Ramuri, 1999 (Anul 36, nr. 7-8)

1999-07-01 / nr. 7-8

^Dcrf/tacftc Eugen Uricaru Ce urmează? Bat vînturi reci prin Balcani şi gheaţa pare să cuprindă din ce în ce mai multe zone, din ce în ce mai multe neamuri. După toate probabilităţile, provincia Kosovo va rămîne multă vreme un fel de protectorat al marilor puteri, soldaţii aflaţi sub drapelele internaţionale încercînd să garanteze o stabilitate militară şi să ducă la bun sfîrşit misiuni de poliţie. Antecedentele unor asemenea acţiuni nu ne încurajează în observarea unui final fericit, adică liniştit — Cipru, Liban, Colinele Golan, Ciad etc, etc, sunt exemple care au putere de convingere şi de nelinişte. Dar vîntul rece bate în continuare şi iată că de astă dată nu în sudul Iugoslaviei ci către nord apar semne de criză. Voivodina, cea de a doua fostă provincie autonomă din cadrul Serbiei, este predispusă să devină subiectul unei stări febrile. Declaraţiile înaltelor oficialităţi de la Budapesta privind necesitatea schimbării stării de fapt de acolo, din Voivodina, în favoarea transferării autorităţilor în cît mai multe domenii, nu pot fi ascultate şi înţelese fără a se lua în seamă afirmaţiile generalului Wesley Clark, comandantul forţei de intervenţie în Kosovo, privind caducitatea tratatului de pace de la Versailles, tratat care a desenat harta Europei de azi. Intervenţia unui stat în favoarea sau împotriva regimului unei minorităţi trăitoare în alt stat înseamnă introducerea (ori re-introducerea) în viaţa internaţională a unor principii cel puţin surprinzătoare. „Cuiul lui Pepelea” în această situaţie este ideea federativă în fapt, sustragerea de sub autoritatea u­nui subiect de drept internaţional a unor teritorii şi a unor populaţii; altfel spus — se păstrează aparenţele pentru a se modifica esenţele. Se poate pune de la bun început o întrebare cu un aer de naivitate — federalizarea este începutul sau sfîrşitul unei evoluţii istorice? Dacă secolul trecut a fost secolul statelor naţionale, sfîrşitul acestui secol pare să aducă în prim plan modelul federativ. Este justificat acest model federativ, ce anume aduce el mai bun în viaţa politică şi în viaţa oamenilor? Autoritatea statului centralizat poate fi o frînă în calea dezvoltării numai dacă respectivul stat nu este o democraţie, iar Franţa este exemplul cel mai evident de reuşită. Tot astfel un model federal poate fi o frînă în calea dezvoltării, a progresului economic şi social dacă respectiva federaţie nu este o democraţie. Iar exemplul negativ al unei federaţii nefuncţionale din pricina absenţei democraţiei este fosta Uniune Sovietică ori fosta Iugoslavie. Federalizarea, la fel şi centralizarea, nu sunt soluţii în sine, nu sunt căi obligatorii în evoluţia statelor. Obligatorie este democraţia ca un cadru prielnic al egalităţii şanselor. Dacă autoritarismul, dictatura, totalitarismul egalizează existenţele, democraţia reală egalizează şansele, fie ale indivizilor fie ale colectivităţilor. Ideea federativă trebuie acceptată sau respinsă în măsura în care ea corespunde aspiraţiilor reale ale colectivităţii sau colectivităţilor. Şi trebuie respinsă în momentul în care ea serveşte interesele unora împotriva altora. Autonomia locală administrativă este un instrument al democraţiei şi poate stimula dezvoltarea comunităţilor. Dar în acelaşi timp poate favoriza subdezvoltarea unor zone printr-un efect al „egoismului” economic. Italia se confruntă de multă vreme cu această situaţie care, paradoxal, a dus la crearea unor antagonisme politice şi economice. Să explicăm — din punct de vedere politic, Nordul acuză Sudul de agresivitate, din punct de vedere eco­nomic, Sudul acuză Nordul de „egoism”. Cert este că fondurile pentru dezvoltarea Sudului se pierd într-un butoi al Danaidelor, iar banii Nordului sunt făcuţi din munca masivei emigraţii din Sud. A transforma aceste probleme care ţin de dinamica socială ori de corecta şi buna administrare a statului, în problema construcţiei şi naturii statului înseamnă de fapt să foloseşti interesele unora împotriva altora. Am făcut acest excurs numai şi numai pentru că argumentele unui grup de agitatori ai ideii federaliste în România a adus, printre altele, acest gen de argumente, dragi Ligii Nordului şi lui Umberto Bossi. Opinenţii români în ale federalizării flutură argumentele diferenţei care există între Transilvania şi provinciile extra­­carpatice. Diferenţe de standing, de plata impozitelor şi de mentalitate. Dar mai ales de imagine. Altfel spus, de părerea pe care şi-o fac unii despre alţii şi mai ales despre sine. Fără a vorbi despre destinul istoric comun, de interesele economice, politice şi militare comune, de limba, cultura şi identitatea naţională comună a majorităţii populaţiei din Transilvania cu majoritatea populaţiei din provinciile extra-carpatice, demersul federaliştilor rămîne la nivel folcloric. Tehnologiile insinuării diferenţei de şanse (localizarea este un dat nu o opţiune) sunt cunoscute şi ele se bazează în cea mai mare parte pe „mitologii”. Hoţi, leneşi, escroci, murdari, săraci şi proşti sunt unii, harnici, frumoşi, viteji şi deştepţi şi muncitori sunt alţii (de obicei, noi). La o analiză mai puţin patetică vom constata că în România de astăzi păcatele şi virtuţile ţin mai mult de individ, societatea fiind aproape atomizată. Argumentaţia federaliştilor sunt de fapt expresii ale complexului de provincialitate, numit în limbaj vulgar frustrare. Despre adevăratele interese şi despre subtilitatea „biliardului” practicat de cei interesaţi în astfel de scenarii, data viitoare. Dacă va mai fi, pentru că vine eclipsa! De n-aş fi semnat „Declaraţia de la Cluj”? Glasul îngrijorat al tatălui meu, om altfel calm şi experimentat, mă descoase dacă nu cumva am semnat şi eu „Declaraţia de la Cluj”. Nu, l-am liniştit. Şi, de altfel, nici colegii mei de scris nu o făcuseră, în fapt. De ce n-aş fi semnat? Nu văd, sincer, cu ce sunt ardelenii mai patrioţi decît oltenii, sau moldovenii, decît bănăţenii. Nu pot judeca pe provincii, stabilind îndreptăţirea unora de a fi „pivotul integrării europene”, în timp ce alte zone sunt considerate retrograde. Judec oamenii pe care îi cunosc, de cîteva decenii, şi îi stimez. Şi ei se află şi la Bucureşti şi la Timişoara, dar şi la Tîrgu- Mureş şi la Iaşi, ori la Craiova. Octavian Paler, Mircea Mihăieş, Alexandru Cistelecan, Mihai Ursachi, Silviu Purcărete. Nu pot concepe o „analiză structurală a României”, aşa cum ne propun Al. Cistelecan, Ion Mureşan, pî /rei/eBtzoi Adrian Popescu Alexandru Vlad fără să ţin cont de solidaritatea mea afectivă şi intelectuală cu cei enumeraţi (cîte unul, simbolic, reprezentativ, din fiecare provincie amintită). „Exasperarea provinciilor” trecînd în resentimentul faţă de Capitală nu mi se pare decît un alt mod de a arunca vina pe celălalt, care devine aşa „ţapul ispăşitor”, eşecurile noastre colective. Şi în Bucureşti şi în Cluj, fauna îmbogăţiţilor prin afaceri oneroase, nu prin muncă onestă, abundă. Corupţia începe de la cadourile oferite educatoarei la grădiniţă şi nu se sfîrşeşte în pragul instituţiilor statului. Dimpotrivă. Mijloacele sunt tot mai cinice, de la spolierea viselor de bunăstare, prin jocuri de tip „Caritas”, la escrocherii din interiorul Băncii „Dacia Felix” (în etapa cunoscuţilor de fraudatori, aflaţi acum într-un şir de procese care nu mai sfirşesc). Nu suntem mai buni, mai puţin corupţi decît „capitaliştii”. Vrem administraţie proprie, dar cu aceiaşi oameni şi cu aceleaşi falimentare mentalităţi? „Criteriile de selecţie” funcţionează în Transilvania ca şi la Bucureşti la fel, „pe dos”. Noile „dosare” politice au aici, sau dincolo de munţi, acelaşi efect nefast. Criterii premoderne, medievale, de fidelitate faţă de clan. Viitorul copiilor e determinat de apartenenţa la o castă politică, sau profesională. Doar în Biserică şi în Armată, unde se cere vocaţie şi respectiv, disciplină fermă, lucrurile par mai normale, valoarea proprie făcîndu-şi loc mai lesne. Să mai adaug literatura, „artele”, aceste meserii de sacrificiu, bune pentru „păguboşi”, unde talentul sfidează relaţia socială. Politicienii din Ardeal, cu unele excepţii (rarisime) sunt oare ei chiar mai puţin ingenioşi de-a transforma interesul alegătorilor (şi slujirea lor) în interes in­dividual (şi amăgirea acestora) decît cei din Regat? E adevărat că Iuliu Maniu se plîngea, patetic, în 1938, într-un celebru „Memorand al românilor din Transilvania” (V. Sorin Alexandrescu „Paradoxul român”) de nerecunoştinţa Regatului, care îşi promovează elitele în detrimentul celor transilvane, considerate mai riguroase moral şi mai merituoase. Dar acum, în 1999, momentul istoric e asemănător? Nu cred, în Parlament avem, noi, ardelenii, oamenii pe care-i merităm? Suntem noi, alegătorii transilvani, mai buni decît aleşii noştri? Şi cine să mai creadă pe cine, după atîtea dezamăgiri? Nu vreau să mă salvez, ca „ardelean”, din marasmul politic şi social în care trăieşte România întreagă, din criza economică în care ne zbatem, unde un re­dactor (după treizeci de ani de muncă la o revistă) primeşte lunar cca. 800.000 de lei. Mai puţin decît un portar la UMF. Aş vrea să ne salvăm cu toţii într-o „Românie schimbată la faţă”, dar nu prin violenţă şi fanatism, printr-o reală democraţie, printr-o muncă răsplătită după merit, nu după relaţii clientelare. Nu aş semna actul de autonomie administrativă, dacă mi-ar propune dl. Gherman, sau chiar prietenul meu Ion Mureşan, vicepreşedintele Ligii pro-Transilvania. Tocmai pentru că trăiesc în Transilvania care nu e provincia ideală decît geografic, pentru o cultură pe termen lung. Morbul politicianismului şi al „imaginii”, care falsifică realul şi-l perverteşte, interesant, sunt şi aici dominante. Suntem parte din ţara întreagă, o parte nici mai bună, nici mai rea, nici mai mult, nici mai puţin decît România. RS. Sigur că nu contează imaginile mele poetice despre Transilvania: „fereastră la vest spre luminile bătrînului Continent”, sau „un braţ îndoit protejînd în pîntecul său viitorul Transilvaniei, axul ce-nvîrte oraşe, munţi şi cătune”, dar mi se pare ciudat că o afirmaţie (paradoxală) precum „Clujul nu a dat ţării decît doi scriitori: Nicolae Balotă şi Ion Negoiţescu” nu e contrazisă de nimeni. Argumentul operei unor George Sbîrcea, Petru Creţia, Alexandru Căprariu, Virgil Mihaiu nu e deloc pertinent? Din păcate reductivi cu ardelenii, pot fi ardelenii înşişi, între ei. Să fie apartenenţa naşterii într-un loc criterul valoric? Mă îndoiesc. 7 RAMURI / nr. 7 - 8 / iulie - august 1999 / pag. 2

Next