Ramuri, 1999 (Anul 36, nr. 7-8)

1999-07-01 / nr. 7-8

equén­ecée Gabriel Dimisianu Nicolae Prelipceanu Lupta dintre generaţii Puţin scepticism nu strică Se vorbeşte în ultima vreme, cîteodată cu iritare, despre întreţinerea luptei dintre generaţii în spaţiul nostru literar. Fapt este că exponenţi ai celei mai noi generaţii (d.ex. Caius Dobrescu sau Ion Manolescu) atacă insistent, tenace, în articole şi chiar în cărţi, generaţiile dinainte, contestîndu-le merite demult, şi de mulţi, recunoscute. Opere care trec îndeobşte drept izbînzi ale literaturii noastre postbelice nu ar mai prezenta azi, în viziunea celei mai noi generaţii, cine ştie ce interes, şi cu atît mai puţin mîine, cînd evaluările se vor face după alte criterii decît acum. Există oameni care se crispează în faţa acestui criticism radical, văzînd în el un re­flex al apetitului multor tineri contemporani pentru distrugere, o anomalie şi un indiciu al crizei prin care trecem în toate domeniile. Eu înclin totuşi să cred că reaprinderea luptei dintre generaţii este mai degrabă un semn de normalizare. Revenim la desfăşurări care, în condiţii de normalitate, caracterizează orice mişcare artistică, în anii totalitarismului lupta dintre generaţii a fost suspendată, lucru de înţeles. Regimul comunist nu putea să lase în voia lui un proces natural care, tocmai pentru că era astfel, i-ar fi scăpat pînă la urmă de sub control. Este adevărat că după război scriitorii proletcultişti, în majoritate tineri, au dezlănţuit furibunde atacuri împotriva scriitorilor „reacţionari”, în majoritate * • • • r*.--------------| 7__________x episod al luptei naturale dintre generaţii şi o aplicare planificată, în domeniul literar, a principiului luptei de clasă. Aceasta pe zi ce trece se ascuţea, potrivit devizei lui I.V. Stalin. Altfel, în numele credinţelor literare proprii, tinerii nu-i puteau contesta pe cei dinaintea lor, mai ales dacă aceştia obţinuseră recunoaşterea oficială şi o anume notorietate publică. Regimul comunist îşi proteja „ajutoarele de nădejde”, pe scriitorii care-i urmau cu fidelitate directivele, interzicînd de regulă opiniile critice la adresa lor. La începutul anilor ’60, acest protecţionism de partid era în vigoare, ceea ce explică de ce generaţia mea literară, aflată atunci la debut, nu a dus o luptă făţişă cu generaţia premergătoare. Practic nu ar fi putut duce o astfel de luptă, nu ar fi avut unde. Scriitorii dedicaţi realismului socia­list deţineau în lumea literară toate pîrghiile, conduceau toate instituţiile de cultură, revistele, controlau totul, cu acordul puterii politice, de bună seamă. A-i contesta deschis, a-i combate public, în numele altui crez artistic decît acela pe care ei îl afişau, era o imposibilitate. Şi totuşi orice generaţie literară se manifestă polemic în clipa cînd intră în scenă, reflex firesc al nevoii de diferenţiere. Generaţia din care fac parte s-a comportat altfel? Voi răspunde că nu s-a comportat altfel, dar trebuie să se ţină seama de faptul că polemic poţi fi în mai multe feluri. Poţi fi polemic în chip explicit, producînd manifeste, programe, apeluri, texte teoretice, după cum poţi fi polemic şi inexplicit, adoptînd tactici învăluite, infiltrindu-te în terenul adversarului pentru a-i surpa dinăuntru poziţiile. Generaţia mea literară a fost obligată, în condiţiile date, să procedeze în al doilea fel, opunîndu-se elastic la dog­matism, mimînd iniţial adeziunea spre a putea debuta, plătind, pentru a-şi face auzită vocea, acel „preţ nemilos” de care a vorbit, peste ani, Cezar Baltag, într-o confesiune dramatică. în orice caz, gesturi răsunătoare de contestare generaţia mea nu a comis şi nici nu putea comite în împrejurările de care am amintit. A acţionat însă din interior, adoptînd un ritm al desprinderii lente de linia generaţiei proletcultiste, înaintînd din aproape în aproape către formele artistice noi. A căutat şi aliaţi pentru demersul său, pe unii aflîndu-i chiar în rîndurile generaţiei care clădise proletcultismul, printre protagoniştii mai luminaţi ai orientării oficiale, spirite mai deschise, apte de evoluţie. Un Paul Georgescu, un Ov. S. Crohmălniceanu au inspirat încredere tinerilor din generaţia mea, prin faptul că ştiau ce este literatura, cum ne-o dovediseră după ce am început să-i frecventăm. Erau oameni de cultură şi de gust, repede orientaţi către talentele reale abia exprimate. în iureşul revizuirilor actuale ei sunt puşi uneori în acelaşi plan cu N. Moraru, Sorin Tom­a, rmnmrvnfiod­ infrofdVlili introtl in legendă. Plasarea e incorecta, este adevărat că atunci scriau cam la fel cu aceştia dar există şi altă dimensiune a prezenţei în epocă a lui Crohmălniceanu său Paul Georgescu, neîndoielnic fastă. Au descoperit talente autentice şi le-au înlesnit afirmarea în condiţii cînd asemenea operaţiune era nu numai dificilă dar şi riscantă. Este apoi de luat în considerare opera lor critică de mai tîrziu, debarasată de dogmatism, valoroasă în multe compartimente. Aliaţii antidogmatici ai generaţiei mele au fost însă mai mulţi. Printre alţii: M.R. Paraschivescu, A.E. Baconsky, Geo Dumitrescu, Geo Bogza, Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu, toţi, în­tr-o măsură sau alta, „pătaţi” de atingerile cu dogmatismul, dar toţi reorientaţi, în anii destinderii ideologice de la mijlocul deceniului şapte, către valori. Din solidarizarea cu tinerii au tras ei înşişi foloase spirituale, cum se poate vedea în scrierile lor tîrzii, apte să-i relanseze literar. Istoria a făcut aşadar ca generaţia mea să nu se fi ilustrat, la începuturile ei, prin gesturi vizibile de contestare a generaţiei dinainte. Intraţi, acum un deceniu, într-un ciclu nou de evoluţie literară, observăm că lupta dintre generaţii s-a redeschis. Este vorba de un proces intern necesar, ocazionînd clarificări, conducîndu-i pe tineri la afirmarea identităţii proprii prin delimitări şi opuneri. Eu nu văd aici nici un motiv de îngrijorare. Cîndva, prin anii dintîi ai bolşevismului în România, s-a proclamat o lume nouă, cu oameni noi, în instituţiile statului, oamenii „vechi”, adică aceia care ştiau despre ce e vorba în respectiva instituţie, au fost înlocuiţi cu „elementele sănătoase, muncitoreşti”. Aşa s-a întîmplat injustiţie, unde au apărut „asesorii populari” şi judecătorii făcuţi în cîteva luni de cursuri intensive... politice. Li s-a spus „pe puncte”, după numele, tot popular, al cartelelor pentm alimente şi bodenuri, de ai lor introduse. Aşa s-a întîmplat în Ministeml de Externe, unde domni ca I. Igiroşianu ori Alexandru Paleologu au fost înlocuiţi de tovarăşi dintre care unii mai populează şi azi, direct sau prin urmaşi, ambasadele şi consulatele româneşti. Aşa s-a întîmplat peste tot. O lume nouă, oameni noi, nu la fel proclamaseră şi fasciştii lui Mussolini ori naziştii lui Hitler? Tentaţia lumii noi, cu oameni noi, e mare în mintea omului care face abstracţie de un adevăr banal: că în zilele noastre cei „vechi” nu mai pot fi înlăturaţi cît ai bate din palme, au şi ei dreptul de a supravieţui, cu morala şi abilităţile lor cu tot. N-aş fi crezut însă că oameni de spirit, cum s-ar crede că sunt poeţii, pot nutri asemenea visuri. E drept sub titlul „Despre experi­ment”, cum face Mircea Cărtărescu într-un ziar din luna iulie: „Deocamdată tîrîm însă mai departe, ca pe o piatră legată de gît, o­­WiaTfgata^uvfflTologiaj/ci idei vechi dar cu orgolii provinciale mereu reînnoite. O lume pe care optzecismul, prin tot ce a avut el mai bun, a încercat s-o dizolve și s-o înlocuiască, dar care se reface rapid, mai rapid decît puterea noastră de a închega o nouă lume artistică”. Ce uită importantul scriitor cînd scrie aceste rînduri, e tocmai faptul că aici, pe pămînt, vrînd-nevrînd, lumile convieţuiesc, oricît de artistice ar fi ele. Şi cei care ne plac şi cei care nu ne plac au dreptul să-şi „închege” noua sau vechea lor „lume artistică” şi să o ofere spre valorificare spirituală. Atîta vreme cît vor fi oameni care vor alege „lumea veche”, aceasta va supravieţui, „se va reface rapid”; cînd aceştia vor fi dizolvaţi, educaţi atent în universităţi, atunci abia „lumea nouă” se va impune. Dar, vai, ea nu va mai fi tocmai „nouă”, căci, între timp, li se va trezi pofta de noutate şi unor foşti adepţi, la orizont va apărea postexperimentul sau cum i se va mai spune, care-şi va proclama noutatea şi va tinde, probabil la fel de autoritar, să elimine ceea ce i se va părea deja „vechi”. Puţin relativism în judecăţi nu strică. Manifestele sunt ele bune la o anumită vîrstă, dar nu oricînd. Cei de pînă acum ştiau că generaţiile se succed şi se ucid nemilos şi metodic, după ce însă au petrecut împreună cîte o perioadă de convieţuire, forţată dar declarată paşnică, asemenea celei dintre comunism şi capitalism. Cu excepţia unor „experimente” mai radicale, cum a fost cel din Cambodgia, unde cei „vechi” au fost eliminaţi prin înalt ordin. Sigur, mi s-ar putea răspunde că nu trebuie să amestecăm experimentul politic cu acela artistic. Dar atunci cînd în numele celui din urmă se vorbeşte cum se facea în numele celui dintîi, de ce să nu facem o apropiere care, oricum, se impune de la sine tuturor celor ce au trăit mai mult şi mai multe? Şi apoi, atîtea lumi artistice noi s-au tot scurs peste noi şi totuşi marile nume, „vechi”, de la Homer la Dante şi la Shakespeare ori Dostoievski n-au mai fost înlocuite de nici unul dintre autoprocla­­matele experimente! Un lucru care altora le-a dat de gîndit. Azi, însă, în turbarea furtunoasă a economiei de piaţă, ce se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului şi-n , zonele considerate de cei „vechi” ale spiri­tului, nu mai e timp de gîndit altfel decît în termenii sumari ai „lumii noi” şi­ ai celei „vechi” şi în termenii care să ducă, rapid, la execuţia sumară a celei „vechi”. Dar, pentru Dumnezeu, domnilor poeţi, amintiţi-vă de povestea regelui poienii din Fraser, de atîtea şi-atîtea din lecturile dvs. esenţiale. Şi fiţi mai circumspecţi cu proclamaţiile, căci acestea nu durează mai mult decît ziarul care le suportă. De ce o fi dispărut simţul relativităţii, al umorului, cu totul, mi-e greu să înţeleg. (Ion Andreescu, Iarnă la Barbizon) 1 S­il­i­ț E­o•CO) TD .­O RAMURI / nr. 7 - 8 / iulie - august 1999/ pag.3

Next