România Liberă, februarie 1967 (Anul 25, nr. 6933-6956)

1967-02-01 / nr. 6933

*România liberă“ nr. 69331.11.1967 — pag. a 7-a In momentul de faţă asistăm la o puternică ridicare a gene­raţiilor tinere de interpreţi care nu numai că bat la porţile mă­iestriei, dar chiar le asaltează. Este un proces care se cere ur­mărit permanent, cu un ochi sensibil, în care trebuie une­ori intervenit, în momentele lui esenţiale, pentru că talentul tî­­năr are, în afară de latura lui spectaculoasă şi atrăgătoare, şi atributul că este fragil, că se poate veşteji dacă nu este aju­tat la timp în perioada optimă de dezvoltare. Radu Lupu, de pildă, un tî­­năr de 21 de ani, a triumfat la concursul Van Cliburn şi de îndată a fost asaltat cu orga­nizări de concerte în marile o­­raşe americane, va cînta la Car­negie Hall, a devenit peste noap­te o celebritate mondială. La noi a dat abia acum la Bucureşti un prim concert cu orchestra, va mai da şi altele, va cînta şi recitaluri, desigur că Electr­­cord-ul doreşte să-i pună in circulaţie înregistrări cu­ mai multe etc. Parcă faptul nu pare tocmai firesc. Desigur, tînărul este, după cum l-am cunoscut, foarte serios, are de pe acum un repertoriu consolidat, totuşi această lansare „în plină lumi­nă" îl ia oarecum prin surprin­dere. Să sperăm că va şti să-şi dozeze forţele şi să fie conşti­ent de pericolul uzurii şi al răs­­pîndirii vremelnice. Oare nu era mai bine să-şi fi început, dozat, viaţa de concert, mai dinainte ? La fel cu Marina Krilovici , ia peste tot premii I, cîntă aria din Otello ca marile celebrităţi de pe disc, şi nu mai este o problemă să-şi cucerească prin stăruinţe, programările. Acum, cîntă tot timpul , dar nu cumva să se uzeze înainte de a ajunge pe scena operei noastre şi a scenelor internaţionale, care o aşteaptă atunci cînd va trece perioada studenţiei şi a primei formări artistice ! Asemenea tineri nu au răsă­rit totuşi „din nimic". Ei sunt rezultatul unei creşteri gene­rale a nivelului noilor generaţii de Interpreţi, cărora trebuie să li se asigure, chiar înainte de a obţine distincţii orbitoare, o viaţă artistică desfăşurată in­tr-un ritm firesc, cu apariţii pe­riodice în faţa publicului, care să-i facă cunoscuţi la justa lor valoare şi să-i obişnuiască cu emoţiile scenei, astfel ca talen­tul lor să se consolideze pe baze trainice. Altminteri, ne vom per­manentiza în situaţia de a în­jgheba în pripă loturi naţionale pentru concursurile Enescu, care vor obţine rezultate mai mult sau mai puţin satisfăcă­toare, după care vom neglija oarecum pe cei premiaţi sau e­­şuaţi pînă la viitorul concurs, cînd febra se va instala din nou. Cînd, cit şi unde au cîntat aceşti tineri, între cele două con­cursuri, cum şi de ce au evo­luat într-un sens sau altul, asta este o problemă la care va fi mai greu de răspuns, dacă nu există o preocupare permanentă şi organizată în acest sens. De ce trebuie să băgăm bine de seamă la permanenta gra­dare a noilor valori ? Pentru că tinerii progresează uneori din zi în zi şi răstoarnă re­zervele şi pronosticurile ante­rioare. Mărturisim, de pildă, că am aşteptat cu emoţie apariţia Corneliei Bronzetti într-un Concert de Mozart, un stil pen­tru care nu părea, pînă acum, să manifeste o înclinaţie specială. Dar seriozitatea, studiul perse­verent şi inteligent, deschide­rea unor noi orizonturi artis­tice, sunt hotărîtoare şi, în cazul de faţă, am constatat cu bu­curie progrese calitative esen­ţiale : tehnică fluentă şi dife­renţiată, ton catifelat, frazare elegantă. Cu două zile înainte, ascultasem pe Avy Abramovici într-un recital de Sonate dat împreună cu pianista Irina Bo­tez. îl cunoşteam pînă acum ca un bun muzician, cu un re­pertoriu bogat, mai cu seamă în ce priveşte muzica contem­porană românească şi universală propagată neobosit , dar acum l-am aflat şi la un nivel de de­zinvoltură violonistică corespun­zătoare, înfruntînd greutăţile Sonatei pentru vioară solo de Bartók nu numai ca bravură dar şi cu deplină competenţă şi autoritate. Sînt, desigur, unele iniţiative lăudabile şi se cuvine să ară­tăm că in această privinţă Ra­­dioteleviziunea se află în frunte. Am asistat de curînd la al pa­trulea concert din ciclul­­Tri­buna tinerilor solişti. Tinerii apar, prezentaţi cu căldură şi spirit de profesorul Mircea Bâr­san şi sprijiniţi de acompania­mentul eficient al orchestrei di­rijate de Emanuel Elenescu. Florela Geantă a cîntat cu mu­zicalitate, seriozitate şi bun gust Concertul în re minor de Mo­zart­­ este doar puţin plăpîndă şi unele încheieri de frază apar neconcludente. A cîntat şi Paul Staicu, tînăr trecut acum în ma­turitate, de care am vorbit mai sus. Iar la sfîrşit, Mariana Sîrbu, o violonistă de 17 ani din Iaşi, ne-a entuziasmat prin talent, so­noritate, tehnică calitativă în Concertul de Mendelssohn, care a suferit doar de pe urma unor precipitări, explicabile prin e­­moţie. Mariana Sîrbu este însă doar una dintr-o serie de foarte ti­nere violoniste talentate : An­gela Gavrilă, Gabriela Ijac — care au cintat în precedentele concerte ale „Tribunei“ — Cor­nelia Vasile. Mai matură în for­maţie decit ele, Eleonora Geantă a cîntat excelent Concertul în re major de Brahms. Este o violonistă despre care se ştie că are posibilităţi remarcabile, evidenţiate încă din urmă cu cîţiva ani. De ce auzim atît de rar despre ea ? Concluzia se impune de la sine. Chiar în afara reuşitelor la concursuri, toţi era generaţie de interpreţi, din­­ rîndul căreia se ridică talente deosebite, tre­buie să aibă posibilitatea unor manifestări periodice, in cadrul cărora să se poată stabili ierar­hizarea cuvenită, tot timpul mo­dificată în funcţie de oscilaţiile valorice fireşti. Tinerii cu pres­tigiu consolidat să fie ridicaţi, in opinia publică şi in aprecie­rea organizaţiilor de concert la rangul cuvenit. Cei în for­mare să fie atent anali­zaţi, cu obiectivitate şi chibzu­inţă, pentru ca talentul lor să nu fie greşit îndrumat sau să se irosească. Iar publicul de con­cert, critica de specialitate, un cerc larg de pedagogi, să-şi poa­tă spune permanent cuvîntul în legătură cu promiţătorul „schimb de mîine" al artei noastre interpretative. ALFRED HOFFMAN /v In obiectiv Tinerii interpreţi Şase ierni la rînd, luna fe­bruarie a împrumutat apelati­­vulul nobil de „Lună a cărţii la sate“, statornicind o valoroasă tradiţie în peisajul spiritual al satului românesc contemporan. Şase ediţii, în care activităţile şi manifestările începute mo­dest în 1961 au creat acestei tradiţii cadrul său specific de desfăşurare, au devenit din ce în ce mai complexe, mai adec­vate, mai populare, urmînd fi­resc ascendenţa nivelului cul­tural al ţărănimii noastre. Cartea este solicitată într-o măsură din ce în ce mai asiduă, ca un instrument de instrucţiu­ne, chemat să răspundă preocu­părilor legate de tot ceea ce orînduirea socialistă, civilizaţia modernă, aduc în viaţa satelor. Statisticile ne arată că din tira­jul global de peste 42 milioane al cărţilor şi broşurilor apărute în 1966 — în afara manualelor şcolare — 12 700 000 au luat dru­mul satelor prin reţeaua spe­cializată de desfacere, cu a­­proape un milion de exemplare mai mult ca în anul precedent. Valoarea cărţilor difuzate la sate în cursul anului 1966 se ri­dică la 73 milioane lei. Sondajele efectuate, discuţiile scriitorilor şi editorilor cu citi­torii, arată că interesul iubito­rilor de studiu şi lectură se în­dreaptă în egală măsură spre toate genurile. Sistemul difuză­rii cărţii la sate dispunând as­tăzi de 700 de librării, aproxi­mativ 7 000 puncte de librărie în magazinele săteşti, de 18 au­­tocaravane librării, de unităţi regionale tip „Cartea prin poş­tă“, tinde să-şi remedieze defi­cienţele, să se perfecţioneze din ce în ce mai mult prin amena­jarea de spaţii comerciale co­respunzătoare, prin ridicarea calificării personalului deser­­vent, prin antrenarea unui mare număr de difuzori volun­tari. In cămine culturale, case de cultură, librării, vor avea loc de-a lungul întregii perioade manifestări cultural-educative , expuneri, recenzii, concursuri şi seri literare, discuţii cu spe­cialişti pe teme legate de a­­gricultură, concursuri ghicitoa­re cu elevii, medalioane litera­re, expoziţii şi bazare ale cărţii, spectacole. Ţinînd seama de în­văţămintele ediţiilor preceden­te, este­ de aşteptat ca progra­mul acestor activităţi să răs­pundă interesului şi preocupări­lor tuturor categoriilor de par­ticipanţi, găsind cele mai potri­vite modalităţi pentru stimula­rea interesului faţă de carte, folosindu-se noi procedee, mai atractive şi mai variate de popularizare şi desfacere a cărţii. Tradiţionalele întîlniri cu scriitorii şi redactorii de edi­turi nu vor lipsi nici anul a­­cesta, urmînd ca forurile che­mate să asigure cadrele respec­tive, să vegheze ca aceste întîl­niri să răspundă exigenţelor ci­titorilor. Dialogul pe care ele sînt chemate să-l angajeze cu cititorii trebuie să se desfăşoare — cum e şi firesc — în condi­ţiile unei depline cunoaşteri re­ciproce, asupra cărţilor care s-au bucurat de succes în rîn­dul cititorilor de la sate, fiind totodată un prilej de a se face auzite propunerile şi dezidera­tele cititorilor. Activitatea de difuzare a cărţii se va intensi­fica, prin întreg acest ansamblu de măsuri ca şi printr-o serie de acţiuni speciale , echipe care vor recomanda cartea din casă în casă, difuzarea prin autoli­­brării, organizarea de standuri ocazionale şi permanente, căro­ra fantezia şi priceperea orga­nizatorilor de la toate niveluri­le este chemată să le adauge şi pe parcurs noi iniţiative. Aşa cum a fost de fiecare dată „Luna cărţii la sate“ va fi şi anul acesta bilanţul realiză­rilor şi carenţelor de la ultima ediţie, dar în acelaşi timp punctul de plecare pentru o îmbunătăţire mai substanţială a muncii de răspîndire a cărţii la sate, în funcţie de noile ce­rinţe, de noile realităţi din a­­cest domeniu. AZI ÎNCEPE //Luna cărţii la sate" Statuia „Tinere muncitoare“ de Emil Mereanu (fotografia de mai sus) poate fi văzută în Parcul Floreasca din Bucureşti. Acelaşi parc a mai fost împodobit de curînd cu sculpturile : „Iubire“ de Ion Vlasiu şi „Patinatoarea“ de Victor Roman. Foto : ION POPOVICI // PE ECRANE Primul an de căsnicie Cum îl arată însuşi titlul, acest film explorează perioada de debut a vieţii conjugale, căutînd să aducă în albia unor soluţii viabile împrejurări şi dificultăţi fireşti, adeseori pe nedrept exagerate. Tînărul ar­hitect Endre şi studenta Ag­nes, care se iubesc, ajung să fie confruntaţi cu perspectiva legăturii lor atunci cînd Ag­nes află că va avea un copil. Ceea ce va urma hotărîrea amîndorura de a se căsători — este departe de a fi sfîrşitul ei doar începutul unei adevă­rate existenţe în doi. Scenariul lui András Simonffy, cu o compoziţie obişnuită şi situaţii deseori previzibile, nu este totuşi doar o colecţie de­ sfaturi morali­zatoare pentru tinerii însură­ţei şi desigur că aceasta este calitatea lui principală. Eroii au de luptat. Nimic nu le vine de la sine, dar în această luptă de fiecare zi are loc verifica­rea mai multor caractere, în­făţişarea moravurilor nu e lipsită de interes nici atunci cînd e ilustrată de un burlac cu tendinţe egoiste ca vărul Karoly sau de tatăl lui Agnes, de o despotică autoritate. Sce­naristul atinge aici multitudi­nea problemelor cărora tre­buie să le facă faţă eroii aces­tei căsnicii în raporturile cu cei din jur, mai ales atunci cînd intervin mentalităţile divergente ale vîrstnicilor. Relevarea unor asemenea virtuţi educative este poate cel mai complicat examen re­gizoral. Gyula Mészáros nu l-a trecut cu brio. El dramatizea­ză inutil, pierzînd echilibrul, şi comunicînd astfel spectato­rului, pe alocuri, un sentiment contrar celui scontat în final. Nici distribuţia nu are o par­ticipare prea convingătoare. Agnes Voith (Agnes) e de o candidă superficialitate în care crede, probabil, a desco­peri inocenţa vîrstei. Mult mai în rol este Lajos Németh care însă are în tot ceea ce face o vagă tristeţe de parcă ar trăi numai din regretul pa­sului făcut. Mult prea rigid, aproape cinic, Miklós Szakács (tatăl lui Agnes) apare evident exagerat şi, de aceea, incre­dibil. Putem conchide că strădu­inţa realizatorilor de a se con­sacra actualităţii nu este sus­ţinută de astă dată de calita­tea filmului. EUGEN ATANASIU ­ Urmări din pag. I • Urmări din pag.I • Urmări din pag. I Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I Bilanţ­­ şi perspectivă face, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză, ca martori şi părtaşi ai marii opere de construcţie socialistă. Realizările din 1966, primul an al cincinalului, constituie o bază solidă, o adevărată platformă de lansare pentru îndepli­nirea sarcinilor de plan din anii următori ai cincinalului. Dar, aşa cum a subliniat secretarul general al C.C. al P.C.R., tovară­şul Nicolae Ceauşescu, la recenta consfătuire în domeniul pro­iectării . „Realizările nu trebuie să ne împiedice să vedem lip­surile. Trebuie să ne ferim de pericolul automulţumirii şi în­­gîmfării care poate duce la nesocotirea cerinţelor dezvoltării sociale. Este necesar să ne perfecţionăm continuu activitatea, să ne străduim să cunoaştem şi să stăpînim legile obiective ale dez­voltării sociale, să nu ne lăsăm stăpîniţi de aceste legi" Bucurîndu-ne de înfăptuiri, să privim aşadar cu simţ de răs­pundere lipsurile din anul care a trecut şi cîntărindu-le în ba­lanţa marilor potenţe creatoare ale poporului nostru harnic şi talentat, să facem totul ca ele să fie înlăturate. Sinteză a succeselor din 1966, Comunicatul publicat în presă ieri, reprezintă totodată un factor generator de optimism şi în­credere. Dezbaterea cifrelor de plan pe 1967, scoaterea la iveală a marilor rezerve existente, angajamentele însufleţite ale colec­tivelor din întreprinderi jalonează drumul succeselor din acest an — cel de-al doilea al cincinalului. „Vino-mîine“ n-a părăsit încă spaţiul locativ tura răspunsul „vino săptă­­mîna viitoare“ plimbarea în­tre ghişee. Am asistat, o vre­me, la stînjenitoarea plimbare a tovarăşului Gheorghe Marin din intrarea Conductorului nr. 7. La ghişeul nr. 1 i se spune: — De la mine a plecat lu­crarea dv., vedeţi la ghişeul patru. — La mine n-a ajuns —, află dincolo. Cu ajutorul inspectorului I.G.L.L.-ului Capitalei Milu Şaraga, aflăm că lucrarea era de fapt la al treilea, la inspec­torul Florin Păun. — Ce mai ai de făcut la ea? a fost întrebat. — Nimic. Trebuie s-o dau la semnat... — Cînd? — Şeful nostru primeşte nu­mai marţea lucrări la semnat. Le primeşte cu mapa şi nu in­dividual. De unde să ştie tovarăşul Gh. Marin acest amănunt? El ştie doar că aşteaptă, datorită li­nei îngustimi birocratice, de la 2 noiembrie 1966 să i se re­zolve o lucrare mai mult de­cit simplă! Căutînd să aflăm rădăcini­le neajunsurilor am întrebat: dacă sînt stabilite termene pen­tru fiecare gen de lucrare, în operaţiile de reglementare a spaţiului? — Sînt — precizează tov. Victor Tocariu, şef adjunct al S.G.L.L.-ului Capitalei. Unele sînt stabilite prin decrete, al­tele prin instrucţiunile noastre. — De ce nu se respectă pes­te tot, atunci? — Prima cauză o constituie deficienţele de organizare in­ternă a muncii la unele raioa­ne. A doua constă în faptul că în ultimul trimestru al a­­nului trecut toată lumea a fost supraocupată cu întocmi­rea noilor tabele de locuinţe. „ La raioanele „1 Mai“ şi „16 Februarie“, ni s-au înfăţi­şat unele termene proprii în operaţiile de reglementare a spaţiului, între 3 şi 15 zile. Ce ştiţi despre ele? — Sînt termenele lor volun­tare faţă de care n-avem ni­mic de obiectat, dacă nu le depăşesc pe cele legale. — Totuşi pe cele legale le depăşesc! — E adevărat! După consta­tările noastre, cele mai multe depăşiri de termene sînt la ra­ionul Lenin, unde serviciul de reglementare a spaţiului este dezorganizat. In raionul „16 Februarie“ au fost lipsuri şi de altă natură (2 inspectori sînt arestaţi), în raioanele Gri­­viţa Roşie, 1 Mai, 23 August şi Tudor Vladimirescu, cu mici excepţii, termenele sînt res­pectate. La acestea din urmă, comitetele executive raiona­le s-au ocupat foarte serios de activitatea serviciilor de spa­ţiu şi rezultatele se văd. — Dar dumneavoastră prin serviciul de îndrumare, ce mă­suri aţi luat? — Am repartizat cîteva ca­dre bune pentru sprijin. Re­zolvarea problemei depinde de comitetele executive raionale. Rezolvarea problemei chiar dacă stă in seama respective­lor comitete executive ale sfa­turilor populare raionale, in bună măsură depinde și de ac­tivitatea S.G.L.L.-ului, conce­put ca organ de îndrumare ac­tivă şi competenţă în proble­mele de reglementare a spa­ţiului locativ. Or, în organiza­rea actuală, cu inspectori de anchetă şi îndrumare care fac oficiul de curieri între raioane şi capitală, nu poate fi vorba de aşa ceva. Pen­tru îndeplinirea rolului de organ de specialitate sînt necesare studii, e nevoie să se elaboreze metode noi de lucru, care, aprobate de comitetul executiv al sfa­tului popular al oraşului Bucu­reşti, să devină practici cu­rente şi obligatorii în toate raioanele. Oare comitetul exe­cutiv al capitalei nu are cu­noştinţă de faptul că, se pierd zilnic mii de ore productive din cauza funcţionării defec­tuoase a serviciilor din subor­­dinea sa? Actualele instrucţiuni mai pot fi şi ele îmbunătăţite prin simplificarea unor formalităţi inutile. Bunăoară, în cazul in­trărilor în spaţiu a soţilor, de ce este nevoie de consimţă­­mîntul primitorului? Poate un soţ să zică NU la spaţiu de vreme ce a zis DA la ofiţerul Stării civile ? După cum po­trivit este ca la angajarea de salariaţi la Serviciile raionale de spaţiu locativ, avizul S.G.L.L.-ului să devină obli­gatoriu. Ideea de bază de la care trebuie pornit pentru a căuta cele mai bune soluţii e aceea că ACTIVITATEA DE RE­GLEMENTARE A SPAŢIU­LUI LOCATIV NU POATE RAMINE ACEEAŞI, FIXATA O DATĂ PENTRU TOTDEA­UNA. Ea evoluează. Cel care trebuie să studieze această evo­luţie, să adune şi să sinteti­zeze experienţa oferită de prac­tică este tocmai S.G.L.L.-ul Capitalei îndrumat și controlat de comitetul executiv al Ca­pitalei care poartă întreaga răspundere a rezolvării aces­tei probleme. In această direc­ție socotim că ar trebui să orienteze comitetul executiv al Capitalei activitatea organului său de specialitate, iar comite­telor executive raionale să li se pretindă mai multă operativi­tate în luarea acelor măsuri organizatorice care se impun. Ca să n-ajungem să spunem că nu ştie sfatul ce ştie tot satul. MIHAI ALEXANDRU fier!“ să ne silească a ve­dea în ea şi o prevenire de care am fi dorit din toată inima să fim scutiţi. Ne re­ferim la faptul că nu întot­deauna şi nu toţi oamenii şantierelor, iubind decenţa, ne dovedesc temeinicia a­­cestei iubiri... Sudalmele, cîntecele cu aluzii obscene n-au dispărut cu desăvîr­­şire din repertoriul sche­lelor. Ne repugnă fariseismul şi nu vom conchide deci că fenomenul este inexplica­bil. Nu putem face abstrac­ţie de situaţia că pe un şantier nu lucrează numai arhitecţi şi ingineri, maiştri şi muncitori cu o calificare presupunînd alături de în­suşirea meseriei, ba poate chiar ca o condiţie sine qua non a acesteia, neîn­trerupta formare civică, respectarea liber consim­ţită a normelor de convie­ţuire civilizată, utilizarea, în speţă, a unui limbaj in­capabil de a se afla în con­tradicţie cu demnitatea lor, cu responsabilitatea profe­siei, cu gradul lor de cul­tură în permanentă creş­tere. Şantierul este în ace­laş timp o şcoală şi e nor­mal ca într-o şcoală să in­tre şi oameni neformaţi, vag ori prost formaţi. Inexplicabilă nu este deci prezenţa acestora, cît lipsa de exigenţă a celor în care şantierul nu se limitează la a vedea doar calitatea de specialişti, tehnicieni sau muncitori cu o temeinică pregătire, încredinţîndu-le cu justificare şi funcţia de educatori la şcoala deprin­derilor cetăţeneşti. „Atenţie, şantier!“ Aveţi o datorie morală, tovarăşi constructori, de a face ca în aceste cuvinte în care fiecare dintre noi des­cifrează infinit mai mult şi mai generos decit un griju­liu avertisment la securitate morală, să nu fim ten­taţi niciodată a descoperi invitaţia de a ne depărta pentru că ne-ar putea fi pri­mejduită decenţa. Şi dacă, prin absurd, noi nu vă pu­tem convinge, gîndiţi-vă la copiii care, cu streşina pal­mei la frunte, vin să vă pri­vească, să vă asculte şi să înveţe, visînd emoţionaţi la viitorul lor zbor către înăl­ţimi. „Atenţie, şantier!" PUNCTUL DE VEDERE AL S.G.L.L. FAŢĂ DE E­­VOLUŢIA STILULUI DE MUNCĂ — Noi durăm un monu­ment mai tare ca bronzul!... Glumeţi băieţii... Mesageria C.F.R. din Con­stanţa este pornită pe glu­me. Una mai bună, alta mai proastă, dar cu perseveren­ţă. Una din ele a făcut-o cetăţeanului Vasile Brinduş din Constanţa care a expe­diat la 29 decembrie fiului său, aflat în Tulcea, un co­let (numărul de avizare 2­027). Coletul a pornit spre destinaţie cu o zi mai tîrziu, cu personalul 8­052. O fi el personal, dar destinatarul nu a primit nici pînă astăzi coletul ! La reclamaţia fă­cută, Vasile Brinduş a primit în schimb... răspuns : „Co­letul dv. a avut 12 kg" (Sta­ţia C.F.R. Constanţa, la 13 ianuarie 1967). Cu alte cu­vinte „bună ziua Nea Istra­­te, trei boboci de raţă fra­te !". Dar cu 5 zile mai tîr­­ziu staţia C.F.R. Tulcea fă­cea o glumă şi mai bună, scriindu-i reclamantului: „Co­letul dv. se găseşte în Delta Dunării. Vă rugăm să vă prezentaţi pentru ridicarea lui în termenul legal". Fără glumă — strict autentic ! A­­dică , dumneata ai trimis co­letul, ai plătit transportul, noi n-am efectuat serviciul, dar veniţi să vă luaţi pache­tul de undeva din Deltă. Veniţi eventual şi cu luntrea de-acasă. Culmea e că cei de la staţia C.F.R. sînt glu­meţi şi totuşi n-au haz ! Combustibil care nu arde In principiu, combustibilul e făcut ca să ardă. Şi totuşi, s-au găsit oameni care să demonstreze contrariul. Ex­perienţa a avut loc recent cu o cantitate apreciabilă —cîteva sute de litri de com­bustibil, — adică atît cit ar fi fost necesar pentru ca cin­ci tractoare să funcţioneze efectiv, timp de o zi. Breve­tul de inovaţie aparţine lu­crătorilor de la G.A.S. Dom­neşti. Procedeul a fost sim­plu. N-a dat nici o bătaie de cap — poate, ulterior... In ziua de 26 ianuarie pe bulevardul Muncii din Capi­tală a fost abandonată cis­terna cu nr. de circulație 41—B—2984, plină cu com­bustibil. La orele 23, în ju­rul cisternei se formase o imensă pată care emana un miros specific. Nu exista mai un indiciu de caz fortuit. Combustibilul cursese „nor­mal", prin robinet. Și tot normal — cantitatea infiltra­tă în pămînt sau In canalul colector, nu va mai arde. S-a pierdut fără fum şi flacără. Numai cu risipă. Deconectări Punînd punctul pe „i" In problema telefoanelor din Ploieşti, dorim ca Oficiul te­lefonic local să-şi pună la punct instalaţiile. Fiindcă, se împlineşte anul de cînd, cu toate apelurile făcute, con­ducerea oficiului şi a Direc­ţiei regionale P.T.T.R. au ră­mas... deconectate. Oricît de paradoxal ar pă­rea — judecind după dis­tanţe — prin centrala auto­mată a Ploieştiului nu se poate vorbi cu Bucureştiul I. Nu apuci să zici „Alo", că legătura s-a şi întrerupt. „Dorind să fac un cadou soţiei mele, am căutat zadarnic len­jerie de damă nr. 50“ — ne scrie E. BĂ­­DESCU din Bucu­reşti. Puţină răbdare. Mai sînt X1 luni pînă la... Luna cadourilor. Desen­ de GH. CHIRIAC Dacă apuci să zici „Alo", nu mai ajungi să spui cine eşti. Şi cînd după o nouă restabilire a legăturii, începi să zici cine eşti, nu mai poţi spune ce doreşti. Cu încăpă­­ţînare automatul se deco­nectează instantaneu şi te lasă suspendat în gol cu o frîntură de vorbă pe limbă. Apoi altă chemare, alt timp, alţi nervi o nouă chemare... — Scrieţi, toverăşe, în ziar, ne ruga cineva. Dacă cuvîntul tipărit poate că se recepţionează mai bine. Aşteptăm răspuns la apel — dar să nu fie ocupat sau deranjat ! Căutăm paltoane pentru seminţe Nu, să stai la birou în pal­ton, căciulă şi şoşoni, nu-i o modă nouă lansată la Cra­iova, şi nici o fantezistă ciu­dăţenie a celor care lucrea­ză la laboratorul pentru controlul seminţelor din Cra­iova. E o practică impusă de necesităţi : centrala ter­mică nu este încadrată cu personalul corespunzător nevoilor reale ale unităţilor deservite şi ca atare... Acum oamenii, mă rog, pot fi mai înţelegători — în fond şi-a­­fară-i ger — dar ce te faci cu seminţele ? Ele sînt supu­se probelor pentru stabili­rea puterii de încolfire şi pentru ele nu s-au inventat încă paltoane potrivite. E vina lor că au rămas în urmă cu moda de iarnă, dar asta n-ar fi nimic dacă n-ar ră­­mîne în urmă şi cu incolfi­­rea ! Iar pentru încolțire nu le punesc temperaturile joa­se. Porumbul, bunăoară cere opt grade, dar Centrala ter­mică nu dă nici unul ! Zău, daţi seminţelor... paltoane.

Next