Ramuri, 1997 (Anul 34, nr. 9-12)
1997-09-01 / nr. 9
Difracţii Minuni şi şmecherii Am fost întotdeauna uimit de importanţa pe care o are în viaţa poporului român miraculosul. Altfel spus, speranţa în minune. Intenţionat am spus speranţa şi nu credinţa, întrucît sunt convins că în privinţa credinţei ar fi multe de discutat în spaţiul pantocarpato-danubian. O seamă de legende istorice ne înconjoară - n-am fost creştinaţi ci ne-am născut creştini (asta a avut drept rezultat lipsa oricărei opere continue de catehizare, creştin nu te naşti ci devii!), că suntem nu doar latini ci chiar romani de-a dreptul, drept urmare am cerut ca numele ţării rostit în engleză corect Romania să devină Romania, ceea ce conform oricărui dicţionar decent englez-englez înseamnă “ţara romilor” adică pe româneşte a ţiganilor, iar valul de migranţi din România după 1989 a întărit deplin acest lucru, ba că spiritul Romei şi al Bizanţului s-a transmis pe căi misterioase chiar aici, pe mioriticele plaiuri, şi cred că suntem astăzi ţara europeană care respectă cel mai puţin tradiţia romană care impunea prezenţa Romei prin drumuri şi băi. Drumuri mai proaste şi băi (toalete) mai mizere decît în ţara noastră nu mai găseşti în Europa. Am dat doar cîteva exemple de legende care ne-au hrănit starea sufletească dar care ne-au năruit realitatea înconjurătoare. Credinţa în miracol este atît de puternică încît românul se agaţă de orice părere (aici cuvîntul are valoare de nălucă) pentru a-şi dovedi că speranţa este de-a dreptul realitate. Recenta campanie de presă, exprimată la modul grotesc la PRO TV, privind admiterea României în NATO, aproape că reuşise să creeze senzaţia unei realităţi provenite din dorinţă. Nimeni sau aproape nimeni nu a îndrăznit să arate cu realism şi luciditate de ce România nu poate fi admisă în NATO. Abia după terminarea episodului Madrid, pe ici, pe colo, au apărut elemente ale realului, adică observaţii pertinente la starea politică destul de precară, la starea economică foarte precară şi la neadecvarea unor organisme şi reguli la natura NATO, de-a dreptul periculoasă. Toată lumea a aşteptat o minune: „cu toate că..., totuşi!” Infantilism? Lipsă de informaţie? Prostie? Nimic din toate astea. Doar reflexul la cel mai înalt grad de periculozitate a foarte naţionalei păreri că oriunde, oricînd şi cu oricine “merge şi aşa!” De fapt în aceste trei cuvinte se află secretul aşa ziselor miracole - miracole pe care le-am creat pentru a fi scutiţi de o abordare directă a realităţii - dacă ne-am născut creştini nu mai trebuie să perseverăm în a deveni, dacă nu ştim să fim romani, măcar să ni se spună romani! şi asta ţine loc de curăţenie, rigoare şi eficienţă. De fapt acest “merge şi aşa” a generat o altă trăsătură a felului de a fi şmecheria şi, mai ales, ceea ce este nespus de grav, admiraţia sinceră a şmecheriei. Una din marile şmecherii ale ultimilor şapte ani a fost aceea a amînării reformei şi a opţiunilor fundamentale către economia de piaţă şi sistemul politico-militar vestic în speranţa revenirii în sine a fostei Uniuni Sovietice. Această aşteptare s-a dovedit nu doar contra-productivă ci şi total împotriva intereselor fundamentale ale ţării. Viitorul va demonstra că şapte ani pierduţi contează cît aproape şaptezeci de ani cîştigaţi! Astăzi suntem în afara NATO, în afara Comunităţii Europene, în afara Balcanilor şi în afara Europei. Astăzi suntem într-o situaţie miraculoasă. E nevoie de o minune să putem ieşi din această gaură neagră. Şi minunea s-a produs. Vizita preşedintelui Constantinescu în Japonia face parte din rîndul adevăratelor minuni. Creditele şi asistenţa oferite de Japonia pot însemna mai mult decît paiul oferit înecatului. Preşedintele se întoarce cu împrumuturi substanţiale, planuri realiste şi consilieri necesari însă toate acestea nu ajung. Mai este nevoie de găsirea unui teren ideologic şi economic pregătit să suporte şocul realităţii - acela că nu se trăieşte din miracole sau şmecherii ci din înfăptuirea de miracole prin muncă tenace, înlocuind şmecheria cu ingeniozitatea. Desigur, încrederea că pînă la urmă totul se va sfîrşi cu bine nu poate fi zdruncinată un popor hrănit cu miracole şi trăind, literalmente, scăpînd cu viaţă prin „şmecherii istorice”, din paradoxuri nu poate înfrunta realitatea aplicîndu-i-se grija „democraţiei absolute”. De aceea văd salvarea în ce vor să facă, faţă de cei ce-şi imaginează că fac. Hai să devenim pedeştri, să numărăm că unu şi cu unu fac doi. Fără minuni, pruncielenâduiţi au aparul la aceeaşi editură: Muntenia din Constanţa. •Loly Climescu (1908-1988), „una din frumoasele protipendadei dinaintea ultimului război“, a fost publicată la Editura Fiat Lux (1996) cu singurul ei roman intitulat „A şaptea plecare“, care, după spusele editorului, „merită să fie un best-seller“. •Un debut tîrziu la Editura Cristia din Timișoara: Aurora Dumitrescu prin prozele intitulate „Să-i spunem Wanda“, prezentată favorabil de Livius Ciocîrlie: „E o literatură neconcesivă, provocatoare, adresată cititorului și verifică sensibilitatea antenelor pe care le îndreaptă spre propriul său univers“. •László Alexandru, un activ polemist în presa literară din ultimii ani, în cunoscuta colecţie „Discobolul“ a nu mai puţin cunoscutei edituri clujene Dacia, publică, în 1996, un volum de... polemici numit „între Icar şi Antou“, situat, în viziunea autorului, între sus şi jos,adică între estetic şi etic. •Ieşeanul Florin Faifer se impune atenţiei prin volumul de eseuri „Cordonul de argint“, apărut la Editura Universităţii din Iaşi cu sprijinul Fundaţiei Soros. Scriitorii vizaţi de critic în acest volum sunt: Antim Ivireanul, Ilaşdeu, Al. Davila, Iorga, Sadoveanu, I.A. Bassarabescu, G.M. Zamfirescu. (I. LASCU) Raftul de biblioteca Lucrurile simt clare, osticoaia lumea: ea numit de apariţii poezia surclasează toate genurile laolaltă. După 1989 producţia literară, liberă şi... spontană, se revarsă cu osebire în efluvii poetice, abia acum văzîndu-se că tot românul, veleitar ori nu, e născut poet! Ba nu, nu e prea bine spus: un veleitar se (pre)face, se pretinde, nu se naşte. De aceea îmi place să cred că în această rubrică reuşim să reţinem doar pe cei născuţi poeţi, prozatori, eseişti... •Aşadar, Constantin Preda, socotit în anii ’80 un copil teribil al poeziei, a continuat să publice, deşi în urmă cu patru-cinci ani spunea că nu mai crede în poezie: în 1995, la Editura Crisadi din Craiova, placheta „Plînsul, floarea secretă a morţii“, iar în 1997, la Editura Vinca din Bucureşti, cochetul volum „Teama de a te pierde“, poeme de dragoste. Consecvent cu sine, C. Preda nu schimbă mai nimic: sursele, recuzita poetică, atmosfera, tehnica versificaţiei îmi evocă, cuminţi, volumele anterioare, în număr de patru. •Mihalache Tudorică, după un tenace exerciţiu poetic prin ziare şi reviste, scoate la lumină un volum de versuri de inspiraţie religioasă, „Moartea îngerului“, Editura Anteil, Craiova, 1997, este, sper să nu mă înşel, a doua carte a autorului, dar care dovedeşte deja o reală maturitate şi, implicit, valoare. •Profesorul de latină Dan Ionescu, la Editura Avrămeanca, tot din Craiova, dar în 1995, a publicat o plachetă de versuri limpezi, sobre, aproape cerebrale, inspirat intitulată „Biblioteca într-o alocuţiune“. •O cunoscută poetă, Iolanda Maramon, într-o colecţie deja prolifică a Editurii Cartea Românească - e vorba de „Poeţii oraşului Bucureşti“ - a determinat apariţia volumului „îngerul coborît în stradă“ (1997). Recrudescenţa angelicului în poezia acestui deceniu pare a fi de bun augur: versurile ample ale poetei incită la o (cuvenită) lectură mai atentă. •„Constelaţia Homer“, o antologie a scriitorilor nevăzători din România, a fost editată de Fundaţia „Optimiştilor“ la Editura SAS. Antologia a fost alcătuită şi prefaţată de Radu Sergiu Ruba. •Proza este reprezentată de această dată de Cristiana Tamaş, o autoare constănţeană de succes; cu volumul „Miss Eva“ ea a ajuns la a patra carte publicată după 1990, celelalte fiind „Străinul de pe plajă“ (1992), „Amurguri“ (1993) și „Anotimpurile Măriei“ (1995). Ca și „Miss Eva“ (1997). RAMURI / nr. 9 / septembrie 1997 / pag. 2 Revista revistelor VATRA se menţine la cota cu care şi-a obişnuit colaboratorii şi cititorii, în nr. 7/’97 reţin în mod deosebit atenţia interviul luat de Mihai Posada lui Mircea Ivănescu (“Post-modernismul, pentru mine, e mai degrabă prilej de înveselire”), excelenta rubrică Faţă-n faţă care-i opune de această dată pe Ioan Flora şi Traian T. Coşovei, „Confesional“-ul şagacelui Alexandru George care mărturiseşte despre tribulaţiile anilor în care încerca să debuteze, dialogul lui Grigore Scarlat cu infatigabilul Gh. Grigurcu, una din conştiinţele treze ale scriitorimii româneşti contemporane, paginile de Jurnal ţinute de poetul Victor Felea şi oferite revistei de soţia poetului şi, în cele din urmă, dar nu în ultimul rînd, Ancheta revistei cu tema Poeţii despre critici - o insolită dezbatere la care răspund numeroşi poeţi cărora li se oferă prilejul de a efectua o personală, subiectivă şi decisă „critică a criticii“. Răspund, printre alţii, Gabriela Melinescu, Alexandru Lungu, Rodica Draghincescu, Bogdan Ghiu, Liviu Ioan Stoiciu, Ionel Ciupureanu, Simona Grazia-Dima, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Coande, Ruxandra Cesereanu, Maria Banuş, Mariana Codruţ etc. ORIENT LATIN este o revistă de cultură concepută şi editată de prozatoarea timişoreană Nina Ceranu. în nr. 12, recent apărut, întîlnim semnături ale unor scriitori din zonă: Mircea Pora, Gh. Secheşan, Ioan Evu, Paul Eugen Banciu (acesta din urmă semnează o pertinentă cronică literară). Reţinem şi recenziile la două cărţi de poezie aparţinînd poeţilor olteni Bucur Demetrian şi Paul Areţu. La rubrica foto a revistei remarcăm şi cartea poetului craiovean Mihai Fincă ..Biografie sumară“ PROZATOARELE nu s-au născut încă - sau nu se arată - dar odată cu lansarea Manifestului feminist („România literară nr.32/’97) semnat de „bachantele“ post-moderne Cătălina și Fevronia Novac revirimentul s-ar putea produce, împotriva suratelor care au abdicat de la „feminism“ în favoarea patriarhatului sexist şi discriminator se ridică - totuşi „falocentric“ - manifestul celor două inteligente scriitoare bucureştene. Sprijinindu-se pe nume consacrate ale feminismului mondial (Simone de Beauvoir, Phyllis Chester) cele două semnatare ale manifestului feminist, nu întîmplător purtînd numele unui faimos haiduc naţional, scurtcircuitează poncifele paternaliste de tip Lacan şi cer hotărîte suratelor înlănţuite să îşi facă loc cu agresivitate în canonul bărbătesc: „...împotriviţi-vă politicii misogine a culturii, exprimaţi-vă sentimentele şi reprezentaţi-vă sexualitatea fără teamă de tabuurile culturale, dezlănţuiţi-vă, despletiţi-vă!” Danaidele, în versiune românească, sunt aşteptate la rampă! (N. COANDE)