România Liberă, februarie 1967 (Anul 25, nr. 6933-6956)
1967-02-01 / nr. 6933
*România liberă“ nr. 69331.11.1967 — pag. a 7-a In momentul de faţă asistăm la o puternică ridicare a generaţiilor tinere de interpreţi care nu numai că bat la porţile măiestriei, dar chiar le asaltează. Este un proces care se cere urmărit permanent, cu un ochi sensibil, în care trebuie uneori intervenit, în momentele lui esenţiale, pentru că talentul tînăr are, în afară de latura lui spectaculoasă şi atrăgătoare, şi atributul că este fragil, că se poate veşteji dacă nu este ajutat la timp în perioada optimă de dezvoltare. Radu Lupu, de pildă, un tînăr de 21 de ani, a triumfat la concursul Van Cliburn şi de îndată a fost asaltat cu organizări de concerte în marile oraşe americane, va cînta la Carnegie Hall, a devenit peste noapte o celebritate mondială. La noi a dat abia acum la Bucureşti un prim concert cu orchestra, va mai da şi altele, va cînta şi recitaluri, desigur că Electrcord-ul doreşte să-i pună in circulaţie înregistrări cu mai multe etc. Parcă faptul nu pare tocmai firesc. Desigur, tînărul este, după cum l-am cunoscut, foarte serios, are de pe acum un repertoriu consolidat, totuşi această lansare „în plină lumină" îl ia oarecum prin surprindere. Să sperăm că va şti să-şi dozeze forţele şi să fie conştient de pericolul uzurii şi al răspîndirii vremelnice. Oare nu era mai bine să-şi fi început, dozat, viaţa de concert, mai dinainte ? La fel cu Marina Krilovici , ia peste tot premii I, cîntă aria din Otello ca marile celebrităţi de pe disc, şi nu mai este o problemă să-şi cucerească prin stăruinţe, programările. Acum, cîntă tot timpul , dar nu cumva să se uzeze înainte de a ajunge pe scena operei noastre şi a scenelor internaţionale, care o aşteaptă atunci cînd va trece perioada studenţiei şi a primei formări artistice ! Asemenea tineri nu au răsărit totuşi „din nimic". Ei sunt rezultatul unei creşteri generale a nivelului noilor generaţii de Interpreţi, cărora trebuie să li se asigure, chiar înainte de a obţine distincţii orbitoare, o viaţă artistică desfăşurată intr-un ritm firesc, cu apariţii periodice în faţa publicului, care să-i facă cunoscuţi la justa lor valoare şi să-i obişnuiască cu emoţiile scenei, astfel ca talentul lor să se consolideze pe baze trainice. Altminteri, ne vom permanentiza în situaţia de a înjgheba în pripă loturi naţionale pentru concursurile Enescu, care vor obţine rezultate mai mult sau mai puţin satisfăcătoare, după care vom neglija oarecum pe cei premiaţi sau eşuaţi pînă la viitorul concurs, cînd febra se va instala din nou. Cînd, cit şi unde au cîntat aceşti tineri, între cele două concursuri, cum şi de ce au evoluat într-un sens sau altul, asta este o problemă la care va fi mai greu de răspuns, dacă nu există o preocupare permanentă şi organizată în acest sens. De ce trebuie să băgăm bine de seamă la permanenta gradare a noilor valori ? Pentru că tinerii progresează uneori din zi în zi şi răstoarnă rezervele şi pronosticurile anterioare. Mărturisim, de pildă, că am aşteptat cu emoţie apariţia Corneliei Bronzetti într-un Concert de Mozart, un stil pentru care nu părea, pînă acum, să manifeste o înclinaţie specială. Dar seriozitatea, studiul perseverent şi inteligent, deschiderea unor noi orizonturi artistice, sunt hotărîtoare şi, în cazul de faţă, am constatat cu bucurie progrese calitative esenţiale : tehnică fluentă şi diferenţiată, ton catifelat, frazare elegantă. Cu două zile înainte, ascultasem pe Avy Abramovici într-un recital de Sonate dat împreună cu pianista Irina Botez. îl cunoşteam pînă acum ca un bun muzician, cu un repertoriu bogat, mai cu seamă în ce priveşte muzica contemporană românească şi universală propagată neobosit , dar acum l-am aflat şi la un nivel de dezinvoltură violonistică corespunzătoare, înfruntînd greutăţile Sonatei pentru vioară solo de Bartók nu numai ca bravură dar şi cu deplină competenţă şi autoritate. Sînt, desigur, unele iniţiative lăudabile şi se cuvine să arătăm că in această privinţă Radioteleviziunea se află în frunte. Am asistat de curînd la al patrulea concert din ciclulTribuna tinerilor solişti. Tinerii apar, prezentaţi cu căldură şi spirit de profesorul Mircea Bârsan şi sprijiniţi de acompaniamentul eficient al orchestrei dirijate de Emanuel Elenescu. Florela Geantă a cîntat cu muzicalitate, seriozitate şi bun gust Concertul în re minor de Mozart este doar puţin plăpîndă şi unele încheieri de frază apar neconcludente. A cîntat şi Paul Staicu, tînăr trecut acum în maturitate, de care am vorbit mai sus. Iar la sfîrşit, Mariana Sîrbu, o violonistă de 17 ani din Iaşi, ne-a entuziasmat prin talent, sonoritate, tehnică calitativă în Concertul de Mendelssohn, care a suferit doar de pe urma unor precipitări, explicabile prin emoţie. Mariana Sîrbu este însă doar una dintr-o serie de foarte tinere violoniste talentate : Angela Gavrilă, Gabriela Ijac — care au cintat în precedentele concerte ale „Tribunei“ — Cornelia Vasile. Mai matură în formaţie decit ele, Eleonora Geantă a cîntat excelent Concertul în re major de Brahms. Este o violonistă despre care se ştie că are posibilităţi remarcabile, evidenţiate încă din urmă cu cîţiva ani. De ce auzim atît de rar despre ea ? Concluzia se impune de la sine. Chiar în afara reuşitelor la concursuri, toţi era generaţie de interpreţi, din rîndul căreia se ridică talente deosebite, trebuie să aibă posibilitatea unor manifestări periodice, in cadrul cărora să se poată stabili ierarhizarea cuvenită, tot timpul modificată în funcţie de oscilaţiile valorice fireşti. Tinerii cu prestigiu consolidat să fie ridicaţi, in opinia publică şi in aprecierea organizaţiilor de concert la rangul cuvenit. Cei în formare să fie atent analizaţi, cu obiectivitate şi chibzuinţă, pentru ca talentul lor să nu fie greşit îndrumat sau să se irosească. Iar publicul de concert, critica de specialitate, un cerc larg de pedagogi, să-şi poată spune permanent cuvîntul în legătură cu promiţătorul „schimb de mîine" al artei noastre interpretative. ALFRED HOFFMAN /v In obiectiv Tinerii interpreţi Şase ierni la rînd, luna februarie a împrumutat apelativulul nobil de „Lună a cărţii la sate“, statornicind o valoroasă tradiţie în peisajul spiritual al satului românesc contemporan. Şase ediţii, în care activităţile şi manifestările începute modest în 1961 au creat acestei tradiţii cadrul său specific de desfăşurare, au devenit din ce în ce mai complexe, mai adecvate, mai populare, urmînd firesc ascendenţa nivelului cultural al ţărănimii noastre. Cartea este solicitată într-o măsură din ce în ce mai asiduă, ca un instrument de instrucţiune, chemat să răspundă preocupărilor legate de tot ceea ce orînduirea socialistă, civilizaţia modernă, aduc în viaţa satelor. Statisticile ne arată că din tirajul global de peste 42 milioane al cărţilor şi broşurilor apărute în 1966 — în afara manualelor şcolare — 12 700 000 au luat drumul satelor prin reţeaua specializată de desfacere, cu aproape un milion de exemplare mai mult ca în anul precedent. Valoarea cărţilor difuzate la sate în cursul anului 1966 se ridică la 73 milioane lei. Sondajele efectuate, discuţiile scriitorilor şi editorilor cu cititorii, arată că interesul iubitorilor de studiu şi lectură se îndreaptă în egală măsură spre toate genurile. Sistemul difuzării cărţii la sate dispunând astăzi de 700 de librării, aproximativ 7 000 puncte de librărie în magazinele săteşti, de 18 autocaravane librării, de unităţi regionale tip „Cartea prin poştă“, tinde să-şi remedieze deficienţele, să se perfecţioneze din ce în ce mai mult prin amenajarea de spaţii comerciale corespunzătoare, prin ridicarea calificării personalului deservent, prin antrenarea unui mare număr de difuzori voluntari. In cămine culturale, case de cultură, librării, vor avea loc de-a lungul întregii perioade manifestări cultural-educative , expuneri, recenzii, concursuri şi seri literare, discuţii cu specialişti pe teme legate de agricultură, concursuri ghicitoare cu elevii, medalioane literare, expoziţii şi bazare ale cărţii, spectacole. Ţinînd seama de învăţămintele ediţiilor precedente, este de aşteptat ca programul acestor activităţi să răspundă interesului şi preocupărilor tuturor categoriilor de participanţi, găsind cele mai potrivite modalităţi pentru stimularea interesului faţă de carte, folosindu-se noi procedee, mai atractive şi mai variate de popularizare şi desfacere a cărţii. Tradiţionalele întîlniri cu scriitorii şi redactorii de edituri nu vor lipsi nici anul acesta, urmînd ca forurile chemate să asigure cadrele respective, să vegheze ca aceste întîlniri să răspundă exigenţelor cititorilor. Dialogul pe care ele sînt chemate să-l angajeze cu cititorii trebuie să se desfăşoare — cum e şi firesc — în condiţiile unei depline cunoaşteri reciproce, asupra cărţilor care s-au bucurat de succes în rîndul cititorilor de la sate, fiind totodată un prilej de a se face auzite propunerile şi dezideratele cititorilor. Activitatea de difuzare a cărţii se va intensifica, prin întreg acest ansamblu de măsuri ca şi printr-o serie de acţiuni speciale , echipe care vor recomanda cartea din casă în casă, difuzarea prin autolibrării, organizarea de standuri ocazionale şi permanente, cărora fantezia şi priceperea organizatorilor de la toate nivelurile este chemată să le adauge şi pe parcurs noi iniţiative. Aşa cum a fost de fiecare dată „Luna cărţii la sate“ va fi şi anul acesta bilanţul realizărilor şi carenţelor de la ultima ediţie, dar în acelaşi timp punctul de plecare pentru o îmbunătăţire mai substanţială a muncii de răspîndire a cărţii la sate, în funcţie de noile cerinţe, de noile realităţi din acest domeniu. AZI ÎNCEPE //Luna cărţii la sate" Statuia „Tinere muncitoare“ de Emil Mereanu (fotografia de mai sus) poate fi văzută în Parcul Floreasca din Bucureşti. Acelaşi parc a mai fost împodobit de curînd cu sculpturile : „Iubire“ de Ion Vlasiu şi „Patinatoarea“ de Victor Roman. Foto : ION POPOVICI // PE ECRANE Primul an de căsnicie Cum îl arată însuşi titlul, acest film explorează perioada de debut a vieţii conjugale, căutînd să aducă în albia unor soluţii viabile împrejurări şi dificultăţi fireşti, adeseori pe nedrept exagerate. Tînărul arhitect Endre şi studenta Agnes, care se iubesc, ajung să fie confruntaţi cu perspectiva legăturii lor atunci cînd Agnes află că va avea un copil. Ceea ce va urma hotărîrea amîndorura de a se căsători — este departe de a fi sfîrşitul ei doar începutul unei adevărate existenţe în doi. Scenariul lui András Simonffy, cu o compoziţie obişnuită şi situaţii deseori previzibile, nu este totuşi doar o colecţie de sfaturi moralizatoare pentru tinerii însurăţei şi desigur că aceasta este calitatea lui principală. Eroii au de luptat. Nimic nu le vine de la sine, dar în această luptă de fiecare zi are loc verificarea mai multor caractere, înfăţişarea moravurilor nu e lipsită de interes nici atunci cînd e ilustrată de un burlac cu tendinţe egoiste ca vărul Karoly sau de tatăl lui Agnes, de o despotică autoritate. Scenaristul atinge aici multitudinea problemelor cărora trebuie să le facă faţă eroii acestei căsnicii în raporturile cu cei din jur, mai ales atunci cînd intervin mentalităţile divergente ale vîrstnicilor. Relevarea unor asemenea virtuţi educative este poate cel mai complicat examen regizoral. Gyula Mészáros nu l-a trecut cu brio. El dramatizează inutil, pierzînd echilibrul, şi comunicînd astfel spectatorului, pe alocuri, un sentiment contrar celui scontat în final. Nici distribuţia nu are o participare prea convingătoare. Agnes Voith (Agnes) e de o candidă superficialitate în care crede, probabil, a descoperi inocenţa vîrstei. Mult mai în rol este Lajos Németh care însă are în tot ceea ce face o vagă tristeţe de parcă ar trăi numai din regretul pasului făcut. Mult prea rigid, aproape cinic, Miklós Szakács (tatăl lui Agnes) apare evident exagerat şi, de aceea, incredibil. Putem conchide că străduinţa realizatorilor de a se consacra actualităţii nu este susţinută de astă dată de calitatea filmului. EUGEN ATANASIU Urmări din pag. I • Urmări din pag.I • Urmări din pag. I Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I • Urmări din pag. I Bilanţ şi perspectivă face, fiind în perfectă cunoştinţă de cauză, ca martori şi părtaşi ai marii opere de construcţie socialistă. Realizările din 1966, primul an al cincinalului, constituie o bază solidă, o adevărată platformă de lansare pentru îndeplinirea sarcinilor de plan din anii următori ai cincinalului. Dar, aşa cum a subliniat secretarul general al C.C. al P.C.R., tovarăşul Nicolae Ceauşescu, la recenta consfătuire în domeniul proiectării . „Realizările nu trebuie să ne împiedice să vedem lipsurile. Trebuie să ne ferim de pericolul automulţumirii şi îngîmfării care poate duce la nesocotirea cerinţelor dezvoltării sociale. Este necesar să ne perfecţionăm continuu activitatea, să ne străduim să cunoaştem şi să stăpînim legile obiective ale dezvoltării sociale, să nu ne lăsăm stăpîniţi de aceste legi" Bucurîndu-ne de înfăptuiri, să privim aşadar cu simţ de răspundere lipsurile din anul care a trecut şi cîntărindu-le în balanţa marilor potenţe creatoare ale poporului nostru harnic şi talentat, să facem totul ca ele să fie înlăturate. Sinteză a succeselor din 1966, Comunicatul publicat în presă ieri, reprezintă totodată un factor generator de optimism şi încredere. Dezbaterea cifrelor de plan pe 1967, scoaterea la iveală a marilor rezerve existente, angajamentele însufleţite ale colectivelor din întreprinderi jalonează drumul succeselor din acest an — cel de-al doilea al cincinalului. „Vino-mîine“ n-a părăsit încă spaţiul locativ tura răspunsul „vino săptămîna viitoare“ plimbarea între ghişee. Am asistat, o vreme, la stînjenitoarea plimbare a tovarăşului Gheorghe Marin din intrarea Conductorului nr. 7. La ghişeul nr. 1 i se spune: — De la mine a plecat lucrarea dv., vedeţi la ghişeul patru. — La mine n-a ajuns —, află dincolo. Cu ajutorul inspectorului I.G.L.L.-ului Capitalei Milu Şaraga, aflăm că lucrarea era de fapt la al treilea, la inspectorul Florin Păun. — Ce mai ai de făcut la ea? a fost întrebat. — Nimic. Trebuie s-o dau la semnat... — Cînd? — Şeful nostru primeşte numai marţea lucrări la semnat. Le primeşte cu mapa şi nu individual. De unde să ştie tovarăşul Gh. Marin acest amănunt? El ştie doar că aşteaptă, datorită linei îngustimi birocratice, de la 2 noiembrie 1966 să i se rezolve o lucrare mai mult decit simplă! Căutînd să aflăm rădăcinile neajunsurilor am întrebat: dacă sînt stabilite termene pentru fiecare gen de lucrare, în operaţiile de reglementare a spaţiului? — Sînt — precizează tov. Victor Tocariu, şef adjunct al S.G.L.L.-ului Capitalei. Unele sînt stabilite prin decrete, altele prin instrucţiunile noastre. — De ce nu se respectă peste tot, atunci? — Prima cauză o constituie deficienţele de organizare internă a muncii la unele raioane. A doua constă în faptul că în ultimul trimestru al anului trecut toată lumea a fost supraocupată cu întocmirea noilor tabele de locuinţe. „ La raioanele „1 Mai“ şi „16 Februarie“, ni s-au înfăţişat unele termene proprii în operaţiile de reglementare a spaţiului, între 3 şi 15 zile. Ce ştiţi despre ele? — Sînt termenele lor voluntare faţă de care n-avem nimic de obiectat, dacă nu le depăşesc pe cele legale. — Totuşi pe cele legale le depăşesc! — E adevărat! După constatările noastre, cele mai multe depăşiri de termene sînt la raionul Lenin, unde serviciul de reglementare a spaţiului este dezorganizat. In raionul „16 Februarie“ au fost lipsuri şi de altă natură (2 inspectori sînt arestaţi), în raioanele Griviţa Roşie, 1 Mai, 23 August şi Tudor Vladimirescu, cu mici excepţii, termenele sînt respectate. La acestea din urmă, comitetele executive raionale s-au ocupat foarte serios de activitatea serviciilor de spaţiu şi rezultatele se văd. — Dar dumneavoastră prin serviciul de îndrumare, ce măsuri aţi luat? — Am repartizat cîteva cadre bune pentru sprijin. Rezolvarea problemei depinde de comitetele executive raionale. Rezolvarea problemei chiar dacă stă in seama respectivelor comitete executive ale sfaturilor populare raionale, in bună măsură depinde și de activitatea S.G.L.L.-ului, conceput ca organ de îndrumare activă şi competenţă în problemele de reglementare a spaţiului locativ. Or, în organizarea actuală, cu inspectori de anchetă şi îndrumare care fac oficiul de curieri între raioane şi capitală, nu poate fi vorba de aşa ceva. Pentru îndeplinirea rolului de organ de specialitate sînt necesare studii, e nevoie să se elaboreze metode noi de lucru, care, aprobate de comitetul executiv al sfatului popular al oraşului Bucureşti, să devină practici curente şi obligatorii în toate raioanele. Oare comitetul executiv al capitalei nu are cunoştinţă de faptul că, se pierd zilnic mii de ore productive din cauza funcţionării defectuoase a serviciilor din subordinea sa? Actualele instrucţiuni mai pot fi şi ele îmbunătăţite prin simplificarea unor formalităţi inutile. Bunăoară, în cazul intrărilor în spaţiu a soţilor, de ce este nevoie de consimţămîntul primitorului? Poate un soţ să zică NU la spaţiu de vreme ce a zis DA la ofiţerul Stării civile ? După cum potrivit este ca la angajarea de salariaţi la Serviciile raionale de spaţiu locativ, avizul S.G.L.L.-ului să devină obligatoriu. Ideea de bază de la care trebuie pornit pentru a căuta cele mai bune soluţii e aceea că ACTIVITATEA DE REGLEMENTARE A SPAŢIULUI LOCATIV NU POATE RAMINE ACEEAŞI, FIXATA O DATĂ PENTRU TOTDEAUNA. Ea evoluează. Cel care trebuie să studieze această evoluţie, să adune şi să sintetizeze experienţa oferită de practică este tocmai S.G.L.L.-ul Capitalei îndrumat și controlat de comitetul executiv al Capitalei care poartă întreaga răspundere a rezolvării acestei probleme. In această direcție socotim că ar trebui să orienteze comitetul executiv al Capitalei activitatea organului său de specialitate, iar comitetelor executive raionale să li se pretindă mai multă operativitate în luarea acelor măsuri organizatorice care se impun. Ca să n-ajungem să spunem că nu ştie sfatul ce ştie tot satul. MIHAI ALEXANDRU fier!“ să ne silească a vedea în ea şi o prevenire de care am fi dorit din toată inima să fim scutiţi. Ne referim la faptul că nu întotdeauna şi nu toţi oamenii şantierelor, iubind decenţa, ne dovedesc temeinicia acestei iubiri... Sudalmele, cîntecele cu aluzii obscene n-au dispărut cu desăvîrşire din repertoriul schelelor. Ne repugnă fariseismul şi nu vom conchide deci că fenomenul este inexplicabil. Nu putem face abstracţie de situaţia că pe un şantier nu lucrează numai arhitecţi şi ingineri, maiştri şi muncitori cu o calificare presupunînd alături de însuşirea meseriei, ba poate chiar ca o condiţie sine qua non a acesteia, neîntrerupta formare civică, respectarea liber consimţită a normelor de convieţuire civilizată, utilizarea, în speţă, a unui limbaj incapabil de a se afla în contradicţie cu demnitatea lor, cu responsabilitatea profesiei, cu gradul lor de cultură în permanentă creştere. Şantierul este în acelaş timp o şcoală şi e normal ca într-o şcoală să intre şi oameni neformaţi, vag ori prost formaţi. Inexplicabilă nu este deci prezenţa acestora, cît lipsa de exigenţă a celor în care şantierul nu se limitează la a vedea doar calitatea de specialişti, tehnicieni sau muncitori cu o temeinică pregătire, încredinţîndu-le cu justificare şi funcţia de educatori la şcoala deprinderilor cetăţeneşti. „Atenţie, şantier!“ Aveţi o datorie morală, tovarăşi constructori, de a face ca în aceste cuvinte în care fiecare dintre noi descifrează infinit mai mult şi mai generos decit un grijuliu avertisment la securitate morală, să nu fim tentaţi niciodată a descoperi invitaţia de a ne depărta pentru că ne-ar putea fi primejduită decenţa. Şi dacă, prin absurd, noi nu vă putem convinge, gîndiţi-vă la copiii care, cu streşina palmei la frunte, vin să vă privească, să vă asculte şi să înveţe, visînd emoţionaţi la viitorul lor zbor către înălţimi. „Atenţie, şantier!" PUNCTUL DE VEDERE AL S.G.L.L. FAŢĂ DE EVOLUŢIA STILULUI DE MUNCĂ — Noi durăm un monument mai tare ca bronzul!... Glumeţi băieţii... Mesageria C.F.R. din Constanţa este pornită pe glume. Una mai bună, alta mai proastă, dar cu perseverenţă. Una din ele a făcut-o cetăţeanului Vasile Brinduş din Constanţa care a expediat la 29 decembrie fiului său, aflat în Tulcea, un colet (numărul de avizare 2027). Coletul a pornit spre destinaţie cu o zi mai tîrziu, cu personalul 8052. O fi el personal, dar destinatarul nu a primit nici pînă astăzi coletul ! La reclamaţia făcută, Vasile Brinduş a primit în schimb... răspuns : „Coletul dv. a avut 12 kg" (Staţia C.F.R. Constanţa, la 13 ianuarie 1967). Cu alte cuvinte „bună ziua Nea Istrate, trei boboci de raţă frate !". Dar cu 5 zile mai tîrziu staţia C.F.R. Tulcea făcea o glumă şi mai bună, scriindu-i reclamantului: „Coletul dv. se găseşte în Delta Dunării. Vă rugăm să vă prezentaţi pentru ridicarea lui în termenul legal". Fără glumă — strict autentic ! Adică , dumneata ai trimis coletul, ai plătit transportul, noi n-am efectuat serviciul, dar veniţi să vă luaţi pachetul de undeva din Deltă. Veniţi eventual şi cu luntrea de-acasă. Culmea e că cei de la staţia C.F.R. sînt glumeţi şi totuşi n-au haz ! Combustibil care nu arde In principiu, combustibilul e făcut ca să ardă. Şi totuşi, s-au găsit oameni care să demonstreze contrariul. Experienţa a avut loc recent cu o cantitate apreciabilă —cîteva sute de litri de combustibil, — adică atît cit ar fi fost necesar pentru ca cinci tractoare să funcţioneze efectiv, timp de o zi. Brevetul de inovaţie aparţine lucrătorilor de la G.A.S. Domneşti. Procedeul a fost simplu. N-a dat nici o bătaie de cap — poate, ulterior... In ziua de 26 ianuarie pe bulevardul Muncii din Capitală a fost abandonată cisterna cu nr. de circulație 41—B—2984, plină cu combustibil. La orele 23, în jurul cisternei se formase o imensă pată care emana un miros specific. Nu exista mai un indiciu de caz fortuit. Combustibilul cursese „normal", prin robinet. Și tot normal — cantitatea infiltrată în pămînt sau In canalul colector, nu va mai arde. S-a pierdut fără fum şi flacără. Numai cu risipă. Deconectări Punînd punctul pe „i" In problema telefoanelor din Ploieşti, dorim ca Oficiul telefonic local să-şi pună la punct instalaţiile. Fiindcă, se împlineşte anul de cînd, cu toate apelurile făcute, conducerea oficiului şi a Direcţiei regionale P.T.T.R. au rămas... deconectate. Oricît de paradoxal ar părea — judecind după distanţe — prin centrala automată a Ploieştiului nu se poate vorbi cu Bucureştiul I. Nu apuci să zici „Alo", că legătura s-a şi întrerupt. „Dorind să fac un cadou soţiei mele, am căutat zadarnic lenjerie de damă nr. 50“ — ne scrie E. BĂDESCU din Bucureşti. Puţină răbdare. Mai sînt X1 luni pînă la... Luna cadourilor. Desen de GH. CHIRIAC Dacă apuci să zici „Alo", nu mai ajungi să spui cine eşti. Şi cînd după o nouă restabilire a legăturii, începi să zici cine eşti, nu mai poţi spune ce doreşti. Cu încăpăţînare automatul se deconectează instantaneu şi te lasă suspendat în gol cu o frîntură de vorbă pe limbă. Apoi altă chemare, alt timp, alţi nervi o nouă chemare... — Scrieţi, toverăşe, în ziar, ne ruga cineva. Dacă cuvîntul tipărit poate că se recepţionează mai bine. Aşteptăm răspuns la apel — dar să nu fie ocupat sau deranjat ! Căutăm paltoane pentru seminţe Nu, să stai la birou în palton, căciulă şi şoşoni, nu-i o modă nouă lansată la Craiova, şi nici o fantezistă ciudăţenie a celor care lucrează la laboratorul pentru controlul seminţelor din Craiova. E o practică impusă de necesităţi : centrala termică nu este încadrată cu personalul corespunzător nevoilor reale ale unităţilor deservite şi ca atare... Acum oamenii, mă rog, pot fi mai înţelegători — în fond şi-afară-i ger — dar ce te faci cu seminţele ? Ele sînt supuse probelor pentru stabilirea puterii de încolfire şi pentru ele nu s-au inventat încă paltoane potrivite. E vina lor că au rămas în urmă cu moda de iarnă, dar asta n-ar fi nimic dacă n-ar rămîne în urmă şi cu incolfirea ! Iar pentru încolțire nu le punesc temperaturile joase. Porumbul, bunăoară cere opt grade, dar Centrala termică nu dă nici unul ! Zău, daţi seminţelor... paltoane.