Ramuri, 2008 (Anul 45, nr. 1-12)

2008-01-01 / nr. 1

2 bruion de Gabriel Chifu De la Uniunea Scriitorilor Reuniunile Comitetului Director şi Consiliului U.S.R. în zilele de 10 şi 11 decembrie 2007, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a ţinut şedinţa sa lunară în filiala Alba-Hunedoara şi s-a întîlnit cu membrii acestei filiale noi a USR. Membrii Comitetul Direc­tor au fost întîmpinaţi de domnii Aurel Pantea,preşedintele filialei Alba- Hunedoara şi Ion Dumitrei, preşedintele Consiliului Judeţean Alba, susţinător al filialei şi promotor al înfiinţării sale. Şedinţa comitetului a avut loc la sediul recent inaugurat al filialei în prezenţa membrilor USR din Alba Iulia şi Deva,a fost condusă de preşedintele Uniunii,dl.Nicolae Manolescu şi a fost urmată de o conferinţă de presă foarte animată la care au participat peste 30 de reprezentanţi ai presei şi televiziunilor locale. Comitetul Director a dezbătut problemele curente ale Uniunii. S- a hotărît colectarea propunerilor din filiale pentru modificări ale statutului USR, continuarea programului„Să ne cunoaştem scriitorii”, inclusiv a componentei legate de fixarea plăcilor memoriale în cît mai multe oraşe. S-a hotărît ca lecturile publice plătite pe anul 2008 să fie stabilite de filialele şi secţiile USR în număr de una la 20 membri, fiind la nevoie divizibile. Comitetul recomandă filialelor o atenţie sporită în privinţa urmăririi impactului public real al acestor lecturi şi aprobarea cererilor în funcţie de preliminarea acestuia. Cererile se primesc aşadar la preşedinţii de filiale (secţii). Comitetul a analizat stadiul contactelor USR cu uniuni similare din Europa şi festivaluri internaţionale, fiind în derulare o extindere a acestor contacte. Dl. Nicolae Manolescu a răspuns întrebărilor membrilor filialelor şi a luat act de sugestiile lor, inclusiv de intenţia de a iniţia, cu sprijinul Consiliului Judeţean Alba, a unei manifestări literare anuale în oraşul Alba Iulia. Miercuri, 12 decembrie 2007, a avut loc şedinţa Consiliului USR care a avut ca principal scop prezentarea execuţiei bugetare a USR pe primele nouă luni ale anului 2007 şi a bugetului estimat pentru 2008. Şedinţa a fost prezidată de dl. Nicolae Manolescu, preşedintele USR, iar prezentarea bugetului a fost făcută de dl. Varujan Vosganian, vicepreşedinte. S-a analizat situaţia schimburilor culturale externe, a ajutoarelor sociale şi a proiectelor culturale. Se reaminteşte membrilor USR că pentru proiecte culturale pe semestrul I al anului 2008, cererile se primesc pînă la 31 decembrie 2007, iar pentru premiile USR şi ASR volumele se pot depune la sediile acestor instituţii. Scriitorul şi criticii săi Joi, 13 decembrie 2007, ora 17, la sediul central al Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei - Sala Oglinzilor, în cadrul ciclului „Scriitorul şi criticii săi“ din programul „Să ne cunoaştem scriitorii“, a avut loc întâlnirea cu scriitorul Augustin Buzura. Au prezentat: Nicolae Manolescu, Luminiţa Marcu, Ion Simuţ, Alex Ştefănescu. Revista revistelor literare Teme (şi) vechi şi noi • Revista Euphorion (nr. 11-12, noiembrie/decembrie 2007) dedică al 200-lea număr al său (prilej de a-i ura viaţă lungă şi cât mai mulţi cititori!) filozofului Constantin Noica. Andrei Cor­nea reia în textul „Un cetăţean al propriei filozofii - Constantin Noica“ esenţa capitolului final din De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, în care supune proiectul „şcolii“ lui Noica „testului de auto-incluziune“. Concluzia analizei este că filozoful trece „proba responsabilităţii“, aplicându-şi în primul rând sieşi proiectul de „îmblânzire“ şi de lărgire a sinelui îngust şi practicând acelaşi tip de asceză, de efort, „de programare a lucrului intelectual, de urmărire a unui legato riguros al vieţii şi gândurilor“ pe care îl propunea discipolilor în sens larg, ai Culturii şi ai Filozofiei. Mai mult decât atât, semnificaţia ultimă, de natură etică a filozofiei lui Noica rezidă „tocmai în această unire dintre viaţă şi operă prin care autorul devine personaj (sau locuitor) în propria operă“, cu alte cuvinte, Noica reprezintă specia, rarisimă în modernitate şi rară chiar şi în antichitate, a „filozofului­­persoană“. Un proiect „entopic“, susţinut de o rectitudine etică. Ion Dur glosează pe marginea a Două meditaţii nob­iene, prima despre „binefacătorismul“ care nu ţine de ordinea spiritului (id est a filozofiei), ci a sufletului (Apud Jurnalul de la Păltiniş), a doua despre „reabilitarea individului“ în „Logica naţională“ (Acţiune şi reacţiune, nr. II, 1930), unde naţionalismul este înţeles ca rezultat al acţiunii individuale, în „Constantin Noica - Filosofia sănătăţii spirituale“, Alexandru Uiuiu aminteşte concepţia lui Noica despre rolul filozofiei de a păstra sănătatea unei culturi. Andrei Terian discută, în „O cultură fără însuşiri“, recenta culegere Despre lăutărism (Humanitas, 2007), semnalând contradicţiile din consideraţiile lui Noica despre cultura română. Vasile Chira scrie un eseu despre „Ontologie şi teologie în filosofia nicasiană“, iar Valentin Radu comentează „Locul culturii române în ansamblul culturii europene. Observaţii referitoare la cartea lui Noica Modelul cultural european“. „Dosarul“ Noica mai conţine cinci scrisori ale filozofului, trei către Mircea Tomuş şi două către Mircea Blaga. (Gabriela Gheorghişor) • în Sud-Est cultural (revistă trimestrială de artă, cultură şi civilizaţie), nr. 3 / 2007, redactorul-şef Valentina Tazlăuanu deplânge harababura lingvistică din Republica Moldova şi starea jalnică a limbii române (chiar dacă nenumită oficial ca atare) vorbite şi scrise, elemente care indică nivelul scăzut de cultură şi de civilizaţie. Impunerea limbii române ca element de coeziune naţională, dar şi ca factor de cultură se poate realiza doar „printr­­o acţiune permanentă şi bine orchestrată la nivel instituţional. Asta ar presupune şi scoaterea ei din condiţia de moaşte sfinte, la care venim să ne închinăm o dată sau de două ori pe an, ieşirea ei din spaţiul liturgic (al literaturii, al specialiştilor) (...) şi intrarea pe uşa din faţă, în deplina sa legitimitate, în spaţiul comunitar“ („Limba, un subiect redundant?“). Vitalie Ciobanu comentează eseul „O Moldovă în trei dimensiuni“ de Catherine Durandin (prezentat la Chişinău în cadrul Colocviului „Construcţii identitare în Sud-Estul european“, publicat apoi în nr. 2 din Sud-Est cultural), polemizând cu ideile acesteia care pledează pentru o politică de neutralitate a basarabenilor. Ciobanu consideră teoria „celei de-a treia dimensiuni“, propusă de eseista franceză, o (frumoasă) utopie, întrucât „în acest loc de ruptură între două plăci geopolitice majore, Est și Vest, cum a devenit Republica Moldova după ultima lărgire a Uniunii Europene“, tertium non datur: „Eşti sau cu unii, sau cu alţii“ („Moldova în «a treia dimensiune». O teorie discutabilă“). Tot despre soarta Republicii Moldova scrie şi Nicolae Negru, precizând tranşant alternativele: „Republica Moldova se poate stabiliza şi dezvolta doar ca stat românesc. Dacă se va izola în provincialismul moldovenesc, românofob, meschin, anacronic, ridicol, ostracizându-şi propria intelectualitate, după cum merg lucrurile în ziua de azi, RM are toate şansele să se transforme într-o «stân㻓 („Viitorul RM: nevoia de echilibru“). Mircea V. Ciobanu prezintă starea şi direcţiile criticii literare basarabene actuale în eseul „O (im)posibilă clasificare: critica din Basarabia şi modelul francez“. Revista mai conţine poezie de Nicolae Popa, proză de Leo Butnaru, articole de Valentina Tazlăuanu, Mihai Fusu şi Dumitru Crudu la rubrica „Teatru“, precum şi două interviuri interesante cu Aranca Munteanu şi Reinhard Meisterfeld. „Şi la Moldova nasc oameni“! (Gabriela Gheorghişor) Cronica unei morţi neanunţate M­ă aflam departe de ţară, într-un spaţiu straniu, care, prin atâtea reguli străine de cele cu care sunt obişnuit, mi se părea ireal, o ficţiune, într-o seară a sunat telefonul mobil. Era un număr introdus în memorie, am văzut numele, Marius Tupan, şi m-am grăbit să răspund. „Bună, Marius”, am zis pe un ton firesc, înainte de a apuca să spună ceva persoana care telefonase, însă vocea pe care am auzit-o curând n-a fost a sa, ci o voce feminină ce a şoptit: „Marius a plecat de la noi”. Secunde în şir n-am fost în stare să prind sensul acestei propoziţii rostite de soţia scriitorului. Iar apoi am întors situaţia pe toate feţele şi am crezut că mi se joacă o farsă absurdă. Mintea mea refuza să accepte posibilitatea aceasta: ca el să moară, aşa, din senin... în noaptea aceea n-am închis ochii. Rareori sfârşitul cuiva m-a tulburat atât de tare. De ce? Eram, repet, foarte departe şi eram singur, doar cu mine­­ doar cu nimicul, ceea ce amplifica sentimentul de precaritate, de zădărnicie. Aceasta e o explicaţie. O altă explicaţie o reprezintă faptul că, raţional, nu puteam ataşa în niciun fel ideea morţii de persoana sa plină de vitalitate. Mereu şi mereu, iată, moartea ne prinde nepregătiţi, ne ia prin surprindere. Uităm că zilele ne sunt numărate. Facem, mereu şi mereu, aceeaşi greşeală şi nu învăţăm nimic din ea: ne proiectăm existenţele supradimensionat, ca şi cum am fi nepieritori sau, măcar, ca şi cum am avea un car de timp în faţă şi, când colo, noi nu suntem altceva decât o grămăjoară de tină, atât de repede trecători. Omul acesta era extraordinar de energic, prolific, cu faţa îndreptată spre viitor, cu mintea doldora de planuri literare pe care, spre deosebire de atâţia alţii, reuşea să le aştearnă pe hârtie. Avea o încredere deconcertantă în proza sa şi nu se sfia s-o afirme, se compara cu cei mai buni şi era convins că este egalul lor. Era sănătos fizic, îl odihnea munca şi-i oboseau leneveala, arderea gazului la cârciumă, nu avea alte „vicii” / pasiuni / „boli”, decât scrisul, căruia i se dedica total, încheia o carte de care se declara mulţumit şi, deîndată, parcă ascultând de principiul unui uman Perpetuum Mobile, începea alta, în care credea şi mai tare. Se încăpăţâna să facă de unul singur un săptămânal. An de an, alături de poeta Ileana Roman, organiza, în oraşul unde urmase liceul, festivaluri de literatură la care invita prieteni scriitori din toată ţara. Mergea în provincie, îşi lansa cărţile, avea lecturi şi dialoguri cu elevii în şcoli, participa la jurii, descoperea talente. Atent la cei care vin, înfiinţase premii pentru ei, se zbătea să găsească bani şi, în fiecare an, decerna aceste premii într-o ceremonie de ţinută. I se părea că e nedreptăţit de confraţi, de critici şi că romanele sale merită alt tratament, altă situare. (Ceea ce, înclin eu să cred, i-a amărât inima, inima care l-a lăsat brusc, în stradă, în drum spre redacţia revistei „Luceafărul”, cu care se confunda...). A fost cumva Marius Tupan o victimă a acestei diferenţe de reprezentare între felul în care îşi evalua el literatura şi felul cum i-o evaluau ceilalţi? Nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur e că am ţinut la el. Am ţinut la el din mai multe motive. îmi plăcea arderea lui pentru literatură, pentru proză, pe care le privea ca pe o viaţă a sa mai înaltă, cerească. îmi plăcea felul său neodihnit şi neabătut de a fi, felul cum îşi croia drum însingurat, adeseori împotriva curentului. îmi plăcea cultul său pentru ţinuturile natale, sud­­vestice, dunărene, care sunt şi ţinuturile mele natale şi de care şi eu sunt legat ombilical... Astăzi, trebuie să ne împăcăm cu gândul, că, într-adevăr, „Marius a plecat de la noi”. Dumnezeu să-l odihnească! Sufletul satului (tapiserie) RAMURI • Nr. 1 • IANUARIE 2008

Next