România Liberă, septembrie 1947 (Anul 5, nr. 932-957)

1947-09-01 / nr. 932

°AG. 2 A i 'KELL COBAR UN ÎNCEPUT DE Şedinţa din 28 August 1917 a Consiliulu­i­ Superior pentru Literatur­a Dramat­ică şi Creaţia Muzicală înfiinţat prin noua lege a teatrelor, Consiliul Superior al Literaturii Dra­matice şi Creaţiei Muzicale şi-a înce­­p­ut lucrările în cursul acestei săptă­­mâni ţinând până astăzi 3 şedinţe. Şedinţa inaugurală a avut loc la 25­­August.­­Consiliul nu a fost în plenul lui, fiind prezenţi numai 8 membri. Această primă reuniune a avut doar caracterul unei luări de contact. Cea de a doua şedinţă a început prin raportul d-lui N. Kiriţescu directorul general al teatrelor. D-sa recunoaşte justeţea imputărilor ce i se aduc mai cu seamă în privinţa lipsei de ţinută artistică a multora din spectacolele bucureştene şi a marea majorităţi a turneelor. Susţine însă că, pe de o par­te n-a avut până la votarea legii ins­trumentul necesar de a remedia acea­stă lacună şi pe de altă parte că nu­mărul prea mare de artişti fără lucru l-a făcut să acorde din considerente de pură omenie, autorizaţii de turnee unor trupe neîndeajuns pregătite. La desbaterile provocate de această declaraţie participă domnii: Ion Pas, ministrul artelor, d. Ştefan Lita secre­tar general al ministerului artelor d. Ionel Ţăranu consilier în acelaşi mi­nister, Egizio Massini director al Ope­rei de Stat din Bucureşti şi Ely Ro­man director de teatru. Spiritul comercial treime izgonit din teatru Socotind neîndeajuns de lămurit, răspunsul d-lui Ion Pas la Între­barea d-lui Al. Kiriţescu, reprezen­tantul autorilor dramatici, referi­toare la rolul acestui consiliu, d. Trai­an Şelmaru spune: — Trebuie lămurite principiile pe baza cărora se va lucra. Actual­mente observăm două tendinţe: una car© caută să aducă teatrul în mij­locul publicului şi o alta care se opune acestei lupte. In prima se înscrie Teatrul Na­ţional cu realizările de anul tre­cut. In timp ce salariaţii teatrelor particulare svârleau cu milioanele, actorii Naţionalului jucau în frig şi înfometaţi făcând un pas înainte pentru progresul artei. Acest exem­plu să fie călăuza noastră: avem rolul de a stimula literatura nouă, bună, sănătoasă şi de a lupta în contra tendinţelor dăunătoare. Să nu alunecăm pe panta unui fals umanitarism. Nechemaţii n’au ce căuta în teatru. Cei ce s’au stre­curat în decursul anilor să fie ree­ducaţi, trimişi la meseriile pe care le-au părăsit sau, folosiţi, în diferi­te domenii, la munca de reconstruc­ţie a ţării. E datoria Direcţiei Ge­nerale a Teatrelor să eli­mine cadrele care n’au ştiut să frână în practică disposiţii­ile luate spre a fi scutiți pe viitor de spec­tacole ca „Dragoste, pa­coste”, „Naşe, naşe, nără­vaşe”, „A S-a nevastă a lui Barbă Albastră”. Trebuie să se ia hotărîri concrete de natură să asigure eficacitatea mă­surilor. Spiritul mercantil trebuie scos din teatru. Mi s’a întâmplat să văd vara aceasta turnee care dispreţ­u­­ind cele mai elementare reguli, adop­tau zilnic textul după atmosfera sălii dacă ambianţa era progresistă text­, era progresist, dacă sala era reacţio­nară se debita un alt text pentru a fi pe placul auditoriului. O falsă prezentare a tea­trului românesc D. E. SSENTIMRE reprezentantul teatrului naghiar subliniază un alt aspect al problemei turneelor: publicul maghiar care vine la spectacolele a­­nunţate ca mari succese bucure­şten şi care în 'realitate'sunt improvizaţii penibile îşi face o falsă părere despre teatrul romanesc sccoându-l repre­zentat fidel prin acesta turnee Pentru un teatru sănătos Luând cuvântul ca reprezentant al Asociaţiei Conducătorilor de teatre particulare d. Sică Alexandrescu ceta să se fixese normele după cere se p A alcătui repertoriile. I se răspunde că nu poate fi vorr­a de norme. Dispoziţiile legii sunt clare iar articolul 208 privitor la scopul teatrelor particulare îndeajuns de ex­plicit. Din discuţiile ce se duc în con­siliu, vor reuşi liniile mari pe care se aşează repertoriul. Deoarece discuţia ce se poartă asu­pra pieselor care au fost interzise dă naştere le unele nedumerire. d. Zaha­­ria Stancu directorul general al Tea­trului Naţional ia cuvântul spunând: ,,In teatrul­­ nostru actual există două racile care se opun unui reper­toriu de ţinută artistică, sănătoasă des­tinat să dea publicului—şi în special publicului nou care abia începe să vină la teatru — satisfacţie şi speranţe, bucuria de a trăi. Aceste două racile suunt: pe de o parte pornogra­­fia, atât de frecventă în spectacolele de care ne­am ocupat până acum, şi, pe de altă parte, mai peri­­miloasă, prezentarea tr’o formă artistică desă­vârşită a unor piese cu corsismsi nesănătos. Acestora două li se adaogă o a treia: invazia unor anumite piese americane. Spun anumite, deoarece sunt mulţi autori progresişti americani pe care ahoi îi vom juca, chiar dacă nu sunt jucaţi în America. E vorba însă de o întreagă serie de piese reacţionare care vin să înlocu­iască propaganda politică propriu -zisă care nu mai găseşte ceva în mjusa românească.­­ Trebuie să facem deosebire intre aceste două genuri de piese care re­prezintă două Americi deosebite. Din cele expuse mai sus se desprind cred, principiile după care trebue să lucram. Luând cuvântul în încheierea pri­mei părţi a discuţiilor d. Ion Pas a­­lăturându-se vorbitorilor precedenţi rezumă la trei puncte problema dis­poziţiilor ce urmează să se ia: a) Re­pertoriul; b) Realizarea spectacolelor; c) turneele. Repertoriile Se trece apoi la examinarea re­­pertoriilor. D. Z­ah­aria Stan­cu pre­zintă repertoriul Teatrului Naţio­nal V­asalaş pe care l-am publicat în coloanele noastre şi căruia i se adaugă o piesă a unui autor un­gur, Hay Girla. Repertoriul este primit cu o vie satisfacţie. D. N Kiriţescu, vorbind ca autor dramatic, face observaţia că tradi­ţionala inaugurare a stagiunii la Teatrul Naţional se face cu o piesă românească şi repertoriul înfăţişat de la Zaharia Stanca nu respectă această tradiţie. In cuvântul de replică d. Z­ah­ari­a Stancu spune: Aş fi fost bucu­ros să am cât mai multe piese ro­mâneşti pe care să le joc. Aş fi mers până acolo încât să joc pe sce­na Studioului numai piese româ­neşti. Din păcate autorii noştri, chiar cei al căror talant şi meşte­şug, nu mai poate fi pus la îndo­ială, nu trăiesc în realitate. Nu­-şi dau seama că trăiesc in 1947 şi că trebue să scrie pentru publicul din 1947. In loc să urmeze mecanic o tradiţe prefer să joc o piesă, strei­nă, care să aducă ceva nou. Piesele româneşti de calitate se vor juca şi vor fi la joc de cinste. D. N. Kiriţescu cere ca autorii să se dirijaţi în opera lor de creaţie, D. Traian Şăimaru susţine că nu poate fi vorba de o dirijare. Nu e nevoe decât ca autorii să trăiască în mijlocul realităţii de toate zilele şi vor ajunge astfel singuri să se adapteze. Propunerea unor conferinţe, stu­dii în legătură cu acest subiect este acceptată cu satisfacţie unanimă. Din cauza timpului înaintat se pro­pune şi se acceptă citirea celorlalte repertorii urmând ca discuţia să fie amânată pentru şedinţa următoare. Continui o®rob& In parcul „Maxim Gorki*”, am În­tâlnit într’o dimineaţă silueta înaltă şi uscată a scriitorului Henri Bar­­busse, luptătorul păcii şi­ al marei dreptăţi, îmbrăcat într’un pardesiu de piele neîncheiat, cu fular cafeniu înfăşurat în neregulă la gât şi şap­­c­ă de proletar în cap, trupul obosit de boală şi muncă a acestui om îna­­inta cercetător prin lumea de copii, cea mai arudă generaţie sovietică. Adeseori întreba ceva pe cei din jurul lui sau răspundea cu gesturi largi la salutul trecătorilor. Figura lui Barbusse era extrem de cunoscută la Moscova atât în rân­durile muncitorilor, cât şi în ale in­telectualilor. A In urmă s’a aşezat pe o bancă. Cu mâinile întinse dealimngul spetezii băncii, şi capul lăsat pe spate, părea un răstignit în toamna Rusiei. A ve­nit o adiere umedă, cu frunze şi boabe de nisip. Sus, în albăstrimasa cerului, ultimile păsări punctau înăl­ţimile. Şi întindeau apoi fâşiile de fum,­ ale gurilor de fabrici, în plină activitate. Se auzeau ţipetele uzine­lor, sgamotul motoarelor ce scobeau pământul pentru şanţul metroului, sbârnâit din avion şi larma străzilor din jurul parcului Scriitorul umani­­l­­tăţi, asculta cu inima şi mintea, lar­ma lumii celei noui, pentru care vir­ţa lul se frământase o fibră cu fibră. Aerul toamnei însă îi spargea, piep­tul şi inima încălzită de sângele emo­­ţiei, îi înfunda respiraţia ■S’a ridicat cu priviri aprinse. Şi-a şters fruntea umezită de, sudoare. Du­­pă aceea întreg grupul a părăsit parcul. A doua zi i-am dat lui Barbusse un telefon. Locuia la hotel Savoy. Două ore mai târziu mă găseam în apartamentul lui Mira întins o mâ­nă uscată și aprinsă de febră, fără să se ridice din fotoliu, scuzându-se : — Nu te supăra că te primesc așa, însă am febră. O răceală ușoară. Ochii lui aveau un joc straniu, ex­­presia unor dureri fizice de fiecare cl­ipă. Păuna. —■ Mă bucură că revăd un român după atâţia ani. Amintirea ţării, dumneavoastră mă mai stăpâneşte şi astăzi. Am întâlnit în România, un proletariat demn, o ţărănime ,vioaie, inteligenă, căreia îi sunt recunoscă­tori, pentru că m’a apărat. Barbusse încetează de a mai vorbi Glasul i s’a împleticit într’o răgușală uşoară. Cu degete lungi, osoase și tremurânde, prinde cana cu ceai. Câ­teva fire de soare au bătut la sticla ferestrii. Toamna se simte puternică, I pretutindeni. încearcă să pătrundă A A­lexandru Fadeev, auto-ul acelui senzaţional roman al tinereţei sovietice „Tâ­năra gardă“ poate fi socotit şi unul dintre cei mai orientaţi şi mai lucizi critici sovietici. Stu­diul său publicat în acelaş nu­măr al revistei „­Okiiabi" des­­pre „Obiectivele criticei literare“ va provoca desigur interesante discuţii în publicistica sovietică, cunoscute fiind controversele care se poartă în ultimul timp în U.R.S.S. asupra funcţiei criticei de artă şi mai ales severa auto­­critică, pe care o cultivă autorii şi periodicele sovietice. In studiul lui Fadeev sunt examinate cu conştiinţă de pio­­ner „Literatura partizană“ am spune „angajată" după formula franceză, „Problema omului so­vietic“, „Critica romantică de la începuturile realismului socia­list“, „Critica realismului socia­list“, „Formele literaturii sovie­tice“, „Insuficienţele criticei so­vietice de până astăzi“ şi alte capitole tot atât de concludente prin chiar, titlurile lor, prin toate înc­heietu­rile. înăuntru în­să e cald şi aburii ceaiului se ames­­tecă cu fumul ţigărilor. Re­sul scristoruluî actual — Un singur lucru m’a întristat în România, continuă Barbusse. A fost atitudinea asociaţiei scriito­­rilor români. Eu veneam acolo în nu­­mele libertăţii, din spirit de jertfă pentru tot ce este uman şi, indiferent de crezul meu politic, având în ve­dere idealul lor de adevăraţi cre­a­­tori şi mandatari ai umanităţii, nu trebuiau să mă ocolească. Ceva mai mult, după plecarea m©a din Bucu­reşti, asociaţia scriitorilor români a lansat un comunicat prin care găt­­ea că vizita mea a fost deplasată şi nedorită de nimeni.­­— Care ar fi după dumneavoastră rolul unui scriitor adevărat? — In primul rând, scriitorul trebue să fie legat în mod strâns de com­­plexul social in care trăeşte, să fie viu în mijlocul colectivităţii. Un scrii­­tori nu poate să trăiască străin de fe­nomenele economice şi politice care a­­firmă întotdeauna massele largi. Acela care se izolează, neputându-se inte­gra unei atari dinamice, nu se mai poate numi Scriitor. Scriitorul epocii noastre trebue să fie un mare luptă­tor social. Maxim Gorki, La congresul scriitorilor revoluţionari, a ţînat luna trecută la Moscva, a spus printre al­tele: „Noi scriitorii suntem angajaţi într’o operă mondială şi trebue să fim vrednici să luăm parte la ea. Am intrat într-o epocă de tragism enorm­ăi trebuie să învăţăm să exprimăm a­­cest tragism în forme actuale, aşa după cum au ştiut să-l exprime tra­gicii antici". Un scriitor nu trebue să rămână surd, să-şi acopere ochii în fiaţa teroarei care se extinde în întreaga lume, peste capetele unei mulţimi ex­ploatate. Creşte un val şovin, se îm­pinge spre urna de rasă, se vrea răz­boinii. In vâltoarea aceasta, să se a­­runce scriitorul, pentru a deveni pâr­ghie puternică la salvarea umanităţii. Scriitor înseamnă acţiune. — Totuşi această atitudine aţi a­­doptat-o după război. — Da. Eu am debutat în literatură cu volumul d© poezii „Pleurauses“. Litanii în care cântam după o luptă surdă, interioară, inteleriua ireată, melancoliile veacului. Eram­­ strein de social, lipsit de imboldul vieţii ade­vrate. Am scris opera „L’Enfer“, ro­man în care sintetizam viaţa moder­­tă. Vedeam însă lumea din camera de hotel, lipsit de cursul adevărat al unităţilor. I­n editura N.R.F., vor apare operele complecte ale lui Federico Garcia Lorca. E o ediţie franceză. Până­­ acum, cea mai bună­ fusese cea tipă­rită la Chariot, în traducerea lui Robert Gaf­te­gno. *­­ „Anne-Marie” este titlul roma­nului pe care scriitorul flamand Felix Timmermans, mort de cu­rând, l-a publicat după marele său succes „Palii eter”, semptuoa­să evocare a pământului fla­mand. De astă dată climatul este acela, al unui orăşel de provin­cie unde oamenii se înnăbuşă in mărunte intrigi sentimentale. C­olecţia „Casei Puşkin” a A­­cademiei de ştiinţe a U.R. S.S. conţin peste un milion de autografe, scrisori şi vianu scrise ale autorilor clasici ruş­i şi accidentali. A venit însă războiul, care m-a sdrumb­inat, trezindu-mă la sensul înţelept al vieţii, înarmându-m­ă, pre­­gătindu-mă pentru lupta de azi. Acolo am cunoscut iubirea şi ura, am văzut moartea, mlaştinile roşii de sânge şi­ am descoperit printre toate „omul". Si irism dedicat omului, omului de prettuindeni, fără deosebire de rasă şi neam, omului pentru eliberarea şi ridicarea, căruia trebuie să lupt până la moarte. Războiul mondial, la care am luat parte în mod activ, mi-a prilejuit să scriu „Le feu“ roman tradus şi în ţara dumneavoastră, în „Le feu“, am descris­­ măcelul oribil al războiului, svârcolirile în sânge și moarte, cra­niul omenesc, acoperit de armură. In­să nu m’am precizat ca luptător so­cial decât cu romanul .,Clarté", o carte de acțiune adevărată, unde arăt că idsia trebue să devină faptă. De aceea romanul „Clarté“ a dat naște­re la grupul „Clarté". Imediat am lansat un apel către luptătorii spi­rituali din toată lumea, semnat şi de Raymonde Lefebvre, Vaillant-Coutu­­rier şi alţii. ..E timp să ne împotrivim, fiecare în patria lui, celor care favorizează şi aţâţă războiul sfârşeam apelul. La acest strigăt au răspuns toate ţările, iar comitetul grupului „Clar­­té“ era compus din personalităţi ca: Anatole France, G. Duhamel, ş. a. m. d. Acest grup, care vroia o reformă socială radicală, era deasupra parti­­delor politice existente. Cu timpul însă devine un centru de cultură proletariană. In faţa însă a unei atitudini precise, o parte din toto’ectuali se retrag, alţii rămân în rezervă, iar astăzi „Clarté“ a dispă­­rut, aducându-şi aportul ei însemnat . M’am despărţit de acest mare ani­­mator şi prodigios luptător după două ore de discuţie. Figura lui ftizică, purrta pecetea muncii şi­ a sacrificiului pentru oa­meni. Barbusse a părăsit şi el hotelul, în­­dreptându­-se spr© piaţa revoluţiei. ducea spre Kremlin, unde îl aştepta Stalin. — Scriu o carte despre Stalin, mi-a spus despărţindu­­ se de mine, despre acest înţelept conducător al unei Pa­trii fără clase şi fără exploataţi şi exploatatori, îmi strâng ultimele mele puteri, ca această carte s’o termin nrupte a mă fărâma trupeşte. Henri-Barbusse a murit însă, nu cu mult,, după ce ultima lui operă „Sta­­lin" a, fost terminată cu succes. Acest scriitor, de largi proporţii,­­amân© pentru timpurile noastre tra­gice, exemplul înţelept, de ceea ce trebuie să fie un scriitor adevărat. Aici sunt păstrate docume­ze ale lui Gogol, Dostoievski, Tur­­gheniev, Necrasov, Ostrovski, Leon Tolstoi şi peste 8000 manu­scrise de poeme, scrisori şi do­cumente din Puşkin. Se mai află aici un număr însemnat de auto­grafe date de Byron, Walter Scott, Dickens, Bernard Schaw, London, Mark Twain, Goethe, Schiller, Hugo, Balzac şi repre­zentanţi de frunte ai literaturii franceze contemporane. „La cavaliere du Champ­ d’A­­sile” de Albert Jean este un ro­man de senzaţie a cărui acţiune se desfăşoară în epoca napoleo­niană. Câţiva fanatici ai împă­ratului detronat pleacă în Texe, animaţi de planul extr­aordinar al eliberării prizonierului de pe Sf. Elena. Toată această mică lui " Ce -' rt", r­enturieri şi „des­­-credos' e-­- -'vocată cu realism 'şi căldură de Albert Jşan. CU HENRI BARBUSSE LA MOSC­O­V­A de ALEXANDRU SANIA Cu prilejul celei de a 12-a aniversări a morţii lui Henri Barbusse, am ţinut să amintim: întâlnirea lui cu unul dintre scriitorii noştri, cu talentatul Alexan­dru Sahîa, dobor­­ă şi el, câţiva ani mai târziu, de ace­iaş i boală care l-a răpus pe autorul „Focului“. Reproducem mai jos câteva fragmente din intervi­­ew-ul publicat de Alexandru Sania în ,,Cuvântul Li­ber“. Henri Barbusse i '• ' tri '■:■ ©ISSE© ba mwmm La coasa __RC:,,AWA U3£RÂ * Duminică Si mágust 1940. HENRI BARBD­I DE PICHER AL LUMII DE MÂINE enri Barbusse, — de la moartea căruia se îm­plinesc astăzi doisprezece ani, — rămâne alături de Romain Rolland unul din scriitorii pe care adevărata literatură franceză i-a păstrat ca pe nişte exemple, îndrumându-şi prestigiul şi sen­surile, după punctele de reper, după linia de atitudine pe care a trasat-o opera lor. Denunţând zi de zi, într’o perioadă de furtună şi spaime, primejdia fascismului, repudiind so­cietatea aşezată pe temelii de exploatare şi, condamnând cu toată asprimea , războiul, Henri Barbusse se înscrie în cultura contem­porană ca unul dintre cei mai vehemenţi eroi ai luptei pentru om. La începutul carierei sale literare Catulle Mendés, care îi pre­­miase un poem, îl invită să colaboreze regulat, la ziarul „L’echo de Paris”. In redacţia acestui ziar,­­ condus pe atunci de Marcel Schwob şi Alfred Vedlette. — Barbusse cunoaşte prin ei, pe Clau­del, pe Jules Renard, pe Henri de Regnier, pe Paul Valéry şi pe Marcel Proust, care îi cere versuri pentru revista „Le Banquet’’. In acest mediu, suficient de îndepărtat de ceea ce aveau să fie cre­dinţele sale, înfloresc acele „PLEIJEEUSES” care apar în 1895. Romanul său „Les suppliants” (1903) „L’enfer” (1908) şi volumul de nuvele: „Nous autres...” (1911) conţin r­ecursurile sale la o revoltă, — poate încă juvenilă şi anarhică, dar în orice caz suficiente pentru a îngădui să se descifreze evoluţia viitoare a scriitorului. Incendiul care isbucneşte în Europa, odată cu primul război mondial, provoacă în conştiinţa liberă a tânărului scriitor, indig­nare şi sbucium. Tragedia de­­sânge pe care o trăia omenirea,­­ cruzimile, mizeria şi atrocităţile campaniilor, vor constitui pentru Barbusse o experienţă care va cristaliza concepţia sa despre oa­meni şi despre viaţă. Apariţia romanului „Le feu” (1916) într’un moment în care jumătate din Europa se afla in tranşee — capătă înţelesul unui ve­ritabil manifest pentru pace. Mai scriseseră şi alţii despre război: Georges Duhamel, Roland Dorgéles, Elie Richard, dar nici unul dintre aceşti autori n’au reuşit să scrie o carte mai zguduitoare şi mai veridică în toate epizoadele ei ca acest „Le feu”. Din paginile romanulu­­ fiecare rând se desprinde ca un u­­riaş „J’accuse”. ,,Le feu” este un capitol de experienţe, este ro­manul maselor de soldaţi care îşi consumă dramele colectiv, este primul cuvânt de pace în vocabularul unei Europe însângerate Acum constatăm, într’adevăr că Henri Barbusse este primul scriitor francez care aplică în acţiunea lui forţa magnetică a idei­lor sale. Reprezentând pe intelectualul de stânga, care înţelege să-şi dedice întreaga viaţă unei acţiuni de răspândire a adevărului, Henri Barbusse fie ca preşedinte al foştilor luptători, fie ca preşe­dinte al Asociaţiei scriitorilor şi artiştilor revoluţionari, în pagi­nile cărţilor sale sau de la tribuna redacţională, luptă­­ împotriva celora care degradează condiţia omului. Din întreaga activitate a lui Barbusse de după războiu, se desprinde ca un fir roşu această atitudine supremă. „Clarté” ro­manul următor apărut în 1919 este o complectare şi o prelungire a „Focului”. Insă de data asta, viaţa şi oamenii nu o mai iau îna­intea scriitorului, el are timp să reflecteze. Şi „Clarte” se înscrie în acest sens ca un instrument de apostolat şi moralitate politică. Urmează apoi, patru cărţi combative, patru caete de prezenţă, care adaugă la profilul spiritual al lui Barbusse, trăsătura de gân­ditor riguros „La Lueur dans l’Abîme (1920), enunţă programul , grupului „Clarté”, grup devenit mai târziu mişcarea de la „Monde” şi nucleul în jurul căruia se va forma Comitetul de vigilenţă inte­lectuală.. Mai tipăreşte „Letres aux intellectuels” şi „Le couteau en­­tre Ies dents” (1921) opere prin care Barbusse se adresează intelec­tualilor, îndemnânduri la rezistenţă. In 1925, îi apare o nouă carte extrem de interesantă „Les Enchaînements” despre care Jean Tousseul, scria concludent pentru noi: „In momentul în care s’ar proecta pe ecran filmul acestei cărţi, în aceeaşi seară, în toate ca­pitalele lumii, în toate marile oraşe, în aparenţă civilizate, faţa lumii s’ar schimba în 24 ore, pentru că Barbusse a oferit proleta­riatului din vechiul continent o adevărată Biblie a Poporului”. Preocupat de viaţa oamenilor, de Viitorul şi aspectele ei, era firesc ca Barbusse să-şi îndrepte atenţia spre realităţi nemij­locite şi să cultive reportajul. „Les bourreaux” prezintă proble­­mele politice ale Balcanilor „Voici ce qu’on a fait de la Géorgie” (1929) urmat de „Russie” (1930) aduc impresii şi mărturii obiec­tive asupra realităţilor din U.R. S. S. şi „La littérature proletar rienne” anchetă întreprinsă asupra condiţiilor de manifestare ale literaturii proletare la care au răspuns majoritatea scriitorilor francezi, — sunt reportagii dense, expresii ale unui mare observa­tor. In sfârșit, capitolul belelinistic al lui Barbusse continuă cu „Force” (ţ£26) trei nuvele de un realism profund „Faits divers” (1928) remarcabile prin referinţe la secolul nostru Eleva­tion (1930) roman de vaste incursiuni în social şi „Statine” (1935) eseu biografic de o deosebită precizie şi putere de sugestie. O operă masivă care urmea­ză să fie studiată şi mai ales, valori­ficată. O operă la care autorul a mungit cu pasiunea marilor mi­­sionari, sacri­fi­cându-şi linişti, bucurii simple, speranţe imediate. De aceea, moartea lui Barbusse în 1935 în însăşi capitala So­cialismului, a însemnat pierderea unuia din marii pioneri ai ac­ţiunii pentru eliberarea omului." 1 . R­ahail Cosnta »

Next