Ramuri, 1997 (Anul 34, nr. 9-12)

1997-09-01 / nr. 9

Ştefan Aug. Doinaş Un filosof al disperării Puţin cunoscut­­ dacă nu complet ignorat­­ la noi, gînditorul francez André Comte-Sponville s-a impus în ultimul timp atenţiei oamenilor iubitori de filosfie prin două cărţi masive: prima, Le mythe d 'Icare şi Vivre. Trăite du désespoir et de la beatitude (2 vol., Paris, PUF, 1984), a doua Une education philosphique (Paris, PUF, 1989). în general, receptarea textelor sale s-a făcut în termeni care oscilează între elogiu și critică, spunîndu-se - de pildă - că scrie, într-o manieră perfect accesibilă marelui public, un fel de „m­osolle pentru omul de pe stradă”, că se sprijină pe un eclelism filosofic afişat, uneori cu ostentaţie, şi că ar constitui un materialist întîrziat care confinează marxismul. Pentru mine, aceste afirmaţii corespund adevărului. Gîndirea lui André Comte-Sponville este agilă şi riguroasă în acelaşi timp, bogată în formule pregnante, surprinzătoare prin modul în care silogismul nu evită paradoxul. Eclectic, autorul este cu bună ştiinţă şi pe faţă, toate wiW^t'îfic ginuirii sale ,bizuindu-se pe citate copioase care (în funcţie de subiectul abordat) se întind de la Heraclit şi stoici la Spinoza, de la Pascal pînă la Marx şi Freud. în fine, poziţia sa filosfică este mărturisită deschis, materialismul, labirintul vieţii şi disperarea fiind cele trei leit-motive ale unei pledoarii care - paradoxal - se poartă totuşi în numele beatitudinii. N-am să expun pe larg concepţia autorului, privind „valorile” examinate în Icare şi Vivre,­­ cui, politicul, arta, morala şi sensul, nici articolele din a doua sa carte, tratînd despre „tradiţii”, „valori”, „maeştri în filosofie” şi problema „fericirii”. Mă voi mulţumi să creionez edificiul central al gîndirii sale, aşa cum acesta reiese îndeosebi dintr-o introducere (Labirintul: disperare şi beatitudine) şi o concluzie (’’Viaţa dificilă“) din cele două volume, precum şi din cîteva articole din Une education...,­­ unul despre stoici, altele despre materialism şi fericire. îmi dau seama că, procedînd astfel, rîndurile mele vor pierde din vedere tocmai ceea ce constituie valoarea stilistică a scrisului său: voiciunea şi înlănţuirea riguroasă a ideilor, capacitatea de a „stoarce” din fiecare citat sucul necesar care-i întreţine savoarea expresiei. Mi se pare, însă, mult mai profitabil să urmăresc modul în care „atacă” modernitatea gîndirii noastre contemporane un reprezentant întîrziat al stîngii franceze. Pentru a răspunde la întrebarea „Ce este materialismul?”, autorului îi sunt suficiente două pagini finale, pe care le reproduc in extenso. „Materialismul este acest curent filosofic care, împotriva idealismului şi religiei, afirmă că totul este materie sau produs al materiei (chiar şi vidul), şi că în consecinţă fenomenele intelectuale, morale sau spirituale (sau presupuse ca atare) nu au decît o realitate secundă şi determinată. Nimic nu există în mod absolut, pentru materialist, nimic nu există mai întîi, şi nimic la urma urmelor nu va exista, decît fiinţa fără conştiinţă, fară memorie, fară proiect sau discurs - fiinţa inconştientă, instantanee şi mută - pe care o putem numi materie, şi care nu este, văzută de la înălţimea viului, decît o formă întotdeauna a morţii. Spiritul, departe de a fi nemuritor, este deci tocmai ceea ce va pieri. El nu e principiu ci efect, ei nu e absolut ci relativ (la un corp, la o societate, la o epocă...); el nu e substanţă ci istorie; el nu e fiinţă sau adevăr, ci valoare sau sens - şi mereu fragil. Primat al materiei, aşadar, şi prioritate a spiritului - atîta timp cît spiritul durează. Moartea va avea mereu ultimul cuvînt: «şi amîndoi vom fi mult timp nefiinţă, începînd cu cel al cărui sfîrşit datează de ieri, sau sfîrşind cu cel mort cu multe luni şi ani înainte» (Lucreţiu, III, 1092-1094). Iată, în două cuvinte, esenţa materialismului pe care, eu unul, nu-l recunosc nicicînd mai bine decît orchestraţia lui lucreţiană: nimic nu există, decît materia şi nimicul (I, 418- 448) şi numai moartea e nemuritoare (III, 830-1094). Aspră lecţie, desigur, care nu învaţă mai întîi decît tăcerea, disperarea şi uitarea. Dar în acelaşi timp pacea deplină, şi mare incitaţie de a trăi. Răul doar­­ sau mai curînd nimicul este sigur; mai-binele rămîne totdeauna să fie inventat. De aici, această constantă a materialismului filosofic - aceea de a conduce spre o etică a fericirii. Se poate relua aici, cu aceeaşi emoţie care îl făcea să tremure pe Lucreţiu, marea, severa şi frumoasa formulă a lui Epicur: «Ne-am născut o singură dată, nu e posibil să ne naştem de două ori, şi trebuie să nu fim mai mult pentru eternitate: tu, care totuşi nu eşti de mîine, tu amîni bucuria; viaţa piere între timp, şi fiecare dintre noi moare agitat» (după Seneca, 491).Aşa este de fapt viaţa celui amintit, care - cum zicea Epicur - „ingrat şi neliniştit, e mereu cu ochii spre viitor”, şi care ajunge astfel, din speranţă în speranţă, la religie, împotriva căreia, materialismul ne învaţă­­ să suporte cine poate­­ că nimic nu e de aşteptat, şi că totul este de trăit. Nici o mîntuire, aşadar, care să nu fie de aici şi de acum.­­•Eu n-am nici temeri nici speranţe", scria La Mettrie, şi imediat apoi:­­"Ce fericire!!! Beatitudinea, pentru un materialist, nu este altceva decît disperarea, dar afirmată cu bucurie”. Această expunere este, indiscutabil, o profesiune de credinţă, şi nu o simplă teorie. Ambiţia autorului francez, de altfel, este mărturisită: aceea de a-şi gîndi voinţa şi de a-şi trăi gîndirea, adică de a gîndi în aşa fel încît fericirea - problema sa capitală - să nu fie doar posibilă, ci reală; să nu mai fie doar sperată, ci trăită. Pentru aceasta, el examinează trei raporturi,care i se par a duce la aceeaşi ideie: raportul cu fiinţa (materialismul), raportul cu timpul (disperarea) şi raportul cu individul (singurătatea). Trei raporturi, trei negativităţi. Maeştrii săi de gîndire sunt I­scur şi Spinoza. Dar acestora li se alătură Democrit şi Lucreţiu, ca fiind cei care au refuzat credinţele altora, începînd cu cele ale lui Pythagora, Platon, Aristotel şi stoicii: negarea spiritului ca imaterial, negarea divinităţilor supranaturale, negarea lumii inteligibile, negarea valorilor absolute. Le désespoir - termen esenţial la acest filosof - nu implică deloc conotaţia psihică plină şi insuportabilă, pe care o are în limba noastră disperarea. La filosoful francez e vorba de un aban­don al speranţelor prealabile, adică a speranţei religioase, eschatologice, providenţiale sau mesianice. Cît priveşte solitudinea, ea constă în evidenţa dureroasă a unei absenţe şi a unei imposibilităţi: absenţa oricărei trans­parenţe între indivizi şi imposibilitatea unei comuniuni absolute (inclusiv în iubire). Trei idei, care sunt așadar, una - ca refuz a tot ce nu e materie, a tot ce nu e prezent, a tot ce nu e individ, un fel de atomism generalizat - cum recunoaște filosoful - în sensul că între doi atomi, între două prezenturi, între doi indivizi nu se află nimic, ci doar vidul (cum spune Epicur). Acesta, vidul, este fară îndoială ideia negativă ce se ascunde sub cele trei negaţii: loc comun al materiei, al prezentului şi al indivizilor. Ce suntem noi înşine? Doar „accidente ale vidului“, ideie pusă în circulaţie întîi de toate de buddhism. Dar, cum vidul nu poate nici acţiona, nici îndura vreo acţiune, ceea ce rezultă ca numitor comun al existenţei (care apare, deci nu poate fi negată) este materia. Prelungindu-şi ideia, filosoful afirmă cum nu numai Epicur şi Lucreţiu o susţin, ci chiar Spinoza: substanţa lui este cauză imanentă de sine, precum şi a tuturor lucrurilor. Iată că cele trei idei negative (materialism, disperare, solitudine) conduc spre o clară afirmare a totului: ele neagă ceea ce nu este, iar această negare a neantului este afirmare­a fiinţei, dar nu a unei exsistenţe transcendente, ci a realului însuşi, de aici, aşa cum apare el. După Andre Comte-Sponville, Epicur şi Spinoza se opun amîndoi „fantomelor imaginaţiei, iluziilor simţurilor şi spaimelor sufletului nostru”. Nu în sensul că acestea nu ar exista; dimpotrivă, ele sunt adevărate, reale. Ceea ce e fals, deci, neadevărat, nu sunt iluziile, imaginile şi percepţiile, ci judecăţile pe care le facem noi pornind de la ele. Opoziţia adevărat/ fals începe abia odată cu cuvintele noastre, cu limbajul. Desigur, există adevăr dincolo de limbaj: cînd limbajul dispare, nu dispare şi adevărul, ci dispare doar opoziţia dintre adevăr şi fals. Ce e atunci realul? Realul este ceea ce rămîne, atunci cînd omul tace: realul este tăcerea. Nu susţinea Epicur că adevărul este a­logost, iar Spinoza că „limbajul e o parte din imaginaţie”, de care adevărul­­ care „nu pretinde nici un semn” - n-are nevoie?... Concluzia: „Dumnezeul lui Spinoza, ca şi atomul lui Epicur în vidul imens, e un Dumnezeu care tace, iar în această tăcere (în care lucrurile n-au nevoie să fie spuse, tocmai pentru că ele sunt) este însuşi adevărul”. Tăcerea face ca realul să fie scutit de cele trei „semne” pe care i le atribuim şi care ne face să credem că el ar avea sens: finalitatea, semnificaţia şi valoarea. Credinţa în ele, fond al tuturor speranţelor, este, aşadar, originea tuturor decepţiilor noastre; în locul ei, trebuie preferată disperarea. La întrebarea, legitimă de altfel: de ce o etică a disperării? filosoful răspunde răspicat, de dragul fericirii, instituind astfel un paradox care, ca orice filosofie, se cere explicat. Mai întîi, autorul analizează înțelesul curent al cuvîntului disperare. Un om disperat - oricît am crede contrariul - nu înseamnă un om nefericit, în culmea tristeţii, care ar vrea să se sinucidă, de pildă. Nicidecum, dacă ar fi cu adevărat disperat, viaţa i-ar fi indiferentă, şi n-ar mai avea nici un motiv să moară. Dacă cineva se sinucide, înseamnă că moartea e speranţa lui. Oamenii sunt aproape toţi ’’prizonieri ai speranţei“, pe care o recomandă deopotrivă astrologii, episcopii şi militanţii. Or, acest vis al evadării din prizonierat îl aduce înţelepciunea, iar libertatea i-o dă disperarea, în concepţia autorului­­ care reia tezele lui Epicur, Lucreţiu şi Spinoza - filosofia este ”une entreprise de Liberation“. Eliberare - de ce şi de cine? Întîi de sine însuşi; apoi (dar e acelaşi lucru) de acest viitor care ne bîntuie şi ne înlănţuie. „Visele noastre sunt graţiile noastre, pe care trebuie să le sfarîmăm”, în sensul acesta, orice filosofie este dezesperantă, şi liberatoare, tocmai pentru că e dezesperantă. Ajuns aici, autorul trebuie să admită că filosofia lui Kant nu corespunde acestei afirmaţii. La cele trei întrebări esenţiale - Ce putem şti? Ce trebuie să facem? Ce ne este permis să sperăm? - gînditorul german a răspuns prin Critica raţiunii pure (teoria cunoaşterii), Critica raţiunii practice (morala) şi Critica puterii de judecată (religia). Ce putem spera? Kant răspunde: că există un Dumnezeu şi că sufletul este nemuritor. Aşadar, criticismul kantian este un remediu împotriva materialismului, ateismului şi liberei gîndirii: un antidot al disperării. Dar - susţine filosoful - leacul e mai rău decît boala, aşa cum o demonstrează materialismul. Se poate numi religie, de fapt, orice gîndire care pretinde să reunească adevărul şi binele, fiinţa şi valoarea, realul şi sensul, şi care, constatînd clar sciziunea lor, aici, pe pămînt, anunţă pentru mîine reconcilierea lor sigură şi definitivă. în faţa acestei definiţii, se ridică materialismul: ateism generalizat, care disjunge mereu între fiinţă şi valoare, adevăr şi bine, real şi sens. (Continuare în pagina 15) RAMURI / nr. 9 / septembrie 1997 / pag. 3

Next