acestor ani şi mai ales a viitorului, a devenit şi devine un veritabil laborator de analiză funcţională a trecutului, de testare a prezentului şi de pregătire a alternativelor viitorului. Ea are, azi, din ce în ce mai mult, un rol dinamizator în dezvoltarea culturii şi civilizaţiei universale, avînd în vedere că acum individul are dreptul fundamental de a participa activ în calitate de creator de ştiinţă şi tehnologie la progresul mondial al cunoaşterii. De fapt, de la premisa fundamentală statică, contemplativă, a învăţămîntului superior de ieri: „a cunoaşte mai mult“ se trece azi la o nouă premiză, participativă, a învăţămîntului universitar modern : „a înţelege mai mult pentru a aplica mai bine“. Educaţia a devenit azi un fenomen social general, iar învăţarea este fără limite, deoarece fără limite şi într-o permanentă dinamică se află relaţia complexă : societate,cultură, civilizaţie, personalitate. Rezultă de aici că una din trăsăturile fundamentale definitorii ale Universităţii moderne este implicarea sa concretă şi eficientă — prin rezultatele activităţilor din cadrul ei — în dezvoltarea umanităţii pe planul complex al culturii şi civilizaţiei. I. J. Bernard şi B. Herzberg încearcă în acest sens să definească trăsătura esenţială a procesului de instruire, în general şi în special universitar afirmînd: „Rapiditatea transmiterii descoperirilor ştiinţifice şi tehnice în învăţămînt reprezintă o oglindă a calităţii acestuia“. Acest artibut major al învăţămîntului universitar actual reflectă, de fapt, două laturi esenţiale ale acestuia : modernizarea în sine a învăţămîntului superior beneficiar al unor tehnici moderne de lucru şi contribuţia sa la transferul rapid al rezultatelor cercetării sale în economie şi în practica socială. Învăţămîntul universitar modern are o mare responsabilitate, indiferent cui aparţine instituţia respectivă : aceea de a participa la rezolvarea marilor probleme globale ale omenirii de azi şi mai ales din viitor, probleme care au, evident, rezonanţă specifică şi pe plan naţional. Umanismul universitar de azi nu trebuie confundat cu faptul că în structura unor instituţii de învăţămînt superior figurează ca specializări sau discipline aşa numitele domenii umaniste, înţelese greşit de mulţi ca fiind în general numai artele, literatura şi filozofia. In concepţia actuală, progresistă, umanismul universitar este de fapt acel atribut fundamental care reliefează tocmai modul în care Universitatea modernă participă la înţelegerea şi mai ales la rezolvarea problemelor globale ale omenirii: energia, alimentaţia, demografia, poluarea mediului. Fizica, de exemplu, este şi trebuie să fie umanistă în măsura în care participă, împreună cu alte ştiinţe, la rezolvarea problemei energiei ; chimia poate fi umanistă prin cota ei participativă la rezolvarea problemei alimentaţiei mondiale sau la menţinerea echilibrului ecologic; tehnica este şi trebuie să fie, în continuare, umanistă în măsura în care prin tot ceea ce pune la dispoziţia omenirii contribuie la creşterea ei calitativă şi cantitativă, şi nu la distrugere. Multe state au chemat deja universităţile în primele detaşamente ale bătăliei pentru cucerirea independenţei economice şi culturale. La noi în ţară, relaţia învăţămînt-cercetare-producţie a fost subliniată şi pusă de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, ca piatră fundamentală la baza dezvoltării învăţămîntului superior românesc modern. Paradoxal, dar explicabil prin sistemele social-economice existente în unele ţări dezvoltate, nu întotdeauna universitatea este solicitată profund la rezolvarea unor probleme economice naţionale esenţiale. Jerome B. Wiesner, preşedintele celebrului Massachussetts Institute of Tehnology (MIT) din S.U.A. afirma nu de mult: „Guvernul federal nu face apel la cercetarea din universităţile şi colegiile sale pentru sprijinirea dezvoltării economice“. Ca o replică internaţională la astfel de atitudini, şi în folosul întregii omeniri, O.N.U. a înfiinţat nu de mult „Universitatea Naţiunilor Unite“ cu sediul la Tokio. Deja această prestigioasă instituţie internaţională de învăţămînt superior,, în cadrul căreia participă şi România,, a început să contribuie la rezolvarea unor probleme de sănătate în unele ţări ale Africii ecuatoriale, la rezolvarea asigurării cu apă potabilă a unor întinse zone dominate de secetă din America, Africa, Asia şi Australia, la preîntîmpinarea extinderii deserturilor la poalele Himalaiei sau în jurul unor mari metropole din Asia şi Africa, la găsirea de noi soluţii energetice, utilizînd culturi de plante specifice în zone semiaride. Şi din aceste exemple rezultă tendinţa, pe plan mondial, de a implica tot mai mult universităţile în proiectele de dezvoltare ale societăţii, de pătrundere tot mai adîncă a tehnologiilor moderne în civilizaţia omenirii. Umanismul învăţămîntului universitar modern complex rezidă în faptul că el trebuie să facă astfel încît tehnologia să fie pusă în slujba omenirii şi nu omenirea în slujba tehnologiei. Este limpede faptul că în ultimul timp în problematica mondială se produc anumite reorientări esenţiale şi, prin această prismă, trebuie privit şi rolul universităţii contemporane în pregătirea superioară a cadrelor. Astfel, în metodologia specifică activităţilor universitare tinde să se manifeste din ce în ce mai mult acea modalitate de a nu mai concepe problemele globale ale omenirii, pe care le-am amintit anterior, ca simple forme de manifestare a problemelor fizice de întreţinere a vieţii, ci de a determina o deplasare spre înţelegerea importanţei tot mai accentuate a aspectului lor uman. Universitatea din Craiova, prin profilul ei complex, unic de altfel în ţara noastră, dar larg răspîndit în lume, este prin excelenţă o instituţie în care ştiinţa, tehnica, economia, agricultura, medicina şi literatura formează atît domenii de exactă specialitate, cit şi un sistem complex de învăţămînt şi cercetare interdisciplinar. Racordată cu fermitate, entuziasm şi competenţă la rezolvarea unor probleme de maximă importanţă pentru viaţa economică şi socială a ţării, universitatea noastră este marcată în acest an universitar de puternica rezonanţă, în rîndurile studenţilor şi cadrelor didactice, a ideilor de integrare şi creştere a eficienţei muncii noastre pe care le-a expus şi le-a subliniat atît de clar şi precis secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cu ocazia vizitei de lucru în municipiul, judeţul şi Universitatea noastră la deschiderea anului de învăţămînt. Umanismul ştiinţei şi tehnicii pe care noi le facem înseamnă de fapt canalizarea tuturor eforturilor noastre spre folosirea ştiinţei şi tehnicii în scopul asigurării progresului uman în general, al poporului nostru în special. In acest spirit sunt orientate, în continuare, eforturile tuturor studenţilor şi cadrelor didactice atît în cadrul procesului instructiv-educativ cît şi pe planul cercetării fundamentale şi aplicative. în ultimă instanţă, elementul comun tuturor eforturilor pe planul construcţiei ştiinţei moderne, la care o contribuţie de seamă o are Universitatea, este umanismul în sensul universalizării permanente ale tuturor rezultatelor educaţiei şi cercetării, a extinderii lor în folosul întregii omeniri. Prof. univ. dr. ing. Silviu Puşcaşu Rectorul Universităţii din Craiova RAMURI nr. 1 (211) 9 ianuarie 1982 , pagina 2