România Liberă, septembrie 1947 (Anul 5, nr. 932-957)
1947-09-01 / nr. 932
°AG. 2 A i 'KELL COBAR UN ÎNCEPUT DE Şedinţa din 28 August 1917 a Consiliului Superior pentru Literatura Dramatică şi Creaţia Muzicală înfiinţat prin noua lege a teatrelor, Consiliul Superior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale şi-a început lucrările în cursul acestei săptămâni ţinând până astăzi 3 şedinţe. Şedinţa inaugurală a avut loc la 25August.Consiliul nu a fost în plenul lui, fiind prezenţi numai 8 membri. Această primă reuniune a avut doar caracterul unei luări de contact. Cea de a doua şedinţă a început prin raportul d-lui N. Kiriţescu directorul general al teatrelor. D-sa recunoaşte justeţea imputărilor ce i se aduc mai cu seamă în privinţa lipsei de ţinută artistică a multora din spectacolele bucureştene şi a marea majorităţi a turneelor. Susţine însă că, pe de o parte n-a avut până la votarea legii instrumentul necesar de a remedia această lacună şi pe de altă parte că numărul prea mare de artişti fără lucru l-a făcut să acorde din considerente de pură omenie, autorizaţii de turnee unor trupe neîndeajuns pregătite. La desbaterile provocate de această declaraţie participă domnii: Ion Pas, ministrul artelor, d. Ştefan Lita secretar general al ministerului artelor d. Ionel Ţăranu consilier în acelaşi minister, Egizio Massini director al Operei de Stat din Bucureşti şi Ely Roman director de teatru. Spiritul comercial treime izgonit din teatru Socotind neîndeajuns de lămurit, răspunsul d-lui Ion Pas la Întrebarea d-lui Al. Kiriţescu, reprezentantul autorilor dramatici, referitoare la rolul acestui consiliu, d. Traian Şelmaru spune: — Trebuie lămurite principiile pe baza cărora se va lucra. Actualmente observăm două tendinţe: una car© caută să aducă teatrul în mijlocul publicului şi o alta care se opune acestei lupte. In prima se înscrie Teatrul Naţional cu realizările de anul trecut. In timp ce salariaţii teatrelor particulare svârleau cu milioanele, actorii Naţionalului jucau în frig şi înfometaţi făcând un pas înainte pentru progresul artei. Acest exemplu să fie călăuza noastră: avem rolul de a stimula literatura nouă, bună, sănătoasă şi de a lupta în contra tendinţelor dăunătoare. Să nu alunecăm pe panta unui fals umanitarism. Nechemaţii n’au ce căuta în teatru. Cei ce s’au strecurat în decursul anilor să fie reeducaţi, trimişi la meseriile pe care le-au părăsit sau, folosiţi, în diferite domenii, la munca de reconstrucţie a ţării. E datoria Direcţiei Generale a Teatrelor să elimine cadrele care n’au ştiut să frână în practică disposiţiiile luate spre a fi scutiți pe viitor de spectacole ca „Dragoste, pacoste”, „Naşe, naşe, nărăvaşe”, „A S-a nevastă a lui Barbă Albastră”. Trebuie să se ia hotărîri concrete de natură să asigure eficacitatea măsurilor. Spiritul mercantil trebuie scos din teatru. Mi s’a întâmplat să văd vara aceasta turnee care dispreţuind cele mai elementare reguli, adoptau zilnic textul după atmosfera sălii dacă ambianţa era progresistă text, era progresist, dacă sala era reacţionară se debita un alt text pentru a fi pe placul auditoriului. O falsă prezentare a teatrului românesc D. E. SSENTIMRE reprezentantul teatrului naghiar subliniază un alt aspect al problemei turneelor: publicul maghiar care vine la spectacolele anunţate ca mari succese bucureşten şi care în 'realitate'sunt improvizaţii penibile îşi face o falsă părere despre teatrul romanesc sccoându-l reprezentat fidel prin acesta turnee Pentru un teatru sănătos Luând cuvântul ca reprezentant al Asociaţiei Conducătorilor de teatre particulare d. Sică Alexandrescu ceta să se fixese normele după cere se p A alcătui repertoriile. I se răspunde că nu poate fi vorra de norme. Dispoziţiile legii sunt clare iar articolul 208 privitor la scopul teatrelor particulare îndeajuns de explicit. Din discuţiile ce se duc în consiliu, vor reuşi liniile mari pe care se aşează repertoriul. Deoarece discuţia ce se poartă asupra pieselor care au fost interzise dă naştere le unele nedumerire. d. Zaharia Stancu directorul general al Teatrului Naţional ia cuvântul spunând: ,,In teatrul nostru actual există două racile care se opun unui repertoriu de ţinută artistică, sănătoasă destinat să dea publicului—şi în special publicului nou care abia începe să vină la teatru — satisfacţie şi speranţe, bucuria de a trăi. Aceste două racile suunt: pe de o parte pornografia, atât de frecventă în spectacolele de care neam ocupat până acum, şi, pe de altă parte, mai perimiloasă, prezentarea tr’o formă artistică desăvârşită a unor piese cu corsismsi nesănătos. Acestora două li se adaogă o a treia: invazia unor anumite piese americane. Spun anumite, deoarece sunt mulţi autori progresişti americani pe care ahoi îi vom juca, chiar dacă nu sunt jucaţi în America. E vorba însă de o întreagă serie de piese reacţionare care vin să înlocuiască propaganda politică propriu -zisă care nu mai găseşte ceva în mjusa românească. Trebuie să facem deosebire intre aceste două genuri de piese care reprezintă două Americi deosebite. Din cele expuse mai sus se desprind cred, principiile după care trebue să lucram. Luând cuvântul în încheierea primei părţi a discuţiilor d. Ion Pas alăturându-se vorbitorilor precedenţi rezumă la trei puncte problema dispoziţiilor ce urmează să se ia: a) Repertoriul; b) Realizarea spectacolelor; c) turneele. Repertoriile Se trece apoi la examinarea repertoriilor. D. Zaharia Stancu prezintă repertoriul Teatrului Naţional Vasalaş pe care l-am publicat în coloanele noastre şi căruia i se adaugă o piesă a unui autor ungur, Hay Girla. Repertoriul este primit cu o vie satisfacţie. D. N Kiriţescu, vorbind ca autor dramatic, face observaţia că tradiţionala inaugurare a stagiunii la Teatrul Naţional se face cu o piesă românească şi repertoriul înfăţişat de la Zaharia Stanca nu respectă această tradiţie. In cuvântul de replică d. Zaharia Stancu spune: Aş fi fost bucuros să am cât mai multe piese româneşti pe care să le joc. Aş fi mers până acolo încât să joc pe scena Studioului numai piese româneşti. Din păcate autorii noştri, chiar cei al căror talant şi meşteşug, nu mai poate fi pus la îndoială, nu trăiesc în realitate. Nu-şi dau seama că trăiesc in 1947 şi că trebue să scrie pentru publicul din 1947. In loc să urmeze mecanic o tradiţe prefer să joc o piesă, streină, care să aducă ceva nou. Piesele româneşti de calitate se vor juca şi vor fi la joc de cinste. D. N. Kiriţescu cere ca autorii să se dirijaţi în opera lor de creaţie, D. Traian Şăimaru susţine că nu poate fi vorba de o dirijare. Nu e nevoe decât ca autorii să trăiască în mijlocul realităţii de toate zilele şi vor ajunge astfel singuri să se adapteze. Propunerea unor conferinţe, studii în legătură cu acest subiect este acceptată cu satisfacţie unanimă. Din cauza timpului înaintat se propune şi se acceptă citirea celorlalte repertorii urmând ca discuţia să fie amânată pentru şedinţa următoare. Continui o®rob& In parcul „Maxim Gorki*”, am Întâlnit într’o dimineaţă silueta înaltă şi uscată a scriitorului Henri Barbusse, luptătorul păcii şi al marei dreptăţi, îmbrăcat într’un pardesiu de piele neîncheiat, cu fular cafeniu înfăşurat în neregulă la gât şi şapcă de proletar în cap, trupul obosit de boală şi muncă a acestui om înainta cercetător prin lumea de copii, cea mai arudă generaţie sovietică. Adeseori întreba ceva pe cei din jurul lui sau răspundea cu gesturi largi la salutul trecătorilor. Figura lui Barbusse era extrem de cunoscută la Moscova atât în rândurile muncitorilor, cât şi în ale intelectualilor. A In urmă s’a aşezat pe o bancă. Cu mâinile întinse dealimngul spetezii băncii, şi capul lăsat pe spate, părea un răstignit în toamna Rusiei. A venit o adiere umedă, cu frunze şi boabe de nisip. Sus, în albăstrimasa cerului, ultimile păsări punctau înălţimile. Şi întindeau apoi fâşiile de fum, ale gurilor de fabrici, în plină activitate. Se auzeau ţipetele uzinelor, sgamotul motoarelor ce scobeau pământul pentru şanţul metroului, sbârnâit din avion şi larma străzilor din jurul parcului Scriitorul umaniltăţi, asculta cu inima şi mintea, larma lumii celei noui, pentru care virţa lul se frământase o fibră cu fibră. Aerul toamnei însă îi spargea, pieptul şi inima încălzită de sângele emoţiei, îi înfunda respiraţia ■S’a ridicat cu priviri aprinse. Şi-a şters fruntea umezită de, sudoare. După aceea întreg grupul a părăsit parcul. A doua zi i-am dat lui Barbusse un telefon. Locuia la hotel Savoy. Două ore mai târziu mă găseam în apartamentul lui Mira întins o mână uscată și aprinsă de febră, fără să se ridice din fotoliu, scuzându-se : — Nu te supăra că te primesc așa, însă am febră. O răceală ușoară. Ochii lui aveau un joc straniu, expresia unor dureri fizice de fiecare clipă. Păuna. —■ Mă bucură că revăd un român după atâţia ani. Amintirea ţării, dumneavoastră mă mai stăpâneşte şi astăzi. Am întâlnit în România, un proletariat demn, o ţărănime ,vioaie, inteligenă, căreia îi sunt recunoscători, pentru că m’a apărat. Barbusse încetează de a mai vorbi Glasul i s’a împleticit într’o răgușală uşoară. Cu degete lungi, osoase și tremurânde, prinde cana cu ceai. Câteva fire de soare au bătut la sticla ferestrii. Toamna se simte puternică, I pretutindeni. încearcă să pătrundă A Alexandru Fadeev, auto-ul acelui senzaţional roman al tinereţei sovietice „Tânăra gardă“ poate fi socotit şi unul dintre cei mai orientaţi şi mai lucizi critici sovietici. Studiul său publicat în acelaş număr al revistei „Okiiabi" despre „Obiectivele criticei literare“ va provoca desigur interesante discuţii în publicistica sovietică, cunoscute fiind controversele care se poartă în ultimul timp în U.R.S.S. asupra funcţiei criticei de artă şi mai ales severa autocritică, pe care o cultivă autorii şi periodicele sovietice. In studiul lui Fadeev sunt examinate cu conştiinţă de pioner „Literatura partizană“ am spune „angajată" după formula franceză, „Problema omului sovietic“, „Critica romantică de la începuturile realismului socialist“, „Critica realismului socialist“, „Formele literaturii sovietice“, „Insuficienţele criticei sovietice de până astăzi“ şi alte capitole tot atât de concludente prin chiar, titlurile lor, prin toate încheieturile. înăuntru însă e cald şi aburii ceaiului se amestecă cu fumul ţigărilor. Resul scristoruluî actual — Un singur lucru m’a întristat în România, continuă Barbusse. A fost atitudinea asociaţiei scriitorilor români. Eu veneam acolo în numele libertăţii, din spirit de jertfă pentru tot ce este uman şi, indiferent de crezul meu politic, având în vedere idealul lor de adevăraţi creatori şi mandatari ai umanităţii, nu trebuiau să mă ocolească. Ceva mai mult, după plecarea m©a din Bucureşti, asociaţia scriitorilor români a lansat un comunicat prin care gătea că vizita mea a fost deplasată şi nedorită de nimeni.— Care ar fi după dumneavoastră rolul unui scriitor adevărat? — In primul rând, scriitorul trebue să fie legat în mod strâns de complexul social in care trăeşte, să fie viu în mijlocul colectivităţii. Un scriitori nu poate să trăiască străin de fenomenele economice şi politice care afirmă întotdeauna massele largi. Acela care se izolează, neputându-se integra unei atari dinamice, nu se mai poate numi Scriitor. Scriitorul epocii noastre trebue să fie un mare luptător social. Maxim Gorki, La congresul scriitorilor revoluţionari, a ţînat luna trecută la Moscva, a spus printre altele: „Noi scriitorii suntem angajaţi într’o operă mondială şi trebue să fim vrednici să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de tragism enormăi trebuie să învăţăm să exprimăm acest tragism în forme actuale, aşa după cum au ştiut să-l exprime tragicii antici". Un scriitor nu trebue să rămână surd, să-şi acopere ochii în fiaţa teroarei care se extinde în întreaga lume, peste capetele unei mulţimi exploatate. Creşte un val şovin, se împinge spre urna de rasă, se vrea războinii. In vâltoarea aceasta, să se arunce scriitorul, pentru a deveni pârghie puternică la salvarea umanităţii. Scriitor înseamnă acţiune. — Totuşi această atitudine aţi adoptat-o după război. — Da. Eu am debutat în literatură cu volumul d© poezii „Pleurauses“. Litanii în care cântam după o luptă surdă, interioară, inteleriua ireată, melancoliile veacului. Eram strein de social, lipsit de imboldul vieţii adevrate. Am scris opera „L’Enfer“, roman în care sintetizam viaţa modertă. Vedeam însă lumea din camera de hotel, lipsit de cursul adevărat al unităţilor. In editura N.R.F., vor apare operele complecte ale lui Federico Garcia Lorca. E o ediţie franceză. Până acum, cea mai bună fusese cea tipărită la Chariot, în traducerea lui Robert Gaftegno. * „Anne-Marie” este titlul romanului pe care scriitorul flamand Felix Timmermans, mort de curând, l-a publicat după marele său succes „Palii eter”, semptuoasă evocare a pământului flamand. De astă dată climatul este acela, al unui orăşel de provincie unde oamenii se înnăbuşă in mărunte intrigi sentimentale. Colecţia „Casei Puşkin” a Academiei de ştiinţe a U.R. S.S. conţin peste un milion de autografe, scrisori şi vianu scrise ale autorilor clasici ruşi şi accidentali. A venit însă războiul, care m-a sdrumbinat, trezindu-mă la sensul înţelept al vieţii, înarmându-mă, pregătindu-mă pentru lupta de azi. Acolo am cunoscut iubirea şi ura, am văzut moartea, mlaştinile roşii de sânge şi am descoperit printre toate „omul". Si irism dedicat omului, omului de prettuindeni, fără deosebire de rasă şi neam, omului pentru eliberarea şi ridicarea, căruia trebuie să lupt până la moarte. Războiul mondial, la care am luat parte în mod activ, mi-a prilejuit să scriu „Le feu“ roman tradus şi în ţara dumneavoastră, în „Le feu“, am descris măcelul oribil al războiului, svârcolirile în sânge și moarte, craniul omenesc, acoperit de armură. Insă nu m’am precizat ca luptător social decât cu romanul .,Clarté", o carte de acțiune adevărată, unde arăt că idsia trebue să devină faptă. De aceea romanul „Clarté“ a dat naștere la grupul „Clarté". Imediat am lansat un apel către luptătorii spirituali din toată lumea, semnat şi de Raymonde Lefebvre, Vaillant-Couturier şi alţii. ..E timp să ne împotrivim, fiecare în patria lui, celor care favorizează şi aţâţă războiul sfârşeam apelul. La acest strigăt au răspuns toate ţările, iar comitetul grupului „Clarté“ era compus din personalităţi ca: Anatole France, G. Duhamel, ş. a. m. d. Acest grup, care vroia o reformă socială radicală, era deasupra partidelor politice existente. Cu timpul însă devine un centru de cultură proletariană. In faţa însă a unei atitudini precise, o parte din toto’ectuali se retrag, alţii rămân în rezervă, iar astăzi „Clarté“ a dispărut, aducându-şi aportul ei însemnat . M’am despărţit de acest mare animator şi prodigios luptător după două ore de discuţie. Figura lui ftizică, purrta pecetea muncii şi a sacrificiului pentru oameni. Barbusse a părăsit şi el hotelul, îndreptându-se spr© piaţa revoluţiei. ducea spre Kremlin, unde îl aştepta Stalin. — Scriu o carte despre Stalin, mi-a spus despărţindu se de mine, despre acest înţelept conducător al unei Patrii fără clase şi fără exploataţi şi exploatatori, îmi strâng ultimele mele puteri, ca această carte s’o termin nrupte a mă fărâma trupeşte. Henri-Barbusse a murit însă, nu cu mult,, după ce ultima lui operă „Stalin" a, fost terminată cu succes. Acest scriitor, de largi proporţii,amân© pentru timpurile noastre tragice, exemplul înţelept, de ceea ce trebuie să fie un scriitor adevărat. Aici sunt păstrate documeze ale lui Gogol, Dostoievski, Turgheniev, Necrasov, Ostrovski, Leon Tolstoi şi peste 8000 manuscrise de poeme, scrisori şi documente din Puşkin. Se mai află aici un număr însemnat de autografe date de Byron, Walter Scott, Dickens, Bernard Schaw, London, Mark Twain, Goethe, Schiller, Hugo, Balzac şi reprezentanţi de frunte ai literaturii franceze contemporane. „La cavaliere du Champ d’Asile” de Albert Jean este un roman de senzaţie a cărui acţiune se desfăşoară în epoca napoleoniană. Câţiva fanatici ai împăratului detronat pleacă în Texe, animaţi de planul extraordinar al eliberării prizonierului de pe Sf. Elena. Toată această mică lui " Ce -' rt", renturieri şi „des-credos' e-- -'vocată cu realism 'şi căldură de Albert Jşan. CU HENRI BARBUSSE LA MOSCOVA de ALEXANDRU SANIA Cu prilejul celei de a 12-a aniversări a morţii lui Henri Barbusse, am ţinut să amintim: întâlnirea lui cu unul dintre scriitorii noştri, cu talentatul Alexandru Sahîa, doboră şi el, câţiva ani mai târziu, de aceiaş i boală care l-a răpus pe autorul „Focului“. Reproducem mai jos câteva fragmente din interview-ul publicat de Alexandru Sania în ,,Cuvântul Liber“. Henri Barbusse i '• ' tri '■:■ ©ISSE© ba mwmm La coasa __RC:,,AWA U3£RÂ * Duminică Si mágust 1940. HENRI BARBDI DE PICHER AL LUMII DE MÂINE enri Barbusse, — de la moartea căruia se împlinesc astăzi doisprezece ani, — rămâne alături de Romain Rolland unul din scriitorii pe care adevărata literatură franceză i-a păstrat ca pe nişte exemple, îndrumându-şi prestigiul şi sensurile, după punctele de reper, după linia de atitudine pe care a trasat-o opera lor. Denunţând zi de zi, într’o perioadă de furtună şi spaime, primejdia fascismului, repudiind societatea aşezată pe temelii de exploatare şi, condamnând cu toată asprimea , războiul, Henri Barbusse se înscrie în cultura contemporană ca unul dintre cei mai vehemenţi eroi ai luptei pentru om. La începutul carierei sale literare Catulle Mendés, care îi premiase un poem, îl invită să colaboreze regulat, la ziarul „L’echo de Paris”. In redacţia acestui ziar, condus pe atunci de Marcel Schwob şi Alfred Vedlette. — Barbusse cunoaşte prin ei, pe Claudel, pe Jules Renard, pe Henri de Regnier, pe Paul Valéry şi pe Marcel Proust, care îi cere versuri pentru revista „Le Banquet’’. In acest mediu, suficient de îndepărtat de ceea ce aveau să fie credinţele sale, înfloresc acele „PLEIJEEUSES” care apar în 1895. Romanul său „Les suppliants” (1903) „L’enfer” (1908) şi volumul de nuvele: „Nous autres...” (1911) conţin recursurile sale la o revoltă, — poate încă juvenilă şi anarhică, dar în orice caz suficiente pentru a îngădui să se descifreze evoluţia viitoare a scriitorului. Incendiul care isbucneşte în Europa, odată cu primul război mondial, provoacă în conştiinţa liberă a tânărului scriitor, indignare şi sbucium. Tragedia desânge pe care o trăia omenirea, cruzimile, mizeria şi atrocităţile campaniilor, vor constitui pentru Barbusse o experienţă care va cristaliza concepţia sa despre oameni şi despre viaţă. Apariţia romanului „Le feu” (1916) într’un moment în care jumătate din Europa se afla in tranşee — capătă înţelesul unui veritabil manifest pentru pace. Mai scriseseră şi alţii despre război: Georges Duhamel, Roland Dorgéles, Elie Richard, dar nici unul dintre aceşti autori n’au reuşit să scrie o carte mai zguduitoare şi mai veridică în toate epizoadele ei ca acest „Le feu”. Din paginile romanulu fiecare rând se desprinde ca un uriaş „J’accuse”. ,,Le feu” este un capitol de experienţe, este romanul maselor de soldaţi care îşi consumă dramele colectiv, este primul cuvânt de pace în vocabularul unei Europe însângerate Acum constatăm, într’adevăr că Henri Barbusse este primul scriitor francez care aplică în acţiunea lui forţa magnetică a ideilor sale. Reprezentând pe intelectualul de stânga, care înţelege să-şi dedice întreaga viaţă unei acţiuni de răspândire a adevărului, Henri Barbusse fie ca preşedinte al foştilor luptători, fie ca preşedinte al Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari, în paginile cărţilor sale sau de la tribuna redacţională, luptă împotriva celora care degradează condiţia omului. Din întreaga activitate a lui Barbusse de după războiu, se desprinde ca un fir roşu această atitudine supremă. „Clarté” romanul următor apărut în 1919 este o complectare şi o prelungire a „Focului”. Insă de data asta, viaţa şi oamenii nu o mai iau înaintea scriitorului, el are timp să reflecteze. Şi „Clarte” se înscrie în acest sens ca un instrument de apostolat şi moralitate politică. Urmează apoi, patru cărţi combative, patru caete de prezenţă, care adaugă la profilul spiritual al lui Barbusse, trăsătura de gânditor riguros „La Lueur dans l’Abîme (1920), enunţă programul , grupului „Clarté”, grup devenit mai târziu mişcarea de la „Monde” şi nucleul în jurul căruia se va forma Comitetul de vigilenţă intelectuală.. Mai tipăreşte „Letres aux intellectuels” şi „Le couteau entre Ies dents” (1921) opere prin care Barbusse se adresează intelectualilor, îndemnânduri la rezistenţă. In 1925, îi apare o nouă carte extrem de interesantă „Les Enchaînements” despre care Jean Tousseul, scria concludent pentru noi: „In momentul în care s’ar proecta pe ecran filmul acestei cărţi, în aceeaşi seară, în toate capitalele lumii, în toate marile oraşe, în aparenţă civilizate, faţa lumii s’ar schimba în 24 ore, pentru că Barbusse a oferit proletariatului din vechiul continent o adevărată Biblie a Poporului”. Preocupat de viaţa oamenilor, de Viitorul şi aspectele ei, era firesc ca Barbusse să-şi îndrepte atenţia spre realităţi nemijlocite şi să cultive reportajul. „Les bourreaux” prezintă problemele politice ale Balcanilor „Voici ce qu’on a fait de la Géorgie” (1929) urmat de „Russie” (1930) aduc impresii şi mărturii obiective asupra realităţilor din U.R. S. S. şi „La littérature proletar rienne” anchetă întreprinsă asupra condiţiilor de manifestare ale literaturii proletare la care au răspuns majoritatea scriitorilor francezi, — sunt reportagii dense, expresii ale unui mare observator. In sfârșit, capitolul belelinistic al lui Barbusse continuă cu „Force” (ţ£26) trei nuvele de un realism profund „Faits divers” (1928) remarcabile prin referinţe la secolul nostru Elevation (1930) roman de vaste incursiuni în social şi „Statine” (1935) eseu biografic de o deosebită precizie şi putere de sugestie. O operă masivă care urmează să fie studiată şi mai ales, valorificată. O operă la care autorul a mungit cu pasiunea marilor misionari, sacrificându-şi linişti, bucurii simple, speranţe imediate. De aceea, moartea lui Barbusse în 1935 în însăşi capitala Socialismului, a însemnat pierderea unuia din marii pioneri ai acţiunii pentru eliberarea omului." 1 . Rahail Cosnta »