Revista 22, ianuarie-iunie 2003 (Anul 14, nr. 671-694)
2003-01-14 / nr. 671
d e săptămânal independent de analiză politică și actualitate culturală 14 - 20 ian. 2003 • 16 pagini • 10.000 lei www.revista22.ro în ultimul timp, disputele dintre diferitele grupări de intelectuali de la noi — vezi „cazul Patapievici“ — seamănă tot mai mult cu filmele de animație cu Tom și Jerry: ne punem reciproc piedici, ne lovim de după colț cu felurite obiecte contondente, ne tragem covorul de sub picioare, ne zvârlim în față cu frișcă, marmeladă și diverse vopsele pentru a ne sluji reciproc; „motanul“ ursuz scoate ghearele și fugărește „șoricelul“ teribil de impertinent, care răspunde neîntârziat, înțepându-și adversarul cam prea fudul. Diferența dintre noi și cele două celebre personaje este, desigur, în defavoarea noastră: avem considerabil mai puțin haz, ne mișcăm fără grație, suntem antipatici, crispați și, lipsiți cum suntem de blană, urâți. Dar rămâne asemănarea fundamentală: ne alergăm reciproc, fără rost și sens, la nesfârșit, fiecare participant fiind absolut convins că adevărul este unic, absolut și prezent numai în vârful propriei cozi sau în dosarele propriei reviste sau edituri. Numărul 149—150 din Observator cultural dă de înțeles că această fugărire fără sens va mai continua. Mai rău, judecând după articolul lui Petru Romoșan, O lume kitsch, s-ar părea că miza ei nu mai e doar alergătura mediatic/culturală — căci disputa cu adevărat de idei oricum a cam ocolit lumea românească — ci altceva, mai grav, mai tulbure... Tema este funcționarea — natural, defectuoasă — a CASAS-ului și ideea este că motivul acestei rele funcționări stă în conlucrarea impură — kitsch — a celor două „aripi“. Andrei Pleșu mai ales, ca și Mircea Dinescu sunt principalii vinovați: primul e „preatatentat“, a devenit un „personaj kitsch “ care e tratat condescendent „ca cel mai cunoscut filosof popular (un fel de rapsod fără muzicăi). Celălalt poartă ștampila de — Iliescu dixit — „profitor al Revoluției. Ambii ar fi prea mediatizați, prea preocupați de propria imagine și „se mai găsesc în CNSAS pentru foloase, iar nu pentru rezultate", exact ca Gh. Onișoru — crede domnul Romoșan. Ce-i irită de fapt cel mai mult pe autorul articolului respectiv este că cei doi (sau trei) nu demisionează, deși chiar și moralitatea lor presupus dubioasă — faptul că conduc sau colaborează la Plai cu boi ar fi o dovadă irefutabilă — ar pretinde — crede P. Romoșan — o neîntârziată demisie. Demisie care, desigur, i-ar bucura nespus și pe domnii Onișoru, Buchet, Predescu, SRI, SIE ,Co, nu numai pe domnul Romoșan. Articolul combate și în alte situații conexe: cazul Ristea Priboi, unde autorul se războiește, nu atât cu fostul securist, acuzat de muncitorii participanți la revolta de la Brașov din 1987 de a fi fost și torționar, ci mai mult cu istoricul Marius Oprea, care ar fi produs o „cercetare aproximativă", prin care revolta de la Brașov ar fi devenit „o bătălie între bonjuriști și un ofițer de Securitate". Mai intră în colimator și Ana Blandiana, Alianța Civică, Zoe Petre, care ar fi trebuit să-l oprească pe Emil Constantinescu să-și publice volumele de memorii — cum, nu știm, de vreme ce fostul președinte nu mai e demult minor! în fine — ne spune autorul —, purtăm toți stigmatul /r/iscr-ului! Ceea ce e scandalos în acest articol este manifestarea-credință: nu se spune nimic despre faptul că CNSAS, în pofida tuturor eforturilor „grupului Pleșu“, a fost împiedicat să obțină arhivele SRI, nimic despre blocarea prin abuz a funcționării CNSAS de către „grupul Onișoru“ prin neprezentare la program, nimic despre manevrele penibile ale subcomisiei parlamentare conduse de senatorul Ion Predescu, nimic ANDREI CORNEA Tom și Jerry față cu reacțiunea despre lunga campanie de discreditare și chiar de discrete amenințări cu Codul Penal la care sunt supuși Pleșu, Dinescu și Patapievici, în calitatea lor de membri ai Colegiului CNSAS, dar și Colegiul însuși, campanie pornită de la „cele mai înalte nivele“ și al cărei sens e elementar, a-i determina pe cei trei — ale căror poziții se bucură acum de majoritatea voturilor în Colegiu — ca, scârbiți, demoralizați, fără sprijin în opinia publică, doritori să se ocupe cu alte lucruri, să demisioneze, să „nu mai creeze probleme“, să-i lase pe securiștii noștri „patrioți“ să-și vadă nestingheriți de afaceri sau să-și cultive grădina în tihnă. In cel mai rău caz — dacă totuși refuză să demisioneze — mai rămâne să se împiedice cu orice preț funcționarea Colegiului, aplicarea legii și deconspirarea ofițerilor care au făcut poliție politică. De asemenea, e stupefiant că domnul Romoșan a găsit cu cale să facă ironii la adresa lui Marius Oprea, dar acum în judecată de Ristea Priboi, și bineînțeles, nu în calitate de „bonjurist, dar mă întreb: de ce oare nu cere „organelor“ să lămurească chestiunea esențială — dacă nu domnul Priboi i-a bătut pe muncitorii brașoveni, cine a făcut-o? Unde sunt „patrie un studiu despre nazism și ții“? Căci nu e de crezut că muncitorii s-au torturat singuri! Inacceptabilă în acest articol rămâne mai ales coincidența de poziții și atitudini cu ceea ce spun și fac toți cei care sugerează că au interesul să blocheze sau să frâneze procesul de deconspirare a Securității ca poliție politică, și pentru care grosolănia de limbaj, deriziunea, semănarea de confuzii și blocarea administrativă nu sunt decât metode alternative cu scop unic. Așadar, echivoc, pe alocuri frizând calomnia, bogat în ironii facile, moralizator la adresa celor câțiva intelectuali care, chiar dacă sunt, vai, „post-noident", s-au silit totuși să străpungă rezistența înverșunată a „organelor“, complezent cu acestea din urmă, malaxându-i împreună pe fripturiști și pe combatanți, articolul mimează fals rolul radicalului care nu acceptă compromisuri, și asumă maxima „totul sau nimic”. E o maximă bună poate în religie, dar dezastruoasă în politică, și nu numai, pentru că ea eșuează întotdeauna, dar și fiindcă îl scoate neapărat victorios pe adversar. Să fie Petru Romoșan atât de naiv încât să ignore această consecință inevitabilă? Poate că articolul n-ar fi meritat totuși replica de față, dacă el n-ar fi apărut în Observator cultural — fără măcar un șapon explicativ în care redacția să se delimiteze. Observatorul cultural este o revistă la care am colaborat și la care țin, în pofida unor divergențe. Nu pot să cred că antipatia lui Ion Bogdan Lefter pentru Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu etc. — antipatie care reapare într-un capitol din propriul său articol 2002 spre 2003, al aceluiași număr — merge atât de departe și a devenit într-asemenea măsură o idee fixă, încât să-l facă să uite că apărarea CVSAS-ului și lupta pentru denunțarea crimelor fostei Securități trebuie să prevaleze asupra răfuielilor dintre „șoriceii“ și „motanii“ culturalo-mediatici. Nu pot să cred că nu a observat ignomia confuziilor din O lume Kitsch, că nu a înțeles miza denigrării și a minimalizării „grupului Pleșu“ din CNSAS sau a lui Marius Oprea în contextul „afacerii Priboi“, și asta oricât i-ar detesta — întemeiat sau nu, nu are nici o importanță în acest caz — pe unii dintre „postnoicieni. Căci nu mai este vorba de astă dată despre tumbe pre- sau postmoderne, ci despre o bătălie etică, când fugăreala nesfârșită și ghionții reciproci cam fără rost dintre motani și șoricei s-ar cuveni să înceteze. Altminteri, vom face cunoștință și unii, și ceilalți, cu vătraiul... pag. 3 RODICA CULCER Târguiala pe Constituție STELIAN TĂNASE.» Politica, alți actori, alt spectacol N. C. MUNTEANU Pesedist tânăr și neliniștit ILIE ȘERBĂNESCU p*.4 Sectorul de stat menține comanda